1. Bazele ştiinţifice ale protecţiei mediului ambiant.

1.1 Noţiuni generale despre biosferă.

Termenul biosferă (gr. Bios - viaţă şi pshaira - sferă) înveliş planetar în care există viaţă.
Fondator al concepţie de biosferă este academicianul rus V. Vernadski (jumătatea a doua a sec.
XIX-lea), care a propus două criterii de determinare a limitelor acesteia: câmpul de stabilitate a
vieţii - condiţii în care sistemul viu este afectat, dar supravieţuieşte, şi câmpul de existenţă a
vieţii-condiţii în care organismul se poate reproduce. Astfel biosfera cuprinde partea de jos a
atmosferei, toată hidrosfera şi partea de sus a litosferei. (fig.1.1).

Fig.1.1. Situarea biosferei în învelișurile Pământului

Biosfera cuprinde învelișul atmosferic până la stratul de ozon 20-30 km, deoarece razele
ultraviolete de deasupra stratului de ozon nu admit prezența vieții. Viața în mare măsură este
concentrată în litosferă și hidrosferă până la o adâncime de 2-8 km.
Biomasa – cantitatea de substanță vie, exprimată în unități de masă, raportată la o unitate
de suprafață sau de volum a uscatului, ea alcătuiește 10 12 -1014 t. Se poate deosebi: zoomasă, fito
- și bacteriomasă.
Aşadar, biosfera este învelişul planetar care se compune din 7 tipuri de materie: vie,
organică moartă, inertă, bioinertă, radioactivă, atomi liberi dispersaţi, pulbere cosmică.
V. Vernadski cerceta biosfera nu ca un simplu ansamblu de organisme vii, ci ca un spaţiu
termodinamic, în care este concentrată viaţa şi are loc interacţiunea permanentă dintre
organismele vii şi mediul înconjurător abiotic.
La baza ştiinţei despre biosferă stă concepţia dialectică unică a proceselor intercondiţionate şi
de interconexiune ce se petrec între învelişurile minerale, acvatice şi gazoase ale Pământului.
(fig.1.2)
 Substanţa vie

Troposfera Hidrosfera

Litosfera
Fig.1.2. Interacţiune permanentă a structurilor biosferei.

Baza echilibrului dinamic şi a stabilităţii biosferei o constituie circuitul substanţelor

şi transformările energiei.
Circuitul substanţelor este participarea multiplu repetată a substanţelor în procesele ce
decurg în atmosferă, litosferă.
Pentru ca biosfera să-şi continue existenţa, ca viaţa să nu dispară, permanent trebuie să
decurgă reacţii chimice de transformare a materiei vii.
În acest context ciclu (lat. cyclus, gr. Kyklos-cerc) totalitatea de fenomene, de procese
care realizează un circuit într-un interval cunoscut de timp. Aceste cicluri care decurg în
ionosferă, sau circuite sunt numite circuite biogeochimice.
Ciclul biogeochimic include procese cu caracter ciclic de trecere a elementelor chimice
din mediul abiotic în corpul organismelor vii şi revenirea lor în mediul din care a provenit.
Antrenarea elementelor chimice în ciclul biogeochimic este dependentă de energia solară
şi parţial, de energia reacţiilor chimice. În cadrul fiecărui ciclu biogeochimic deosebim:
rezervorul, care, de obicei, este de natura nebiologică, şi compartimentul de reciclare.
În funcţie de locul în care este situat rezervorul ciclul biogeochimic poate fi: gazos
(închis său perfect), în care rezervorul este atmosfera (circuitul oxigenului, azotului, carbonului)
· Circuite sedimentare (deschise sau imperfecte) în care rezervorul principal este litosfera
(circuitul fosforului, sulfului, fierului).
După spaţiul în care se desfăşoară circuitul, ele se diferenţiază în locale, regionale şi
globale.
V. Vernadski afirmă, că între procesele geochimice şi antichităţile vitale ale organismului
viu există legături reciproce însemnate.
Circuitele geologice sunt procese chimice, ciclice de deplasare şi transformare a elementelor
chimice în limitele Pământului: transformarea lor în cadrul biosferei în alauni cristalici şi alte
roci, încorporarea lor în magma Pământului, topirea şi ieşirea la suprafaţa Pământului sub formă
de roci magmatice eruptive. Componența chimică a Pământului, legităţile care dirijează
repartizarea elementelor chimice, căile de migraţie a lor sunt întruchipate într-o ştiinţă aparte
numită geochimie. Pentru consolidarea geochimiei ca ştiinţă un rol important au lucrările
ştiinţifice ale savanţilor: F.I. Clarc (1847-1931), V.I. Vernadski (1863-1945), A.E. Fersman
(1884-1945).

1.2 Elementele chimice din biosferă. Elemente biogene.

Din elementele chimice din tabelul D.I. Mendeleev 90 sunt larg răspândite în natură,
restul sunt căpătate artificial.
Conţinutul mediu al unui element chimic în litosferă poartă denumirea de CLARC (CL).
Abundenţa naturală este de regulă în acord cu abundenţa primară din roci şi cu necesarul cerut
de procesele geochimice şi biogeochimice în care sunt implicate elementele. În unele cazuri,
există abateri de la distribuţia uniformă a elementelor din scoarţa terestră, în special a metalelor,
din cauza unor anomalii geochimice majore care sunt numite zăcăminte şi minereuri.
Conform datelor despre corelația, conţinutul elementelor chimice în sol, scoarţă terestră,
apă şi organismele vii (după A. Vinogradov) se poate afirma ideea propusă de V. Vernadski că
un rol important în răspândirea elementelor chimice în natură îi aparţin organismului viu.
(tabelul 1.1.).
 Tabelul 1.1. Conţinutul elementelor chimice în sol, apă, scoarţa terestră şi organismele vii
(după A. Vinogradov, % masă).

Elementul Scoarţa
Sol Apa mării Plante Animale
chimic terestră
O 49,4 49,0 85,82 70,0 62,4
Si 27,6 33,0 5•10-5 0,15 1•10-5
Al 7,45 7,12 1•10-6 0,02 1•10-5
Fe 5,0 3,8 5•10-6 0,02 0,01
C 0,15 2,0 0,002 18 21
Ca 3,5 1,37 0,04 0,3 1,9
K 2,5 1,36 0,038 0,3 0,27
Na 2,6 0,63 1,06 0,02 0,1
Mg 2,0 0,6 0,14 0,07 0,03
Ti 0,6 0,46 1•10-7 1•10-7 1•10-6
N 0,02 0,1 1•10-5 0,3 3,1
H 1,0 - 10,72 10 9,7
P 0,08 0,08 5•10-6 0,07 0,95
S 0,05 0,05 0,09 0,05 0,16
Mn 0,09 0,085 4•10-7 1•10-3 1•10-5
Zr 0,04 0,62 - 5•10-4 -
Sr 0,04 0,03 1•10-3 1•10-4 1-10-3
Ba 0,04 0,04 5•10-6 1•10-4 1•10-5
Ce 0,02 0,02 1•10-7 - 1•10-6
Cr 0,02 0,019 - 5•10-4 1•10-5
F 0,027 0,02 1•10-4 1•10-5 1•10-5
V 0,03 0,01 5•10-8 1•10-4 1•10-5
Cl 0,048 0,01 1,89 1•10-2 0,08
Rb 0,03 5•10-3 2•10-5 5•10-4 1•10-5

Conform datelor din tabelul 1.1 se poate afirma că cu cât conţinutul elementului chimic în
natură este mai mare cu atât conţinutul lui este mai mare şi în organismele vii.
Abaterile sunt cauzate de conţinutul exagerat de mare a siliciului în scoarţa terestră
(27.6%) pe când în plante alcătuieşte doar 0.15 %, iar în celulele animale 1.10-5%. O situaţie
analogică este şi pentru aluminiu. Un rol important în asimilare are dizolvarea elementului
chimic şi a compuşilor lui în apă. Compuşii SiO2 şi Al2O3 sunt practic insolubili deaceia nu sunt
asimilaţi de organismul viu. O situaţie inversă se întâmplă cu carbonul, care în scoarţa terestră
se găseşte în cantităţi mici, iar în organismul viu ocupă locul doi după oxigen.
Mărirea exagerată a conţinutului elementului chimic în organismul viu faţă de conţinutul
lui în factorii de mediu se numeşte bioacumulare.
Elementele chimice indispensabile pentru construirea şi activitatea vitală a celulelor
organismului sunt numite elemente biogene.
În compoziţia substanţei vii au fost identificate 70 de elemente, pentru 30 dintre care
biogenitatea a fost demonstrată.
Există câteva clasificări ale elementelor biogene:
· după rolul funcţional, organogene (C, H, O, N, P, S) în organism constituie 97.4 %;
 elemente ale fonului electrolitic (Na, K, Ca, Mg, Cl) lor revenindu-le 99% din conţinutul
de metale din organism;
· după conţinutul în organism:
- macroelemente, conţinutul lor este mai mare de 0.01% din masa corpului (O, P, H, N,
Ca, P, K, S, Cl, Na, Mg);
 - microelemente, conţinutul lor sumar alcătuieşte 0.01% (I, Cu, Aş, F, Br, Sr, Ba, Co);
- ultramicroelemente, conţinutul lor este mai mic decât 0.00001% (Hg, Au, U, Th, Ra).
Absolut necesare organismului uman fie în cantitate mai mare sau mai mică o alcătuiesc
elementele chimice care intră în componenţa fermenţilor, hormonilor şi vitaminelor: H, O, Ca,
N, K, P, Na, S, Mg, Cl, C, I, Mn, C, Co, Fe, Zn, Mo, V a căror insuficienţă provoacă dereglări de
sănătate. Repartizarea acestor elemente în celulele ţesuturilor organelor este ilustrată în fig.1.3.
Creer
Păr Na, Mg, K
Al, As, V Hipofiză
Zn, Br, Mn, Cr

Ţesutul dentar
Ca, P

Dentina, emailul dinţilor

Ca, Mg, F
Glanda tiroidă
I, Zn, Br

Muşchi Inima
Li, Ca, K
Mg, K

Pancreasul
Ţesutul osos Na, Mg
Ca, Mg, K, P
Rinichii Li, Se,
Ca, Na, Mg, K,
Mo, Cd, Hg
Ficat
Li, Se, Mo, Zn, Măduva spinării
Ca, Mg, K, Cu Na

Glandele sexuale
Suc digestiv
Zn, Br
Na

Fig. 1.3. Concentrația unor elemente chimice în organele și țesuturile omului.

Cele mai importante metale pentru organismul uman, numite metalele vieţii - Ca, K, No,
Mg, Fe, Zn, Cu, Mn, Mo, Co se găsesc în organismul uman sub formă de compuşi complecşi cu
liganzi de aminoacizii, proteinele, acizii nucleici, hormonii, vitaminele ş.a. În aşa mod ionul de
Fe3+ formează hemoglobina, Co2+ formează vitamina B12 , Mg2+ formează clorofila.
Elementele chimice, inclusiv şi cele din organismul viu efectuează circuite, iar circuitul
elementelor biogene (C, O, N, P) în biosferă menţin legătura dintre componenţii vii (biotici) şi
cei ai materiei moarte (abiotici) au contact pe mulţimea de reacţii şi procese biochimice.
Circuitul elementelor biogene este bine dirijat de circuitul hidrologic, proces neântrerupt de
trecere a apei dintr-o sferă a Terrei în alta, care constă din succesiunea de evaporări, condensări,
precipitaţii, infiltraţii, şiruiri, respectiv curgeri, aglomerări şi din nou evaporări, care au loc între
atmosferă, hidrosferă şi litosferă.
Toate circuitele elementelor au importanţă deosebită pentru biosferă şi menţin existenţa ei prin
multitudinea de procese chimice.
1.3 Circuitele biogeochimice a substanţelor în biosferă.
1.3.1Noțiuni generale despre rezervoare, debite şi sedimentare.
Substanţele şi materialele de pe suprafaţa Pământului au o evoluţie în timp şi o mişcare în
spaţiu. În cursul acestor evoluţii în timp şi spațiu, ele suferă transformări fizice şi mai ales
chimice. Schema unui astfel de ciclu cupride rezervoare şi fluxuri sau debite între rezervoare.
Numărul rezervoarelor va deprinde de gradul de detaliere dorit. Pe plan global principalele
rezervoare sunt atmosfera, oceanul, scoarța terestră. Uneori este indicat să se specifice şi
biosferă. Schema generală a unui ciclu geochimic este redată în figura 1.4.

Ploaie - ninsoare - praf –

suspensii oceanice

Atmosfera
Praf - gaze

precipitaţii, suspensii,
praf degajări de
suspensii gaze

Râuri Oceanosfera
Uscat
praf,şi suspendată
Materie dizolvată
suspensii
Sedimente

Fig1.4. Schema generală a procesului geochimic

O deosebită însemnătate joacă capacitatea rezervoarelor de înmagazinare a unor

substanţe (dacă ele manifestă caracter poluant), dacă ele se regenerează sau se consumă în
rezervuare.
Dacă ne referim la elemente chimice, acestea nu se formează şi nu dispar în mod normal în
natură (cu excepţia substanţelor radioactive), astfel că evoluţia concentraţiilor diferitelor
elemente în rezervoare va fi hotărîtă de masă acestora şi de mărimea debitelor de intrare şi ieşire
a substanţelor sau elementelor. Mărimea rezervoarelor se măsoară în moli, kg, t, în timp ce
debitele se măsoară în kg, tone pe an.
Dacă debitul de intrare egalează debitul de ieşire, atunci concentraţia substanţei din
rezervor va fi staționară.
Diferenţa dintre cantitatea intrată şi cea ieşită din rezervor, raportată la mărimea
rezervorului va forma concentraţia elementului respective într-o unitate de timp din rezervor
(de obicei pe an).
Analizînd bilanţul emisiilor şi asimilării de CO2 în rezervor - atmosfera se poate calcula
un timp mediu de staţionare a CO2 în aer.
 Emisii naturale RezervorulAtm
810x109t CO2/an
osfera2,6x1012t Asimilaretimpul
fotosintezei0,824x1012t
CO2 CO2/an

Emisii
antropogene14x109t
CO2/an

Fig.1.5. Bilanţul emisiilor şi asimilării CO2 în rezervorul “Atmosfera”

Timpul de staţionare a CO2 în aerul atmosferic este:

Tstation=2,6x1012t/0,824x1012t/an=3,2ani.
Cu toată, imprecizia acestor evaluări însă se vede clar că timpul reţinerii CO2 în atmosfera este
de ordinul anilor, moleculele de CO2 ar putea aştepta până le va veni rândul să fie asimilate de
plante sau să fie dizolvate în ocean timp de aproximativ 3,2 ani.
Timpul mediu de staţionare a oricărui poluant în atmosfera său ocean depinde de mărimea
rezervorului cât şi de intensitatea schimbului acestuia cu mediul.
Durata medie de staţionare la diferite substanţe este diferită: pentru SO2 – de la 8 zile,
până la milioane de ani, cca. 30 mln., pentru N2. Acest proces este impresionabil pentru
oceanosfera, care practic înghite pe mulţi ani substanţele chimice pentru: S-4mln., Na -200 mln.,
CO2-400ani. Compoziţia relativă constantă şi pH-ul aparent constant al apelor naturale (râuri,
lacuri, mari şi oceane) sugerează faptul că ele pot fi tratate ca sisteme în stare staţionară. Aceasta
înseamnă că pentru un component oarecare, A, fluxul intrărilor în sistem este echilibrat de fluxul
ieşirilor.Ca urmare timpul de reţinere, staţionare a componentului A în sistem poate fi exprimat
prin relaţia:
A
t=
dA /dT
unde:
t - timpul de staţionare;
A-Concentraţia componentului A în sistem;
DA/dT–influxul sau efluxul componentului în sistem.
Astfel, elementele care formează combinaţii greu solubile ce se separă (ies) din sistem (Al 3+,
Fe3+) au timpi de sedimentare mici, aproximativ 100 ani, în timp ce elementele unor combinaţii
de ordinul 108ani uşor solubile (N+, K+, Cl-, Br – etc.) au timpi de staţionare mult mai mari
aproximativ 108 ani, şi numai în strânsă legătură cu funcţionarea altor echilibre ar putea să se
menţină stabilitatea componenţilor chimici ai apelor naturale.
La nivelul sedimentelor au loc reacţii biochimice de transformare a substratului organic cu
generare de nutrienţi, îndeosebi azot şi fosfor, care sunt stocaţi.