Psihologia Rezilientei CURS

RUXANDRA-LOREDANA DIACONU-GHERASIM
Unitatea de învăţare 1.
ISTORICUL REZILIENȚEI
Dezvoltarea copiilor din toată lumea este afectată de diverse evenimente negative, cum ar fi
dezastre, violență politică, pandemii, care au consecințe asupra dezvoltării ulterioare a copiilor, familiilor
și societății (Masten, 2014). Secolul 21 este marcat de o serie de evenimente care au consecințe
dramatice, afectând un număr mare de persoane, precum atacul terorist din 11 septembrie 2001 din
Statele Unite, uraganul Katrina, cutremurul din China din 2008 sau dezastrele din Japonia din 2011
(cutremur, tsunami și topirea miezului radioactiv al centralei de la Fukushima Daiichi). Conform
Națiunilor Unite aproximativ 10 milioane de copii sunt expuși în fiecare an dezastrelor și conflictelor
(UNICEF, 2011, 2012). De asemenea, milioane de copii suferă în urma diferitor forme de abuz, neglijare
din partea părinților sau exploatare (Cicchetti, 2013; Hartjen & Priyadarsini, 2012).
Toate aceste evenimente au crescut nivelul de îngrijorare al societății cu privire la pericolele la
care sunt expuși copiii, guvernele și agențiile internaționale căutând dovezi și strategii cu în scopul de a
reduce riscul și de a promova reziliența și recuperarea după confruntarea cu aceste amenințări (Masten,
2014).
1.1. ORIGINILE CONCEPTULUI DE REZILIENȚĂ
Reziliența poate fi pe larg definită drept capacitatea unui sistem dinamic de a se adapta cu
succes la tulburările care amenință funcția, existența sau dezvoltarea sistemului. Conceptul poate fi
aplicat sistemelor (nu doar celor fiinţelor vii), cum ar fi un microorganism, un copil, o familie, un sistem
de securitate sau climatul global.
IMPORTANT
Conceptul de rezilienţă îşi are rădăcini în verbul latin resilire (a reveni).
Masten (2014) plasează începuturile rezilienței în perioada de după al doilea război mondial,
când mulți copii au murit și milioane au supraviețuit în condițiile în periculoase (erau orfani, răniți,
bolnavi, traumatizați, înfometați sau evacuați). Atunci au fost puse bazele Fondului Națiunilor Unite
pentru Copii (UNICEF) pentru a soluționa această situație de urgență globală (Diers, 2013). Clinicienii
din diferite discipline au fost chemați să ajute copiii afectați psihic de război (de exemplu, Anna Freud).
Cercetările privind sănătatea mintală s-au extins, fiind identificați o serie de factori asociați unui
risc ridicat de apariție a tulburări și probleme. De exemplu maltratarea, violența sau traumatismele din
copilărie au fost identificați ca factori de risc, studiile indicând faptul că aceștia se asociază unui risc
crescut de tulburări psihopatologice. Cercetările timpurii au vizat și efectele dezastrelor. De exemplu, în
Virginia (în anul 1972), un baraj de stocare a resturilor de cărbune a cedat și a distrus comunitatea
aflată mai jos. Studiile longitudinale ulteriore au indicat că persoanele (copii și adulți) care au suferit
distrugeri, răniri și pierderi mari au manifestat mai multe simptome post-traumatice, unele simptome
persistând chiar și după 17 ani (e.g., Korol et al., 2002). Totuși, studiile au indicat că unele persoane nu
au manifestat simptome de stres post-traumatic deși s-au confruntat cu evenimente traumatice sau
riscante (Masten, 2013).
IMPORTANT
Studiul rezilienței își are rădăcinile în cercetările anterioare privind psihopatologia, sărăcia și stresul
678

PSIHOLOGIA REZILIENŢEI
traumatic atât la nivel individual cât și istoric (Condly, 2006).

Garmezy (1971) este considerat printre primii cercetători care au examinat nu doar patologia în
condiții nefavorabile, ci și rezistență și dezvoltarea.
Realizări și critici ale cercetărilor timpurii asupra rezilienței

Cercetătorii au constatat că analiza unui indicator unic de risc nu reflectă realitatea expunerii la
adversitate, deoarece copiii și adulții sunt adesea expuși factorilor de risc sau adversivi multipli (Masten,
2014). Cercetătorii au folosit diverse abordări și pentru definirea adaptării. Specific, în unele studii
adaptarea era definită de absența psihopatologiei sau a rezultatelor negative care ar putea defini grupul
de risc, în timp ce în alte studii adaptarea a fost definită pe baza rezultatelor pozitive la sarcini specifice
de către persoane aflate într-o anumită perioadă de dezvoltare (McCormick et al, 2011 ).
Două abordări teoretice s-au dezvoltat pentru identificarea și factorilor protectivi asociați
rezilienței: modele centrate asupra persoanei și cele centrate asupra variabilei (Masten, 2001). Primele
au inclus studii pe grupuri care întruneau anumite criterii specifice atât de risc cât și pentru o bună
adaptare, care era comparate cu alte grupuri de persoane care s-au confruntat cu același nivel de risc și
care nu au reușit să se adapteze sau cu grupuri cu risc mai scăzut și care obțineau rezultate pozitive
scăzute. Metodele centrate pe variabile au utilizat de obicei statistici multivariate, cum ar fi regresii
ierarhice, pentru a testa efectele principale ale factorilor de risc sau protectivi precum și rolul factorilor
moderatori.
IMPORTANT
Rezultatele au indicat diferențe între grupurile copii cu risc ridicat și cei bine adaptați în ceea ce
privește atributele (caracteristici individuale), atributele familiei (precum variația socio-economică sau stil
parental) și diferențele extra-familiale (cum ar fi vecinătate, școala sau mentori din afara familiei) (vezi
Garmezy, 1985 pentru sinteză).
Studiile inițiale asupra rezilienței au fost criticate pentru faptul că au neglijat contextul studierea
factorilor protectivi în relația cu mediul cultural (Luthar et al., 2000; Masten, 1999).
1.2. MATURIZAREA ȘTIINȚEI REZILIENȚEI
În timp, conceptualizarea termenului de reziliența a devenit mai dinamică reflectând

transformarea sistemelor din știința dezvoltării (Lerner et al., 2012) și întregind idei preluate din teoria
dezvoltării sistemelor (Lerner, 2006), teoria sistemelor ecologice (Bronfenbrenner & Morris, 2006), teoria
sistemelor familiale (Goldenberg & Goldenberg, 2013) și psihopatologia dezvoltării (Cicchetti, 2013).
Modelele contemporane ale sistemelor presupun că acestea interacționează pentru a modela
dezvoltarea, de la nivel molecular până la macro-elementele sistemelor ecologice fizice și socio-
culturale (Masten, 2014).
IMPORTANT
Reziliența unei persoane pe parcursul dezvoltării depinde de funcționarea unor sisteme adaptive
complexe în continuă schimbare și interacțiune. Astfel, rezilienţa unei persoane este în schimbare, iar
capacitatea de adaptare depinde de sistemele aflate în interacțiune (Masten, 2014).
Masten (2007) susține faptul că mulți dintre factorii protectivi ai rezilienței individuale reflectă
sisteme adaptive formate ca urmare a evoluției biologice și culturale, datorate relațiilor de atașament,
sistemelor de recompensare și motivație intrinsecă, inteligenței și sistemelor de credințe culturale și
tradiției (inclusiv religia). Cercetătorii sunt interesați procesele care implică diverse niveluri funcționale
ale sistemelor, cum ar fi modul în care violența la nivelul comunității influențează funcționarea familiei și
679

în consecință copiii (Cummings et al. 2012).

1.3. REZILIENȚA LA COPII
Majoritatea cercetărilor în domeniul rezilienței s-au concentrat asupra copilăriei mijlocii și

adolescenței (vezi O’Dougherty Wright, Mastern & Narayan, 2013 pentru sinteză).
EXEMPLU
Copiii care au experimentat un atașament securizant în copilărie sau au primit suport din partea
părinților în primii ani de viață au demonstrat o capacitate mai bună de a-și reveni după o perioadă
dificilă de adaptare școlară comparativ cu cei cu stil de atașament nesecurizant sau care primit puțin
suport din partea părinților.
Adolescenții cu probleme de comportament s-au recuperat ulterior și au devenit parteneri
responsabili, părinți și membrii ai comunității dacă au beneficiat de surse informale de suport din partea
comunității, comparativ cu cei care nu au folosit aceste resurse.
Copiii care au depășit cu succes evenimentele aversive au fost mai rezistenți în fața factorilor
stresori, mai sociabili, activi, au avut abilitați mai bune de comunicare și de rezolvare de probleme și
relații mai bune cu profesorii și colegii. De asemenea, ei atrag mai multe resurse din partea familiei
extinse, cum ar fi bunici sau frați mai mari, și primesc suport informal din partea comunității, cum ar fi
profesori, mentori, prieteni la sau colegi (Werner, 2005).
Ulterior, cercetările s-au centrat asupra factorilor care pot modera impactul factorilor aversivi
asupra adaptării copiilor și modului în care factorii individuali și contextuali interacționează în
determinarea rezultatelor (pozitive sau patologice) pe parcursul procesului de dezvoltare (vezi
O'Dougherty Wright & Masten, 2005 pentru review). Cercetătorii au elaborat modele și strategii de
intervenție care să asigure succesul în depășirea dificultăților de dezvoltare a copiilor şi reducerea
comportamentelor riscante și delicvente ale acestora (Goldstein și Brooks, 2013).
1.4. REZILIENȚA LA ADULȚI
Studiul rezilienţei la adulți este mai tardiv (Reich et al., 2010) şi iniţial cercetătorii au fost
interesaţi de factorii de risc în dezvoltarea simptomelor de stres posttraumatic, rezultatele indicând
faptul că unii adulţi nu prezentau aceste simptome chiar dacă au fost expuşi unor situaţii aversive sau
traumatice. Astfel, au apărut întrebări cu privire la factorii şi procesele care ar putea explica rezilienţa,
manifestată prin faptul că aceştia apreciau mai mult viaţa, aveau relaţii mai apropiate cu ceilalţi şi aveau
o mai mare forţă personală (Ionescu, 2013).
IMPORTANT
Cercetările realizate pe adulţi au avut o serie de consecinţe: (a) rezilienţa a început să fie cercetată din
perspectiva întregii vieţi - de la copilul mic până la persoana vârstnică (Masten & O’Dougherty Wright,
2010); (b) s-au multiplicat situaţiile în care a fost observată şi studiată rezilienţa şi (c) conceptul a fost
aplicat unor situaţii nu doar traumatice ci8 şi a celor care sunt mai apropiate adversitate cronică. Astfel, au
fost obținute informaţii asupra procesului de rezilienţă în situaţia precum: catastrofe naturale (cutremure,
uragane, tsunami, inundaţii); dezastre provocate de oameni (genocide, războaie, acte teroriste); accidente
(feroviare, aviatice); catastrofe ecologice (maree neagră, accidente survenite la instalaţii nucleare).
De asemenea, rezilienţa adulţilor a început să fie studiată în situaţii de adversitate cronică,

precum sărăcia, şomajul sau prezenţa tulburărilor psihice. Astfel, conceptul de rezilienţă a fost utilizat în
680

contextul vast al evenimentelor de viaţă şi al grijilor cotidiene (Ionescu, 2006). Această ultimă direcție de
cercetare este justificată de rezultatele studiilor anterioare care au arătat că cerințele vieţii cotidiene
(cum ar fi, ambuteiaje, probleme relaţionale sau îngrijirea părinţilor în vârstă şi suferinzi) au efecte
cumulative şi semnificative asupra stării de bine psihologice (vezi O’Dougherty Wright et al., 2013
pentru sinteză).
TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE

Care credeţi că au fost motivele care au determinat cercetătorii să studieze efectele generate
de specificul vieţii cotidiene şi de cele ale condiţiilor de adversitate cronică. Redactaţi în format
academic, o lucrare de 2-4 pagini pe această temă.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cercetările realizate pe adulţi au avut cel puţin trei consecinţe asupra studiului rezilienţei
a. cercetarea fenomenului din perspectiva întregii vieţi
b. multiplicarea situaţiilor în care a fost observată şi studiată rezilienţa
c. conceptul este aplicat unor situaţii care sunt mai apropiate celor de adversitate cronică.
d. nici una dintre variantele de mai sus
2. Maturizarea cercetărilor asupra rezilienţei a presupus integrarea ideilor din:
a. teoria dezvoltării sistemelor şi sistemelor ecologice
b. teoria sistemelor familiale și psihopatologia dezvoltării
c. toate variantele de mai sus
3. Maturizarea cercetărilor asupra rezilienţei:
a. presupune studierea interacțiunii dintre factorii individuali și contextuali în determinarea
rezultatelor pozitive şi patologice
b. presupune studierea separată a factorii individuali în determinarea rezultatelor pozitive
c. presupune studierea separată a factorilor contextuali în determinarea rezultatelor patologice
681

DEFINIREA ŞI MĂSURAREA CONCEPTULUI DE REZILIENȚĂ
2.1. DEFINIREA REZILIENŢEI
Deși conceptul de reziliență a fost introdus acum 50 de ani și a fost realizat un număr
considerabil de cercetări, nu există un acord între cercetătorii în definirea acestui construct. Unii autori
consideră că reziliența se referă la realizarea cu succes a sarcinilor, atingerea expectanțelor,
menținerea unui nivel de adaptare optim sau abilitatea de a face față obstacolelor și situațiilor aversive
(Gordon, 1996). Reziliența mai poate fi înțeleasă ca abilitatea oamenilor de a trata în mod eficient
stresul, de a face față într-un mod sănătos și productiv provocărilor de zi cu zi, de a își reveni din
dezamăgiri și traume, de a dezvolta obiective clare și realiste și de a interacționa confortabil cu alte
persoane (Goldstein și Brooks 2005; Patterson, 2002).
O serie de cercetători definesc reziliența ca un proces cu un caracter dinamic care vizează
adaptarea pozitivă în contextul unei aversități semnificative (Luthar et al., 2000). Se vorbeşte despre o
reziliență care operează atât pasiv, prin îmbunătățirea abilității unei persoane de a rezista în situații
traumatice, dar și mod activ, prin modelarea mediului cu scopul de a reduce la minimum interacțiunea
persoanei cu situația traumatică şi eventual de a schimba mediul negativ cu unul pozitiv (Quinton et al.,
1993). Alți cercetări au constat că efectele factorilor aversivi sunt cumulative și se intensifică odată cu
trecerea timpului (Luthar & Zigler, 1991). O descriere corectă a naturii riscului este crucială pentru
înțelegerea modului în care acesta afectează oameni, a modului în care funcționează reziliența și cum
trebuie dezvoltate intervențiile. Deoarece riscurile sunt multi-fațetate prin natura lor, rezultă că si
reziliența este multi-fațetată şi din acest motiv trebuie sa vorbim de o reziliență situațională în
funcționarea sa (Luthar, 1993).
Studiile realizate asupra rezilienței au indicat faptul că aceasta poate fi aplicată atât persoanelor
care se confrunta cu provocări și stres ridicat pe parcursul dezvoltării cât și celor care nu sunt în situație
de risc, dar se consideră că ar putea fi plasați în aceasta categorie (Goldstein & Brooks, 2013). Astfel,
reziliența este descrisă ca fiind capacitatea unei persoane de a se confrunta cu provocări dar și de a le
utiliza pentru maturizarea psihologică. Factorii de stres sunt provocări ale vieții, care dacă nu este
echilibrate de factori externi de protecție sau factori de reziliență interni ai persoanei, aceştia pot
conduce la o perturbare de funcționare. Flach (1988) consideră reziliența nu este un proces
unidirecțional și că oamenii se pot recupera și funcționa mai bine atunci când riscurile sunt reduse și
există factori de protecție. Astfel, un factor de risc particular creează vulnerabilitate, dar nu definește
nivelul de vulnerabilitate pe care persoana îl resimte. De exemplu, copiii se confruntă cu diferiți factori
de risc (sau vulnerabilitate) dar și cu diferite sisteme protective în diferite momente ale dezvoltării lor
(O'Dougherty Wright & Masten, 2005). De exemplu, pe parcursul dezvoltării copiilor, mediul școlar și
vecinătatea cresc expunerea acestora la evenimente traumatice, în timp ce implicarea în activități
împreună cu colegii poate reprezenta un factor protectiv.
IMPORTANT
Rezilienţa nu poate fi considerată o trăsătură de personalitate (Masten 2014). Cercetările
anterioare au arătat că o serie de dimensiuni de personalitate se asociază constant cu reziliența (de
exemplu, inteligența). Există dovezi că experiențele trăite pot influența trăsăturile de personalitate, dar și
că trăsăturile pot influența reacția la factorii adversivi; aceeași trăsătură poate funcționa reprezenta o
factor de risc sau unul protector, în funcție de domeniul de adaptare, de specificul socio-cultural,
semnificația trăsăturii, vârsta sau genul persoanei (Shiner & Masten, 2012). De exemplu, la un
adolescent inhibiția poate fi un factor de risc al problemelor sociale sau emoționale, dar și factor
protectiv pentru situațiile asumării unor comportamente de risc.
682

Teoriile tradiționale asupra rezilienței s-au centrat asupra indivizilor și factorilor individuali
asociați adaptării, cum ar fi trăsăturile de personalitate sau strategiile de coping (Walsh, 1996). Treptat,
cercetarea rezistenței s-a extins și a inclus contextul social mai general, cum ar fi familia și comunitatea,
autorii sugerând că reziliența poate fi mai bine înțeleasă ca un produs al interacțiunii dintre fenotip și
mediu (Patterson, 2002). Teoria sistemelor ecologice oferă un model funcțional pentru înțelegerea
procesului de reziliență care aduce o nouă perspectivă asupra importanţei rețelelor relaționale ale
familiei și comunității asupra dezvoltării (Bronfenbrenner, 1979).
IMPORTANT
Din perspectivă bioecologică (Bronfenbrenner şi Morris, 2007), dezvoltarea are loc prin procese
din ce în ce mai complexe de interacţiune reciprocă între o fiinţă biopsihosocială activă, în evoluţie şi
mediul său extern ierarhizat de la nivel micro la nivel macro (microsistem, mezosistem, exosistem și
macrosistem). Acest model susține că dezvoltarea unei persoane este influențată nu numai de
aspectele individuale (aspecte fizice, surse mentale și emoţionale sau caracteristici individuale de
personalitate), dar și de condițiile și evenimentele care au loc la nivelul microsistemului, care reprezintă
mediul imediat al copilului (familie sau școală) și experiențele care au loc în contexte mai mari (aflate la
nivel macro- și exo-sistemului) cum ar fi cele contextele politice, sociale, economice sau culturale din
care face parte familia copilului (de exemplu, vecinătatea sau comunitatea).
Din această perspectivă capacitatea de adaptare și confruntare cu factorii adversivi reprezintă

un proces multi-determinat care apare în timp și care se dezvoltă ca răspuns la condițiile complexe și în
continuă schimbare (Walsh, 1996). Modelul ridică însă întrebări cu privire la mecanismele prin care
factorii stresori sau 2 provocările interacționează cu mediul, caracteristicile interne ale persoanei, sau
cu ambele dar și cu privire la procesările pe termen scurt pe care indivizii le folosesc pentru a face față
factorilor stresori sau adversivi. Abilitatea unei persoane de a își dezvolta capacitatea de reziliență
depinde de experiența directă și indirectă pe care o are în diferite sisteme ecologice. Identificarea
punctelor tari și capacitatea de a profita de suportul social și resursele oferite de acesta reprezintă
mecanisme pentru dezvoltarea rezilienței.
DEFINIŢIE
Supkoff, Puig și Sroufe (2012) susțin existența a direcţii principale care surprind modul în care
rezilienţa trebuie conceptualizată. Primul punct de vedere (ipoteza invulnerabilității) sugerează că
reziliența este o trăsătură sau un set de trăsături care pot fi atribuite persoanei (Anthony & Cohler,
1987). În forma modernă a abordării, reziliența este rezultatul unei serii de caracteristici individuale, cum
ar fi abilități cognitive, temperament ușor, o bună auto-reglare, auto-eficiență și o perspectivă pozitivă
(Parritz & Troy, 2010). Al doilea punct de vedere prezintă reziliența ca un proces care poate fi descris și
înțeles prin măsurarea și înțelegerea factorilor contextuali, fără a fi nevoie să se identifice un factor
individual (Sameroff, 2000). Cel de al treilea punct de vedere, subliniază importanța rezilienței ca proces
şi recunoaște că unele persoane sunt mai reziliente decât altele (Ellis et al., 2009).
Astfel, caracteristicile personale și contextuale ale rezilienţei acționează în timp în cadrul

procesului de dezvoltare. Astfel, unele persoane sunt mai reziliente deoarece au achiziţionat atitudini,
expectanțe și capacități care le permit să facă față mai bine provocărilor suplimentare cu care se pot
confrunta. Capacitățile individuale dezvoltate pot fi considerate ca factori de risc sau de protecție de
care indivizii dispun în timp în confruntarea cu noi provocări și relații. Această perspectivă consideră
atribuitele personale (ex. temperament, expectanțe) ca fiind rezultate ale dezvoltării. Indivizii vor fi mai
mult sau mai puțin rezilienți în funcție de istoria lor anterioară. Istoria personală timpurie poate fi
683

considerată ca un context în care reziliența apare și care poate influența ulterior modul care indivizii se
angajează, reacționează și interpretează mediul. Această istorie sau experiență este cumulativă și are
efecte peste timp asupra interacțiunii dintre individ și mediu.
După cum se poate vedea, cercetătorii din domeniu nu au ajuns la un acord în ce privește
semnificația conceptului de rezilienței, care poate fi considerat ca o caracteristică persistentă a
persoanei, o interacțiune situațională sau temporală între persoană și context. Motivul este acela că
cercetările în domeniu implică variate definiții operaționale ale riscurilor şi amenințărilor dar și a
răspunsurilor adaptive (Masten, 2014). Adaptarea implică judecăți de valoare implicite sau explicite şi
diverse criterii cu privire la ceea ce înseamnă adaptarea dezirabilă (vezi Masten, 2001 pentru sinteză),
acestea fiind influențate de cultura științifică și contextul socio-cultural și istoric.
2.2. MĂSURAREA REZILIENȚEI
Literatura anterioară sugerează că este posibilă măsurarea obiectivă calităților care pot indică
rezilienţa. O serie de scalele de rezilienţă au fost concepute pentru a identifica și măsura sistematic
calitățile personale de rezilienţă la copii sau tineri, cu scopul de a oferi o evaluare teoretică și empirică a
solidă a caracteristicilor de bază care stau la baza rezilienței personale a acestora. Aceste scale permit
o comunicare ușoară a acestor informații către tineri și persoanele care îi îngrijesc în scopul screening-
ului, prevenţiei și consilierii. Aceste scale se bazează pe presupunerea că reziliența personală reflectă
resurse personale adecvate care permit depășirea reactivităţii emoționale în condiţiile stresului intern
sau extern.
Măsurarea rezilienței se poate face folosind o varietate de metode, precum metoda
experimentală, teste standardizate și nestandardizate. Lista instrumentelor de măsură variază de la
evaluări sociometrice la scale de evaluare a aptitudinilor sociale, de la teste de performanță aplicate la
finalul semestrului la rezultate ale testelor de inteligență, de la interviuri cu părinții la scale care măsoară
percepția calității de părinte. Există o mare varietate de variabile care permit evaluarea capacității de
reziliență, măsurile putând fi realizate în arii diferite, cum ar fi istoricul copilului (atribute fizice), statusul
mediului familial (statutul socio-economice, părinții, frații), performanța școlare actuale (note, rezultate la
testele standardizate), scorurile de teste de inteligență, precum și informații despre statusul
comportamental și emoțional (evaluări făcute de părinți și profesori, interviuri sau diagnostic clinic)
(O’Dougherty Wright și Masten, 2005).
IMPORTANT
Totuşi aceste scale oferă o examinare limitată a rezilienţei și trebuie folosite cu prudență. Motivul
este acela că diverși factori, cum ar fi caracteristicile psihologice şi fizice ale copilului, familiei sau
comunității pot influența capacitatea de adaptare a acestora. Deși se consideră că acești factori
interacționează în predicția rezilienței, cercetările pentru determinarea efectelor pe care interacțiunile
complexe dintre factori le au asupra rezilienței sunt abia la început.
Vom prezenta câteva dintre instrumentele existente pentru măsurarea conceptului de rezilienţă.
1. Scala de evaluare emoțională și comportamentală (Epstein, 2004) care măsoară forța
comportamentelor copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 19 ani, pe dimensiunile interpersonal,
intrapersonal, implicarea familiei, funcționarea școlii și putere afectivă. Raportările pot fi făcute de
către părinți, profesori sau copii. Această scală permite identificarea factorilor de protecție ce țin de
copil și familia copilului, și poate ghida intervenția, monitorizarea progresului și evaluarea eficacității
programelor de instruire.
2. Scala Devereux pentru evaluarea punctelor tari ale elevilor (LeBuffe, Shapiro și Naglieri, 2009)
evaluează competențele socio-emoționale care servesc ca factori de protecție pentru copiii
684

preșcolari până la cei din clasa a opta: conștientizarea de sine, conștientizare socială,
managementul de sine, comportamentul orientat spre scop, abilități relaționale, responsabilitate
personală, luarea deciziilor și gândire optimistă. Scala poate fi completată de părinți, profesori sau
personalul angajat în agenții de protecție a copiilor.
3. Scala Penn a interacțiunilor cu colegii (Fantuzzo et al., 1998) evaluează interacțiunile în cadrul
jocurilor pe care tinerii le au cu alţi colegi. Aceste interacțiuni (care pot indica punctele forte ale
copilului în joc, comportamentele antisociale care pot întrerupe interacțiunile de joacă și retragerea
din joc) sunt considerate ca fiind un indicator al sănătății sociale și emoționale a copiilor, dar și a
succesului lor social și academic. Scala are două forme: profesor (pentru evaluarea interacțiunilor în
cadrul jocurilor din clasă și pe terenul de joacă) și părinte (evaluarea jocurilor din casă și vecinătate).
Scala poate fi utilizată pentru screening, evaluare și promovarea comunicării între părinți și profesori.
4. Scala rezilienței pentru copii și adolescenți (Prince-Embury, 2008) vizează identificarea și măsurarea
calităților personale și punctelor tari legate de reziliență - sentiment de dominare (cu subscalele
optimism, auto-eficiență și adaptabilitate), sentiment de relaţionare (sentimentul de încredere,
accesul perceput la suport, confortul cu ceilalți și toleranța) sau reactivitatea emoțională (cu subscala
de sensibilitate, recuperare şi de depreciere) pentru tinerii cu vârsta cuprinsă între 9 și 18 ani.
2.2.1. Caracteristici psihometrice ale scalelor

Naglieri, LeBuffe, şi Ross (2013) susţin că instrumentele de măsură ale rezilienţei trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii psihometrice. O fidelitate bună este esențială pentru a asigura precizia
pentru toate măsurătorile utilizate în cercetare şi contextele de aplicare, deoarece acesta influențează
cantitatea de eroare în măsurare. Orice scor obținut este format din scorul adevărat plus eroare
(Crocker și Algina, 1986). Există o serie de praguri pentru niveluri acceptabile de fiabilitate a scalelor
(Bracken, 1987). Astfel, variabilele individuale ar trebui să aibă cel puțin o estimare de fidelității interne
de 0,80 sau mai mare și la scala totală o consistență internă de 0,90 sau mai mare. Aceste recomandări
ar trebui luate în considerare având în vedere deciziile care trebuie luate în baza acestor scale. De
exemplu, dacă un scor este utilizat în scopuri de screening, unde supra-identificarea este preferată și
locul sub-identificării, un standard de fiabilitate 0,80 pentru un scor total poate fi acceptat. Dacă se iau
decizii importante, de exemplu, cu privire la plasarea educațională specială, atunci un standard mai
ridicat (de exemplu, 0,95) ar trebui să fie considerat mai adecvat (Nunnally & Bernstein, 1994). Pe scurt,
este recomandabil ca cercetătorii și clinicienii care examinează scorurile la măsuri ale factorilor de
protecție să caute scoruri care au estimări de fidelitate internă de 0,80 sau mai mari și scoruri compuse
(care cuprind mai multe variabile) care au o estimare de fidelitate internă de 0,90 sau mai mare. Dacă
scalele nu îndeplinesc aceste condiții atunci includerea lor în cercetare sau practica aplicată ar trebui
pusă sub semnul întrebării. Acest lucru este deosebit de important deoarece măsura în care două
variabile se pot corela este influențată de fidelitatea fiecărei variabile. O eroare prea mare în măsurare
scade încrederea în rezultate. Acest lucru este deosebit de important deoarece deciziile pe care le iau
clinicienii pot avea un impact semnificativ asupra vieții unui copil.
TEME DE CONTROL OBLIGATORII

Să presupunem că într-o cercetare a fost vizată măsurarea rezilienţei elevilor folosind ca indicator
nivelul de satisfacţie cu privire la activitatea şcolară a acestora. Autorii au folosit pentru măsurarea
acestui construct o scală construită de ei înaintea demarării cercetării. Redactaţi în format academic, o
lucrare de 1-2 pagini pe această temă în care să comentaţi ce aspecte ale scalei ar trebui verificate de
autori înaintea utilizării acestei scale. De asemenea, comentaţi în ce formă autorii au conceptualizat
constructul de rezilienţă.
Validitatea se referă la măsura în care dovezile empirice și teoria susțin utilizările și

interpretările recomandate ale scorurilor obținute în urma evaluării. Cercetătorii care studiază reziliența
685

au responsabilitatea de a defini cu atenție și în mod clar constructul pe care intenționează să îl

evalueze. Având în vedere natura inferențială în studierea rezistenței, una dintre cele mai mari
probleme ale validității se referă la variabilele care sunt asociate sau prezic reziliența și cum este
demonstrată relevanța fiecărei variabile. Cercetarea în domeniul rezilienței s-a centrat asupra
identificării acelor variabile care prezic reziliența în fața adversității. Validitatea măsurării rezilienței este,
prin urmare, mai complicată decât demonstrarea validității unui test de cunoștințe sau scale de
depresie. Numărul de variabile examinate este substanțial, există o inconsecvență ridicată în calitatea
psihometrică a variabilelor studiate, iar cercetările privind importanța relativă a diferitor variabile este în
derulare. Acest lucru face ca cercetarea să fie interesantă, dar clinicienii trebuie să o abordeze cu
precauție. Practicienii au responsabilitatea de a folosi măsuri care au fost dezvoltate în modul expus
anterior. Calitatea deciziilor luate pe baza evaluărilor este direct legată de calitatea măsurilor în sine.
Practicienii responsabili ar trebui să fie conștienți de atributele psihometrice ale instrumentelor utilizate.
Având în vedere caracterul inferențial al studiului rezilienței, una dintre cele mai mari preocupări
se referă la măsura în care variabilele sunt asociate sau predictive pentru reziliență. Validitatea
rezilienței este mult mai complicat de demonstrat decât validitatea unui test sau scale, deoarece
numărul de variabile examinat este mare și există diferențe în ceea ce privește calitățile psihometrice
ale instrumentelor folosite.
IMPORTANT
Naglieri et al. (2013) sugerează folosirea, pe cât posibil, a unor instrumente de măsură pentru care
există informații cu privire la caracteristicile psihometrice și pentru care există norme bazate pe o
eșantionare națională.
Astfel, ar crește considerabil probabilitatea de a obține informații credibile cu privire la legătura

dintre factori și capacitatea de reziliență, care să ajute ulterior specialiștii în dezvoltarea și evaluarea
strategiilor de îmbunătățire a rezultatelor sociale și emoționale ale copiilor. Deși testele și procedurile
informale, non-standardizate sunt valoroase, ca abordări inițiale de evaluare, le lipsește baza necesară
de cercetare și dezvoltare, precum și normele obținute pe un eșantion reprezentativ național pentru a le
face utile în cercetare și practică.
IMPORTANT
Confrom lui Naglieri şi colab. (2013) instrumentele de evaluare a rezilienței trebuie: (1) să fie
publicate astfel încât să fie ușor disponibile practicienilor, (2) să fie un instrument standardizat cu
referire la norme, (3) să aibă un manual tehnic sau o altă sursă accesibilă de informațiile psihometrice,
inclusiv eșantionul în baza căruia s-au realizat standardizarea, și coeficienții de fidelitate și validitate, (4)
sunt destinate utilizării cu copii, de la naștere până la 18 ani.
1. În alegerea instrumentelor pentru măsurarea conceptului de rezilienţă Naglieri et al. (2013)

recomandă:
a. proprietățile psihometrice ridicate ale scalelor
b. numărul de variabilele care sunt asociate sau predictive pentru reziliență
c. existenţa unor norme bazate pe o eșantionare națională
686

2. Conform lui Supkoff şi colab. (2012) ipoteza invulnerabilității se referă la faptul că rezilienţa:
a. poate fi înţeleasă în baza măsurării factorilor contextuali
b. este rezultatul unei serii caracteristici individuale
c. este rezultatul interacţiunii dintre caracteristicile individuale şi factorii contextuali
687

Unitatea de învățare 3.
FACTORI AI REZILIENȚEI
Cercetătorii în domeniu consideră că reziliența este mai curând un rezultat decât un construct
psihologic, care necesită două evaluări. În primul rând, persoana a fost expusă unui factor de risc
semnificativ sau factor aversiv, iar în al doilea rând, persoana a atins un nivel normal de dezvoltare.
Acest lucru este important deoarece reziliența este evaluată inferențial în urma examinării riscului și
factorilor de adaptare (Luthar & Zelazo, 2003). Factorii protectivi sunt caracteristici individuale sau
procese care moderează sau atenuează efectele negative ale stresului și au ca efect obținerea unor
rezultate comportamentale și psihologice pozitive. Evaluările s-au centrat atât asupra măsurării
capacității de reziliență în sine, cât și asupra gradului în care acești factori de protecție prezic reziliența
(vezi Mastern, 2014 pentru sinteză).
Mai mult, cercetătorii în domeniu au constatat că factorii de risc și de protecție se pot plasa în
contexte diferite, cum ar fi comunitatea (cartiere periculoase vs. calitatea programelor școlare), familia
(violența domestică vs. stiluri parentale eficiente), sau caracteristici ale copilului (temperament dificil vs.
strategii de coping eficiente) (Werner, 2005; O’Dougherty Wright & Masten, 2005). Deși reziliența este
probabil un construct multidimensional, fiind rezultatul interacțiunii dintre acești factori multipli,
majoritatea măsurătorilor s-au concentrat mai mult asupra caracteristicilor personale.
3.1. FACTORI DE PROTECŢIE
Cercetările realizate în domeniu au indicat o serie de factori care pot fi proteja în confruntarea
cu diferite tipuri de factori adversivi, cum ar fi experiența unor probleme medicale, factori de risc familiali
(de exemplu, alcoolism sau status socio-economic scăzut, probleme psihice, divorțul sau pierderea
părinților) și probleme la școală.
IMPORTANT
Elias, Parker și Rosenblatt (2005) susțin existența a trei categorii de factori care apar atât în studiile
realizate pe copii cât și pe cele realizate pe adulți și care au rolul de a ajuta în depășirea obstacolelor și
în confruntarea mediului ostil: caracteristici individuale (ex. inteligența, temperament sau strategii de
coping), familie și nivelul de suport pe care o persoană îl primește din partea familiei (ex. dezvoltarea
relațiilor de atașament) şi suportul extern primit din partea altor persoane sau din partea instituțiilor care
pot să asiste atât persoana cât și familia (ex. rețele extinse de familie, organizațiile religioase sau alte
sisteme sociale ale societății).
Unii factori, cum ar fi relațiile de atașament, sistemele de auto-reglare emoțională sau sistemele
motivaționale, au fost studiați mai mult în cadrul psihologiei dezvoltării, în timp factorii care se referă la
contexte culturale mai largi, precum rețele extinse de familie, organizațiile religioase sau alte sisteme
sociale ale societății au fost mai puţin studiaţi.
IMPORTANT
Luthar și Zigler (1991) disting două tipuri de factori protectivi. Unii care contra-atacă efectele
negative ale factorilor stresori, ceea ce ar presupune consilierea copiilor pe parcursul tranziției școlare
sau consilierea părinților cu privire la strategiile pe care trebuie să le folosească pentru a face față
numeroaselor teme pentru acasă ale copiilor. A doua categorie, de îmbunătățire a rezilienţei sau
protecţiei, vizează îmbunătățirea competențelor copiilor pentru a face față factorilor stresori, cum ar fi
îmbunătățirea abilităților socio-cognitive.
688

Deși cercetătorii nu s-au pus de acord cu privire la importanța anumitor factori, există un acord
cu privire la faptul că reziliența copiilor poate fi explicată de interacțiunea între zestrea genetică și
suportul pe care copilul și familia îl primesc.
3.1.1. Caracteristici individuale.

Factorii de protecție identificați în cercetările anterioare includ calități personale ale copiilor care
le-au permis să facă față diferitelor tipuri de adversități (Condly, 2006; Prince-Embury 2013). Calitățile
personale identificate includ abilitatea intelectuală, temperament ușor, autonomie, încredere în sine,
sociabilitate, strategii eficiente de coping și abilități de comunicare (Jacelon, 1997; Wright & Masten,
1997). Două caracteristici individuale ale copiilor rezilienți cel mai frecvent menționate, sunt un nivel
ridicat al inteligenței / sau abilităților cognitive și temperamentul agreabil (vezi Condly, 2006 pentru
sinteză).
EXEMPLU
O inteligență (QI) peste medie contribuie la reziliența copiilor, permițând acestora să înțeleagă ce se
întâmplă cu ei, să facă distincția între ceea ce este controlabil și ceea ce nu este, să aleagă mijloace
eficiente de a face față, să aleagă și să modifice medii mai suportive (Block & Kremen, 1996; Sameroff
et al., 1987). De asemenea, un QI ridicat oferă protecție împotriva delincvenței pentru băieți, acest efect
fiind mediat de atitudini legate de școală (Kandel și colab., 1988).
Literatura sugerează că inteligența ridicată conduce la mai multe recompense în școală (laudele
profesorilor, recunoaștere, note mari), iar aceste recompense cresc atașamentul elevului față de
comunitatea școlară şi reduce frecvenţa comportamentelor antisociale și delincvente (Kandel et al.,
1988; White et al., 1989).
Un nivel ridicat de inteligența nu este însă un factor de perfect de protecție și nici nu vine fără
costurile. Copiii rezilienți cu inteligență ridicată, în comparație cu colegii lor non-rezilienți cu risc, par să
sufere mai mult distres emoțional și depresie (Luthar, 1991; Luthar et al., 1993). Se presupune că copiii
foarte inteligenți sunt mai sensibili la stimulările mediului și prin urmare suferă simptome mai puternice
de stres. Astfel, deși o inteligență ridicată poate ajuta un copil să găsească o soluție satisfăcătoare unui
eveniment traumatic, aceeași inteligență poate lăsa copilul mai vulnerabil la răni emoționale și la
internalizarea stresului.
O altă caracteristică individuală frecvent menționată în literatura de specialitate este
temperamentul agreabil. Werner (1989, 1993) afirmă că un astfel de temperament, evident din copilăria
timpurie, permite copilului să se interacționeze mai ușor și generează răspunsuri mai pozitive din partea
persoanelor care îl/o îngrijesc. Smith & Prior (1995) au indicat că evaluările profesorilor privind
temperamentul pozitiv al elevilor au prezis bine reziliența la nivel academic și social (deși IQ a fost cel
mai puternic predictor a acestor indicatori).
Cercetările au indicat că locul controlului intern este un factor important al rezilienței (Cicchetti &
Rogosch, 1997; Luthar, 1991). Locul controlului trebuie înțeles în combinație cu perceperea
controlabilității. O cauză considerată internă, nu înseamnă neapărat că aceasta se află sub influența
persoanei (Pintrich & Schunk, 2002). Importanța caracteristicilor individuale în relație cu reziliență nu
trebuie supraestimată. De exemplu, Cicchetti și Rogosch (1997) au constatat că, pentru copiii cu risc
neabuzați, variabilele relaționale au fost mai importante în predicția rezilienței, în timp ce pentru copii cu
risc abuzați, caracteristicile individuale au fost mai importante.
3.1.2. Caracteristici ale familiei.
Atunci când un copil reușește să se dezvolte, în ciuda unor circumstanțe adverse de mediu
(cum ar fi violența din cartier sau sărăcia extremă), atunci trebuie să studiate caracteristicile familiei
pentru a căuta explicații ale rezilienței copilului.
689

EXEMPLU
Gribble și colab. (1993) au descoperit că părinții copiilor rezilienți la stres au avut atitudini parentale
mai pozitive, au fost mai implicați în viața copiilor lor și au oferit îndrumare mai multă și mai bună.
Rezultatul a fost că copiii rezilienți la stres au avut un atașament mai securizant decât copiii afectați de
stres.
Wyman și colab. (1991) a arătat că așteptările pozitive ale îngrijitorului cu privire la viitorul copilului,
separarea redusă a copilului de îngrijitor, disciplina inductivă, implicarea tatălui și disciplina familială
stabilă influențează reziliența copiilor
Chiar și atunci când părinții înșiși reprezintă o sursă de stres pentru copil, relația părinte-copil
poate oferi oarecum protecție împotriva stresului. Kauffman et al. (1979) au studiat copiii rezilienți ai
mamelor psihotice și au constat că depresia maternă reprezintă un factor de risc mai mare decât
schizofrenia, însă copiii au reușit să obțină un nivel ridicat de competență socială dacă au avut o relație
caldă cu mamele lor. Se pare că, copilul rezilient a reușit să distingă între comportamentul problemă al
mamei și sentimentele sale față de copilul ei. Competența maternă a fost un factor de protecție pentru
copiii mamelor cu depresie unipolară, dar a fost un factor de risc pentru copiii mamelor cu depresie
bipolară. Același lucru era valabil și pentru copiii ai căror tați erau sănătoși și prezenți în casă. Se pare
că nu este suficient să se indice variabile, precum depresia maternă sau implicarea paternă, și să fie
clasificate ca factori de risc sau de protecție. Alți factori interacționează cu aceștia și acționează
simultan pentru a face un copil rezilient sau vulnerabil la stres.
IMPORTANT
Rende și Plomin (1993) disting între factorii de risc de mediu distali și proximali. Un părinte abuziv
reprezintă un risc proximal deoarece abuzul afectează în mod direct copilul, în timp ce lipsa de educație
a părinților este un risc distal, deoarece afectează venitul familiei, tipul și numărul lecturilor, care la
rândul lor afectează copilul. În plus, autorii susțin ca sunt copii care reușesc destul de bine, în ciuda
faptului că provin din familii cu risc pentru că sunt că nu sunt expuși riscului genetic. Specific,
comportamentul fenotipic al competenței academice și sociale înalte este direct relaționat cu un genotip
care, dacă i se oferă șansa, se va exprima.
Scarr și McCartney (1983) susțin că există medii în care oamenii pot prospera și că un factor
stresor slab nu poate să condamne un copil la o viață neîmplinită. De asemenea, Scarr și McCartney
susțin ca există medii "echivalente funcțional" și că oamenii pot să-și atingă potențialul (cel puțin
competența marginală) în medii care nu sunt ideale. Astfel, din punctul de vedere al geneticii
comportamentului, un copil poate fi considerat rezilient dacă nu a prezentat anomalii comportamentale
în ciuda unei predispoziții genetice față de astfel de anomalii.
3.1.3. Mediul social

O serie de cercetări au demonstrat că implicarea părinților în viața copilului poate reprezenta un
factor de risc sau protecţie în funcție de caracteristicile copilului și modul în care mediul social
interacționează cu copilul și familia (Radke-Yarrow & Brown, 1993).
IMPORTANT
Suportul acordat familiei a fost deseori studiat ca factor major în identificarea copiilor rezilienți din
mediul urban care au experimentat evenimente stresante majore de viață (Wyman et al., 1991), deşi
rezultatele obţinute nu sunt consistente.
690

Unii autori au examinat efectele depresiei parentale asupra copiilor, dar nu au găsit un efect
protector al suportul social (Carro et al., 1993), în timp ce alte studii au raportat un rol protective al
suportului din partea prietenilor pentru copii a căror mame suferă de depresie sau sunt bolnave (Conrad
& Hammen, 1993). Aceste rezultate pot fi explicate de modul în care sunt definite și măsurate reziliența
și riscul şi care pot varia de la un studiu la altul, precum şi de cultura din care a fost extras eşantionul
(Codley, 2006).
1. Elias et al. (2005) susţin faptul că există mai multe categorii de factori care pot ajuta oamenii în
confruntarea cu un mediu ostil
a. caracteristici individuale
b. suportul pe care o persoană îl primește din partea familiei şi altor persoane
c. nici una dintre variantele de mai sus
2. Din perspectiva lui Luthar și Zigler (1991) factori protectivi care contra-atacă efectele negative ale
factorilor stresori presupun
a. consilierea copiilor pe parcursul tranziției școlare
b. îmbunătățirea competențelor socio-cognitive ale copiilor
3. Copiii rezilienți cu inteligență ridicată, în comparație cu colegii lor non-rezilienți cu risc:
a. disting bine între ceea ce este controlabil și ceea ce nu este,
b. aleg mijloace de coping eficiente
c. nu sunt mai atașaţi de comunitatea școlară
691

Unitatea de învățare 4.
REZILIENȚA ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII
4.1. NATURA DEZVOLTĂRII
Ideea cercetării rezilienței a apărut în cadrul cercetărilor asupra tulburărilor psihopatologice,

atunci când cercetătorii au constat că unii copii aflați în situații de risc se descurcau surprinzător de
bine. Această observație a atras atenția asupra aspectelor legate de funcționarea pozitivă și de
menținere a competenței, în ciuda riscului sau a adversității, spre deosebire de o perspectivă complet
orientată spre probleme (Luthar, 2006). Inițial succesul copiilor care se descurcau bine în confruntare cu
riscul a fost atribuit unui trăsături de invulnerabilitate (Anthony & Cohler, 1987). Ulterior, termenul de
reziliență a fost conceptualizat ca o mobilizare a resurselor externe și interne ale individului în scopul
adaptării și funcționării sale cu succes (Sroufe, 2009).
Dezvoltarea este ordonată (în ceea ce privește momentul și secvențele dezvoltării), direcțională
(orientată spre creșterea complexității și organizării în timp) și cumulativă (se bazează pe dezvoltarea
anterioară, dezvoltarea anterioară rămâne critică și se transformă în contexte ulterioare) (Sroufe,
Cooper & DeHart, 1992). Conform modelului organizațional asupra dezvoltării, dezvoltarea este mai
mult decât un proces aditiv în care experiențele noi sunt suprapuse liniar peste experiențe mai vechi,
aceasta presupune luarea în considerare a complexității interacțiunilor dinamice dintre mediu și individ
(Cicchetti & Sroufe, 1978).
IMPORTANT
Neadaptarea, adaptarea și funcționarea rezilientă trebuie să fie văzute în tranzacțiile dinamice dintre
atributele individuale și mediu. Mecanismele și procesele care conduc la reziliență ajută la înțelegerea
dezvoltării normale cât și a celei psihopatologice (Cicchetti & Garmezy, 1993). Înțelegerea rezilienței ca
un proces de dezvoltare, în contextul dezvoltării anterioare, permite predicția funcționării actuale ca
rezultat al dezvoltării anterioare și servește ca predictor al dezvoltării viitoare. Examinarea acestui
proces în timp este critică pentru înțelegerea modului în care indivizii sunt capabili să mențină o
adaptare pozitivă, în ciuda prezenței unor factori de risc sau experienței adversității.
Dacă surprindem și evaluăm adecvat o gamă largă de factori care contribuie la funcționarea
individului am putea obține rezultate semnificative prin luarea în considerare a factorilor relevanți pentru
dezvoltare.
4.2. REZILIENȚĂ ȘI NE-ADAPTARE ÎN COPILĂRIE ȘI ADOLESCENȚĂ
Reziliența și ne-adaptarea sunt produsul istoriei de dezvoltare, ambele referindu-se la adaptări la

situațiile actuale. Conform teoriei atașamentului (Bowlby, 1969), într-un context de îngrijire securizant și
receptiv copilul își poate organiza în mod flexibil comportamentul în jurul unui îngrijitor, obținând un echilibru
între căutarea proximității și explorarea mediului înconjurător care susține maxim dezvoltarea. Sugarii care
se confruntă cu îngrijire inconsistentă sau respingere cronică pot obține un anumit grad de apropiere de
îngrijitori (și protecție) însă în detrimentul explorării sau exprimării directe a nevoii. Un copil cu istoric de
atașament evitant ar putea să nu apeleze la un profesor atunci când este în suferință. O istorie anterioară
personală marcată de alte experiențe pozitive poate oferi individului expectanțe care pot produce răspunsuri
adaptive la situațiile adversive actuale (Egeland et al., 1993). Experiența anterioară a interacțiunilor își pune
amprenta asupra formei de adaptare comportamentală ulterioară cât și asupra reprezentării despre propria
persoană și ceilalți și influențează răspunsurile în situațiile viitoare (Sroufe, 2007).
692

EXEMPLU
Într-o cercetare longitudinală amplă realizată în SUA (The Minnesota Longitudinal Study of Risk and
Adaptation; MLSRA) au fost colectate date la multiple niveluri de analiză, concentrându-se asupra mai
multor aspecte ale experienței copilului (temperament, limbaj și dezvoltare cognitivă, rezolvarea
problemelor, comportament social și emoțional, calitatea îngrijirii și context familial). Au fost studiaţi şi o
serie de factori de risc (cum ar fi nivel de educație, structura familiei, stabilitatea familiei etc.).
Constructele evaluate pe parcursul studiului au fost interpretate atât ca rezultate cât și ca predictori ai
competenței viitoare și a inadaptării. Unele constructe - stresul personal, relațiilor familiale în tranziție,
violența în familie și dependența chimică - au evaluat tranzacțiile între individ și mediu (vezi Sroufe et
al., 2005 pentru sinteză).
Stabilitatea familială este un factor cu putere predictivă ridicată a inadaptării. Copiii care
proveneau din familii intacte au prezentat interacțiuni pozitive mamă-copil în timpul sarcinilor de învățare
atunci când copiii aveau 42 de luni. Acești copii au fost mai persistenți, entuziaști, și afectuoși față de
mamele lor. Dimpotrivă, copiii din familii haotice au avut o atitudine mai negativă față de mamele lor.
Comportamentul mamelor față de copiii lor a fost prezis de calitatea relațiilor cu partenerii lor. Mamele
cu relații intacte manifestau mai mult respect pentru autonomia copiilor lor, structurau mai bine sarcinile
și erau mai sigure în interacțiunile cu copiii lor decât mamele care aveau relații instabile cu
partenerul/partenerii lor. Nivelul de suport pe care îngrijitorul îl oferă copilului pe parcursul copilărie a
fost direct legat de calitatea îngrijirii primite în primii ani de viață. Îngrijirea timpurie, alături de măsurarea
contextuală a stresului și suportul primit de mamă pe parcursul dezvoltării copilului, au confirmat
perspectiva asupra rezilienței ca proces de dezvoltare (Supkoff et al., 2012 pentru sinteză).
4.3. FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII REZILIENȚEI
IMPORTANT
Circumstanțele pozitive pot prezice parțial reziliența, explicând modul în care copiii pot funcționa în
confruntarea adversității cât și modul în care copiii își revin după o perioadă dificilă.
De exemplu, unii copii cu atașament anxios la vârsta de 12 luni, ulterior la 18 luni au avut un
atașament securizant, deși majoritatea au continuat să manifeste tot un atașament anxios (Vaughn et
al., 1979). Aceste două grupuri s-au distins printr-o reducere stresului de viață raportat de mamele
copiilor a atașament s-au îmbunătățit în acest interval. De asemenea, deși atașamentul anxios de la 18
luni a prezis probleme de comportament la vârsta de 5 ani, au existat și copii cu atașament anxios care
au funcționat bine. Această schimbare spre funcționare pozitivă (sau reziliență), a fost influențată de
creșterea suportului social disponibil pentru mamă în acest interval (Erickson, Sroufe și Egeland, 1985).
Alt studiu a demonstrat faptul că copiii cu probleme de comportament în perioada preșcolară nu au mai
avut probleme în clasa I dacă au făcut parte din familii cu nivel mai redus de stres decât cei care au
continuat să aibă probleme (Egeland et al., 1990). Funcționarea pozitivă în copilărie și adolescența
ulterioară au fost prezise și de schimbări la nivelul stresului (Sroufe și colab., 2005). Modificări ale
stresul și suportul social au corelat cu modificări pozitive ale funcționării care pot fi surprinse de
termenul de reziliență. Funcționarea copilului se deteriorează atunci când stresul familiei crește și/ sau
suportul social al familiei scade.
693

4.3.1. Reziliența implică mai mult decât schimbarea circumstanțelor.
IMPORTANT
Experiența anterioară și adaptarea prealabilă oferă o bază în confruntarea cu adversitatea.
Competență timpurie – istoricul sau experienţa relațiilor copilului cât și de capacitatea de autoreglare a
acestuia reprezintă un factor de protecție.
Într-un studiu, Egeland și Kreutzer (1991) au indicat că o adaptare inadecvată (probleme de

adaptare și comportament, scoruri mici la teste de cunoștințe în diverse domenii academice) a fost
asociată cu stresul ridicat al mamei la elevii din clasa I. În acest context de stres ridicat, copiii cu
fundamente pozitive timpurii au funcționat bine.
Astfel, reziliența în fața adversității apare ca o evoluție coerentă a istoriei lor anterioare. Aceste
afirmații sunt susținute de dovezi empirice. Într-un astfel de studiu au participat două grupuri de copii
care au fost create în baza calității îngrijirii și adaptării lor în primii 2 ani (Sroufe et al., 1990). Un grup a
avut constant experiențe pozitive în această perioadă, în timp ce celălalt a avut constant experiențe
negative. Datele care au fost culese longitudinal au indicat diferențe în ceea ce privește reziliența; cei cu
o istorie timpurie pozitivă au fost mult mai competenți în clasele 1-3 decât cele cu istorii negative
precoce. Dacă datele ar fost culese doar din perioada preșcolară, buna funcționare a unor copii/
reziliența ar fi fost atribuită unor caracteristici interne ale copilului. Datele acestui studiu longitudinal
indică rolul dezvoltării timpurii pentru adaptarea ulterioară din perioadele dificile.
Alte studii au indicat că atât modificările la nivelul stresului cât și fundamentelor pozitive timpurii
din istoria de îngrijire un contat în recuperarea adolescenților care au avut probleme de comportamente
în copilăria mijlocie (Sroufe, 1999). Analiza de regresie logistică a indicat că combinația acestor factori
de dezvoltare a prezis 80% din cazurile de copii rezilienți. Astfel, reziliența reprezintă un exemplu
despre cum experiența anterioară pozitivă facilitează mobilizarea resurselor pentru promovarea
competenței în fața adversității. Mai mult, cercetarea oferă suport empiric pentru conceptualizarea
dezvoltării rezilienței ca un proces în care factorii de protecție timpurie susțin competența ulterioară care
susțin reziliența (Egeland, 2007).
4.3.2. Parelelă între procesele care stau la baza rezilienței și adaptării deficitare
IMPORTANT
Din punctul de vedere al dezvoltării, nu există nicio diferență fundamentală între procesele care stau
la baza rezilienței și cele care explică alte pattern-uri de funcționare, cum ar fi o inadaptare continuă sau
trecerea de la funcționarea pozitivă la inadaptare. Comportamentul este o funcție a circumstanțelor
actuale în care se găsește un individ și întreaga sa istorie de până la acel moment (Bowlby, 1973).
O ilustrare a acestui proces parale vine din cercetările care au vizat examinarea rolului
atașamentului timpuriu asupra comportamentului și tranziţia din copilăria mijlocie spre adolescență.
Sroufe et al., (1999) au creat patru grupe de copii în baza istorie de atașament. Un grup a fost evaluat
ca având atașament securizant la 12 si 18 luni, grupul 2 a fost evaluat cu atașament nesecurizant la
ambele vârste. Copiii au fost ulterior evaluați în clasele 1-3 în termenii problemelor de comportament și
a tulburărilor emoționale și competențelor sociale în relațiile cu colegii. În primul rând, s-a constat că
copii cu o istorie de ataşament securizant au avut scoruri mai scăzute la simptomele psihiatrice şi
scoruri mai mari la competenţa personală la vârsta de 19 ani decât cei cu o istorie a ataşamentului
anxios, chiar au manifestat o similaritate în ceea ce priveşte problemele de comportament în perioada
copilăriei mijlocii. Aceste rezultate demonstrează rolul bazei pozitive timpurii asupra rezilienţei. În al
doilea rând, am examinat efectele istoriilor diferite de atașament asupra rezultatelor în adolescenţa
târzie ale copiilor care au funcționat bine în evaluările din perioada copilăriei medii; dacă nivelul de
funcționare din adolescență depinde atât de experiența timpurie cât și de cea ulterioară. Copiii care au
694

experimentat un ataşament securizant și funcționau bine în copilăria mijlocie constant au evaluări mai
bune ale competenței (Sroufe și colab., 1999). Copiii cu o istorie a ataşamentului nesecurizant și
probleme de comportament în copilăria mijlocie au avut arătat cea mai slabă adaptare în adolescență:
Grupuri cu istorii mixte (atașament securizat în copilăria mică, probleme de comportament în copilăria
mijlocie; istoric de atașament nesecurizant, funcționare bună în copilărie mijlocie) au arătat rezultate
intermediare în adolescență.
IMPORTANT
Această analiza asupra riscurilor și rezistenței din MLSRA susține punctul de vedere că
funcționarea unei persoane în orice moment este un produs atât al contextului actual, cât și al istoriei
anterioare. Aceste rezultate evidențiază natura previzibilă a adaptării inadecvate și a rezilineţei atunci
când este abordată din perspective dezvoltării. În viziunea mai largă a dezvoltării rezilienţa nu mai pare
a fi un caz special.
4.4. REZILIENŢA ÎN PERIOADA ADULTĂ
Chiar dacă traiectoriile de dezvoltare tind să se stabilizeze de-a lungul anilor, schimbarea
rămâne posibilă (Sroufe și colab., 2005). Un obiectiv important al cercetării asupra rezilienţei este acela
de a prezice o bună adaptare și stare de bine la vârsta adultă. În plus teoria dezvoltării nu sugereze că
rezilienţa este limitată la copilărie sau că adulții istorie de inadaptare nu pot face mai bine. Adulții au o
gamă largă de atitudini, motivații și credințe care le ghidează comportamentele și care trebuie luate în
considerare când examinăm diferențele individuale ale rezilienţei. La vârsta adultă experienţele de viață
sunt mai dificil de contabilizat și scheme interioare sunt mai puțin maleabile. Mai mult, interiorizarea
experienței timpurii adaugă un alt nivel de complexitate studiului rezilienţei la vârsta adultă, deoarece
sistemele care ghidează comportamentele, cognițiile și emoțiile cuprinzând răspunsul individului la
adversitate pot funcționa la un nivel inconștient care nu poate fi măsurat prin auto-raportare.
Schimbările la nivelul suportului și a oportunităților la vârsta adultă au impact, însă persoanele adulte au
adesea modele mult mai stabilite de interpretare a acestor evenimente.
Datele longitudinale prospective sunt singura modalitate de a lua în considerare procesul de
dezvoltare al rezilienței la vârsta adultă, şi astfel, de a descoperi antecedentele de dezvoltare ale
factorilor de risc și de protecție care se presupune că afecteze adaptarea la vârsta adultă.
EXEMPLU
Un astfel de exemplu este cel al adulţilor care au “câștigat în securitate” şi care pot descrie coerent
şi echilibrat relația cu părinții, în ciuda faptului că experimentat o istorie a relațiilor negativ. Sunt acele
persoane care au un atașament insecurizant față de părinții lor şi care totuşi au reprezentări securizante
la vârsta adultă, ceea ce sugerează o manifestare a rezilienței în zona relațiilor interpersonale. Roisman
şi colab. (2002) au descoperit că persoanele care au fost clasificate ca „câștigând în securitate” la
vârsta de 19 ani în baza relatărilor retrospective negative din copilăriei au primit îngrijire susținută și au
fost adesea ataşaţi securizant ca sugari. Aceste persoane au avut relații romantice de înaltă calitate la
vârsta adultă. Astfel, deși relația părinte-copil posibil să se fi deteriorat în copilăria mijlocie, de multe ori
au avut parte de îngrijiri pozitive timpurii. Grupul persoanelor cu ataşament insecurizant comparativ cu
cel securizant au manifestat simptome de internalizare mai severe și cu o probabilitate mai mare au
avut mame deprimate, ceea ce ar putea afectat relațiile din copilărie. Aceste persoane nu au manifestat
neapărat rezilienţă în domeniul atașamentului, ci au fost reziliente în confruntarea cu psihopatologia –
datorită experienței pozitive din trecut care a promova o bună funcționare a relațiilor actuale în ciuda
nivelurilor ridicate de depresie și anxietate.
695

În prezent, există un interes ridicat pentru impactul schimbărilor majore in adaptare (de
exemplu, căsătoria, nașterea unui copil) (Sroufe și colab., 2013). Această abordare cu privire la
dezvoltare permite luarea în considerare a variațiilor individuale în capacitatea de a valorifica astfel de
oportunități, pe care le numim „efecte de potențare”. Nu toţi oamenii manifestă o îmbunătăţirea a
adaptării în formarea de noi relații sau atunci când întâlnesc noi oportunităţi educaționale sau
vocaționale; doar unii o fac. Ne așteptăm ca aceste diferențe să fie parţial explicate de factori
contextuali, istoricul dezvoltării timpurii.

Într-o cercetare, Sroufe şi colab. (2010) au constatat că unele persoane care sufereau de depresie s-
au recuperat la vârsta adultă după formarea unui cuplu romantic în timp ce alte persoane nu s-au
recuperat la vârsta adultă după formarea unui cuplu romantic. Redactaţi în format academic, o lucrare
de 1-2 pagini pe această temă în care să comentaţi ce aspecte ale dezvoltării care ar putea să explice
diferinţele dintre aceste grupuri.
1. În cadrul cercetării longitudinale realizată în SUA (The Minnesota Longitudinal Study of Risk and
Adaptation; MLSRA) rezultatele au indicat faptul că:
a. interacțiuni pozitive mamă-copil în timpul sarcinilor de învățare nu erau influenţate de stabilitatea
familială
b. calitate relațiilor mamei cu partenerul de cuplu a prezis comportamentul mamei în rezolvarea
sarcinilor
c. calitate relațiilor mamei cu partenerul de cuplu a prezis comportamentul mamei în rezolvarea
sarcinilor şi interacțiunile cu copiii lor
2. Modelul rezilienței în contextul dezvoltării (Sroufe, 1999) are la bază presupunerea că dezvoltarea:
a. este proces aditiv în care experiențele noi sunt suprapuse liniar peste experiențe mai vechi
b. presupune luarea în considerare a complexității interacțiunilor dinamice dintre mediu și individ
3. Modulul lui Cicchetti şi Garmezy (1993) susţine faptul că neadaptarea și funcționarea rezilientă diferă
prin faptul că ambele nu:
a. permit predicția funcționării actuale ca rezultat al dezvoltării anterioare
b. au mecanisme comune care să ajute la înțelegerea dezvoltării normale și a celei psihopatologice
696

REZILIENȚA ÎN TRANZACȚIA EREDITATE-MEDIU
Copiii nu se nasc rezilienți, ci factorii genetici și de mediu au funcționat conjugat ca mecanisme

protective împotriva unei varietăți de riscuri pentru o dezvoltare sănătoasă a copiilor, de la rezistenţa la
bacterii și viruși la reziliență în confruntarea cu maltratarea și respingerea. Întrebarea cheie este în ce
măsură ereditatea și mediul colaborează pentru a produce copii și adulți rezilienți (Sroufe și colab.,
2013). Reziliența în copilărie este definită ca dezvoltare tipică, normală în fața circumstanțelor adverse
care poate determina apariţia rezultatelor negative (Wang & Deater-Deckard, 2013). Aproape fiecare
copil se confruntă cu o adversitate ocazională, iar mulți se confruntă cu stresori cronici, cum ar fi abuzul,
sărăcia sau boala. Totuşi, în cadrul populațiilor de copii care se confruntă cu riscuri ridicate pentru
probleme comportamentale și emoționale, există o mare variație a rezultatelor. Unii vor ceda în fața
vicisitudinilor vieții, în timp ce alţii vor prospera. În continuare vom prezenta câteva domenii de cercetare
care demonstrează rolul interacțiunii dintre natură şi mediu în predicția diferențelor individuale ale
rezilienței (cu accent asupra temperamentului, abilităților cognitive și cognițiilor sociale) şi factorii care
pot îmbunătăți reziliența (căldura relațiilor sociale și suport).
5.1. NATURA ȘI MEDIU DE DEZVOLTARE
Diferențele dintre oameni provin din formele distincte de funcționare a interacţiunii dintre
ereditate și mediul extern.
IMPORTANT
O serie de tehnici bazate pe modele de biologie cantitativă și moleculară au fost utilizate pentru a
estima efectele zestrei genetice şi mediului în explicarea diferențelor individuale (Plomin et al., 2008).
Tehnicile genetice moleculare pentru colectarea, stocarea și analiza ADN-ului permit examinarea
asocierii între regiunile specifice de cromozomi sau gene specifice și variația umană la nivelul atributelor
măsurate, ceea ce permite oamenilor de știință să identifice genele implicate în fenotipuri complexe sau
caracteristici observate. Tehnicile genetice comportamentale cantitative nu necesită o analiză a ADN-
ului, ci se bazează pe modele matematice bazate pe ereditatea populației pentru a estima puterea
relativă a contribuțiilor genetice și de mediu în explicarea diferențelor individuale.
Acestea se bazează pe datele obținute de design-uri cvasi-experimentale care implică gemeni

identici, fraterni şi frați adoptivi, părinți biologici și adoptivi.
IMPORTANT
Dacă similitudinea membrilor familiei pe o anumită variabilă este prezisă de o anumite similaritate
genetică, atunci este prezentă și variația genetică. Dacă asemănarea cu membrul familiei rămâne după
ce similitudinea genetică este controlată, atunci apare o varianță explicată de mediul comun. Influențele
de mediu sunt efecte non-ereditare care duc la asemănarea cu membrii familiei. Varianța de mediu
ne-comună este reprezentată de influența non-ereditară care nu ține cont de asemănările dintre
membrii familiei (Reiss et al., 2000).
697

5.2. DIFERENŢE INDIVIDUALE ŞI REZILIENŢĂ
Există numeroase cercetări comportamentale genetice cantitative (realizate pe gemeni sau

copii adoptați) care oferă o bază pentru investigarea rolului eredității și mediului pe parcursul dezvoltării.
În continuare vom descrie rezultatele cercetărilor cu privire la temperament și a factorii cognitivi – ambii
fiind factori protectori pe parcursul dezvoltării.
5.2.1. Temperament și personalitate
DEFINIŢIE
Temperamentul include atribute individuale definite ca moderat stabile de-a lungul situațiilor și
timpului, care sunt influențate biologic și sunt observabile încă din copilărie. Diferențele individuale la
nivelul temperamentului apar în urma interacţiunilor dintre influențele genetice și cele de mediu, sunt
mediate de mecanisme cerebrale şi modificate de experiență și factori situaționali pe parcursul
dezvoltării (Prior, 1999; Rothbart & Bates, 1998). Temperamentul constituie fundamentul trăsăturilor de
personalitate (cum ar fi neuroticism, conștiinciozitate sau agreabilitate) care au un patern de variație
determinat atât ereditar cât și de mediu. Aceste trăsături sunt similare temperamentului și sunt implicate
în dezvoltarea rezilienţei (Carver & Connor-Smith, 2010).
Teoria temperamentului lui Rothbart și colab. (2001) este deosebit de utilă pentru luarea în
considerare a conexiunilor dintre diferențele individuale, reziliență și tranzacțiile mediu - ereditate.
Această teorie, susține că există mai multe dimensiuni ale temperamentului care reprezintă reactivitatea
la stimuli și reglarea acestor reacții: extraversiune, afectivitate negativă și control eficient.
Extraversiunea. Această dimensiune include subdimensiunile nivel de activitate, afecte
pozitive, timiditate scăzută și abordare pozitivă. Nivelul de activitate reprezintă cantitatea și ritmul
mișcării fizice. Un nivel de activitate moderat este optim pentru reziliență (Mendez et al., 2002); dacă
este prea scăzut, copilul este lent și predispus la creșterea în greutate, iar dacă este prea mare, atunci
copilul este hiperactiv și dificil de educat. Între o 1/3 și 2/3 din variația nivelului activității este
determinată de factori genetici, varianța rămasă fiind atribuită mediului ne-comun și erorilor (vezi Sroufe
și colab., 2013 pentru sinteză). Emotivitate pozitivă indică o variație genetică și non-împărtășită de
mediu. Copiii care experimentează și exprimă stări frecvent afective pozitive (fericire, emoție, interes)
suferă mai puțin în urma expunerii la factorii de risc și sunt mai rezilienți (Eid et al., 2003). Timiditatea
reprezintă o abordare lentă sau inhibată în situații inedite sau incerte. Copiii care sunt mai puțin timizi și
mai sociabili pot fi protejați împotriva stresorilor, deși pot fi expuși unui risc mai ridicat al conflictelor
familiale (vezi Wang & Deater-Deckard, 2013 pentru sinteză). Abordarea pozitivă reprezintă măsura în
care copilul caută și se bucură de experiențele noi. Copiii cu o abordare pozitivă pot fi protejați de
evenimente negative deoarece aceștia explorează mai ușor noi strategii, dar pot fi și mai ușor frustrați
atunci când anticiparea lor nu este îndeplinită (Deater-Deckard et al., 2010).
Afectivitate negativă. Această dimensiune include tristețe, mânie, frică, disconfort și probleme
de liniştire atunci când este supărat. În concordanță cu studiile asupra trăsăturii de nevrozism la
adolescenți și adulți, copiii cu nivel scăzut de afectivitate negativă se adaptează mai bine la
circumstanțe dificile, cum ar fi stresul provocat de oraș (Kilmer et al., 2001) Factorii genetici reprezintă
între 1/3 până la 2/3 din variația afectivității negative (cum ar fi anxietate, frică, furie sau ostilitate;
Volavka et al., 2004).
Control eficient. Această dimensiune include plăcerea unei stimulării cu intensitate redusă,
sensibilitate perceptuală ridicată și un control ridicat al impulsurilor și atenției. Aceste control este
important pentru reziliență, deoarece copiii care au un nivel mai ridicat de control prezintă o afectivitate
negativă mai mică. Acest lucru indică o legătură importantă între controlul atențional și reglarea
emoțiilor negative (Rothbart et al., 2000). Astfel, cei care sunt mai capabili să controleze procesarea
cognitivă și perceptivă a informațiilor sunt mai buni și în reglarea emoțiilor și comportamentelor lor,
698

astfel încât sunt mai puțin susceptibili să dezvolte psihopatologii asociate unei auto-reglare slabe
(Buckner et al., 2009). Estimările ereditare pentru un control eficient, orientare spre sarcină și
persistență sunt moderate până la substanțiale în perioada copilăriei timpurii și mijlocii (Wang &Deater-
Deckard, 2013). În plus, persistența în sarcină provine și din varianța comună mediu prezisă de statutul
socio-economic al familiei și căldura maternă (Petrill & Deater-Deckard, 2004).
5.2.2. Factori cognitivi

Factorii cognitivi sunt importanți în procesele de reziliență. În continuare vom prezenta rolul
abilitățile cognitive și cognițiilor sociale auto-referențiale în promovarea rezilienţei.
Abilitate cognitivă. Este un predictor puternic și constant al rezilienței în copilărie și
adolescență. Copiii care lucrează mai ușor cu informațiile și strategiile de rezolvare a problemelor sunt
mai susceptibili să reușească academic și au repertorii mai variate de strategii de coping (Masten,
2001). De asemenea, aceștia au capacitate mai bună de reglare a comportamentelor și emoțiilor și, prin
urmare, sunt mai protejați împotriva diverselor probleme de externalizare și interiorizare (Greenberg,
2006). Inteligența și componentele sale includ o variație genetică moderată până la substanțială care
crește pe parcursul dezvoltării. Variația de mediu comună este prezentă în copilăria timpurie, dar în
adolescență această componentă se disipă, astfel încât toată varianța non-ereditară devine ne-împărțită
(Plomin și colab., 2008).
Cogniţiile sociale auto-referențiale. Deși abilitățile de procesare cognitivă sunt importante,
conținutul cognițiilor este esențial pentru reziliență - în special, cognițiile sociale despre sine și controlul
asupra lucrurilor care amenință integritatea sau siguranța sinelui. Auto-eficacitatea este credința că
obiectivele pot fi îndeplinite, chiar și atunci când o serie de obstacole stau în calea lor. Stima de sine
rezultă din sentimentul că ești evaluat și apreciat de către alți oameni. Anticiparea rezultatelor este
importantă, optimismul fiind definit ca anticiparea rezultatelor bune, iar pesimismul este definit ca
anticiparea rezultatelor negative (Matthews et al., 2000). Aceste cogniții auto-referențiale includ cantități
moderate de ereditate și de mediu ne-împărtășit, deși există unele dovezi că mediul comun are influență
asupra optimismului și pesimismului (Zuckerman, 2000). Studiile realizate pe gemeni și copii adoptați
asupra stimei de sine au indicat că ereditatea se situează între 30–60%, restul fiind reprezentat de
variația ecologică ne-comună (Kamakura et al., 2007).
IMPORTANT
Dezvoltarea conceptului de sine și valorizării de sine debutează la începutul vieții. După ce am
conștientizat propriile calități începem să ne comparăm cu ceilalți și aceste cogniții devin o parte
integrantă a modului în care ne percepem pe noi înșine și a modului în care credem că ceilalți ne
percep. Dacă credem că suntem valoroși pentru ceilalți și că putem controla circumstanțele, atunci
suntem mai abili în planificarea strategiilor de coping, precum și în evaluarea și schimbarea strategiilor
care nu funcționează (Zimmerman, 2000). Astfel, stima de sine ridicată și auto-eficiența sunt o protecție
eficientă împotriva efectelor dăunătoare ale diverşilor factori de risc (vezi Wang & Deater-Deckard, 2013
pentru sinteză). Cei care sunt optimiști sunt mai capabili să își economisească și să își folosească
resursele atunci când au nevoie de ele și să fie protejați de stresori ulterior (Aspinwall, 2001).
Pe scurt, există o serie de atribute ale copiilor care contribuie la dezvoltarea rezilienței, atribute
care variază mult în rândul copiilor și sunt rezultatul interacțiunii dintre zestrea genetică și mediul extern.
5.3. FACTORII NON-EREDITARI: COMUNI ȘI NE-COMUNI
Studiile genetice comportamentale cvasi-experimentale oferă dovezi clare ale rolului factorilor
non-ereditari în explicarea diferențelor individuale în comparație cu studiile tradiționale familiale (Plomin,
1994). Cea mai mare parte din varianța non-ereditară nu este distribuită în cadrul familiilor în studiile
699

genetice comportamentale. Potențiali factori ne-comuni pot fi identificaţi prin utilizarea modelelor
informative genetic (Reiss et al., 2000). Cea mai mare parte a cercetărilor în domeniu s-a concentrat pe
experiențele diferențiale ale fraților cu părinții lor.
EXEMPLU
Diferențele în căldura exprimată de mame față de gemenii identici a reprezentat 6–25% din
diferențele în problemele de comportament (agresivitate, neconformitate) și dispoziție pozitivă (Deater-
Deckard, 2009). Gemenul care a primit mai multă căldură maternă a fost mai compliant, mai puțin
agresiv și mai fericit. Rezultatele nu pot fi atribuire eredității pentru că gemenii erau identici.
Metode genetice cantitative pot de asemenea, identifica varianță comună datorată mediului.
Aceste metode pot identifica factori non-ereditari care duc la similitudinea în familie cu privire la anumite
atribute. De exemplu, capacitatea cognitivă a copilului și căldura maternă sunt implicate în dezvoltarea
rezilienței. Abilitatea cognitivă a copilului include niveluri moderate de variație non-ereditară comună în
copilărie timpurie, dar există şi dovezi că o parte substanțială a acestui efect în copilărie este produs de
căldura maternă și statutul socio-economic al familiei (Petrill & Deater-Deckard, 2004). Totuși aceste
studii nu ne informează despre modul în care factorii de protecție din mediu (căldura maternă)
funcționează alături de factori genetici specifici de risc în determinarea rezilienței.
5.4. REZILIENȚA CA PROCES: TRANZACȚII EREDITATE-MEDIU
IMPORTANT
Căldura parentală şi suportul parental sunt factori de mediu cei mai importanți care contribuie la
reziliența în diverse domenii (cum ar fi familie, cartier, școală) în diverse populații și tipuri de design-uri
de cercetare (Wang & Deater-Deckard, 2013).
Copiii care sunt expuși riscului de a dezvolta probleme comportamentale și emoționale sunt
protejați dacă părinții lor sunt sensibili și receptivi, calzi și implicați (Conger și Conger, 2002). Acești
copii sunt mai susceptibili să creadă că și alte persoane pot fi de încredere și că sunt iubiți și acceptați
indiferent de dificultatea circumstanțelor. Acestea reprezintă cheia dezvoltării competenței sociale și
auto-eficienței copiilor și a ameliorării efectelor negative ale riscurilor asupra sănătății mintale (Rohner et
al., 2005). Acești factori de mediu operează în interacţiune cu efectele eredității. Există două tipuri de
tranzacții ereditate-mediu: interacțiunea ereditate-mediu și corelația ereditate-mediu.
5.4.1. Interacțiunea ereditate-mediu
IMPORTANT
Această interacțiune indică faptul că efectul genelor asupra unui rezultat (emoțional sau
comportamental) este moderat de factori de mediu sau invers. Această definiție a interacțiunii ereditate-
mediu poate fi considerată una dintre cele mai actuale definiții ale rezilienței.
Astfel, copiii care prezintă riscuri genetice pentru rezultate inadaptate vor prezenta simptome
mai puține sau mai puțin severe dacă sunt prezenți anumiți factori de mediu care reduc funcțional sau
elimină efectul eredității. Copiii cu risc din mediu pentru tulburări în dezvoltare vor avea mai puține
probleme de adaptare dacă au forme particulare de gene care reduc sau elimină efectele mediului.
Studiile genetice comportamentale au furnizat dovezi care sugerează efectul interacțiunii ereditate-
mediu asupra dezvoltării rezilienței, iar rezultatele au indicat că influența genetică în depresie și
700

anxietate este moderată de evenimentele ale vieții; riscul tulburărilor emoționale fiind sporit în urma
expunerii la evenimente stresante. În plus, mediile familiale adversive cresc probabilitatea agresivității,
tulburărilor de conduită și comportamentul antisocial al adulților în prezența factorilor de risc genetic
(vezi Wang & Deater-Deckard, 2013 pentru sinteză).
Procesele de interacțiune ereditate-mediu presupun flexibilitate în influențele mediului și
genelor pe parcursul dezvoltării, iar efectele lor depind de efectele altor factori genetici și de mediu.
EXEMPLU
De exemplu, suportul social pozitiv este un factor puternic de protecție al copiilor împotriva depresiei
și anxietății, chiar și pentru cei aflați în situație de risc genetic și ecologic (Kaufam et al., 2006). Un
domeniu interesant de cercetare poate fi găsit în cercetarea genei monoamina oxidază A (MAOA,
enzimă care metabolizează un neuro-transmițător care contribuie la reglarea stării afective și a
comportamentului) în interacțiunea cu experiențele negative de viață. La persoanele ale căror gene
indică producție suficientă de MAOA, adversitatea familiei (abuz sau maltratare) este asociată modest
cu probleme de comportament la copilărie și vârstă adultă, în timp ce în rândul celor cu forme ale genei
care indică producția de MAOA insuficientă efectele adversității timpurii sunt substanțiale (Cohen și
colab., 2006; Ducci și colab. 2008). Alte gene contribuie la reglarea răspunsului la stres neuroendocrin,
care are implicaţii în predicția unei reacții emoționale și comportamentale nejustificate la vârsta adultă în
rândul celor care au experiența unui abuz și maltratării în perioada copilăriei. Afectarea funcției
endocrine a fost asociată cu tulburări legate de stres, cum ar fi depresia și tulburarea de stres
posttraumatică (vezi Gillespie et al., 2009 pentru sinteză).
Toate exemplele de mai sus demonstrează modul în care factorii genetici și de mediu pot
interacționa în predicția diferențelor individuale în răspunsurile reziliente sau vulnerabilitatea în
dezvoltarea diferitelor forme de psihopatologie. Identificarea proceselor specifice de interacțiune gene-
mediu este importantă pentru viitorul cercetării genetice în psihologie, deoarece ne informează nu
numai asupra proceselor bio-ecologice dar şi asupra modalităților de îmbunătățire a evaluării și
intervenției.
5.4.2. Corelația ereditate-mediu

Două tipuri de corelație ereditate-mediu au fost identificate și descrise în studiile genetice
cantitative-pasive și non-pasive (Plomin, 1994). Modelele genetice cantitative pot fi utilizate pentru a
identifica corelația ereditate-mediu atunci când factorii de mediu sunt incluși în modelul statistic care
estimează varianță genetică (comună și ne-comună de mediu) la nivelul rezultatelor.
Corelația pasivă apare atunci când un copil este expus unui factor de mediu oferit de un părinte
biologic, factor care este corelat cu genotipul său. De exemplu, legătura dintre abilitățile cognitive și
realizare şcolară, variația la nivelul acestor abilități provine parţial din influența genetică, dar în același
timp, părinții care apreciază experiențele mentale, sunt mai susceptibili să ofere medii stimulative (cărți,
lectură, jucării provocatoare și puzzle) copiilor lor. Acești părinți au mai multe șanse să aibă copii cu
abilități cognitive ridicate și care au succes școlar. Mecanismele care leagă stimularea de casă și
abilitățile cognitive ale copilului au fost testate de obicei folosind corelațiile asupra părinților și copiilor
înrudiţi biologic. Cu toate acestea, deoarece părinții le oferă și gene copiilor lor, mediul împărtășit și
ereditatea au o influență combinată. Ceea ce pare fi cauzat de mediul familial poate apărea, de
asemenea, și ca urmare a genelor comune între părinți și copii (Petrill & Deater-Deckard, 2004).
Corelațiile gene-mediu non-pasive includ cel puțin două mecanisme - active și reactive (Deater-
Deckard, 2009). Corelațiile active se referă la selecția mediului prin care un individ este mai probabil să
experimenteze anumite lucruri ca urmare a selectării unui mediu specific în concordanță cu propriile
atribute. De exemplu, copiii foarte sociabili sunt mai susceptibile să caute și să consolideze
interacțiunea cu alte persoane, spre deosebire de copiii timizi sau anxioși social. Corelațiile reactive
701

apar atunci când un atribut sau un comportament genetic al unui copil este influențat de un răspuns
particular din partea altor oameni. Acest răspuns poate să consolideze acel atribut sau comportament.
De exemplu, problemele de comportament determinate genetic (agresivitate, probleme de conduită) tind
să evoce răspunsuri dure, critice, de respingerea sau tratamentul ostil din partea părinților și colegilor
care pot consolida acele comportamente (Larsson et al., 2008).
O altă sursă de dovezi reactive are corelației mediu-gene provine din tratamentul parental
diferențial faţă de copiii multipli. Atunci când examinăm relația unui părinte și copii (adică diferențele
dintre frați), căldura și acceptarea dintre fiecare părinte și copil diferă (Coldwellet al., 2008). Auto-
raportările mamei cu privire la căldura față de fiecare dintre copiii, precum și aprecierile observatorilor
asupra comportamentului cald și receptiv al mamei (în urma evaluărilor interacțiunilor scurte mama-
copil) au indicat o corelație reactivă (vezi Wang & Deater-Deckard, 2013 pentru sinteză). Gemenii
identici prezintă niveluri foarte asemănătoare de căldură maternă și receptivitate din partea mamei, în
timp ce gemenii fraterni și frații ne-gemeni experimentează niveluri de căldură maternă moderat
similare. În schimb, frații adoptivi, care nu au legătură genetică, prezintă corelații modeste în ce privește
comportamentul de căldura maternă pe care o experimentează. Acest efect reactiv al corelației
ereditate-mediu funcționează probabil datorită diferențelor genetice în ce privește capacitatea de reacție
a copiilor și de implicare socială alături de mamele lor (Deater-Deckard, 2009).
IMPORTANT
Este important de menționat că tranzacțiile mediu-ereditate nu sunt deterministe. Tranzacțiile
ereditate-mediu care leagă factorii de protecție și rezultatele copiilor sunt flexibile și se pot schimba
atunci când mediile externe se schimbă.
De exemplu, copiii cu scoruri mari la performanța cognitivă pot căuta și provoca mai multă
stimulare din partea îngrijitorilor și a mediilor lor fizice, iar experimentele demonstrează că manipularea
percepțiilor adulților asupra capacităților intelectuale ale copiilor determină îmbunătățiri ale realizărilor
copiilor (Rosenthal & Jacobson, 1968). Similar, copiii care sunt mai dificili de îngrijit, deoarece
comportamentul lor îi deranjează și îi enervează pe părinți (iritabil, agresiv, opozițional) sunt mai
susceptibili să provoace părinții duri. Cu toate acestea, evaluarea intervențiilor parentale arată că părinții
pot să învețe strategii pentru a răspunde diferit la comportamentele aversive ale copiilor lor, ceea ce
poate duce la reducerea problemelor emoționale și de comportament ale acestora (vezi Wang &
Deater-Deckard, 2013 pentru sinteză).

O serie de studii au indicat că persoanele care au niveluri ridicate de extraversiune sunt mai
susceptibile să aibă acces la și să solicite suport social, în timp ce alte studii au raportat că persoanele
cu nivelele ridicate de extraversiune manifesată retragere socială ca urmare a unui grad ridicat de
conflict în familie. Redactaţi în format academic, o lucrare de 1-2 pagini în care să comentaţi rezultatele
acestor studii din perspectiva modelelor teoretice care are susţin corelaţia mediu-ereditate.
5.5. REZILIENȚA CA PROCES DE DEZVOLTARE
Rutter (2006) a pus accentul asupra mecanismelor și proceselor de risc sau de protecție, mai
degrabă decât pe identificarea factorilor de risc și protectori. Conform modelului, scopul ar trebui să fie
testarea proceselor în dezvoltare, deoarece riscul și protecția nu sunt fenomene statice. Acest lucru
poate fi deosebit de important atunci când sunt luate în considerare influențele ereditare, având în
702

vedere că există tendința de a vedea genele ca având efecte fixe. Funcția și efectele genelor asupra
individului se poate schimba și aceasta poate depinde în totalitate de modificările funcției altor gene, dar
și de modificările mediului. Există numeroase și complexe tranzacții între gene, între medii și între gene
și medii. Procesul ereditate-mediu în reziliență poate depinde de populația studiată și de contextul în
care trăiește această populație. Succesul cercetărilor viitoare privind interacţiunile mediu-gene în
dezvoltarea umană va depinde de măsura în care aceste tranzacții între gene și mediile externe în
procesul de dezvoltare sunt luate în serios în proiectarea cercetării, evaluarea și analiza datelor.
Ceea ce poate fi protector în anumite contexte poate să nu aibă nici un efect sau ducă la
rezultate problematice la alte persoane (Rutter, 2006). Un alt exemplu provine din studiile relațiilor cu
colegii și comportamentul antisocial. Pentru majoritatea copiilor și adolescenților a avea una sau mai
multe relații stabile de prietenie prezice competența socială și realizarea şcolară. Cu toate acestea,
când tinerii în cauză sunt antisociali și violenți, iar grupul lor de colegi este format din alți copii sau
adolescenți cu comportamente antisociale, cei care sunt cel mai puțin integrați în rețeaua de prieteni
manifestă cea mai bună îmbunătățire a comportamentului în timp (Berndt, 2007; Lösel & Binder, 2003).
Pentru un copil sau adolescent cu probleme de conduită, găsirea unui prieten suportiv poate reduce
foarte mult comportamentele sale antisociale, acest efect depinde de motivele prieteniei - dacă prietenia
este sau nu menținută în baza unui interes comun pentru încălcarea legii și maltratarea celorlalți
(Gifford-Smith et al., 2005).
Un factor de risc genetic poate avea și efecte de protecție, în funcție de mediu sau context, și
este solicitat de explicații evolutive pentru schimbarea și adaptarea speciilor. Genele care conferă doar
efecte dăunătoare sunt mult mai susceptibile să scadă în prevalență în timp, deoarece persoanele
afectate mor înainte de reproducere. Cu toate acestea, genele care conferă riscuri, dar și influențe
protectoare, sunt mai susceptibile să rămână în timp, deoarece persoanele cu aceste gene sunt
capabile să producă urmași. Aceste afirmații sunt în concordanță cu ideea că reziliența este un proces
de dezvoltare dinamic (Belsky & Pluess, 2009). În același timp, este imperativ ca oamenii de știință și
practicienii să recunoască faptul că aceste tranzacții gene-mediu sunt probabiliste în efectele lor, iar
tranzacțiile și efectele lor se pot schimba cu schimbări în funcțiile și mediile genetice.
1. Corelațiile reactive gene-mediu apar atunci când
a. un copil este expus unui factor de mediu oferit de un părinte biologic, factor care este corelat cu
genotipurile sale.
b. un individ este mai probabil să experimenteze anumite lucruri ca urmare a selectării unui mediu
specific în concordanță cu propriile atribute
c. tratamentului parental diferențial faţă de copiii multipli.
2. Modele de biologie cantitativă și moleculară presupun ca metode de cercetare:
a. design-uri cvasi-experimentale
b. design-uri corelaţionale
c. design-uri descriptive care implică fraţi (gemeni, fraterni, adoptivi) și părinți (adoptivi și biologici)
703

PERSONALITATE ŞI REZILIENŢĂ
Factorii stresori psiho-sociali pot contribui la apariția psihopatologiei, însă studiile sugerează că
stresul și adversitatea pot duce și la creștere personală și îmbunătățirea funcționării. Aceste rezultate au
dus la examinarea diferențelor dintre persoanele care se confruntă cu stresul în încercarea de a
înțelege de ce unele persoane dezvoltă stres și dizabilitate, iar altele prezintă rezistență în fața
adversității (Rutter, 1985). Înțelegerea acestor diferențe individuale care protejează unii oameni de
dezvoltarea psihopatologiei în fața adversității are implicații profunde pentru educație, educaţie,
dezvoltarea tratamentelor și prevenirea tulburărilor mintale.
6.1. MODELUL STRES-DIATEZĂ AL TULBURĂRILOR PSIHOPATOLOGICE
IMPORTANT
Majoritatea teorii explică originile tulburărilor mentale susțin că etiologia psihopatologiei este multi-
factorială. Tulburările mintale pot fi cauzate de o vulnerabilitate la nivelul biochimiei creierului sau de
experiența unor evenimente sau circumstanțe de viață stresante sau aversive.
Studiile realizate pe eșantioane de perechi de gemeni de gen feminin au indicat că evenimente

puternic stresante (cum ar fi moartea unei rude apropiate, probleme maritale grave sau divorț) au prezis
în mod semnificativ debutul depresiei majore (vezi Skodol, 2010 pentru sinteză). Pentru persoanele cu
risc genetic ridicat pentru depresie (adică familie cu istoric de depresiei) probabilitatea de apariție a
depresiei majore a fost semnificativ mai mare după evenimente stresante decât pentru cele cu risc
genetic scăzut (fără istoric al depresiei în familie), ceea ce sugerează „controlul genetic al sensibilității la
depresie pentru efectele provocate de evenimentele de viață stresante” (Kendler et al., 1995). Sunt
studii care indică faptul că sensibilitatea la evenimentele de viață stresante poate fi moderată de o
variație funcțională în gena transportoare a serotoninei, care poate face indivizii mai sensibili chiar și la
stresori ușori (Kendler et al., 2005). Niveluri ridicate de expunere cumulativă la adversitate pe parcursul
vieții pot fi cauze ale debutului tulburărilor de depresie și anxietate (Turner & Lloyd, 2004). Totuși, unele
tulburări pot fi cauzate exclusiv de boli care modifică direct structura și funcționarea creierului sau de
factori exogeni (cum ar fi medicamente sau toxine; Skodol, 2010).
Au fost identificați o serie de factori psiho-biologici, de personalitate și social-comportamentali
care împreună pot proteja o persoană de factorii stresanți (Charney, 2004). Anumite trăsături pozitive
ale personalității sau trăsăturile forte de caracter (sau atuurile personale) par a fi asociate rezultatelor
adaptative în relație cu stresul experimentat atât în sarcini normale ale dezvoltării, cât și în cele mai
puțin obișnuite adversive. Căldura maternă, un mediu stimulant și un temperament ușor în perioada
copilăriei au fost asociate cu reziliența în condiţii de privare socio-economică, ceea ce indică faptul că
reziliența în sine este influențată atât de factori genetici cât și de mediu (Kim-Cohen et al., 1994).
În continuare vom discuta despre diferențe individuale la nivelul de personalitate și coping.
DEFINIŢIE
Personalitatea se referă la o constelație de trăsături sau atribute care determină modul în care
oamenii percep, gândesc și se raportează la ei înșiși și la mediu (American Psychiatric Association,
2000). Personalitatea include atât predispoziții comportamentale fundamentale, cum ar fi
emoționalitatea, activitatea și sociabilitatea, denumite în mod obișnuit temperament (Buss & Plomin,
1986), cât și sisteme de organizare și integrare mai complexe care includ componente cognitive și
704

emoționale (Rutter, 1987). Se presupune că trăsăturile de personalitate sunt relativ stabile în timp și
relativ consistente în diverse situații (Skodol, 2010).
Strategiile de coping se referă la procese specifice în care o persoană se implică expres în scopul de
a face față stresului (Folkman & Moskowitz, 2004). Copingul implică răspunsuri cognitive,
comportamentale și emoționale. Strategiile de coping pot fi caracteristice unei persoane sau
consecvente în situații stresante sau roluri funcționale. Se pare că anumite trăsături de personalitate
predispun persoanele spre utilizarea anumitor strategii de coping
Literatura anterioară a indicat că trăsăturile de personalitate, procesele de coping sau o

combinație a acestora au impact asupra reacţiei la experiențele adverse.
6.2. PERSONALITĂȚI REZILIENTE
IMPORTANT
Personalitățile reziliente sunt caracterizate de trăsături care reflectă o bună structură a sinelui (bine
diferențiat și integrat) și trăsături care promovează relații interpersonale puternice, reciproce cu ceilalți
(Garmezy, 1991; Greef & Ritman, 2005).
Caracteristicile personalității reziliente contribuie la un nivel ridicat de funcționare adaptativă.

Acestea pot fi considerate opuse tulburărilor de personalitate, definite ca modele inflexibile și inadaptare
la nivelul perceperii, gândiri și relaționării interpersonale (Bender & Skodol, 2007). Majoritatea
cercetărilor privind capacitățile adaptative și reziliența au fost efectuate pe populații occidentale, în care
individualismul și încrederea în sine sunt foarte apreciate. În alte culturi, în care relațiile cu familia,
comunitatea sau grupul social sau religia sunt foarte apreciate, echilibrul între resursele individuale și
colective și eficacitatea s-ar putea schimba semnificativ în determinarea rezilienței la stres (Paton și
colab., 2008).
6.2.1. Sensul sinelui
DEFINIŢIE
Un puternic sens al sinelui este evidențiat prin respectul de sine, încrederea în sine sau auto-
eficiența, înțelegerea de sine, o orientare viitoare pozitivă și capacitatea de a gestiona comportamente
și emoții negative (Skodol, 2010).
Unele dintre aceste trăsături au fost subsumate în noțiunile de duritate (engl. hardiness) și eul
rezilient (engl. ego-resilience).
Stima de sine este un sentiment al valorii de sine, al respectului de sine și al acceptării de sine,
care este de obicei legat de așteptarea succesului în viață.
Încredere în sine sau auto-eficiența. O personalitate rezilientă se caracterizează prin credința
în propriile abilități de a gestiona în mod eficient provocările și situațiile vieții. Încrederea în sine sau
auto-eficiența este o condiție necesară pentru reziliență (Lin et al., 2004). Persoanele reziliente au un
loc intern al controlului – cred că evenimentele care au loc în viața lor sunt influențate în mare măsură
de propriile comportamente și nu sunt rezultatul „destinului”, „ghinionului” sau acțiunilor altei persoane.
Un loc de control intern contribuie, de asemenea, la convingerea că problemele pot fi rezolvate ca
urmare a eforturilor proprii, ceea ce duce, în general, la strategii de coping mai eficiente. O persoană
rezilientă este optimistă și plină de speranță cu privire la rezultate chiar în situații dificile, cum ar fi o
boală fizică sau pierderea unei persoane semnificative (Peterson, 2000; Seligman, 2002).
Încrederea în sine și auto-eficacitatea sunt corelate negativ cu trăsăturile de personalitate
(precum nevrotism și emoționii negative) care predispun oamenii să perceapă lumea externă ca
705

amenințătoare, problematică și pe sine ca vulnerabil (Campbell-Sills et al., 2006). Încrederea în sine și

auto-eficacitatea sunt corelate pozitiv cu extraversiunea și emoțiile pozitive, tendințele de a se angaja și
de a confrunta lumea cu încredere în succesul viitor (Nakaya et al., 2006). Deși au relațiile pozitive cu
ceilalți, persoanele reziliente sunt caracterizate prin autonomie și încredere în sine și nu depind de
ceilalți în a își satisface nevoile sau pentru a își rezolva problemele.
Înțelegerea de sine. Persoanele reziliente își cunosc propriile motivații, emoții, precum și
punctele forte și pe cele slabe. Înțelegerea de sine oferă persoanelor reziliente un puternic sentiment de
identitate personală; acestea se văd ca personalități coerente cu un sens și scop în viață (Alim et al.,
2008). O percepția acurată și monitorizarea propriilor emoții reprezintă un aspect important a ceea ce se
numește inteligență socio-emoțională (Goleman, 1995). Există și o latură spirituală a persoanei
reziliente care se vede pe sine în contextul unei ordini mondiale mai largi. Persoana rezilientă este
încântată și motivată de procesul de auto-descoperire.
Orientare viitoare pozitivă. Persoanele reziliente își planifică viitorul, sunt motivate să obțină și
să aibă succes în diverse domenii ale vieții, sunt muncitoare și productive (Clausen, 1991; Masten et al.,
1999). Aceste persoane demonstrează determinare și persistență în urmărirea obiectivelor personale,
păstrând în același timp un sentiment de echilibru în viața lor și capacitatea de a-şi susține efortul în
timp. Deși, în general, sunt optimiste în ceea ce privește rezultatele eforturilor lor, acestea au
capacitatea de a se adapta la provocări și schimbarea circumstanțelor de viață (Southwick et al., 2005).
Controlul comportamentului și emoției negative. Persoanele reziliente sunt responsabile,
conștiincioase și prezintă, în general un nivel ridicat de integritate personală (Benson, 1997). Tind să fie
oneste și onorabile și au un set puternic de valori la care se străduiesc să adere. Acestea au un control
bun asupra impulsurilor și nu tind spre acte spontane și nepremeditate fără a ține cont de consecințele
potențiale ale acțiunilor lor (Baumeister & Exline, 2000). Capacitatea de a întârzia satisfacția și de a se
deplasa în mod adaptiv și de a canaliza impulsurile este, de asemenea, o caracteristică a inteligenței
emoționale. Persoanele reziliente sunt capabile să experimenteze plăcerea și alte emoții pozitive și au
simț dezvoltat al umorului. Un sentiment subiectiv de bunăstare este asociat cu niveluri scăzute de
neurotism și niveluri ridicate de extraversiunea, auto-eficiență și autonomie.
IMPORTANT
Duritatea. Duritatea este un construct de personalitate care cuprinde controlul (a influența mai
curând decât a fi neputincios în fața forțelor externe), angajament (de a fi implicat și de a găsi un scop și
un sens în activitățile și evenimentele vieții mai curând decât să simți înstrăinare) și provocare (credința
că schimbarea este normală în viață și că anticiparea schimbării este o oportunitate pentru creștere, mai
curând decât o amenințare la adresa securității) (Kobasa şi colab., 1982).
Eul rezilient. Conceptul de eu rezilient a fost dezvoltat pentru a descrie trăsăturile de personalitate care
facilitează adaptarea flexibilă la factorii stresori, modularea impulsurilor și adaptarea la situații noi (Gjerde et
al., 1986). Trăsăturile care intră în componența eului rezistent sunt comportamentul social, curiozitatea,
competența, intuiția și umorul. Au fost identificate chiar şi grupuri prototipice de trăsături în cadrul
constructului: optimism încrezător, activitate productivă, intuiție și căldură și expresivitate (Klohnen, 1996).
6.2.3. Abilități interpersonale
DEFINIŢIE
Personalitățile reziliente dețin și abilități interpersonale specifice care promovează dezvoltarea și
întreținerea relațiilor care ajută la confruntarea experiențelor de viață stresante. Aceste trăsături de
personalitate „prosociale” pot fi grupate sub forma conceptelor generale de sociabilitate, expresivitate
emoțională și înțelegere interpersonală. Combinate cu trăsăturile de conștientizare emoțională și
controlul asupra impulsurilor descrise anterior, aceste abilități interpersonale completează definiția
inteligenței emoționale.
706

Sociabilitate. Persoanele reziliente sunt mai sociabile și extravertite decât media. Acestea au
tendința de a fi grațioase şi cordiale, au mai multe șanse să se întâlnească cu alți oameni, să formeze
prietenii cu ușurință și să se bucure de companie, având o rețea socială extinsă. Au scoruri ridicate la
trăsătura de agreabilitate. Persoanele reziliente au abilități bune de comunicare interpersonală. În
perioadele de stres, acestea au acces la mai mult suport social, o componentă fundamentală a
rezilienței, chiar dacă sunt capabile să facă față singure acestor perioade.
Expresivitate emoțională. Capacitatea de a exprima emoțiile în mod corespunzător față de
alții duce la relații interpersonale mai puternice și la utilizarea eficientă a acestor relații în momentele de
stres (Alim et al., 2008). Persoanele reziliente sunt capabile să transmită căldură și alte sentimente în
mod deschis și să aibă încredere în alte persoane.
Înțelegere interpersonal. Persoanele reziliente sunt empatice (Cowan şi col., 1996). Ei sunt
capabili să perceapă și să experimenteze sentimentele celorlalți și să comunice această înțelegere
altora. Acestea tind să fie dezinteresate și altruiste, având un interes real pentru bunăstarea altora.
Aceste trăsături îi determină pe alții să își dorească să fie în relații cu ei, să aibă încredere în ei și, la
rândul lor, să dorească să îi ajute.
6.3.3. Mecanisme de apărare

Mecanismele de apărare sunt procese psihologice automate care protejează oamenii împotriva
anxietății și conștientizarea stresurilor sau a pericolelor interne sau externe (Vaillant, 1992).
Mecanismele de apărare ale afilierii, altruismului, anticipării, umorului, afirmării de sine, auto-observării
și sublimării sunt adaptative și pot caracteriza personalitatea rezistentă. Afilierea presupune abordarea
conflictelor emoționale sau a factorilor de stres apelând la alții pentru ajutor sau sprijin. Altruismul
reprezintă tendința de satisfacere a nevoilor celorlalți. Anticiparea este experiența emoțiilor înaintea
producerii evenimentelor viitoare și luarea în considerare a răspunsurilor sau soluțiilor alternative
realiste. Umorul, ca mecanism de apărare, accentuează aspectele amuzante sau ironice ale unui
conflict sau ale unui factor stresor. Auto-asertivitatea (Self-assertion) este o expresie directă a
sentimentelor și gândurilor într-un mod care nu este coercitiv sau manipulator. Observarea de sine este
reflecție asupra propriilor gânduri, sentimente, motivație și adecvării comportamentelor și reacțiilor.
Sublimarea reprezintă canalizarea sentimentelor sau impulsurilor potențial inadaptabile către un
comportament social acceptabil.
6.3. STRATEGII DE COPING
DEFINIŢIE
Strategiile de copingul se referă la gânduri și comportamente specifice pe care o persoană le
folosește pentru a gestiona cerințele interne și externe ale situațiilor percepute ca stresante, cu scopul
de a fi protejată de prejudiciile psihologice (Folkman & Moskowitz, 2004; Lazarus & Folkman, 1984;
Pearlin & Schooler, 1978). Copingul implică răspunsuri cognitive, comportamentale și emoționale, care
pot fi sau nu fi consecvente în diverse situații de stres sau variate roluri funcționale.
Există o distincție între stilul de coping, un stil general de interacțiune legat de personalitate și
răspunsul de coping, un patern specific la stres în care percepțiile, emoțiile și comportamentele
individului se pregătesc pentru adaptare și schimbare (Beutler & Moos, 2003). Conform lui Pearlin și
Schooler (1978), copingul poate lua trei forme: schimbarea situației stresante, controlul sensului
experienței pentru a neutraliza natura stresantă a acestuia sau gestionarea sechelelor emoționale ale
experienței.
Conform modelului lui Lazarus și Folkman (1984), o persoană face inițial o evaluare cognitivă a
prejudiciului, amenințării sau provocării reprezentate de un factor stresor. Prejudiciul se referă la
daunele deja făcute (o pierdere); amenințarea este anticiparea răului; provocarea reprezintă cerințe
707

care pot fi îndeplinite. Există și o evaluare secundară a măsurii în care situația stresantă poate fi
schimbată sau trebuie acceptată. Aceste aprecieri sunt urmate de oricare dintre cele două stiluri
generale de coping: centrat pe probleme sau pe emoție. Copingul centrat pe problemă se referă la
eforturile de a rezolva o problemă amenințătoare sau de a diminua impactul acesteia prin realizarea
unei acțiuni directe. Copingul centrat pe emoție se referă la eforturile de reducere a emoțiilor negative
apărute ca răspuns la o amenințare prin schimbarea modului în care amenințarea este interpretată.
IMPORTANT
Aceste tipuri de coping pot să apară și să interacționeze. De exemplu, copingul centrat pe emoții
reduce stresul într-o măsură care facilitează copingul centrat pe probleme, iar copingul centrat pe
probleme poate reduce amenințarea într-o măsură care ameliorează și stresul emoțional
6.4. PERSONALITATE ȘI COPING
Literatura anterioare a demonstrate că trăsăturile de personalitate pot să afecteze repertoriul

strategiilor de coping disponibile pentru un individ. Persoanele cu niveluri ridicate de extraversiune sau
emotivitate pozitivă se pot implica mai mult în rezolvarea unei probleme și folosesc mai coping-ul
orientat spre acțiune, în timp ce persoanele cu niveluri ridicate de nevrotism sau emotivitate negativă
fac mai multe evaluări negative și folosesc strategii de coping mai puțin adecvate situației (prin
distanțare, distragere sau evadare). Persoanele conștiincioase își planifică cu atenție strategia mai
degrabă decât să acționeze imediat în situații de rezolvare a problemelor (vezi Skodol, 2010 pentru
sinteză). De asemenea, persoanele care au o stimă de sine ridicată, un nivel de optimism sau loc al
controlului intern mai ridicat folosesc mai multe strategiile orientate spre probleme, deoarece consideră
că pot influența în bine rezultatul unei situații stresante (Taylor et al., 1992).
6.4.1. Personalitatea rezilientă ca factor de protecție

Studiile empirice susțin ipoteza că personalitatea rezilientă protejează împotriva dezvoltării
tulburărilor psihopatologice în confruntarea cu factorii adversivi. De exemplu, într-un studiu longitudinal
au fost urmărite două cohorte de băieți adolescenți timp de 60 de ani sau până la deces, și rezultatele
au indicat că utilizarea unor mecanisme de apărare sănătoase, mature, cum ar fi umorul, suprimarea și
anticiparea, înainte de vârsta de 50 de ani a prezis îmbătrânirea cu succes (Vaillant & Mukamal, 2001).
Unui grup conținea participanți care proveneau din medii urbane caracterizate prin o adversitate psiho-
socială ridicată, iar celălalt grup era format din absolvenții de la Universitatea Harvard. În ambele
grupuri, calitatea îmbătrânirii, satisfacția subiectivă a vieții (pe dimensiunile căsătorie, copiii, loc de
muncă, pensionare și prieteni) și sănătatea mentală obiectivă (calitatea căsătoriei, succesul și
satisfacție la locul de muncă, vacanțe, activități sociale, lipsa tulburărilor psihiatrice) au fost asociate cu
maturitatea mecanismelor de apărare.
O serie de capacități de adaptare asociate personalității reziliente - motivația de planificare,
autonomie și abilități bune de coping cu situațiile stresante - au prezis funcționarea cu succes în mai
multe domenii pe un eșantion de elevi pe o perioadă de dezvoltare de 20 de ani, începând din copilărie
(8-12 ani), continuând cu vârsta adultă emergentă (17–23 ani) ani și până la vârsta adultă tânără (28–
36 ani) (Masten et al., 2004). Rezultatele obținute au indicat că aceste trăsături au prezis performanța
academică, competența socială, relațiile romantice și de prietenie, precum și succesul în muncă.

Rezultatele unui studiu au indicat că trăsăturile de personalitate reziliente (încrederea în sine,
optimismul, intuiția și abilitățile de interacțiune socială) măsurate la vârsta de 16 ani au corelat cu o
probabilitate mai scăzută de dezvoltare a tulburărilor emoţionale, comportamentelor violente şi
708

dificultăților interpersonale. Mai mult, scorurile ridicate la aceste trăsături ale personalităţii reziliente au
protejat tinerii împotriva dezvoltării tulburărilor emoţionale, sociale sau profesionale, chiar şi atunci când
aceștia au experimentat multe evenimente de viață negative. Comentaţi cum aceste rezultate pot fi
utilizate pe dezvoltarea unor programe de management al stresului în scopul prevenirii tulburărilor
psihopatologice în rândul tinerilor vulnerabili și de promovare a rezilienței. Redactaţi în format academic,
o lucrare de 2-4 pagini pe această temă.
În final, un alt studiu longitudinal asupra riscului realizat pe un eșantion reprezentativ la nivel
național pe perechi gemeni și familiile lor din Anglia și Țara Galilor a evaluat caracteristicile individuale,
familiale și ale comunității care permit distincția între copiii rezilienți și cei nerezilienți care au fost
maltratați fizic (Jaffee et al., 2007). Atuurile personale - inteligența peste medie, sociabilitatea și
autocontrolul - nu au făcut distincția între copiii rezilienți și cei nerezilienți în condiții de stres ridicat
familial și al vecinătăţii. În plus, pentru copiii care proveneau din familii cu probleme multiple, resursele
personale nu erau suficiente pentru succesul adaptării ulterioare.
6.4.2. Independența efectelor personalității și strategiilor de coping

McCrae și Costa (1986) au descoperit că atât nevrozismul cât și coping-ul au fost semnificativ
legate de distresul produs de un eveniment care a avut loc cu un an înainte, însă strategiile de coping
nu au mai avut efect atunci când nevrozismul a fost controlat statistic. Scheier, Carver și Bridges (1994)
au raportat că optimismul a corelat cu diferite strategii de coping (inclusiv planificarea, coping-ul activ,
reinterpretarea pozitivă sau căutarea de sprijin) și a corelat negativ cu simptomele de depresiei atunci
când au fost controlate alte trăsături de personalitate. Campbell-Sills și colegii săi (2006) au descoperit
că reziliența a fost asociată negativ cu neurotismul și pozitiv cu extraversiunea și conștiinciozitatea, dar
și că stilurile de coping au prezis reziliența, în plus față de trăsăturile de personalitate. Copingul centrat
pe sarcină a mediat relația dintre conștiinciozitate și reziliență, în timp ce copingul centrat pe emoții a
fost asociată cu nivel scăzut de reziliență. Aceste studii retrospective sau transversale nu clarifică dacă
trăsăturile de personalitate mediază efectele copingului sau invers, copingul mediază efectele
trăsăturilor de personalitate.
O serie de studii longitudinale au investigat dacă trăsăturile de personalitate au impact direct
sau mediat asupra rezultatelor pozitive ale sănătății și adaptarea la evenimentele stresante. Bolger
(1990) a descoperit că coping ineficient a mediat relația dintre nevrotism și anxietate într-un studiu
efectuat de studenții care dat test pentru admitere la un colegiu medical. Datele au sugerat că
nevrotismul îi determină pe oameni să folosească strategii ineficiente, iar la rândul său, copingul
ineficient duce la creșterea stresului și anxietății. Carver și colab. (1993) au descoperit că optimismul
(vs. pesimism) a fost invers legat de anxietate, depresie și furie pe o perioadă de un an după operație
pe un eșantion de paciente cu cancer de sân, dar şi că strategiile de coping (acceptare, negare și
dezangajarea comportamentală) au mediat efectele (pesimismului) asupra suferinței. În final, Major et
al. (1998) au evaluat trăsăturile de personalitate (stima de sine, optimismul dispozițional și controlul
perceput) ca predictori ai stresului, stării de bine și satisfacției faţă de decizie într-un grup femei cu
avorta și au evaluat rolul mediator ale evaluărilor cognitive şi ale copingului post-avort. Femeile cu
trăsături de personalitate reziliente au perceput avortul ca mai puțin stresant și au raportat un nivel mai
ridicat de auto-eficiență în confruntarea cu acest eveniment. Evaluările mai pozitive au prezis utilizarea
mai mult a copingului de acceptare / reevaluare și mai puțin a celor de evitare/ refuz, căutarea
suportului și confruntării religioase. Acceptarea/ reevaluare a prezis rezultate mai bune la toți indicii de
adaptare post-avort; copingul de evitare / negare au prezis rezultate slabe la aceşti indici.
Rezultatele acestor studii, în ansamblu, sugerează roluri independente ale trăsăturilor de
personalitate și strategiilor de coping asupra rezilinței manifestate ca urmare a confruntării cu
evenimentele stresante.
709

1. Conceptul de personalitate:
a. se referă la atribute care nu influențează modul în care oamenii se raportează la ei înșiși și la
mediu
b. include sisteme de organizare și integrare care au doar componente cognitive
c. presupune trăsăturile relativ stabile în timp și relativ consistente în diverse situații
2. Conform modelului lui Lazarus și Folkman (1984) copingul centrat pe problem nu se referă la:
a. eforturile de a rezolva o problemă amenințătoare
b. eforturile de reducere a emoțiilor negative apărute ca răspuns la o amenințare
c. eforturile de a diminua impactul acesteia prin realizarea unei acțiuni directe
3. Studii retrospective sau transversale anterioare au indicat că:
a. trăsăturile de personalitate mediază efectele copingului asupra rezilienței,
b. coping-ului mediază efectele trăsăturile de personalitate asupra rezilienței
c. trăsăturile de personalitate și coping au efecte independente
710

REZILIENŢĂ ÎN RĂSPUNSUL LA PIERDERE
Pierderea reprezintă o parte integrantă și provocatoare a dezvoltării umane. Literatura

anterioară arată că reziliența este un răspuns frecvent în confruntarea cu pierderea dar și că există
diferențe substanțiale interindividuale în modul în care oamenii reacționează la pierdere (Boerner &
Jopp, 2010; Turliuc & Măirean, 2014). Există dovezi empirice puternice și consecvente că reziliența nu
este o condiție necesară pentru adaptarea pozitivă și nici neapărat cel mai frecvent răspuns la pierdere
în diverse domenii (cum ar fi boala sau îmbătrânirea, Bonanno, 2004; vezi Wortman & Boerner, 2006,
pentru sinteză).
Sunt mai multe motive pentru care studierea rezilienței este importantă atunci când studiem
confruntarea cu pierderea (Boerner & Jopp, 2010). În primul rând, este necesară o evaluare realistă și
înțelegerea tiparelor comune în răspunsul la pierdere, pentru a nu apare așteptări greșite și inutile de la
persoanele care se confruntă cu pierderi (Wortman & Boerner, 2006). În al doilea rând, o adaptare a
problematică nu poate fi înțeleasă pe deplin fără o înțelegere mai profundă a sănătății și rezilienței sau a
potențialului de reziliență al individului (Bonanno, 2004). În al treilea rând, reziliența anumitor persoane
în urma pierderii ne poate informa despre ceea ce ar putea ajuta alte persoane care au dificultăți de
adaptare. Astfel, informațiile despre reziliență sunt importante pentru dezvoltarea programelor de
prevenire și intervenție care să ajute oamenii să mențină o funcționare optimă, prin stimularea și
îmbunătățirea capacității lor de reziliență (Kelley, 2005; Pransky, 2003).
IMPORTANT
Se disting două abordări generale de cercetare ale rezilienței în contextul pierderii (Greve &
Staudinger, 2006). Abordarea orientată spre proces investighează modul în care aspect ale persoanei
(de exemplu, abilități) și mediului (de exemplu, suport social) sunt conectate la consecințele anumitor
adversități și riscuri. Conform acestei abordări, reziliența este înțeleasă ca rezultat al unui proces în care
aspectele personale și de mediu permit unei persoane să depășească dificultățile și, prin urmare, să se
descurce mai bine decât persoanele ne-reziliente. În schimb, abordarea orientată către persoană
încearcă să determine ce deosebește persoanele reziliente de cele care nu sunt reziliente. În acest
context, reziliența este văzută mai ales ca o cvasi-invulnerabilitate împotriva adversității
În plus, cele mai multe cercetări s-au centrat asupra rezilienței ca răspuns emoțional și mai
puțină atenție a fost acordată noțiunii de reziliență funcțională (Moskowitz et al., 2003; Berkman et al.,
1993). Cercetarea asupra rezilienței trebuie să ia în considerare schimbările în timp ale acesteia.
Deoarece istoria vieții personale și momentul în care se înregistrează o pierdere joacă un rol important,
modelele teoretice și studiile empirice asupra rezilienței trebuie să surprindă experiențele unei persoane
înainte și după pierdere (Greve și Staudinger, 2006; Litz, 2005). În continuare vom descriem
caracteristicile rezilienței ca răspuns la pierdere și a identifica factorii care ar putea explica reziliența în
fața pierderii.
7.1. CE CARACTERIZEAZĂ REZILIENȚA ÎN RĂSPUNSUL LA PIERDERE?
IMPORTANT
Conceptul de reziliență în general este conceptualizat ca implicând o adaptare cu succes în fața
adversității - experiența pierderii. Conform modelului conservării resurselor a lui Hobfoll (1998),
pierderea oricărui tip de resursă care este valorizată de indivizi declanșează o reacție de stres,
711

deoarece în general oamenii se străduiesc să mențină și să își îmbunătățească resursele. De

asemenea, oamenii încearcă să-și limiteze pierderile prin mobilizarea resurselor rămase, ceea ce
reduce efectul negativ al pierderii. În baza acestei definiții generale a pierderii, persoanele reziliente
sunt mai puțin afectate de pierderea resurselor.
Cu toate acestea, literatura despre reziliență ca răspuns la pierdere oferă variante

conceptualizări, fără un consens clar.
6.3. STRATEGII DE COPING
DEFINIŢIE
Reziliența la pierdere include procese de recuperare și creștere. Bonanno (2004) definește reziliența
ca fiind capacitatea de a menține un echilibru stabil. Reziliența și recuperarea sunt considerate
concepte diferite în sensul că implică traiectorii diferite de adaptare. În timp ce reziliența poate implica o
stare de primejdie inițială în urma unei pierderi, domină o stare emoțională relativ stabilă, pozitivă,
înainte și după pierdere. Recuperarea implică un timp clar când persoanei nu îi merge bine ca răspuns
la pierdere, care este apoi urmat de recuperare sau revenire la normal (Bonanno, 2005). Roisman
(2005) consideră recuperarea ca un caz special de reziliență și sugerează conceptulizarea rezilienței ca
o familie de fenomene conectate care implică o adaptare adecvată (sau mai bună) în contextul
adversității. Noțiunea de creștere în urma adversității este o parte a rezilienței. Masten (2001) susţine că
termenul de reziliență trebuie să reflecte fenomenul de adaptare pozitivă după depășirea
circumstanțelor negative. Ryff și colegii (1998) susțin că reziliență se referă la întreținerea, recuperarea
sau îmbunătățirea sănătății mintale sau fizice în urma unei provocări.
Greve și Staudinger (2006) argumentează că deși fenomenele de creștere se pot referi la

capacitatea de reziliență, acestea pot indica și procese complet diferite (creșterea poate fi stimulată de
stabilirea unor obiective de dezvoltare). Astfel, includerea acestor fenomene sub conceptul de reziliență
poate fi înșelătoare. Boerner și Jopp (2010) susțin, de asemenea, că procesele de recuperare ar trebui
să fie considerate ca exemple de reziliență. Dacă reziliența reprezintă adaptarea cu succes la pierderile
majore și la schimbările de viață, atunci menținerea nivelurilor de bunăstare și funcționare, în ciuda
neplăcerilor, reflectă reziliența în sens strict.
IMPORTANT
Greve și Staudinger susțin că managementul pierderilor ar trebui considerată ca o altă formă de
reziliență, în special în perioada bătrâneții, când se acumulează pierderi ireversibile ale celor dragi,
precum și ale funcțiilor corporale, mentale și / sau sociale.
În acest context, adaptarea cu succes poate însemna adaptarea la un nivel scăzut de

funcționare, deși nivelul de adaptare este mai mare decât s-ar fi prezis având în vedere adversitatea cu
care individul se confruntă. În funcție de natura pierderii, gestionarea pierderilor poate fi un aspect
important al rezilienței, nu doar pentru perioada bătrâneții.
Nu există un consens cu privire al conceptualizarea rezilienței ca efect (rezultat) sau cauză
(antecedent) (Kaplan, 1999; Ryff et al., 1998). Pentru ca reziliența să poată fi văzută un rezultat,
indicatorii de adaptare, precum bunăstarea, stresul și funcționarea ar trebui să fie luați în considerare
pentru a evalua o persoană ca fiind rezilientă. Pentru a explica cauza rezilienței, ar trebui căutate
procesele adaptive, resursele sau alte condiții externe. În schimb, reziliența poate fi privită și o cauza
pentru rezultate precum starea de bine emoțională. Greve și Staudinger (2006) susțin că acest lucru
712

implică riscul de a ne angaja în o logica circulară. De exemplu, reziliența ca răspuns la moartea unei
persoane dragi se putea datora capacității de coping al persoane, deși această persoană s-a adaptat
bine datorită forței sale interioare (sau rezilienței). Indiferent de perspectivă, rămâne întrebarea dacă
conceptul de reziliență poate apărea ca explicativ sau mai curând care trebuie explicat ca parte a unui
model conceptual.
7.2. REZILIENȚA LA DIVERSE TIPURI DE PIERDERE
Se pune problema dacă persoanele sunt susceptibili de a fi reziliente atunci când se confruntă
cu o pierdere. În continuare vom prezenta cât de rezilienți sunt oamenii în legătură cu trei tipuri de
pierderi: doliu, eveniment catastrofal și declin legat de vârstă.
7.2.1. Pierderea datorată suferinței de doliu

Cercetări relevante pentru investigarea rezilienței ca răspuns la pierderi poate fi găsită în
literatura despre doliu. Studiile longitudinale oferă dovezi cu privire la apariția răspunsurilor reziliente la
moartea unei persoane dragi. Astfel, studiile privind pierderea conjugală, 30% - 78% dintre participanți
au raportat un nivel minim al durerii de doliu (vezi Boerner & Jopp, 2010 pentru sinteză). Un studiu
privind pierderea conjugală în rândul adulților vârstnici, care a inclus date de la 3 ani înainte de pierdere
până la 18 luni după pierdere, aproape jumătate dintre participanți au avut un nivel scăzut al
disconfortului psihologic în timp (grup rezilient: Bonanno et al., 2004). Alte studii s-au focalizat asupra
procesului “depresie-îmbunătățire” și oferă dovezi convergente pentru relația dintre reziliență și
pattern-urile depresie-îmbunătățire (disconfort psihologic înainte de pierdere și îmbunătățirea după
pierdere). Datele existente arată că durerea minimă de doliu ca răspuns la pierderea unei persoane
apropiate este destul de frecventă, variind între ¼ și ¾ din eșantion. O comparație recentă a
persoanelor îndurerare (aflate în doliu) și a celor neîndurerate (care nu sunt în doliu) şi care au pierdut
un copil sau partenerul de viaţă au arătat că mai mult de jumătate dintre persoanele aflate în perioada
de doliu nu diferă semnificativ în ce privește distresul psihologic de cele din grupul echivalent de
persoane căsătorite, atunci când sunt evaluate la 4 luni sau 18 luni după pierdere (vezi Boerner & Jopp,
2010 pentru sinteză). Experimentarea unei traiectorii reziliente nu înseamnă că nu a existat nici o
suferință după pierdere ci mai curând că, în ciuda unei perioade scurte de suferință în momentului morții
şi de variabilitate a bunăstării, persoanele care au manifestat aceste pattern-uri au avut, în general,
niveluri de disconfort psihologic scăzute și au reușit să funcționeze la nivel aproape normal (Bonanno,
2005).
IMPORTANT
Este important de menționat că reziliența este mai mult decât simpla absență a simptomelor
(Bonanno, 2004). De exemplu, studiile au indicat că persoanele îndurerate care au manifestat niveluri
scăzute de suferinţă au experimentat și exprimat mai multe emoții pozitive în timp ce vorbeau despre
pierdere. Mai mult, persoanele reziliente au fost evaluate de prietenii apropiați ca fiind mai bine adaptați,
atât înainte cât și după pierdere, în comparație cu cele care sunt îndurerate (vezi Boerner & Jopp, 2010
pentru sinteză).
Una dintre principalele preocupări din literatura despre doliu în legătură cu răspunsurile reziliente la
pierdere, a fost aceea dacă nu cumva cei care nu manifestă suferință sau sunt deprimați în urma unei
pierderi majore experimentează o reacție întârziată la doliu sau probleme de sănătate fizică vor apărea la un
moment dat. Studiile au că reacția întârziată la durere (sau simptomele fizice) apare doar la un procent mic
de cazuri, care variază între 0,02% şi 5,1% din repondenţi, chiar şi atunci când răspunsurile la pierdere au
fost evaluate după de 4 - 5 ani de la pierdere (vezi Boerner & Jopp, 2010 pentru sinteză).
713

TEMĂ DE REFLECŢIE
Ce se întâmplă în familii atunci când o persoană prezintă un nivel scăzut de suferință după o
pierdere în timp ce alți membri din sistemul social suferă o suferință intensă? Lipsa de congruență în
experiența membrilor individuali ar fi mai probabil să conducă la neînțelegeri și la eforturi individuale de
a face față, care intervin între ele?
7.2.2. Pierderea datorată evenimentelor catastrofale
IMPORTANT
Cercetările au avut în vedere și reziliența adulților în contextul altor evenimente critice de viață (sau
evenimente catastrofice) și procesul de îmbătrânire, ambele putând fi conceptualizate ca fiind cazuri de
pierdere a resurselor. Ambele implică pierderea resurselor de bază, deși există aspecte unice pentru
fiecare dintre aceste tipuri de pierderi: evenimentele critice vin de obicei fără avertisment, în timp ce
îmbătrânirea este un proces continuu, destul de lent, care poate fi anticipat într-o oarecare măsură.
Persoanele care experimentează un cutremur sau un atac terorist pot să sufere nu doar
consecințe asupra sănătății, dacă sunt rănite, dar și de pierderea altor resurse, cum ar fi prieteni, familie
sau mijloace financiare. Acestea ar putea fi nevoite să renunțe la locul de muncă și astfel riscă să piardă
resurse și psihologice, precum sentimentele de securitate sau sentimentul unei lumi drepte. A fi victima
unui act violent (cum este un atac terorist) reprezintă un caz extrem de eveniment critic de viață. Cu
toate acestea, studiile arată că un număr mare de oameni manifestă niveluri destul de ridicate de
reziliență ca răspuns la astfel de evenimente. În studiul reacțiilor la atacurile teroriste din 11 septembrie
din New York, Bonnano şi colaboratorii (2006) au constatat că și în rândul persoanelor puternic expuse
(au pierdut un prieten sau o rudă în atac sau au văzut atacul), cel puțin o treime dintre participanți a
manifestat reziliență (măsurată de lipsa simptomelor de stress post-traumatic). În grupurile cu expunere
mai mică, reziliența a fost observată la aproape 50% dintre participanți. Şi în alte studii au fost raportat
concluzii similare; persoanele identificate ca reziliente în baza simptomelor minime de stres post-
traumatic au avut niveluri de depresie mai mici în comparație cu restul eșantionului (Bonanno şi colab.,
2007).
7.2.3. Pierdere datorată declinului legat de vârstă

Procesul de îmbătrânire poate implica o multitudine de pierderi, inclusiv pierderea rolurilor
sociale, a membrilor rețelei sociale, scăderea energiei fizice și sănătății, precum și reduceri ale
capacității cognitive. Totuși, dovezile empirice sugerează că majoritatea persoanelor în vârstă și foarte
bătrâne își mențin un nivel ridicat de bunăstare în ciuda acestor pierderi (similar adulților de vârstă
medie; Jopp & Smith, 2006; Smith et al., 1999). Prin urmare, conceptul de reziliență la bătrânețe a primit
tot mai multă atenție.
TEMĂ DE REFLECŢIE
Cei care sunt mai în dificultate ar putea beneficia de prezența sau disponibilitatea persoanelor
reziliente? Este reziliența specifică unei anumite pierderi sau omenii sunt susceptibili să fie rezilienţi în
diferite situații de pierdere?
714

7.3. FACTORI AI REZILIENȚEI ÎN FAȚA PIERDERII
Cercetările au vizat diverși factori care pot determina reziliența în fața pierderii. Boerner şi Jopp
(2010) au grupat factorii care joacă un rol important în prezicerea rezultatelor reziliente în următoarele
categorii: caracteristici ale pierderii, factori intra-personali, factori interpersonali.
7.3.1. Caracteristicile pierderii

Cauza morții și circumstanțele din jurul morții sunt considerate predictori importanți ai doliului.
Reziliența este puțin probabilă dacă moartea unei persoane dragi a fost bruscă și violentă (Kaltman &
Bonanno, 2003). Reziliența, ca manifestare a unei traiectorii de suferință minimă, este mai puțin
probabilă dacă cauza morții a fost o boală îndelungată și dacă persoana în doliu a fost îngrijitor.
Îngrijirea persoanelor bolnave îi afectează pe cei care îi îngrijesc înainte de deces și că majoritatea
îngrijitorilor se confruntă cu ușurare și reducere a stresului după decesul persoanei pe care o îngrijeau
(Schulz et al., 2003). Astfel, soții rezilienți la doliu să nu fi acordat îngrijiri directe soțului/soție bolnav/e
(Bonanno et al., 2002), în timp ce soţii care aveau un soț bolnav de care aveau grijă cel mai des făceau
parte din grupul depresiv - îmbunătățit. Tipul de relație avută cu persoana decedată este, de
asemenea, factor important ai rezilienței. Astfel, reziliența estre puțin probabilă ca răspuns la decesul
unui copil, în special dacă moartea a avut loc în circumstanțe bruște sau violente. De exemplu, Murphy
(1996) a constatat că la 4 luni de la pierdere, peste 80% dintre mame și 60% din tați era foarte
îndurerați după pierderea bruscă a copilului. Calitatea relației joacă un rol esențial mai ales în contextul
relațiilor strânse. Soții îndurerați rezilienți au evaluat căsătoria lor ca fiind pozitivă, au raportat un grad
scăzut de dependență de soț, precum și o dependență generală interpersonală mai mică (Bonanno et
al., 2002). Astfel, reziliența pare mai probabilă între partenerii care sunt conectați pozitiv, dar care nu
depind excesiv unii de alții.
Natura și circumstanțele unui eveniment catastrofal sunt susceptibile să aibă impact asupra
rezilienței. Bonanno și colegii săi (2006, 2007) au raportat că tipurile de expunere la atacurile teroriste
din 11 septembrie au avut efect asupra rezilienţei persoanelor. De exemplu, 56% dintre persoanele care
au văzut atacul erau reziliente și doar 33% dintre cele care au fost rănite fizic în atacuri. Evenimentele
catastrofale produc mai curând simptome de stress posttraumatic dacă evenimentul este rezultatul unui
comportament uman intenționat. Cel mai mare risc de a dezvolta astfel de simptome pe parcursul vieții
este asociat cu agresiune sexuală și fizică și jaf (Frans et al., 2005). Există dovezi că expunerea
multiplă la evenimente crește riscul de simptome de stress posttraumatic și scade șansele unei reacții
reziliente (vezi Boerner & Jopp, 2010 pentru siteză).
În ceea ce privește îmbătrânirea, natura pierderilor legate de sănătate și controlabilitatea
problemei de sănătate pot afecta răspunsul unei persoane la pierdere. Pierderile din diferite domenii de
funcționare și de viață (pierderea capacității cognitive sau a membrilor rețelei sociale) pot varia toate în
ceea ce privește importanța lor pentru un individ, măsura în care acestea interferează cu obiectivele
valorizate de individ. Nu sunt studii care să investigheze în mod sistematic tipurile de pierderi asociate
vârstei asupra rezilienței. Putem presupune că un factor decisiv care modulează reziliența la pierderea
legată de vârstă este numărul și tipul de evenimente care au loc simultan. Dacă, de exemplu, pierderea
legată de vârstă este întâlnită în mai multe domenii de viață (pensionare simultană, afecțiuni cardiace și
pierderea soțului / soției), aceasta poate accentua distresul și este probabil să reducă șansa unei reacții
rezilient (Boerner & Jopp, 2010).
7.3.2. Factorii intra-personali

Vârsta și genul. Aceşti factori nu reprezintă un mecanism de cauzalitate în sine, influența lor
datorându-se te altor caracteristici legate de acestea, cum ar fi problemele de sănătate legate de
îmbătrânire sau aspecte ale rolului de gen. Ambii factori pot interacționa cu majoritatea factorilor analizați
în determinarea rezilienței. De exemplu, adulții mai în vârstă care își pierd partenerul tind să raporteze mai
puțin disconfort psihologic decât adulții mai tineri care pierd un soț (Miller & Wortman, 2002).
715

IMPORTANT
Se pare că experiența unei pierderi într-un moment al vieții când pierderea este considerată
normativă poate ajuta la depăşirea pierderii. Dacă secvența morții este inversată, atunci moartea este
posibil să creeze mai multă suferință.
Cu toate acestea, chiar pierderile normative reprezintă o situație care necesită adaptare și
poate provoca dificultăți individului. Studiile empirice arată că femeile sunt mai probabil reziliente atunci
când soții lor au decedat (Stroebe şi colab. 2001), dar manifestă mai rar reziliența atunci când pierd un
copil (Rubin & Malkinson, 2001). Ambele rezultate pot fi legate de rolurile de gen decât de genul în sine.
În cazul evenimentelor catastrofale, vârsta înaintată implică riscuri suplimentare, deoarece
persoanele în vârstă au mai puține resurse pentru a gestiona criza (de exemplu, pierderea gospodăriei
din cauza unei inundații). Vârsta înaintată ar putea fi un factor facilitator în confruntarea cu pierderile;
adulții în vârstă au mai puține așteptări cu privire la cât de bine ar trebui să facă față dificultăților, ceea
ce viața ar trebuie să le ofere și nu se mai află în situații în care să funcționeze pe deplin (cum ar fi locul
de muncă). Studiile au arată că persoanele cu vârsta de 65 de ani și mai mare, au avut un nivel de
reziliență de trei ori ridicat după atacurile 11 septembrie în comparație cu persoanele tinere cu vârste
cuprinse între 18 și 24 de ani (Bonanno și colab., 2007). Totuși femeile au fost mai puțin reziliente în
comparație cu bărbații.
Persoanele în vârstă sunt mai bune în ceea ce privește copingul legat de schimbările datorate
vârstei. Mai multe studii au descoperit că indivizii raportează niveluri stabile de bunăstare, în ciuda
pierderilor de resurse apărute cu înaintarea în vârstă și în ciuda faptului că adulții în vârstă sunt realiști
în termeni recunoașterii și raportării pierderilor (Steverink et al., 2001). Adulții mai în vârstă dețin
concepte mai elaborate despre dezvoltare și îmbătrânire care pot determina capacitatea lor mai bună
de a face pierderilor (Jopp et al., 2009). Prin urmare, modificarea asociată vârstei în evaluarea
pierderilor legate de vârstă ar putea reprezenta un mecanism subsumat vârstei cronologice variabile.
Genul, în contextul adaptării la pierderea legată de vârstă, s-a dovedit în general fără legătură cu
experiența îmbătrânirii ca pierdere (Steverink et al., 2001). Există unele dovezi conform cărora femeile
vor putea raporta niveluri mai mici de bunăstare subiectivă la bătrânețe însă acest efect este slab
(Pinquart & Sörensen, 2001). Efectele de selecție pot juca un rol important în explicarea diferențelor de
gen care apar la persoanele foarte în vârstă comparativ cu cele tinere (Pinquart & Sörensen, 2001).
Femeile sunt mai predispuse la condiții de sănătate cronică legate de vârstă datorită creșterii speranței
de viață; bătrânii sunt mai susceptibili să se afle într-o stare fizică mai bună, deoarece reprezintă o
selecție pozitivă a grupului de vârstă, ceea ce înseamnă că trebuie să se confrunte cu mai puține
restricții legate de vârstă. În concluzie, se pare că există contaminare între efectele de vârstă, gen și
selecție.
Sănătate mintală și fizică. Există dovezi consistente conform cărora indivizii rezilienți sunt
puțin probabil să aibă un istoric de probleme de sănătate mintală anterioară (vezi Schulz şi colab., 2008
pentru sinteză). Sănătatea și funcționarea fizică bună (sănătatea subiectivă, activitățile instrumentale
ale vieții de zi cu zi; Hardy şi colab. 2004) caracterizează persoanele reziliente care au experimentat un
eveniment de viață stresant (moarte sau boala unei rude sau a unui prieten). În plus, problemele
anterioare de sănătate fizică au fost asociate cu o probabilitate redusă de reziliență în studiile asupra
efectelor evenimentelor catastrofice (studiul 9/11: Bonanno și colab., 2007). Reziliența la bătrânețe a
fost puternic determinată de pierderile fizice asociate vârstei; o treime din varianța stării de bine cu
privire la îmbătrânire a fost explicată de constrângerile fizice (Staudinger & Fleeson, 1996). Persoanele
care au experimentat îmbătrânirea predominant ca pierderi au raportat o sănătate subiectivă mai
scăzută, iar cei care au experimentat îmbătrânire ca o creștere continuă au raportat o sănătate mai
bună (Steverink et al., 2001).
Personalitate. Trăsăturile de personalitate, datorită fundamentului lor biologic, prezența de la
naștere și stabilităţii, sunt interesante în cercetarea privind reziliența, deoarece sunt susceptibile de a
716

influența adaptarea înainte și după pierdere (Folkman & Lazarus, 1988). Factorii de personalitate s-au
dovedit mai puțin utili în predicția adaptarea la pierdere în comparație cu alte variabile (sănătate
mentală anterioară sau caracteristicile pierderii). Totuși, există dovezi care sugerează că indivizii
rezilienți sunt caracterizați de niveluri ridicate de extraversiune și nevrozism (Bonanno et al., 2002).
Similar, studiile asupra supraviețuitorilor evenimentelor catastrofice (precum incendiu forestier, războiul
civil) au indicat pattern-uri de reacție reziliente la persoanele cu extraversiune ridicată sau niveluri
scăzute de nevrozism (Aidman & Kollara-Mitsinikos, 2006). În plus, extraversiunea și nevrotismul au
fost importante pentru reziliența în contextul îmbătrânirii. Persoanele în vârstă cu niveluri mari de
extraversiune au raportat o satisfacție mai mare legat de îmbătrânirea, în timp ce neurotismul a fost
legat de niveluri mai scăzute de satisfacție (Jopp & Rott, 2006). Atitudinile pozitive, optimiste față de
viață şi dorința de a accepta anumite fapte negative ale vieții, se regăsesc mai frecvent la persoanele
reziliente care se confruntă cu pierderea partenerului sau experimentează evenimente catastrofice. În
plus, optimismul este un predictor crucial al rezilienței la bătrânețe; persoanele centenare, care deşi au
suferit mult mai multe pierderi decât adulții mai tineri, au o perspectivă optimistă asupra vieții şi au
raportat niveluri mai de fericire (Jopp & Rott, 2006).
O altă caracteristică de personalitate abordată în contextul rezilienței este stilul de atașament.
Literatura anterioară susține faptul că persoanele cu atașament securizant tind să aibă opinii pozitive și
realiste despre ei înșiși și au încredere în oameni, în timp ce persoanele cu atașament nesecurizant se
văd într-o lumină mai puțin pozitivă și le lipseşte încrederea de bază în ceilalți (Mikulincer & Shaver,
2003). Atașamentul securizant se asociază cu o capacitate mai mare de adaptare la evenimente
aversive, persoanele cu atașament securizant prezintă într-o mai mare măsură o traiectorie rezilientă.
EXEMPLU
Un studiu efectuat pe supraviețuitori care au fost expuşi atacurilor teroriste din 11 septembrie a indicat
că persoanele cu atașament securizant prezentau mai puține simptome de stress posttraumatic și
depresie decât cele cu atașament nesecurizant şi au fost evaluaţi de prietenii lor ca fiind mai bine
adaptaţi decât majoritatea oamenilor pe care îi cunoșteau, chiar şi înainte de 11 septembrie (Fraley şi
colab., 2006).
Coping şi reglarea emoțională. Procesarea pierderii sau a durerii (cum ar fi gândirea la și

discuţia despre persoana decedat, prețuirea amintirilor sau căutarea sensului) sunt aspect importante în
adaptarea la pierdere. Bonanno și colegii săi (2002) au constat că persoanele reziliente au avut niveluri
scăzute de procesare a durerii dar au avut un nivel ridicat de confort datorat amintirilor pozitive și
nivelurilor scăzute de evitare. Bonanno, Moskowitz și colegii săi (2005) au constat că atât procesarea
durerii cât și evitarea deliberată au dus la o adaptare mai slabă pe termen lung ca răspuns la pierderea
parentală și a soțului. Un alt aspect interesant în contextul doliului este reglarea emoțiilor. Bonanno et
al., (2004) au constat că indivizii rezilienți au o capacitate mai flexibilă de reglare a emoțiilor, definită
drept capacitatea de a creşte spori sau de a suprima expresia emoțională). Coifman şi colab. (2007) au
găsit dovezi că coping-ul represiv (direcționarea atenției de la experiența afectivă negativă) poate
promova reziliența după pierderea partenerului de viaţă. Atât persoanele îndoliate cât şi cele din grup
de control care au manifestat coping represiv (măsurat ca discrepanță între experiența afectivă și
răspunsul sistemului nervos simpatic) au avut mai puține simptome psihopatologice, mai puține dureri
somatice și au fost considerate mai bine adaptate de către prieteni decât cele care nu au folosit acest
tip de coping.
Teoriile asupra duratei de viață propun că eforturile active de rezolvare a problemelor menite să
pună capăt sau să îmbunătățească o situație adversă, cât și eforturile interioare de ajustare la pierdere
permit persoanei să rămână rezilientă chiar și în fața pierderilor permanente (Boerner & Jopp, 2010).
Ajustările interioare includ modificări ale obiectivelor sau preferințelor, scăderea standardelor personale
sau reevaluări pozitive ale situațiilor stresante. Greve și Staudinger (2006) susţin că astfel de procese
717

de acomodare conduc la o viziune alterată a sinelui, a obiectivelor și vieții unei persoane și diferă
calitativ de strategiile de evitare defensivă. Copingul acomodativ este benefic atunci când o persoană se
confruntă cu pierderi permanente, care sunt frecvente la bătrânețe. Abordarea acomodativă este
benefică pentru adulții de vârstă mijlocie și vârstnici, cu pierderi progresive de vedere și handicap
aferent; cei care s-au angajat în coping acomodativ au fost mai puțin susceptibili să întâmpine probleme
de sănătate mintală ca urmare a pierderii (Boerner, 2004). Activitățile de coping, precum „renunțarea la
responsabilitate” au o valoare adaptativă în rândul adulților în vârstă confruntați cu situații care nu
permit schimbarea, dar necesită acceptarea pierderii (Staudinger et al., 1999). Astfel, persoanele în
vârstă și foarte bătrâne, au resurse reduse și riscuri somatice ridicate, iar renunțarea la obiective sau
activități a permis menținerea unor niveluri ridicate de bunăstare (Jopp & Smith, 2006; Staudinger et al.,
1999).
7.3.3. Factorii interpersonali

Deşi suportul social este în general o resursă de protecție pentru cei care suferă o pierdere.
Compararea traiectoriile durerii pe termen lung a indicat că grupul rezilient în perioada de doliu a avut
mai mult suport din partea prietenilor și rudelor înainte de pierdere decât grupurile de control (Bonnano
et al., 2002). Suportului social este important şi în contextul evenimentelor catastrofice, în special în
studiile asupra riscului de dezvoltare a simptomelor de stress postraumatic în urma unor astfel de
evenimente. Rezultatele sugerează că persoanele cu mai mult suport social au o probabilitate mai mică
de a dezvolta simptome de stres (Bonanno et al., 2007). Mai mult literatura anterioară indică faptul că
beneficiile suportului asupra simptomelor de stres posttraumatic depind de cine oferă suport, dacă
suportul corespunde nevoilor victimei, modul în care este perceput suportul și modul în care membrii
rețelei percep evenimentul catastrofic (vezi Charuvastra & Cloitre, 2008 pentru review). Factorii sociali
joacă un rol important şi în ceea ce privește reziliența în fața îmbătrânirii. Resursele sociale sunt tot mai
importante odată cu înaintarea în vârstă. Comparând participanţii bătrâni cu cei foarte bătrâni,
rezultatele au indicat că cei foarte bătrâni aveau mai multe șanse de a fi rezilienți (măsurat ca nivel
ridicate al atașamentului de viață) dacă raportau contacte mai frecvente la telefon (Jopp et al., 2008).
Numărul partenerilor din rețelele sociale are, de asemenea, un efect semnificativ asupra bunăstării
centenarilor, atât direct cât și mediat de o perspectivă optimistă asupra vieții (Jopp & Rott, 2006).
Suportul social a fost identificat ca un predictor important al stării de bine la adulții în vârstă, cu pierderi
cronice şi progresive de vedere (Reinhardt et al., 2009).
Toate acest studii sugerează că disponibilitatea și adecvarea suportului social reprezintă o
parte a răspunsurilor reziliente la pierderi.

Comentaţi dacă impactul pe care factorii planificare proactivă și dezvoltarea obiectivelor alternative
de viață depinde de tipul pierderii – adaptare la pensionare versus la consecințele unui tsunami.
Comentaţi dacă, în funcție de natura pierderii am putea vorbi despre constelații specifice de factorilor ai
răspunsului rezilient şi care pot fi mai benefice decât altele pentru situaţiile descrise anterior. Redactaţi
în format academic, o lucrare de 2-4 pagini pe această temă.
Trebuie abordate diferențele culturale în răspunsul rezilient. Există indicii că etnia și contextul
cultural au legătură cu exprimarea rezilienței. Într-un studiu, participanții chinezi s-au recuperate mai
repede după doliu în temeni de ajustarea emoțională în comparație cu americanii, dar au raportat mai
multe dureri somatice (Bonanno, Moskowitz et al., 2005). Există implicații cultural cu privire la forma
pierderii. De exemplu, pierderea soțului implică pierderea statutului și a sprijinului financiar, dar și a
respectului ceea ce poate face mai dificilă înfruntarea situaţiei. De asemenea, culturile diferă în ce
priveşte atitudinile față de îmbătrânire, ceea ce poate face mai mult sau mai puțin dificilă coping-ul
718

pierderilor legate de vârstă. Mai mult, reziliența poate avea semnificații diferite în diferite culturi. Cea mai
mare parte a cercetărilor privind reziliența ca răspuns la pierderi a fost realizată dintr-o perspectivă
occidentală, cu populațiile de studiu corespunzătoare. Este probabil ca aceasta să fi dus la o
portretizare a rezilienței părtinitoare la valorile occidentale, cu accent pe importanța menținerii unor
niveluri ridicate de funcționare și bunăstării în fața adversității. Răspunsul rezilient la pierdere și
semnificațiile asociate cu reziliența variază în funcție de cultură, iar explorarea acestor diferenţe poate
ajuta în obținerea unui mai bune înțelegeri a influenței culturii asupra factorilor, dar şi a atitudinilor și
așteptărilor față de experiențele de pierdere.
1. Conform lui Boerner și Jopp (2010) motivele pentru care este importantă studierea reacției oamenilor
la pierderea sunt:
a. înțelegerea tiparelor specifice în răspunsul la pierdere
b. înțelegerea tiparelor comune în răspunsul la pierdere
c. nu se referă la a ajuta alte persoane care au dificultăți de adaptare
2. Reziliența la pierdere înseamnă:
a. nivel scăzut al disconfortului psihologic şi un nivel de funcționare aproape normal
b. manifestă reacție emoționale întârziate la doliu sau probleme de sănătate fizică
c. au un nivel relativ scăzut de bunăstare în ciuda pierderilor
3. Studiile au indicat faptul că procese de acomodare la pierdere pot modifica:
a. obiectivele sau preferințelor personale
b. situații care nu permit schimbarea, dar necesită acceptarea pierderii
c. standardelor personale sau evaluări situațiilor stresante
719

RELIGIA CA FACTOR DE REZILIENŢĂ
Domeniul psihologiei a neglijat mult timp aspectele religioase, iar atunci când religia a fost luată
în considerare, ea a fost (1) privită ca o sursă de patologie, (2) măsurată cu câțiva itemi ca religiozitate
globală și (3) explicată în termeni de fenomen de bază. În ultimii ani această a crescut numărul studiilor
asupra religiei şi religiozitatea a început să joace un rol semnificativ ca răspuns la factorii stresori majori
ai vieții.
8.1. FUNDAMENTARE CONCEPTUALĂ
Definirea religiei s-a dovedit problematică pentru științele sociale, datorită lipsei de consens
între cercetători.
DEFINIŢIE
Pargament (1997) a dezvoltat un cadru teoretic pentru înțelegerea religiei suficient de larg pentru a lua
în considerare o varietate de fenomene, și păstrând totodată ceea ce este distinct pentru conceptual de
religie. Religia este definită ca o „căutare a semnificației în moduri legate de sacru”. Deși există multe tipuri
de obiecte semnificative, obiectele cu semnificație religioasă sunt distincte de obiectele seculare prin faptul
că primele sunt sacre. Sacrul este un termen care cuprinde concepte despre Dumnezeu sau o altă putere
superioară, precum și aspecte ale vieții care preiau atribute ridicate (de exemplu, transcendență, lipsa
limitelor) în virtutea asocierii lor cu divinul. Este important să subliniem că această definiție lărgește
granițele studiului religios dincolo de viziunea tradițională despre Dumnezeu pentru a încorpora alte părți
ale vieții aparent seculare, care sunt îmbogățite de sens sacru, de la știință și propria persoană la
căsătorie și parentalitate (Pargament & Mahoney, 2005 ). De exemplu, atunci când parentalitatea este
privită ca o misiune primită de la Dumnezeu, atunci acest rol are o calitate sacră.
Ceea ce face pe cineva religios din perspectiva acestei definiții este implicarea individului în căutarea fie
a unui scop sacru, fie a unor căi sacre pentru a atinge un obiect semnificativ. Astfel, Pargament (1997)
explică conexiunile dintre religie și procesul de coping şi răspunde la întrebarea ce îi determină pe unii
oameni să implice religia în procesul de coping. Autorul consideră că sunt doi factori cheie: gradul în
care religia este disponibilă individului și gradul în care aceasta este percepută ca oferind soluții
convingătoare la problemele apărute ca urmare a evenimentelor critice de viață. Se pare că persoanele
cu un set mai dezvoltat de credințe, practici și relații religioase găsesc sistemul de orientare religioasă
mai disponibil ca resursă de coping în perioadele dificile. Este și cazul persoanelor care au resurse
sociale și personale mai limitate (cum ar fi adulții în vârstă), care pot găsi soluțiile religioase la probleme
mai convingătoare decât alte soluții alternative. De asemenea, soluțiile religioase sunt particular
convingătoare atunci când oamenii se confruntă cu probleme grave ale vieții, probleme care indică
limitele agenției umane și controlului.
IMPORTANT
Există o varietate de resurse religioase, de la implicarea în viața instituțională a bisericii (a ajunge la
biserică) și practicile religioase (rugăciunea, meditația) până la credințele religioase (viața după moarte,
Dumnezeu) și experiențele religioase (de ex. misticism). Religia oferă adepților săi o serie de strategii
de coping desemnate să îi ajute să facă față factorilor majori de viață, incluzând suport religios, suport
720

din partea lui Dumnezeu, reevaluări religioase binevoitoare, ritualuri de purificare, rituri de trecere și
iertare religioasă. Alegerea metodelor religioase de coping este influențată de factori precum cerințe
crescute ale unei situații particulare, sistemul de orientare religioasă, obiectivele persoanei sau
semnificația obiectelor pentru propria viață.
Puterea religiei se află în capacitatea sa de a îndeplini mai multe funcții, dintre care sunt
considerate majore (Pargament & Cummings, 2010). În primul rând, religia este legată funcțional de
căutarea semnificație, dacă există un motiv care stă la baza universului în general şi în special a
experiențelor trăite. Geertz (1966) a descris religia drept o sursă de credințe despre „ordinea generală a
existenței” care produc emoții și motivații profunde în interiorul individului. Dacă are succes, urmărirea
semnificației finale poate proteja împotriva disperării şi poate oferi speranța că circumstanțele neplăcute
servesc unui scop mai mare. În al doilea rând, religia a fost legată de căutarea confortului emoțional sau
a reducerii anxietății. Oamenii apelează la religie, deoarece sunt conștienți de fragilitatea lor și pot fi
ușor depășiți de griji în fața forțelor incontrolabile din univers, iar prezența percepută a unei zeități
binevoitoare poate alina temerile. O a treia funcție de religie este de a promova un sentiment de
interconexiune socială. Religiei are capacitatea de a uni oamenii într-o instituție socială organizată pe
baza unui set comun de credințe, valori și practici (Durkheim, 1912). Implicarea într-o comunitate
religioasă poate permite membrului congregației obţinerea unei intimităţi interpersonală și crearea unei
identităţi sociale. În final, și poate cel mai important, oamenii apelează la religie din motive care au un
caracter spiritual - ei caută o relație cu sacrul în sine. Multe religii învață că cel mai mare bun posibil
este să comunice și să cunoască adevărata natură a divinului.
IMPORTANT
Pargament şi Cummings (2010) afirmă că aceste funcții nu se exclud reciproc, o persoană putând
căuta unul sau toate aceste scopuri. Mai mult, indivizii pot căuta fiecare dintre aceste scopuri folosind
variate căi spirituale care pot implica credințe, practici, relații sau emoții diverse.
8.2. ESTE RELIGIA O SURSĂ DE FORȚĂ SAU MAI CURÂND O SLĂBICIUNE?
Tradițional psihologii au abordat religia în termeni stereotipici. De exemplu, Freud (1927/1961)

a văzut religia ca un răspuns copilăresc la nevoia de siguranță și protecție împotriva forțelor
supraputernice ale naturii. Similar, Skinner (1971) a susținut că „Dumnezeu este modelul arhetipal al
unei ficțiuni explicative”, unul care „devine irelevant atunci când temerile care îl hrănesc sunt atenuate și
speranțele împlinite - aici pe pământ”. Religia este concepută doar ca o apărare, o încercare imatură și
inadaptativă de a reduce tulburările personale (Pargament & Park, 1995).
Studii recente confirmă rolul religiei în confruntare, mai degrabă decât să negarea situațiilor de
viață dureroase, în locul dependenței și pasivităţii sugerată de literatură clinică. Astfel, un studiu asupra
femeilor care au solicitat consultații medicale pentru simptome ale cancerului de sân, religiozitatea
pacientelor a fost asociată negativ cu durata de timp în care acestea au așteptat să consulte medicul
după ce au observat simptomele. Similar, alţi autori au constatat că femeile afro-americane seropozitive
HIV care s-au angajat în comportamente religioase (asistau la serviciile religioase, rugăciune, citirea
materialelor religioase) au folosit mai puțin metode de coping evitant, precum negarea și suprimarea
gândurilor (vezi Pargament & Cummings, 2010 pentru sinteză). Religiozitatea poate fi utilă în situații de
viață stresante. Fischer şi colab. (2006) au evaluat nivelurile religiozității intrinseci (adică, angajament
religios) și auto-eficienței clienților unei cafenele din Germania informați imediat despre atacurile
teroriste din Istanbul şi 2 luni mai târziu (participanți diferiți). Cei care au raportat niveluri mai mari de
religiozitate intrinsecă au raportat, de asemenea, o mai mare auto-eficiență, însă relație nu a fost găsită
2 luni mai târziu. Cercetătorii au concluzionat că atunci când problemele de moarte erau relevante,
721

religia era cea care promova auto-eficiența. Oamenii religioși sunt mai înclinați să se confrunte cu
necazurile și să se simtă capabili să le facă față, și iau măsuri mai directe pentru rezolvarea
problemelor. Studiile au indicat o relație pozitivă între susținerea credințelor și practicilor religioase și
încercarea activă de a rezolva problemele în rândul femeilor cu cancer ovarian. Un alt studiu efectuat
asupra persoanelor care îngrijeau membrii ai familiei cu boli mintale a demonstrat că cei care erau
foarte religioși personal aveau tendința de a avea mai multă grijă de ei înșiși (vezi Pargament &
Cummings, 2010 pentru sinteză). În final, pacienții care au suferit chirurgicale cardiace care au avut
credințe religioase puternice au experimentat mai puțină ostilitate înainte de operație și mai puține
complicații după operație, precum un nivel mai ridicat de optimism (Contrada et al., 2004).
IMPORTANT
În ansamblu, studiile arată că oamenii religioși sunt în general implicați activ în tratarea necazurilor
personale și că religiozitatea le poate spori aceste eforturi. Religiozitatea nu este caracterizată de
defensivitate, pasivitate sau negare, ci după cum arată cercetările, religiozitatea poate fi o sursă de
forță, ajutând oamenii să se adapteze la situaţiile de criză.
O meta-analiză a studiilor asupra religiozității și simptomelor depresive a indicat că

religiozitatea este asociată cu mai puțin simptomatologie; această relație a fost mai puternică pe
eșantioanele care experimentează stres mai ridicat (Smith şi colab. 2003). Astfel, religiozitatea pare să
protejeze de efectele stresorilor asupra simptomatologiei. De asemenea, niveluri mai mari de
religiozitate au fost direct legate de rezultatele pozitive (optimism sau calitate mai bună a vieții) pe
eșantioane care se confruntă evenimente traumatice de viață, precum pacienți cu HIV / SIDA sau
victimele violenței domestice (Cotton și colab., 2006; Gillum şi colab., 2006).
Modele teoretice și măsuri mai specifice ale religiozităţii sunt necesare pentru a pune în lumină
mai bine relația religiei cu reziliența (Pargament & Cummings, 2010). În continuare vom prezenta
progresele teoretice şi empirice făcute în direcția explicării mecanismelor prin care religia produce
efecte asupra rezilienței.
8.3. RELIGIE ȘI REZILIENȚA LEGATĂ DE SEMNIFICAȚIE
Park şi Folkman (1997) au propus o teorie care descrie modul în care problemele de
semnificaţie intră în joc în momentele de suferință sau disconfort psihologic. Conform modelului,
oamenii sunt motivați să caute semnificații în viață, în general, și în special în situații de viață stresante.
Park și Folkman fac o distincție cheie între semnificația globală și situațională. Semnificația globală
implică credințele, presupunerile și așteptările generale ale oamenilor despre lume și despre ei înșiși.
Acestea oferă un set de obiective care direcționează comportamentul. Semnificația situațională apare în
urma experienței unui eveniment de viață și din determinarea a semnificației evenimentului (amenințător
sau nu) și capacitatea de a face față acestuia. Potrivit autorilor, incongruența dintre semnificația
situațională și cea globala creează o presiune pentru a reconcilia între acestea (prin modificarea unei
dintre ele), procesul fiind cunoscut sub numele de reevaluare.
Religia este o posibilă sursă de semnificație globală (Park & Folkman, 1997). Multe religii
consideră că o zeitate sau o altă forță supranaturală ghidează cursul istoriei și viețile individuale
conform unui plan mai mare. Dacă semnificația seculară este asociată cu rezultate pozitive se poate
aștepta ca semnificația religioasa să fie legată de rezultate similare. O serie de studii susţin aceste
afirmaţii.
722

EXEMPLU
Cercetătorii au analizat modul în care oamenii se confruntă cu stresul procesului de îmbătrânire.
Krause (2003) au descoperit o serie de factori care ar putea fi legați de bunăstarea subiectivă în
aceasta fază a vieții, pe un eșantion național de americani adulți mai în vârstă. Autorul a întrebat
participanţii despre cât de puternic au simțit că Dumnezeu are un plan pentru viața lor. Rezultatele au
indicat că religiozitatea bazată pe o semnificație globală a corelat pozitiv cu satisfacția vieții, stima de
sine și optimismul. Cu alte cuvinte, simpla percepere a unei semnificații spirituale pentru viață poate fi o
resursă în perioadele dificile.
Park & Folkman (1997) afirmă că oamenii se pot baza pe religie pe măsură ce interpretează
semnificația unor situații specifice din viață. Există dovezi empirice că religiozitatea poate ajuta indivizii
să-și găsească sens pentru evenimentele tragice. Murphy, Johnson și Lohan (2003) au urmărit un grup
de părinți care au pierdut un copil prin o moarte violentă. La scurt timp după moartea copilului, autorii au
evaluat nivelurile raportate de acești părinți în a căuta ajutorul lui Dumnezeu, de a avea încredere în
Dumnezeu, de a se ruga mai mult decât de obicei și de a încerca să găsească confort în religie. Autorii
au descoperit că aceste semnificații ale coping-ului religios au prezis o capacitate mai mare de a găsi
un sens pentru decesul copilului după 5 ani de la moartea acestuia. Suport suplimentar pentru relația
dintre semnificaţia religioasă și bunăstare a fost găsit şi pe un eșantion de pacienți indieni care au fost
grav accidentați (Dalal & Pande, 1988). Printre cei cu handicap permanent, atribuirea accidentului la
karmei sau voinței lui Dumnezeu a corelat pozitiv cu atitudinea pozitivă, expectanța că se vor recupera,
credința că trebuie să depună eforturi pentru a se recupera și planurile de reluare a vieții după procesul
de recuperare. O posibilă explicație pentru aceste rezultate este aceea că existența unui motiv bazat pe
religie pentru suferința trăită face mai ușor răspunsul adaptativ la acea suferință.
Un studiu asupra indivizilor HIV pozitivi sugerează puterea spiritualității pentru a facilita
reconcilierea semnificaţiei situaționale și globale prin găsirea beneficiilor, un concept strâns legat de
reevaluare. Găsirea beneficiilor poate fi definită ca identificarea rezultatelor pozitive ale unei experiențe
negative. Carrico și colab. (2006) au constat că scorurile la o scalele care vizau credința în Dumnezeu,
sentimentul de pace, comportamentul religios și viziunea compătimitoare a celorlalți au fost asociate atât
cu o reevaluare pozitivă, cât și cu acordul că pacienţilor că infectarea cu HIV a adus beneficii (precum
descoperirea unei semnificaţii, a simți pe ceilalți mai aproape și acceptarea imperfecțiunile vieții). Găsirea
beneficiilor și reevaluarea pozitivă, la rândul lor, au corelate negativ cu simptomele depresive. Mai mult,
relația negativă dintre spiritualitate și simptomele de depresie a fost mediată de găsirea beneficiilor și
reevaluarea pozitivă. Prin urmare, religiozitatea este legată de semnificația globală cât și semnificația
specifică, care sunt la rândul lor au fost legate de niveluri mai mici de depresie.
IMPORTANT
Religia are impact important asupra sistemului de semnificaţii, putând să creeze ordoneze
înțelegerea de către individ a universului și a evenimentelor particulare. Atunci când o situație nu se
potrivește cu sistemul global de sensuri, religia poate contribui, de asemenea, la o influență pozitivă
asupra stresorului. Pargament şi Cummings (2010) susţin că modelul asupra sistemului de semnificaţii
oferă o modalitate fructuoasă de a înțelege aspectul cognitiv al contribuției religiei la apariţia rezilienței.
8.5. RELIGIE ȘI REZILIENȚĂ EMOȚIONALĂ
Teoriile psihologice susțin că religia servește la stabilizarea vieții emoționale a indivizilor

(Pargament & Cummings, 2010). Multe studii susțin ideea că religia este legată de rezultatele
emoționale dezirabile și sugerează că religia poate juca un rol cheie în promovarea rezilienței
emoționale.
723

O direcţie de cercetare s-a centrat asupra relației religiei cu depresia și efectele negative. Un
studiu longitudinal asupra depresiei și durerii de doliu la îngrijitorii pacienților cu demență a indicat că
niveluri ridicate de participare la serviciile religioase, frecvența rugăciunii și importanța credinței au
corelat cu depresie scăzută atunci când îngrijitorii au fost evaluați după decesul persoanei pe care o
îngrijeau (Hebert şi colab. 2007). În alt studiu realizat pe pacienții cu insuficiență cardiacă congestivă
sau tulburări pulmonare obstructive cronice, nivelul ridicat de religiozitate a fost asociat unui timp scăzut
de remisie a depresiei (Koenig, 2006). În plus, datele au indicat efecte salutare ale coping-ului religios
pozitiv asupra aibă efecte depresiei. Alte studii au descoperit că religiozitatea socială (de exemplu,
prezența la biserică și interacțiunea cu persoane religioase) a fost asociată cu o probabilitate redusă de
a primi un diagnostic de tulburare de anxietate generalizată, niveluri mai scăzute de furie și ostilitate la
pacienții cu cancer sau emoțiilor negative referitoare la Războiul din Golf (vezi Pargament & Cummings,
2010 pentru sinteză). Religia este unul dintre factorii care duc la o creștere a afectelor pozitive.
Cercetările au indicat că participarea frecventă la serviciile religioase a contribuit semnificativ la
creșterea emoții pozitive (emoție, mândrie și plăcere) a văduvelor în vârstă, dar şi că centralitatea și
flexibilitatea credințelor religioase sunt legate de o stimă mai ridicată și fericire ale studenţilor (vezi
Pargament & Cummings, 2010 pentru sinteză).
8.6. RELIGIE ȘI REZILIENȚĂ RELAȚIONALĂ
IMPORTANT
Psihologie socială abundă de studii care afirmă că izolarea socială percepută este însoțită frecvent
de boli psihice și fizice și o durată de viață mai scurtă (vezi Hawthorne, 2008 pentru sinteză). Implicarea
în relații cu alte persoane este parte integrală a calității vieții. Comunitatea religioasă reprezintă un loc
spre care oamenii se îndreptă adesea pentru interacțiune socială. O biserică poate reprezenta o rețea
puternică de persoane suportive care răspund rapid și adecvat la nevoile altora de-a lungul vieții.
Puține cercetări au evaluat empiric legătura dintre religiozitate și reziliență relațională, iar
rezultatele obţinute au indicat că descoperit că religiozitatea (credința în Dumnezeu și în viața de după
moarte, rugăciunea și participarea activități religioase publice și private) a corelat pozitiv cu suportul
social (numărul de persoane din rețeaua socială, frecvența contactului social, prezența unui confident și
dacă locuiește singur sau cu altcineva) pe un eșantion de adulți vârstnici (Watlington & Murphy, 2006;
Wink şi colab., 2005). Există cel puțin o explicație pentru legătura dintre religie și suportul social.
Întâlnirea frecventă cu membrii congregației facilitează relațiile sociale, în special în contextele în care
liderii religioşi și doctrinele promovează legătura interpersonală și „purtarea sarcinile unii altora”. Deși
persoanele implicate religios folosesc mai mult suportul social în procesul de coping (mai multe
persoane sunt disponibile pentru suport), această relație indirectă nu epuizează asocierea dintre
implicarea religioasă și suportul ca strategie de coping (Prado şi colab. 2004). Este posibil ca alte
aspecte ale religiozității, pe lângă apropierea regulată de membrii congregației, să contribuie la
reziliența relațională.
Nivelul de suport primit din partea clericilor și membrilor bisericii a fost legată de niveluri mai
scăzute de depresie și niveluri mai ridicate ale beneficiilor seculare și religioase la membrii familiei care
aveau o persoană dragă în operației (VandeCreek şi colab., 1999). Suportul emoțional bazat pe biserică
a amortizat efectele stresului financiar asupra stării de sănătate auto-evaluate de participanții adulți afro-
americani mai în vârstă, însă această relație a apărut și la participanții adulți de vârstă caucazieni
(Krause, 2006). Aceste constatări indică faptul că beneficiile sociale ale participării la activităţile
religioase nu se extind la toți asistenții vârstnici.
O serie de factori intra-psihici care au legătură cu religia pot prezice reziliența relațională.
Într-un studiu asupra pacienților dializați, O´Brien (1982) a constatat că cei care au considerat credința
724

ca fiind importantă pentru ei au raportat niveluri mai ridicate de interacțiune socială și niveluri mai
scăzute de alienare, precum şi calitate mai ridicată a interacțiunilor. Copingul religios general a prezis
longitudinal suport social pe populațiile aflate în dificultate, cum ar fi pacienți cu cancer avansat
(Tarakeshwar et al., 2006). Aceste rezultate sugerează că relațiile dintre religie, suport social și
răspunsurile reziliente sunt oarecum complicate şi necesită cercetări viitoare.
8.7. RELIGIE ȘI REZILIENȚĂ RELIGIOASĂ
Diverse fațete ale religiozității par a fi legate de răspunsul rezilient. Studiile au indicat că
persoanele religioase caută scopuri religioase în sine, cum ar fi apropierea de Dumnezeu, de o
comunitate religioasă și fidelitatea față de un mod religios de viață (Pargament & Cummings, 2010).
Stresorii prezintă adesea o amenințare foarte reală la adresa religiozității, atrăgând individul într-o luptă
pentru ceea ce este cel mai prețios în viață. Amenințarea sau pierderea efectivă a unor obiecte sacre
poate fi foarte tulburătoare pentru persoana religioasă.
Există dovezi conform cărora religia însăși tinde să fie rezilientă. Decesul unei persoane dragi
poate fi deosebit de dificil pentru cei care îl supraviețuiesc. Un studiu prospectiv a abordat indicatori
religioși la îngrijitorii pacienților cu demență care au decedat pe parcursul studiului şi rezultatele au
indicată că îngrijitorii au raportat frecvența rugăciunii și importanța auto-evaluată a credinței religioase
au rămas aceleași după pierderea (Hebert și colab., (2007). Suferința prelungită reprezintă cea mai
mare provocare pentru reziliența religiei. Într-un studiu longitudinal asupra pacienților cu HIV / SIDA
autorii nu au obţinut o schimbare semnificativă la nivelul activității religioase organizate, activități
religioase neorganizate, spiritualitate generală, sau coping religios pe o perioadă de 12-18 luni (Cotton
și colab., 2006). Datele au indicat că deşi religiozitatea intrinsecă a scăzut, sentimentele cu privire la
semnificație și pace au avut nivele mai crescute. Pe scurt, există dovezi că stresorii acuți, multipli și
persistenți nu duc neapărat la scăderi ale religiozității.
De asemenea, este important de menționat că persoanele care sunt mai religioase înainte de
evenimente stresante demonstrează o reziliență religioasă mai mare. Ai și colegii ei (2005) au indicat că
participanții care așteaptă să fie supuși unei intervenții chirurgicale cardiace au raportat o utilizare mai
mare a rugăciunii ca metodă de coping (rugăciunea a fost importantă și de ajutor pentru ei, au
intenționat să folosească rugăciunea pentru a face față operației) dacă au raportat o puternică credință
religioasă (religia era importantă pentru ei și s-au descris ca fiind religioși).
IMPORTANT
Poate este intuitiv că persoanele religioase folosesc confruntarea religioasă și experimentează
rezultate religioase pozitive (Pargament & Cummings, 2010). Aceste persoane au investit mai mult în
religie, iar investiția lor în religie plătește dividende sub formă de familiaritate cu metodele de coping
adaptativ religios. Astfel, acestea sunt capabile să mențină ceea ce este important pentru ei în cele mai
încercate perioade ale vieții. De asemenea, religia pare să fie în măsură să ajute oamenii aflați în criză
să păstreze nu numai un sentiment de semnificație, confort emoțional și relații, ci și religia în sine.
1. Pargament (1997) factori care explică conexiunile dintre religie și procesul de coping:
a. măsura în care religia este disponibilă individului
b. gradul în care religia oferă convingătoare la problemele apărut în confruntarea cu evenimente
critice de viață.
c. toate variantele de la sus
725

2. Funcția religiei de căutare a confortului emoțional sau a reducerii anxietății se referă la:
a. motivele care stă la baza universului în general şi în special a experiențelor trăite
b. capacitatea de a uni oamenii într-o instituție socială în baza unui set comun de credințe,
valori și practici,
3. Conform modelului lui Park şi Folkman (1997) procesul de reevaluare se referă la:
a. credințele, presupunerile și așteptările generale ale oamenilor despre lume și despre ei înșiși.
b. determinarea semnificației unui eveniment și capacitatea de a face față acestuia.
c. reconcilierea incongruenței dintre semnificația situațională și cea globală.
726

REZILIENȚA ÎN CONTEXT FAMILIAL
Copiii își petrec majoritatea vieții timpurii în cadrul familiei, astfel relațiile în familie și stilurile de
interacțiune sunt esențiale pentru dezvoltarea competenței și promovarea funcționării adaptative
educaționale, sociale, emoționale și comportamentale a copiilor. Familiile joacă un rol primordial în
dezvoltarea copiilor lor.
IMPORTANT
Acestea oferă copilului o educație informală, care este considerată o condiție prealabilă pentru
experiența succesului în clasă (Adams & Christenson, 2000). Mediul școlar stabilește sarcini de
dezvoltare pentru elevi, în timp ce familia reprezintă o resursă importantă pentru achiziția acestor sarcini
de dezvoltare (Henderson, 2013). Părinții sunt furnizori de capital lingvistic și social, furnizând copilului
experiențe de învățare din copilărie până în perioada adultă. Astfel de experiențe constau în expunerea
unui copilului la idei și activități care promovează dobândirea de cunoștințe, asistare în socializarea
rolurilor de gen, culturale și de egalitate, stabilirea standardelor, așteptărilor și regulilor, oferirea de
recompense și laude sau modelarea obiceiurilor de muncă eficientă (vezi Sheridan, Sjuts & Coutts,
2013 pentru sinteză).
De asemenea, părinții joacă un rol important în dezvoltarea comportamentelor și abilităților

sociale și emoționale ale copiilor. Părinții își pot învăța copiii comportamente adecvate prin intermediul
interacțiunilor și strategiilor de zi cu zi, cum ar fi oferirea unei atenții pozitive, încurajări și laude;
stabilirea unor limite clare și coerente; utilizarea consecințelor naturale și logice pentru un
comportament necorespunzător; și predarea abilităților de rezolvare a problemelor, abilități sociale și de
reglementare a emoțiilor (Webster-Stratton, 2005). Din păcate, unele familii se confruntă cu diverse
forme de stres și adversitate, care afectează capacitatea acestora de susține în mod optim dezvoltarea
copiilor lor
9.1. DEFINIREA FAMILIEI
DEFINIŢIE
Există mai multe moduri de a defini familia. Conceptualizarea actuală a familiei nu mai consideră relație
directă prin naștere, căsătorie sau adopție ca fiind o condiție necesară pentru delimitarea termenului de
„familie”. În cercetările contemporane familiile sunt privite dintr-o perspectivă mai holistică și includ indivizi
care îndeplinesc roluri importante în viața cuiva, roluri care erau îndeplinite tradițional de membrii familiei
imediate, fără a lua în considerare relația directă (Turnbull et al., 2006). Astfel, o familie poate fi
considerată nu doar în baza relațiilor de rudenie, ci ca un grup de oameni care îndeplinesc împreună
rolurile și funcțiile conferite istoric membrilor familiei (Sheridan, Sjuts & Coutts, 2013).
Statisticile recente au indicat faptul că în ultimii ani structura sistemului familial s-a schimbat. De
exemplu, în Statele Unite s-a manifestat o scădere a familiei „tradiționale”, care este compusă din doi
părinți biologici, dintre care unul lucrează și celălalt are grijă de copii, în prezent structură familială este
tot mai diversă. Astfel, numărul copiilor care trăiesc cu ambii părinți a scăzut de la 77% în 1980 la 72%
în 1990 și 69% în 2010 (Fields, 2003; U.S. Census Bureau, 2010). Familiile mono-parentale și familiile
vitrege sunt mai frecvente, deși copiii din aceste familii prezintă un risc mai mare eșec școlar, sunt mai
727

predispuși să abandoneze școală sau să manifeste tulburări psihologic, incluzând depresia, anxietatea,
stresul sau agresivitatea (Fields et al., 2001). De asemenea, 23% dintre copii trăiesc în familii
monoparentale conduse de femei, cu doar 3% dintre copiii care trăiesc în familii monoparentale
conduse de bărbați (vezi Sheridan şi colab., 2013 pentru sinteză).
Declinul recent al economiei a lăsat mai mulți părinți fără locuri de muncă. În 2007, 91% dintre
tați și 68% din mame erau angajate (2009), în timp ce în 2010, 67% dintre tați și 63% dintre mame erau
angajate. Scăderea numărului de părinți muncitori a dus la sărăcie. Impactul negativ pe care îl poate
avea sărăcia asupra copiilor a fost bine documentat; copiii care trăiesc în sărăcie sau mediu socio-
economic dezavantajat prezintă dificultăți cognitivă, realizare academică, stare de sănătate fizică și
adaptare pozitivă a copilului mai scăzută (cum ar fi tulburări emoţionale sau comportamentale; a se
vedea Sheridan et al., 2013 pentru sinteză).
Aceste schimbări au efecte negative asupra dezvoltării copiilor, fiind asociat cu factori stresori
care acționează pe termen lung, de la expunerea la violență, la lipsa asistenței medicale, a educației
sau hranei corespunzătoare (Sheridan, Eagle, și Dowd, 2005; Goldstein și Brooks, 2013). Stresul
asociat cu probleme precum sărăcia exercită o influență negativă asupra relațiilor părinte-copil, ceea ce
poate avea un impact negative asupra dezvoltării copilului (Palmer, 2008). Factorii adversivi pot fi
clasificaţi în factori adversivi independenţi (cum ar fi moartea unui membru al familiei, eveniment care
nu depinde de comportamentul copilului) şi factori adversivi non-independenţi (exmatricularea de la
şcoală, care are o legătură cu comportamentul copilului) (Masten et al. 1999). Cei din urmă pot fi: interni
(care ţin de persoană) sau externi (care se referă la realităţi exterioare persoanei). De asemenea,
factorii de risc pot fi statici (neschimbabili) sau dinamici (modificabili şi care sunt ţinta programelor de
educaţie parentală). De exemplu, un factor dinamic este monitorizarea parentală (Day & Sonya 2012).
Prezența factorilor protectivi este legată de abilitățile familiilor de a susține cu succes dezvoltarea
copiilor lor chiar și în fața stresului sau a adversității. Prin urmare, promovarea caracteristicilor protective
ale familiei este crucială pentru a ajuta familiile să creeze reziliență și să își îndeplinească funcția
principală: construirea competenței la copiii lor și de a face față eficient provocărilor de vieții (Seccombe,
2002). În acest context, rolul de părinte este tot mai important pentru o dezvoltare cât mai sănătoasă a
copiilor. Relațiile familiale și stilurile de interacțiune sunt esențiale pentru dezvoltarea competenței și
promovarea unei bune funcționari educaționale, sociale și comportamentale a copiilor (Clark, 1988).
9.2. DEFINIȚIA REZILIENȚEI ÎN FAMILIE
Patterson (2002) a sugerat că reziliența familială este procesul prin care familiile sunt capabile
să se adapteze și să funcționeze competent în urma expunerii la o adversitate sau criză semnificativă”.
Simon şi col. (2005) au definit reziliența familială ca fiind capacitatea unei familii de a reacționa pozitiv la
o situație adversă și de a ieși din situația mai întărită, mai plină de resurse și mai încrezătoare decât era
anterior. Luthar şi col. (2000) au definit reziliența drept un proces dinamic care presupune o adaptare
pozitivă în contextul adversității semnificative. În final, Walsh (2003) consideră reziliența familială ca un
proces de asistare a familiilor pentru a reduce stresul și vulnerabilitatea în situații cu risc ridicat, care
favorizează vindecarea și ieșirea din criză și susținerea familiei de a depăși adversitatea prelungită.
DEFINIŢIE
Sheridan şi col., (2013) definesc rezilienţa dintr-o perspectivă contextuală, deoarece reziliența are
loc în contextul unei situații sau unor evenimente adverse trăite de familie. Adversitatea poate lua mai
multe forme și poate apărea datorită problemelor interne ale familiei sau membrilor acesteia (de
exemplu, divorț) sau în cadrul societății mai largi (de exemplu, conflicte economice). Modul și gradul în
care o familie dezvoltă reziliența este de obicei considerat un proces dinamic care necesită flexibilitate
728

și adaptare. Astfel, noțiunea de reziliență familială se referă la procesele cheie care ajută familiile să
facă față provocărilor și care consolidează familia ca unitate. Sheridan şi col. (2013) consideră reziliența
familiei ca fiind capacitatea acesteia de a răspunde stresului și provocării într-o manieră pozitivă și
adaptativă, caracterizată prin demonstrarea competenței și încrederii în rândul membrilor săi, cu scopul
intenționat de socializare a copiilor.
Această definiție pune accentul asupra dezvoltării rezilienței indivizilor, dar și a întregului sistem
familial. Reziliența este conceptualizată pe un continuum. Familiile nu sunt neapărat reziliente sau nu;
mai degrabă, demonstrează diferite grade de rezistență ca răspuns la diferiți factori de stres și pot fi mai
mult sau mai puțin capabile să se adapteze în funcție de situații unice și consecințele lor.
Mai multe teorii au fost formulate pentru explicarea rezilienței familiale. Modelul sistemelor
ecologice (Bronfenbrenner, 1979) a avut în vedere atât caracteristicile familiei, cât și interacțiunile
reciproce între familie și sistemele mai largi în care aceasta funcționează (de exemplu, locul de muncă,
comunitatea). Teoria ecologică susține că membrii familiei individuale (prin extensie familia) există în
contextul mai multor sisteme cu care aceasta interacționează, iar experiențele și interacțiunile din
interiorul fiecărui sistem și dintre aceste sisteme influențează și sunt la rândul lor influențate de alte
sisteme. Multiplele sisteme care interacționează în viața unei familii există atât la nivel imediat și proxim
(microsisteme ar fi cartierele, afilierea la grupurile religioase) și la nivel indirect sau distal (exosistem,
cum ar fi politicile guvernamentale sau normele culturale). Abilitatea unei familii și membrilor săi de a
dezvolta reziliența este influențată de relații, modele de interacțiune și experiențe directe și indirecte în
și dintre diferite sisteme. Identificarea punctelor forte ale familiei și a capacității lor de a profita de
avantajele și resurse sociale din cadrul sistemelor în care sunt incorporate, oferă familiei mecanisme
pentru dezvoltarea rezilienței.
Din perspectiva modelelor dezvoltării, reziliența este un proces în care interacțiunile dintre
riscuri și factorii protectori mediază un rezultat specific (Walsh, 1996). Abilitatea unei familii de a se
adapta și de a face față adversității este un proces determinat de mulți factori coexistenți și în evoluție,
care apar în timp și se dezvoltă ca răspuns la condiții complexe și în schimbare în cadrul familiei și în
afara acesteia. Ceea ce este rezilient la un moment dat poate fi considerat ineficient sau inadecvat la
altul, în funcție de evoluția dezvoltării membrilor săi.
IMPORTANT
Conceptul de reziliență familială, încorporat în sisteme ecologice și paradigme de dezvoltare, este un
proces continuu și în curs schimbare care are loc la mai multe niveluri (Patterson, 2002). Un nivel se
centrează pe interacțiunile dintre membrii familiei din cadrul unității familiale, iar cel de-al doilea se
concentrează pe interacțiunile dintre unitatea familială și ecologia mai largă. Această viziune asupra
rezilienței familiale evidențiază legătura dintre sistemul familial și sistemele comunitare mai mari,
accentuând importanța eforturilor familiei și comunității în promovarea rezilienței.
Conștientizarea culturală este importantă atunci când conceptualizăm reziliența familială,

deoarece funcția și relevanța trăsăturilor sau caracteristicilor pot varia în raport cu reziliența familiei. De
exemplu, diferite niveluri de coeziune familială este valorizată în culturile Estice față de cele Vestice.
Strategiile pe care familiile le folosesc pentru a face față adversității pot fi relevante într-o cultură, dar
considerate inadecvate în altă cultură. Răspunsul rezilient al unei familii în fața adversității depinde de
valorile prezente într-o anumită cultură, de modul în care membrii acelei culturi conceptualizează
evenimentul advers și de așteptările culturale cu privire la coping și adaptare.
729

9.3. CARACTERISTICILE FAMILIEI REZILIENTE
Este necesară înțelegerea caracteristicilor familiei reziliente pentru a alege metodele care să
promoveze reziliența familiei. Cercetările realizate în domeniu au indicat faptul că există o serie de
caracteristici ale familiei, precum relații părinte-copil, coeziunea, stil parental pozitiv, implicarea afectivă,
implicarea părinților, comunicarea, rezolvarea problemelor și adaptabilitatea care pot ajuta membrii
familiei să aibă răspunsuri pozitive și adaptate la situații de criză (vezi Sheridan et al., 2005, 2013
pentru o trecere în revistă). Împreună, aceste caracteristici susțin familiile în perioade de provocare și
criză și le ajută să răspundă pozitiv și adaptativ.
9.3.1. Coeziunea familiei
DEFINIŢIE
Turnbull și Turnbull (1997) definesc coeziunea familiei ca fiind legătura emoțională dintre membrii
familiei precum și nivelul de independență pe care aceștia îl simt în cadrul sistemului familial. Gradul de
conectare emoțională variază semnificativ între și în cadrul familiilor și este influențat de cultura, vârsta
și stadiul de viață al membrilor familiei. Membrii familiei prezintă o apropiere emoțională și loialitate,
menținând în același timp unele relații de prietenie și activități din timpul liber în afara familiei. Există
suport reciproc și se pune accent pe timpul petrecut împreună, colaborare și angajament în a lucra
împreună, dar există, de asemenea, un respect pentru nevoile și limitele individuale (Cohen et al., 2002;
Walsh, 2003).
Legătura emoțională și nivelul de independență resimțite în cadrul familiei indică nivelul de

coeziune sau apropiere între membrii familiei, manifestat prin suport mutual, loialitate, colaborare pentru
realizarea sarcinilor și respectarea nevoilor individuale și limitelor personale în cadrul familiei (Walsh,
1996). Apropierea dintre părinți și copii este puternic influențată de stilul de interacțiune dintre aceștia.
Modul în care părintele răspunde nevoilor copilului duce la formarea unor modele interne socio-
cognitive sau stiluri de atașament, care determină ulterior modul de procesare a informației de către
copil, reglarea comportamentală și emoțională a relației cu părintele, precum și evaluarea sinelui în
contexte de atașament (Zimmermann, 1999; Duchesne & Larose, 2007). Un stil de atașament eficient
(securizant) oferă copilului un mediu securizant și îl asigură de faptul că figura de atașament este
disponibilă în situații de criză, în timp ce un stil de atașament ineficient (insecurizant) oferă copilului
reprezentări negative cu sine în situații de atașament (Duchesne & Larose, 2007). Interacțiunea cu
părinții este importantă nu doar în primi ani ai copilăriei; studiile au indicat faptul că deși copiii se
bazează mai puțin frecvent pe figura de atașament pe măsură ce cresc, patern-uri de atașament se
păstrează pe parcursul adolescenței, când sentimental de securitate oferit de figura de atașament
facilitează explorarea mediului social (Kerns & Bumariu, 2015)
Rezultatele empirice evidențiază importanța coeziunii într-o familie. Literatura existentă în
domeniu a indicat sistematic faptul că legătura dintre responsivitatea îngrijitorului și funcționarea
copilului afectează diverse domenii de dezvoltare, precum cel cognitiv, social și emoțional (a se vedea
Groh et al, 2014; Kerns și Bumariu, 2015 pentru treceri în revistă). Astfel, copiii cu atașament securizant
raportează un nivel mai ridicat al competenței școlare și motivației și sunt evaluați de profesori ca fiind
mai implicați în activitatea școlară şi obţin scoruri mai mari la testele de inteligență și cele de logică.
Copiii cu atașament securizant prezintă capacități de rezolvare a problemelor, abilități de adaptare
generală în școală (Pianta & Walsh, 1996). În contrast, copiii cu stil de atașament insecurizant obțin
note mai mici la școală dar și performanțe mai scăzute la testele de abilitate cognitivă. Un atașament
securizant favorizează comportamentul de explorare, inclusiv în relațiile cu colegii și prietenii.
Problemele de comportament sunt frecvente în familiile cu un nivel scăzut de coeziune și
niveluri ridicate de conflict intern. Lucia și Breslau (2006) au raportat că nivelul de coeziune a familiei a
730

fost asociat longitudinal cu gradul de interiorizare și probleme de atenție a copiilor, precum și cu

problemele de comportament ale acestora. Coeziunea părinte-copil este îmbunătățită prin interacțiunile
părinte-copil; rezultatele copilului sunt mediate de natura afectivă a acestor interacțiuni. Un pattern de
răspuns conectat este legat cu rezultatele socio-emoționale pozitive la copii (Clark & Ladd, 2000).
Conectarea părinte-copil este asociată cu acceptarea din partea colegilor, prietenii de calitate, altruism
și dezvoltarea morală (Cohn, 1990; Kerns et al., 1996). Specific, copiii care percep un nivel mai ridicat
al coeziunii familiale sunt mai interesați de angajarea în noi parteneriate sociale, sunt percepuți ca fiind
mai populari de către colegi și sunt mai acceptaţi de către colegii lor.
Studii recente au indicat faptul că tinerii cu atașament securizant manifestă mai multe modele
adaptative de reglare emoțională și folosesc mai multe strategii de coping constructive, cum ar fi
căutarea suportului sau rezolvare a problemelor, în timp ce copiii cu atașament evitant sau dezorganizat
au niveluri mai ridicate ale reprimării emoțiilor și folosesc strategii de coping mai puțin active, cum ar fi
catastrofizarea. De asemenea, studiile au arăta că tinerii cu atașament securizant experimentează
niveluri mai scăzute ale problemelor de internalizare și externalizare, iar cei cu atașament insecurizant
dezorganizat sunt mai susceptibili să prezinte niveluri ridicate de depresie și anxietate dar și probleme
de externalizare datorită lipsei unei strategii de confruntare cu stresul dar și a dificultăților de reglare
emoțională (Groh et al, 2014).
9.3.2. Stil Parental Pozitiv

Stilul și practicile parentale adoptate de îngrijitorii primari joacă un rol esențial în creșterea și
dezvoltarea copiilor.
DEFINIŢIE
Stilul parental a fost definit ca o constelație de comportamente parentale care determină un climat
emoțional persistent pentru o paletă largă de situații (Darling și Steinberg 1993). Stilul parental oferă
informații cu privire la legătura și rolurile membrilor familie, și astfel cu privire la nivelul de adaptare al
familiei.
Familiile reziliente sunt caracterizate de niveluri ridicate de parenting pozitiv. Conform Sanders
(1999) parenting-ul pozitiv are o serie de caracteristici fundamentale: asigurarea unui mediu sigur și
antrenant, crearea unui mediu de învățare pozitiv, utilizarea disciplinei asertive, așteptări realiste și grija
de sine ca părinte. Într-un mediu sigur și antrenant, copiii sunt supravegheați în timp ce explorează,
experimentează și se joacă. Se stabilește un mediu de învățare pozitiv atunci când părinții răspund
pozitiv și constructiv la interacțiunile inițiate de copil prin oportunități de predare accidentale. În medii
care promovează învățarea, copiii dezvoltă abilități lingvistice, sociale și de rezolvare a problemelor.
Disciplina asertivă, se realizează atunci când părinții stabilesc și discută reguli de bază specifice, dau
instrucțiuni corespunzătoare vârstei într-o manieră clară și calmă și folosesc consecințe
comportamentale, precum timpul de ignorare și ignorarea planificată. Acest mod de disciplină servește
ca o alternativă la practicile dure și ineficiente și promovează o relație pozitivă părinte-copil. Crearea de
așteptări realiste implică alegerea unor obiective adecvate dezvoltării pentru comportamentul copilului.
Acest lucru reduce riscul de abuz asupra copiilor, care adesea provine din așteptări nerealiste.
Promovarea respectului de sine și al sentimentului de bine al părinților se referă la promovarea stimei
de sine și stării de bine a părinților, astfel încât părinții să utilizeze strategii de coping care adreseze
emoțiile provocatoare și stresul. Aceste principii de bază ale stilului parental pozitiv promovează
reziliența familială și reduc riscul rezultatelor negative ale copilului.
Efectele negative corelate cu practicile parentale deficitare includ rezultate precum probleme
comportamentale și emoționale, abuz de substanțe, comportament antisocial și criminalitate juvenilă
(Sanders, 1999). Cu toate acestea, atunci când părinții oferă reguli adecvate vârstei și aceste reguli
731

sunt aplicate într-un mod previzibil, reziliența familiei este îmbunătățită și rezultatele copilului se
îmbunătățesc (Black & Lobo, 2008). Un studiu longitudinal a indicat că educația și implicarea parentală
au compensat suferințele copilului legate de greutățile economice și de conflictul inter-parental (Conger
& Conger, 2002). Rezultatele pozitive ale educației și implicării părinților pe parcursul adversității au
inclus performanța școlară pozitivă, relații sociale eficiente și nivel ridicat al încrederii în sine. Nivelurile
scăzute de comportamente antisociale și stres emoțional, mai puține probleme de externalizare și
internalizare ale copiilor.
Părinții autoritativi, care se aliniază cu stil parental pozitiv este cel mai eficient stil de parenting
și este caracterizat prin disciplină previzibilă, respect reciproc, căldură, afecțiune, așteptări clare. Stilul
autoritativ a corelat pozitiv de realizările academice, relațiile pozitive cu colegi și independența copiilor.
Practicile parentale caracterizate prin disciplină pozitivă și consecventă sunt corelate pozitiv cu
reziliența la stres a copiilor (vezi Sheridan şi colab., 2013 pentru sinteză). În schimb, stilurile autoritare
sunt mai puțin pozitive legate de dezvoltarea și reziliența copilului. Răspunsul parental autoritar (aspru,
inconsecvent) a fost asociat cu agresivitatea verbală a copiilor, argumentativitatea și probleme de
conduită ale acestora (Grusec & Goodnow, 1994).
9.3.3. Implicare afectivă și angajare familială

Implicarea afectivă se referă la măsura în care membrii familiei apreciază și manifestă interesul
pentru activitățile altor membri ai familiei (Epstein et al. 1993). Implicarea activă a familiei favorizează
dezvoltarea rezilienței și adaptării sănătoase a copiilor, o zonă cheie influențată de implicarea familiei
fiind rezultatele educaționale. Implicarea părinților în activitățile școlare este corelată cu atitudinile
pozitive ale copiilor față de școală, prezența la școală, comportamente pozitive și obiceiuri de studiu și
teme şi performanţe bune (vezi Sheridan şi colab., 2013 pentru sinteză). Copiii cu un nivel ridicat al
rezilienței, au părinții mai implicați în activitățile lor cotidiene, au expectanțe pozitive cu privire la viitorul
copiilor și manifestă un nivel constant al disciplinei (vezi Condly, 2006 pentru sinteză).
Implicarea familiei poate fi analizată în contextul conexiunilor la rețelele mai largi de suport și
comunitate. Reziliența familială este favorizată atunci când există legături între familie și comunitate și
când sunt prezente rudele și suportul social (Cohen și colab., 2002; Walsh, 2003). Black şi Lobo (2008)
descriu reziliența familiei ca o interacțiune între rețelele familiale și comunitare, în care familia primește
informații, companie și servicii. Această legătură cu comunitatea este în două sensuri; familia primește
suport, dar și investește în comunitate. Această conexiune cu comunitatea permite copiilor să se simtă
în siguranță în comunitatea și în vecinătatea lor, să obțină note mai mari și să prezinte mai puține
probleme de comportament. În plus, părinții beneficiază în domenii, inclusiv perseverență, speranță și
prietenie.
O extensie a implicării, angajarea este o altă caracteristică a familiilor reziliente. Implicarea și
angajarea familiei sunt două constructe distincte. În timp ce implicarea familiei poate fi definită în
termenii activităților, angajarea este centrată asupra calității interacțiunilor dintre părinți și copii, precum
și părinții și alți îngrijitori, dacă și aceștia implicați în activități. Sheridan et al., (2013) definesc angajarea
familiei ca angajament psihologic, afectiv și activ al părinților pentru experiențele care susțin învățarea și
dezvoltarea copiilor. Angajamentul este demonstrat prin interacțiunile coerente ale părinților cu copiii lor
și ceilalți îngrijitori din viața copiilor lor. Caracteristicile cheie ale acestei interacțiuni includ atenția,
căldura, sensibilitatea, entuziasmul și pozitivitatea.
9.3.4. Comunicare și rezolvare de probleme
DEFINIŢIE
Comunicarea este definită ca schimbarea informațiilor, idei sau sentimente ale unei persoane cu o
alta. În familii, o comunicare clară favorizează reziliența familiei, permițând membrilor familiei să creeze
un sens în ceea ce privește factorii stresori sau crizele, precum și strategiile de combatere, luarea
732

deciziilor cu privire la cauze și rezolvarea problemelor (Walsh, 2003). Comunicarea permite familiilor să
ajungă la un acord, dar și să fie conectate, flexibile și să poată organiza resurse (Bayat, 2007).
Rezolvarea problemelor poate fi definită ca un proces sistematic ce permite indivizilor să formuleze
soluții pentru problemele identificate. Când se realizează eficient, aceasta implică determinarea bazei
problemelor prin analizare, identificarea obiectivă și definirea problemei; generarea alternativelor
potențiale; evaluarea, selecția și punerea în aplicare celei mai bune alegeri; și evaluarea rezultatele în
legătură cu succesul în îmbunătățirea problemei inițiale. Rezolvarea problemelor contribuie la reziliență
atunci când problema este recunoscută, liniile de comunicare sunt deschise, iar părinții colaborează
pentru o coordonare ideile și opiniile fiecărui membru al familiei (Black & Lobo, 2008).
Comunicarea părinților în timpul procesului de soluționare a problemelor a fost legată de

funcționarea socială a copiilor, abilitățile interpersonale și de rezolvare a conflictelor. În plus, există
legături puternice între abordările pe care părinții și adolescenții le adoptă în rezolvarea problemelor și
comunicare (vezi Sheridan et al., 2013 pentru siteză). Alternativ, deficiențele în soluționarea
problemelor familiale sunt legate de mai multe tipuri de probleme din copilărie, inclusiv depresie,
delincvența în adolescență și competența psihosocială redusă.
9.3.5. Adaptabilitate/ flexibilitate și stabilitate

Fiecare familie se confruntă cu situații care pot fi o provocare pentru modul în care membrii
familiei se raportează unii la alții sau modul în care funcționează unitatea familială în cadrul comunității
(Patterson, 2002).
DEFINIŢIE
Adaptabilitatea sau flexibilitatea familiei se referă la capacitatea unei familii de a-și modifica și
reorganiza regulile, rolurile și conducerea, restabilind astfel echilibrul între membrii familiei și unitatea
familială, și între familie și comunitate (Black & Lobo, 2008). Flexibilitatea oferă familiilor oportunitate de
a merge înainte; o familie se poate reface dintr-o criză, dar nu va reveni la starea anterioară (Walsh,
2003). Cu alte cuvinte rezilienţa semnifică faptul că familia se va îmbunătăți și va merge mai departe.
Pentru a funcționa ca un sistem sănătos, familiile trebuie să fie adaptive și stabile. Familiile care
sunt capabile să determine perioadele corespunzătoare pentru menținere a stabilității sau pentru
schimbare sunt mai susceptibile să fie familii sănătoase și funcționale (Black & Lobo, 2008). Familiile
adaptive sunt pro-active în socializarea și dezvoltarea membrilor familiei și înțeleg importanța menținerii
unității familiale (Patterson, 2002a).
IMPORTANT
Există două componente centrale ale adaptabilității familiei: adoptarea de stiluri parentale optime și
practici de rezolvare a problemelor și dezvoltarea unui set comun de credințe sau valori în cadrul
familiei. Această afirmație este în concordanță cu un modelul ecologic care consideră atât interacțiunile
dintre membrii familiei, cât și relația dintre unitatea familială și comunitate ca elemente esențiale în
dezvoltarea rezilienței familial. O componentă importantă pentru dezvoltarea adaptabilității familiei sunt
credințelor împărtășite de membrii familiei. Valorile și credințele împărtășite sunt esențiale pentru
reziliența familiei și consolidează patern-urile specifice în modul în care o familie reacționează la situații
noi, evenimente de viață și crize (Walsh, 1996).
Atunci când familiile au un set puternic de credințe împărtășite, pot vedea interacțiunea lor cu
lumea dintr-o orientare colectivă noi față de eu. Familiile reziliente au adesea un set comun de valori
733

pentru aspectele critice ale vieții de familie, inclusiv problemele financiare și managementul timpului
(McCubbin & McCubbin, 1988).
9.4. REZILIENŢA FAMILIALĂ ȘI DEZVOLTAREA COPIILOR
Patterson (2002) a propus modelul adaptării familie şi răspunsul adaptat pentru a explica cum
funcționează reziliența familiei. Teoria se referă la procese cum ar fi solicitări (ex: factori de stres,
tensiuni sau tachinări zilnice) şi capacităţi (ex: resurse sau strategii de coping) care împreună
interacţionează cu semnificaţiile (ex: situaţionale, semnificaţii privind identitatea familiei şi semnificaţii
privind perspectiva asupra lumii). Dinamica acestor elemente înclină balanţa adaptării familiale. Când
solicitările depăşesc capacităţile apare criza care dezechilibrează familia. Criza reprezintă un punct de
cotitură care poate conduce la îmbunătăţirea funcţionării sau la deteriorarea ei. Ca urmare a procesului
numit putere regenerativă echilibrul forţelor se restabileşte, pe când procesul numit vulnerabilizare
produce o dezvoltare patologică (McCubbin & Patterson, 1983). În acest context teoretic rezilienţa
familiei este considerată un proces dinamic şi sistemic şi nu o trăsătură de sine stătătoare. Din punct de
vedere al relaţiei părinte-copil solicitările apar datorită existenţei cerinţelor parentale privind creşterea
copiilor, raportate la vârsta şi nevoile lor. Însă solicitările nu îşi exercită efectul în mod direct asupra
consecinţelor relaţionale, ci mai degrabă relaţia este mediată de înţelegerea pe care o au copiii despre
modului în care s-au rezolvat astfel de solicitări în trecut, despre capacităţii lor de adaptare la situaţia
dată şi despre interpretările pe care aceştia le conferă situaţiei.
DEFINIŢIE
Conceptul de rezilienţă a familiei vizează mai degrabă familia ca unitate, ca întreg. Walsh (2003)
susține că rezilienţa implica rezistenţa în faţă condiţiilor stresante, supravieţuirea în urma unei tragedii,
dar si dezvoltarea potenţialului în urma transformării personale şi relaţionale şi maturizarea care se
poate naşte din adversitate. Astfel, familiile pot deveni mai puternice în faţa provocărilor viitoare. O criză
poate deveni o oportunitate pentru ierarhizarea priorităţilor, pentru stimularea unor investiţii mai mari în
relaţiile care contează şi în scopurile vieţii. Membrii pot descoperi sau dezvolta noi înţelegeri şi abilităţi
(Walsh 2003).
Modelul teoretic al rezilienţei familiei propus de Walsh (2003) evidențiază câteva idei care ajută
la înţelegerea dezvoltării rezilienţei la copii în context familial. In primul rând, stresul resimţit de copil nu
se datorează unui eveniment singular, ci mai degrabă unui set de factori complecşi, dezvoltaţi în timp.
De exemplu, fuga unui copil de acasă să fi fost precedată de tensiuni în cuplul marital. După un
asemenea incident, cuplul poate ajunge în pragul divorţului, iar stresul resimţit în viaţa individuală poate
duce la pierderea serviciului unui soţ. De asemenea, funcţionalitatea şi simptomele pot fi înţelese în
contextul sistemului familial multi-generațional. Simptomele manifestate de membri ai familiei pot fi
explicate de evenimentele adversive trăite de familie. De exemplu, scăderea performanţei şcolare a
unui copil se poate datora conflictului parental deschis în familie. În plus, traumele multi-generaționale
pot ieşi la suprafaţă atunci când se întâlnesc cu solicitările unei anumite etape de dezvoltare. De
exemplu, o soţie care şi-a pierdut tatăl când era copil se poate teme ca îşi va pierde şi soţul atunci când
acesta se îmbolnăveşte.
9.6. ROLUL PĂRINŢILOR ÎN DEZVOLTAREA REZILIENŢEI SOCIALE A COPIILOR
Rezilienţa se poate dezvolta şi în alte domenii decât cel individual sau cel familial, cum ar fi
domeniul social, care include relaţia cu şcoala, prieteni sau comunitate.
734

9.6.1. Rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei în domeniul şcolar

Rezilienţa educațională se referă la probabilitatea ridicată de succes în şcoală şi la alte domenii, în
contextul existenţei unor adversităţi de mediu cauzate de condiţii şi de experienţe (Wang et al., 1994). Mediul
şcolar este în permanentă schimbare şi implica provocări care necesită muncă, efort şi susţinere, ceea ce
sporește riscul de frustrare, anxietate al copiilor sau eşec în faţa cerinţelor şcolare. Prin urmare, elevii trebuie
să dobândească anumite abilităţi care să-i ajute în faţa provocărilor educaţionale.
Decidenţii educaţionali şi părinţii trebuie să-i ajute copiii să-şi formeze abilităţi pro-active pentru
a-si dezvolta rezilienţa. Morrison şi Allen (2007) susțin cinci abilitați pe care copiii rezilienţi în domeniul
şcolar le-au dezvoltat: (1) autonomia –încrederea în sine şi responsabilitate, iar riscul este reprezentat
de dependenţă şi eficienţă personală scăzută, (2) Simţul scopului –existenţa scopurilor personale, a
optimismului, iar riscul este reprezentat de lipsa speranţei şi a viziunii pentru viitor, (3) Competenţa
socială – a fi plăcut de ceilalţi, a avea capacitatea de a stabili interacţiuni pozitive sau capacitatea de a fi
empatic, iar riscul este reprezentat de lipsa prietenilor, relaţie slabă cu profesorii, relaţii sociale
conflictuale, (4) Rezolvarea de probleme –abilităţi de planificare sau de gândire înainte de a acţiona, iar
riscul este reprezentat de impulsivitate, (5) Motivaţia de a reuşi – capacitate de a face efort,
perseverenţă, atitudine pozitivă faţă de şcoală, iar riscul este reprezentat de evitarea eşecului,
renunţarea sau lipsa iniţiativei.
Părinţii, joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea rezilienţei şcolare a copiilor lor. Într-un studiu,
credinţa mamelor cu privire la competenţa şi adaptarea academică a copiilor de grădiniţă a corelat cu
percepţia copiilor privind propria competenţă (Bouffar & Hill 2005). De fapt, percepţia copiilor cu privire
la performanţa lor şcolară este influenţată de percepţia părinţilor despre abilităţile şi talentele copiilor lor,
iar aceste percepţii corelează cu rezultatele şcolare (Sink şi colab., 1993). Cercetările au indicat că
părinţii pot influenţa percepţiile copiilor prin comunicarea directă a percepţiilor parentale privind:
competenţa copiilor, dificultatea materiilor şcolare, efortul necesar pentru a reuşi, talentul natural al
copilului sau expectanţele privind performanţele școlare ale copiilor (Bouffard & Hill 2005).
Rezilienţa şcolară se dezvoltă ca urmare a implicării parentale şi folosirii unor practici parentale
care vizează (Fan & Chen 2001): (a) comunicarea părinte-copil (ex: discuţii despre şcoală sau teme),
(b) supervizarea acasă (ex: limitarea vizionării TV sau încurajarea realizării temelor), (c) încurajarea şi
susţinerea aspirațiilor educaţionale ale copilului (ex: valorizarea rezultatelor şcolare) şi (d) păstrarea
legăturii cu şcoala sau participarea la activităţile şcolare (ex: voluntariatul realizat de părinţi în cadrul
şcolii, păstrarea legăturii cu şcoala). Pentru a maximaliza rezilienţa educațională a copiilor, părinţii se
pot implica: la şcoală în activităţi care-l avantajează pe copil, acasă pentru a sprijini copilul în procesul
de pregătire pentru şcoală sau menţin legătura cu şcoala, comunicând despre progresul copilului şi
despre modalităţile prin care copilul poate fi ajutat în procesul de învăţare (Fantuzzo et al. 2000). În
plus, relaţia dintre implicarea parentală şi rezilienţa şcolară a copiilor manifestată prin performanţa
şcolară poate fi mediată de abilităţile academice dobândite, autocontrolul emoţional sau comunicarea
prosocială (Hill & Craft 2003).
9.6.2. Rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei copiilor în relaţia lor cu prietenii

Rezilienţa în relaţia cu prietenii se referă la adaptarea cu succes la situaţii noi sau dezvoltarea
de competenţe necesare iniţierii, menţinerii şi dezvoltării unor relaţii şi interacţiuni funcţionale cu
prietenii, potrivit normelor sociale. Relaţiile cu prietenii apropiaţi, cu fraţii, sau cu grupul de prieteni au un
efect important asupra dezvoltării rezilienţei copiilor. Însă, relaţiile armonioase cu ceilalţi se învaţă în
primii ani de viaţă şi ca urmare se formează trăsături psihologice, cum ar fi: orientarea atenţiei cu
cealaltă persoană, controlul emoţional, capacitatea de a inhiba impulsurile, imitarea/adaptarea
comportamentului cu cel al prietenilor, înţelegerea interlocutorilor ca agenţi activi şi intenţionali (răi sau
buni), folosirea conversaţiei în interacţiune (Hay, Payne şi Chadwick 2004). Rezilienţa copiilor se
dezvoltă pozitiv dacă aceştia simt că prietenii lor sunt disponibili. În plus, când copiii au o reţea socială
dezvoltată, aceasta indică faptul că ei deţin anumite abilităţi sociale care le permit să menţină relaţiile şi
să rezolve conflictele apărute.
735

Rolul părinţilor în acest domeniu se concretizează în practici parentale pozitive cum ar fi

supravegherea, monitorizarea, ascultarea activă, stabilirea de reguli, oferirea de sfaturi privind prietenii,
rezolvarea conflictelor, menţinerea unei relaţii de prietenie sau cooperarea. Părinţii pot de asemenea
folosi practici negative care inhiba dezvoltarea rezilienţei copilului în acest domeniu: supra-implicarea
părintelui prin control comportamental excesiv sau intruziune psihologică. Implicarea părinţilor în viaţa
copiilor descreşte odată cu vârsta copilului. Cu toate acestea, părinţii contribuie la dezvoltarea rezilienţei
copiilor prin faptul că încurajează interacţiunea cu prietenii prin crearea de oportunităţi şi activităţi pentru
copii sau realizează o planificare socială, scopul final fiind ca aceştia să-şi dezvolte abilităţi prosociale
necesare devenirii lor ca adulţi.
La vârsta preşcolară şi şcolară mică părinţii sunt preocupaţi să stabilească diferite oportunităţi
de interacţiune cu alţi copii de aceeaşi vârstă. Aceste activităţi pot fi formale (întâlniri la şcoală,
grădiniţă, activităţi de educaţie non-formală, activităţi în biserică sau comunitate) precum şi informale
(întâlniri de joacă cu alţi copii, vizite sau plimbări). Părinţii pot planifica locul, ora şi durata, se pot
interesa de copiii care vor participa, cine îi va supraveghea sau ce vor face (Rubin et al., 2011). Aceste
demersuri parentale sunt absolut necesare deoarece în perioada preşcolară copiii au puţine relaţii cu
alţi copii, întreaga interacţiune realizându-se prin intermediul părinţilor. Când părinţii promovează relaţii
pozitive cu alţi copii şi participă la ele, copiii lor de vârstă mică dezvoltă relaţii mai bune cu prietenii lor
(Lollis et al. 1992). Întâlnirile informale dintre copii acasă sau în vecinătatea locuinţei lor contribuie la
dezvoltarea rezilientă a copiilor prin formarea de abilităţi sociale, dezvoltă prieteniile şi contribuie la
lărgirea reţelei sociale.
La o vârsta preşcolară părinţii se implică în mod direct în conflictele dintre copii şi prietenii lor.
Odată ce vârsta copiilor creşte, monitorizarea parentală se reduce ca frecvenţă, iar părinţii se implică
indirect prin sfaturi privind relaţiile cu prietenii. Monitorizarea copiilor este o practică care interferează cu
relaţia copiilor cu prietenii lor. O monitorizare parentală mai slabă a fost asociată cu consecinţe
academice şi interacţiuni sociale mai slabe. Se crede că monitorizarea parentală transmite mesaje
pozitive privind interacţiunile copiilor cu prietenii, ceea ce i-ar putea încuraja, iar o supervizare crescută
din partea părinţilor este asociată cu o mai mare competenţă socială (O’Neil, Parke şi McDowell 2001).

O cercetare a vizat copii care proveneau din familii din grupuri etnice minoritare, cu venit scăzut care
trăiau în suburbii ale oraşelor mari din România. Copiii din aceste familii se confruntă cu risc ridicat de
abandon şcolar, implicarea în acte violente sau riscul de a deveni părinţi la o vârstă timpurie. Redactaţi
în format academic, o lucrare de 2-4 pagini în care să comentaţi dacă şi cum mediul familial poate
interveni pentru a preveni aceste riscuri.
9.7. REZILIENȚA COPIILOR DIN FAMILII CU PROBLEME
Literatura în domeniu a indicat faptul că relația părinte-copil poate oferi o oarecare protecție
împotriva stresului, chiar și atunci când părinții înșiși reprezintă sunt o sursă de stres pentru copii.
Studiile care au analizat relația dintre statul de psihoză al mamelor și capacitatea de reziliență a copiilor
au indicat faptul că depresia maternă este un factor de risc mai puternic decât schizofrenia, dar și că
atât căldura emoțională în relația mamă-copil, cât și suportul oferit de colegi au funcții compensatorii
pentru copii (vezi Condly, 2006 pentru sinteză). Alți factori de risc pentru dezvoltarea cognitivă și socială
a copiilor îl reprezintă abuzul părinților asupra copiilor, alături de statut socio-economic scăzut și
probleme în funcționarea familiei (a se vedea Mastern, 2014 pentru o trecere în revistă).
O serie de autori au distins între factorii de risc distali și cei proximali care țin de mediul familial.
Astfel, un părinte abuziv ar fi un factor de risc proximal, deoarece abuzul afectează în mod direct copil,
736

în timp ce lipsa de educație parentală ar reprezenta un factor de risc distal pentru că afectează venitul
familiei, tipul și cantitatea lecturilor, care la rândul lor pot afecta copilul (Rende & Plomin, 1993). În plus,
autorii susțin faptul că o serie de caracteristici individuale, cum ar fi un nivel ridicat al inteligenței, care ar
putea explica de ce unii copii au un nivel ridicat al rezilienței chiar dacă aceștia se găsesc într-o familie
cu risc ridicat. Din această perspectivă, un copil este considerat rezilient atunci când acesta își atinge
potențialul chiar dacă mediul nu este atât de delicat, și factorii stresori ar putea condamna copilul la o
viață mai puțin îndeplinită (Condly, 2006).
Literatura anterioară oferă suficiente dovezi empirice care să susțină faptul că implicarea
părinților în viața copiilor reprezintă atât o sursă de risc cât și de protecție în funcție de caracteristicile
proprii copilului dar și modul în care mediul familial interacționează cu copilul. Deși literatura existentă
nu a clarificat importanța relativă a caracteristicilor mediului familial asupra dezvoltării copilului, există
suficiente dovezi care să indice faptul că familia este indispensabilă pentru dezvoltarea capacității de
reziliență în timpul copilăriei.
1. Reziliența familială se referă la:
a. procesul de adaptare și funcționare competentă în urma expunerii la o adversitate sau criză
semnificativă
b. capacitatea de a nu reacționa la o situație adversă sau de a ieși din situație mai plină de resurse și
mai încrezătoare
2. Modelul sistemelor ecologice (Bronfenbrenner, 1979) susține că reziliența familiei este influențată de
interacțiunea cu:
a. doar cu microsistemele ar fi cartierele, afilierea la grupurile religioase)
b. numai cu exosistemele cum ar fi politicile guvernamentale sau normele culturale
c. atât cu microsistemele cât și cu exosistemele
3. Coeziunea familiei este definită ca fiind
a. legătura emoțională dintre membrii familiei și nivelul de independență resimţit de aceştia
b. măsura în care membrii familiei apreciază activitățile independente ale membrilor familiei
c. schimbarea informațiilor, idei sau sentimente cu alte persoane
737

Unitate de învăţare 10.

REZILIENŢĂ ÎN ŞCOALĂ
Studiile asupra rezilienței oferă dovezi cu privire la faptul că, mai mult decât orice altă instituție,
cu excepția familiei, școlile oferă condiții de protecție cruciale pentru favorizarea rezilienței la copiii și
tineri (Henderson & Milstein, 2003). Literatura susține puterea educatorilor și a școlilor în favorizarea
rezilienței la copiii și arată că factorii care promovează reziliența sunt disponibili în școli. Literatura
conectează un nivel ridicat al rezilienței cu succesul școlar, siguranța școlară sporită și bunăstarea
socială și emoțională a elevilor (Henderson, 2013).
10.1. CUM DEVINE UN COPIL MAI REZILIENT?
IMPORTANT
Benard (2007) afirmă că reziliența reprezintă o capacitate înnăscută de auto-îndreptare care există
în toate ființele umane și facilitarea procesului de auto-îndreptare necesită o centrare asupra promovării
factorilor protectori care sporesc reziliența elevilor, mai degrabă decât o concentrare mai atentă asupra
factorilor de risc ai rezilienței acestora. Factorii protectivi pot reduce, ameliora, impactul factorilor de risc
și a stresului și, de asemenea, permit copiilor și tinerilor o dezvoltare sănătoasă. Școlile prin natură lor
conțin factori de protecție, deși educatorii și personalul angajat pot fi factori de protecție fără
cunoașterea specifică a proceselor care le produc.
Pentru ca școlile să devină mai eficiente ca instituții în consolidarea rezilienței, toate părțile
interesate din comunitatea școlară au nevoie de o mai bună înțelegere a factorilor de protecție ca o
componentă crucială în procesul de depășire a dificultăților din viețile elevilor și obținerea succesului
academic.
Elevii depășesc adversitatea în două moduri. În primul rând, se bazează pe propriile forțe
interne, care includ sociabilitatea (construirea relațiilor); implicarea în activități pentru alții; utilizarea
abilităților de viață, precum simțul umorului, auto-motivarea și distanțarea de situațiile nesănătoase;
menținerea unui loc intern al controlului; o viziune pozitivă asupra viitorului personal; sentimente de
demnitate și încredere în sine; perseverenţă; creativitate; și spiritualitate (Benard, 2004; Benson, 1997;
Werner & Smith, 1992). În al doilea rând, implicarea în medii care oferă factori de protecție favorizează
reziliența elevilor (Henderson & Milstein, 2003).
IMPORTANT
Educatorii sunt agenți ai factorilor de protecție în două moduri. În primul rând, ei pot vedea atuurile
personale ale fiecărui elev și se pot angaja în interacțiuni și procese care să ajute aceste puncte forte să
se dezvolte. Un număr de 2-3 atuurile individuale pot deveni linii de viață ale rezilienței (Wolin &Wolin,
1993). În al doilea rând, pot crea activități de învățare, săli de clasă și comunități școlare întregi, medii
care să fie bogate în factori de protecție. Acești factori de protecție din mediu (creșterea suportului
social, limite clare și consistente, învățarea deprinderilor de viață, oferirea de căldură și suport, stabilirea
și comunicare expectanțelor ridicate și oferirea de oportunități pentru o participare plină de semnificație)
sunt cuprinși în model numit Roata rezilienței propus de Henderson și Milstein (1996).
În studiul inițial al factorilor de risc și de protecție, Werner și Smith (1992) au urmărit un grup de
700 de copii care prezentau factori de risc la naștere (părinți adolescenți, sărăcie, mama dependentă de
alcool/ alt drog, familie cu istoric de violență, părinții diagnosticați cu boală mintală). Aceștia au
738

demonstrat o reziliență ridicată pe măsură ce cohorta s-a maturizat, obținând rezultate în viață similare
cu colegii lor care nu prezentat riscuri mari la naștere. Când grupul cu risc ridicat a împlinit vârsta de 32
de ani, doar unul din șase încă se lupta cu factorii de risc. Werner și Smith (1992) au concluzionat o
serie de factori de tampon/de protecție au avut un impact mai profund asupra cursului vieții copiilor care
au crescut în condiții adverse decât impactul factorilor de risc specifici și evenimentelor de viață
stresante. Factorii protectivi au depășit limitele etnice, clase sociale, geografice și istorice și au oferit o
perspectivă optimistă asupra consecințelor negative ale traumelor perinatale, deficitelor de îngrijire și
sărăciei cronice. Aceste rezultate permit conștientizarea tendințelor de auto-îndreptare care orientează
copiii spre dezvoltare normală ca adulți în circumstanțe adversive persistente.
10.2. REZILIENȚĂ, CLIMAT ȘCOLAR ȘI SUCCES ACADEMIC
Importanța creării școlilor care să cuprindă numeroși factori de protecție este validată de
cercetările privind puterea climatului școlar asupra îmbunătățirii succesului academic, în special pentru
elevii aflați în situații de risc din școlile urbane. Perkins (2006) a publicat cea mai cuprinzătoare
cercetare publicată până în prezent despre importanța climatului școlar (108 școli urbane din 15 districte
școlare din SUA; 30.000 de elevi; 110 etnii sau națiuni diferite).
Componentele cheie ale climatului școlar pozitiv sunt sinonime cu factorii de protecție din mediu
care apar în modelului Roata rezilienței propus de Henderson și Milstein (1996): sentimentele de
siguranță în rândul personalului și elevilor, relații de suport în cadrul școlii, implicarea și evaluarea
elevilor ca membri apreciați și resurse în comunitatea școlară, reguli clare și condiții care sunt înțelese
de toți elevii și de personalul școlii, expectanțe ridicate pentru realizarea academică și comportamentul
adecvat și încredere, respect și sentimental grijii față de ceilalți.
Rezultatele studiului au indică că o îmbunătățire a acestor elemente cheie ale climatului școlar
a dus la performanțe mai ridicate ale elevilor, un moral mai ridicat în rândul elevilor și profesorilor,
scăderea abandonului școlar al elevilor, reducerea violenței, relații mai bune în comunitate și o mândrie
instituțională crescută (Bryant & Kelley, 2006). În baza acestor dovezi Perkins (2006) recomandă ca
școlile să evalueze aceste componente cheie ale climatului școlar în evaluările lor anuale și să lucreze
intenționat la îmbunătățirea unuia sau a mai multor dintre aceste domenii cheie pe baza rezultatelor
obținute.
Un alt studiu longitudinal asupra sănătății adolescenților confirmă importanța acestor
caracteristici de mediu din școli ca factori protectori. Acest studiul a implicat peste 90.000 de
adolescenți americani din clasele 7-12 și a implicat interviuri la domiciliu între anii 1994 și 2008.
Rezultatele arată că atunci când elevii de gimnaziu și liceu se simt îngrijiți de personalul școlii lor, când
simt că fac parte din școală, au mai puține șanse să se implice în comportamente nesănătoase, se simt
conectați la școală și raportează niveluri mai ridicate de bunăstare emoțională (vezi Henderson, 2013
pentru sinteză).
10.3. ÎNTOARCEREA LA PROFESORI
IMPORTANT
Motiv pentru care profesorii au impact atât de puternic asupra rezilienței este acela al nivelului mai
profund al relațiilor, credințe și așteptări (Benard, 2009).
Profesorii au rolul principal în crearea relațiilor reziliente, petrecând mai mult timp de calitate
decât părinții sau alți membri ai familiei cu copiii în fiecare zi. Profesorii pot utiliza mai conștient puterea
pe care o au pentru a construi copii bine crescuți dacă urmează următoarele sugestii bazate pe
739

cercetare pentru a fi profesorii care se transformă (Henderson, 2008). Aceste sugestii se referă la :
1. Asigură grijă și conexiune: transmit mesajul că sunt acolo pentru un copil sau tânăr, comunică
necondiționat grija față de copil sau tânăr, satisface nevoile de bază de supraviețuire ale elevilor și
familiilor lor, comunică disponibilitatea pentru îngrijirii necondiționate, oferă în mod regulat simple
acte de bunătate, cum ar fi salutul sau zâmbetul, transmite mesaje tu contezi și nu contează ce ați
făcut în trecut, nu ia personal comportamentul elevilor și arată compasiune, văzând durerea și
suferința elevilor din spatele comportamentelor negative.
2. Construiește competența prin credințele cu privire la reziliență, așteptări ridicate și învățare socială
și/sau emoțională: comunică credință în competența înnăscută a elevilor și în capacitățile de auto-
îndreptare, provoacă elevii să realizeze dincolo de ceea ce cred că ei pot face, recunoaște punctele
forte și competențele existente ale elevilor și le dezvăluie acest lucru, folosește aceste atuuri
personale pentru a interveni în ameliorarea provocărilor și problemelor apărute, învață meta-
cunoașterea, adică modul în care gândurile și sentimentele influențează comportamentele, învăță că
mesajele internalizate din mediu (gândurile) despre faptul că nu sunt suficient de bun, de inteligent,
de bogat pot fi depășite, facilitează învățarea altor abilități de viață (cum ar fi gestionarea furiei,
asertivitate, abilități de comunicare, stabilirea obiectivelor și rezolvarea conflictelor).
3. Lasă copiii și tinerii să contribuie și să participe: permite elevilor să participe foarte activ la tot ceea ce
se întâmplă în școală, încurajează implicarea elevilor în crearea și menținerea regulilor în clasă și a
politicilor școlare, solicită ideile elevilor și utilizează creativitatea lor în rezolvarea problemelor din
clasă sau școală, creează siguranță fizică și psihologică și un mediu structurat fizic pentru
participarea elevilor, face învățarea mai reflexivă și experențială (cum ar fi învățarea cooperativă și
învățarea bazată pe proiect), implică elevii în strategiile de planificare și evaluare a curriculumului și
implică elevii în conducerea clasei și școlii (Benard, 2000; Werner, 2007).
IMPORTANT
O mai bună înțelegere a puterii enorme pe care o au profesorii ca factori de reziliență a elevilor
este o forță motivantă pentru educatori să se concentreze pe a deveni mai eficienți în a face
transformări în jurul lor. Benard (2000) susține că termenul se aplică oricărui adult care interacționează
cu un copil din școală, care poate produce transformări ca mentor cu același impact ca și un cele
produse de un profesor.
10.4. STRATEGII CURRICULARE, STRUCTURALE ȘI PROGRAMATICE
Deși cercetarea asupra rezilienței confirmă repetat că relațiile elev - profesor sunt printre cele
mai importanți factori protectori din viața unui elev, se sugerează că strategiilor curriculare și
programatice sunt de asemenea importante (Benard, 2004; Werner, 2003). Având în vedere importanța
unor astfel de relații, școlile trebuie să se asigure că fiecare elev are o relație de suport cu cel puțin un
adult la școala sa.
10.4.1. Grijă și suport

Grija și suportul sunt promovate în școli atunci când educatorii găsesc modalități prin care elevii
pot experimenta suport similar din familia sănătoase extinse (Werner & Smith, 1992): oamenii lucrează
împreună, se joacă împreună și se ajută unii pe alții. Oferirea acestui mediu protective este un factor
crucial care necesită, de asemenea, servicii de intervenție (sub formă de programe de asistență a
elevilor) și abordări ale disciplinei (programe de mediere a conflictelor conduse de studenți, cercurile de
pace) care să țină elevii conectați. O modalitate de a face elevii să se simtă mai îngrijiți este de a-i
angaja în activități de instruire și susținere a grupurilor mici, care permit personalizarea și experiența
familiei extinse. Aceste abordări includ învățarea prin cooperare și învățarea bazată pe aventură - toate
740

fiind oportunități de construire a rezilienței. Și alți factori de protecție din mediu, cum ar fi oportunitățile
de participare cu sens, legături pro-socială și instruire în formarea abilităților de viață.
10.4.2. Expectanțe ridicate

O abordare a expectanțelor de învățare ridicate care transcend din definiția restrânsă a
succesului elevilor este reprezentată de lucrarea lui Gardner (1983) cu privire la inteligențe multiple.
Gardner (2000) a identificat opt modalități prin care creierul învață (sau inteligențe): sunt verbal-
lingvistic, logic-matematic, corporal-kinestezic, muzical, interpersonal, intrapersonal, spațial și naturalist.
Majoritatea școlilor se centrează pe primele două, ceea ce contribuie la dificultățile pe care elevii le
întâmpină dezvoltarea altor inteligențe la școală. Copiii pot fi deștepți și în multe feluri, sistemul
educațional recunoaște acest fapt, dar cunoașterea nu este întotdeauna pusă în acțiune (Thomsen,
2002). Profesorii sunt instruiți să învețe fără a perfecționa cu adevărat modalitățile de utilizare a celor
opt inteligențe pentru a ajuta elevii să învețe. Evaluările pe care le folosesc, atât cele standardizate cât
și cele create de profesori, se bazează în mare parte pe inteligența lingvistic-verbal sau matematică.
IMPORTANT
O mai bună înțelegere a puterii enorme pe care o au profesorii ca factori de reziliență este important
să nu renunți la studenții care au probleme la citit și scris (Henderson, 2013). O recunoaștere a faptului
că studenții pot fi deștepți în mai multe moduri, pune în practică factorul protector al așteptărilor ridicate
cu privire la succesul elevilor. Mesajul împreună vom găsi modul în care înveți cel mai bine poate fi
comunicat prin conversații unu la unu și printr-un proces de evaluare a elevilor și strategilor didactice
care onorează potențialul elevilor spre succes. Alte strategii de transmitere a aceluiași mesaj includ
învățarea prin arte, muzică, natură și experiențe practice ecologice, activități de mișcare și proiecte de
învățare a serviciilor. În plus, ca parte a recunoașterii atuurilor personale unice ale fiecărui student,
educația cu așteptări ridicate poate valorifica experiențele de viață ale elevilor și contextele culturale.
Astfel, se poate înțelege mai bine modul în care cultura copiilor influențează modul în care copiii învață.
10.4.3. Oportunități de participare semnificativă

Pentru a deveni școli cu așteptări ridicate acestea trebuie să ofere oportunități de participare
semnificativă (Henderson, 2013). Acest lucru înseamnă a vedea elevii ca resurse mai degrabă decât
probleme, ca fiind colaboratori în comunitatea școlară mai degrabă decât pur și simplu destinatarii
serviciului. Procesele din grupuri mici, proiectele de servicii și adoptarea unei atitudini care să ofere
elevilor voce și alegere în experiența lor zilnică la școală sunt modalitățile de a oferi factorul protector al
participării semnificative.
Oferirea acestui factor de protecție înseamnă, de asemenea, să ceri elevilor în cât mai multe
moduri posibil ideile lor despre școală, procesul de învățare și cum să fie rezolvate problemele școlii.
Acest lucru se poate face chiar și în școlile elementare, unde elevii de toate vârstele prezintă o
înțelepciune care, cel mai adesea, nu este recunoscută, cu excepția cazului în care adulții din școală
acordă prioritate contribuției elevilor. Se poate cere elevilor să identifice trei sau patru probleme sau
provocări cu care se confruntă în clasă sau școală. Apoi să poate organizeze un brainstorm cu tot ceea
ce este corect în școala lor și cum se putea acesta folosi pentru depășirea provocărilor (Henderson,
2013). De exemplu. copii de opt ani erau conștienți de problemele din școlile lor, și-au exprimat empatia
și îngrijorarea pentru profesorii lor și au rugat directorii lor să devină parte în soluționarea violenței din
școlile lor.
EXEMPLU
În Albuquerque, New Mexico, elevii erau pregătiți și folosiți ca mediatori ai conflictelor în școala
elementară și erau primii chemați dacă exista un conflict pe campusul școlar. Doi elevii în perioada
741

școlară își îmbrăcau hainele de mediatori ai conflictului și era primii pe terenul de joacă sau în alte locuri
unde aveau loc derapaje școlare. Un rezultat neașteptat al acestui program a fost că elevii duc acest
proces acasă, învățând și familiile lor dar și medierea conflictelor din cartier (Henderson & Milstein,
2003).
Thomsen (2002) observă că o transformare apare atunci când li se oferă elevilor posibilitatea
de a face ceva util. Autoarea ofere o serie de sugestii practice pentru a face acest lucru în școli,
incluzând brainstorming-ul cu elevii , joburi și responsabilități pe care aceștia le pot îndeplini și care
contribuie la buna desfășurare a clasei sau care contribuie la consolidarea factorilor de protecție din
mediul școlii.
10.4.4. Legături (engl. bonding) prosociale

Copiii și tinerii care au legături cu oameni pozitivi, se angajează în activități prosociale şi sunt
implicați în activităţi școlare, experimentează protecție împotriva comportamentelor și activităților
negative însă din școala elementară (Hawkins şi colab., 2004). Elevii care au o legătură de ataşament
cu cel puțin un adult orientat spre școală, vor fi la rândul lor mai legați de școală. Prioritizarea legăturii
dintre familie și școală este o modalitate de a relaționa în continuare cu elevii și de a implica familia în
succesele elevilor, ceea ce mai departe leagă elevii de procesul de învățare (Benson, 1997).
Henderson (2012) susţine că legătura cu școala este crescută printr-un bun management al
clasei, dimensiuni mai mici ale școlii, absența unei discipline excesiv de dure sau punitive, o participare
mai mare a elevilor la activități extra-curriculare și prietenii pozitive ale elevilor la școală cu grupuri
sociale variate. Activitățile extra-curriculare sunt importante în stabilirea legăturii cu școala putând oferi
protecție în line cu modelul Roata rezistenței (Henderson & Milstein, 1996). Mulți elevi recunosc că vin
la școală în primul rând pentru conexiunile sociale pe care le experimentează acolo și pentru activitățile
extra-curriculare. Jocul și timpul liber neprogramat sunt factori de protecție esențiali pentru dezvoltarea
sănătoasă a copilului, deoarece ajută copiii să se adapteze la cerinţele școlare și să îşi îmbunătățească
comportamente de învățare și abilități de rezolvare a problemelor. De asemenea, implicarea elevilor în
arte are un impact pozitiv, permiţând dezvoltarea abilităților de citire și scriere, înțelegere, matematică,
abilităților cognitive fundamentale, motivația de a învăța sau comportamentele sociale. Impactul artelor
este deosebit de puternic pentru copiii defavorizați din punct de vedere economic (Caterrall, 2002).
10.4.5. Limite clare și consecvente

Limitele clare și consecvente oferă copiilor și tinerilor sentimente de siguranță, precum și o
limită externă care îi ajută să învețe să stabilească limite interne. Cea mai bună modalitate de a stabili și
menține granițele clare și coerente este ca la începutul anului școlar să existe o discuție în clasă
despre regulile de comportament care să fie acordurile comune pentru a trăi în clasă. Elevii mai mici vor
avea nevoie de mai mult coaching din partea adulților, în timp ce elevii mai mari pot crea singuri
întreaga listă inclusiv consecințele.
IMPORTANT
Implicarea elevilor în stabilirea și menținerea unor limite clare și coerente în școlile lor este o
modalitate de a încorpora câteva aspecte pentru construirea rezilienței elevilor. Setarea limitelor oferă
grijă și susținere, așteptări ridicate (că elevii sunt capabili), oportunități pentru participare semnificativă,
o rută alternativă pentru a stabili o legătură prosocială cu școală și formarea de abilități în brainstorming,
ascultare, construirea consensului și rezolvarea adecvată a conflictelor.
10.4.5. Pregătirea abilităților de viață

Abilitățile de viață variază de la învățarea să stai în rând la grădiniță, a face o întoarcere și a
participare la predarea în liceu pană la cum să solicite un loc de muncă, să selecteze o facultate și care
742

sunt abilitățile de comunicare eficiente. Toți elevii trebuie să învețe abilități de cooperare, de
management emoțional, de rezolvare a conflictelor, de asertivitate, de stabilire a obiectivelor, de refuz
sau abilități de studiu (Henderson, 2013). Fiecare educator evaluează ceea ce are nevoie fiecare elev în
pregătirea abilităților de viață și face planificări în consecință.
DEFINIŢIE
Procesul prin care învățăm să recunoaștem și să gestionăm emoțiile, să ne preocupăm de ceilalți, să
luăm decizii bune, să ne comportăm în mod responsabil, să dezvoltăm relații pozitive și să evităm
comportamente negative este cunoscut sub numele de învățare socială și emoțională (SEL; Zins şi
colab. 2004).
Cercetarea SEL și strategiile conexe oferă o abordare sistematică a formării abilităților de viață.
O astfel de pregătire ajută la crearea unui climat școlar pozitiv. Torres (2006) susţine că există o relație
puternică între dezvoltarea social-emoțională și performanța academică. Relațiile de îngrijire dintre
adulți și copii în școli favorizează dorința de a învăța și conexiunea cu școala. Când barierele de
învățare ale elevilor sunt înlăturate, elevii se descurcă mai bine, învață mai mult și sunt mai implicați.
IMPORTANT
Programele de învățare socială și emoțională îmbunătățesc comportamentele și învățarea
academică. Acestea nu se concentrează asupra comportamentului în detrimentul performanței școlare,
însă reversul este adevărat. Dacă ignorăm învățarea social-emoțională a elevilor, scădem
performanțele academice ale elevilor.
Zins și colab. (2004), în baza cercetărilor cu privire la impactul pozitiv al învățării social-
emoționale în școli, concluzionează că rezultatele obţinute sunt atât de solide încât au introdus un nou
termen învățare socială, emoțională și academic (SEAL). Caracteristicile esențiale ale programelor de
învățare social-emoționale eficiente includ următoarele: planificare atentă, bazată pe teorie și cercetare;
predarea abilităților SEL care sunt relevante pentru viața de zi cu zi (cum ar fi recunoașterea și
gestionarea emoțiilor, respectarea celorlalți, stabilirea obiectivelor pozitive, luarea deciziilor responsabile
și gestionarea eficientă a relațiilor interpersonale); abordarea dimensiunilor afective și sociale ale
învățării prin construirea activă a atașamentului pozitiv față de școală, consolidarea relațiilor în școală,
oferirea de oportunități de participare semnificativă la școală; conectarea la rezultatele academice prin
integrarea dezvoltării profesională cu succesul academic și coordonarea cu eforturile de susținere a
elevilor (sănătate, nutriție, învățare în servicii, educație fizică, consiliere, asistență medicală etc.);
abordarea factorilor cheie de implementare (cum ar fi politicile, dezvoltarea personalului,
supravegherea, resurse adecvate și probleme de evaluare), implicarea parteneriatelor familiale și
comunitare; includerea componentelor de îmbunătățire continuă, evaluare a rezultatelor și diseminare
(Zins et al., 2004).
1. Printre componentele cheie ale climatului școlar pozitiv (Henderson & Milstein, 1996) se numără:
a. nivel scăzut al sentimentelor de siguranță în rândul personalului şcolii și elevilor,
b. stabilirea de reguli clare și condiții care să fie înțelese de toți elevii și personalul școlii,
c. expectanțe scăzute pentru realizare academică și comportamentul adecvat
2. Profesorul construieşte competențelor elevilor astfel:
a. permite elevilor să participe foarte activ la tot ceea ce se întâmplă în școală
743

b comunică credință în competența înnăscută a elevilor și în capacitățile de auto-îndreptare

c. recunoaște punctele forte și competențele existente ale elevilor și le dezvăluie acest lucru
3. Cele mai folosite inteligenţe pentru rezolvarea sarcinilor școlare sunt:
a. corporal-kinestezic, muzical, interpersonal
b. intrapersonal și naturalist
c. logic-matematic, corporal-kinestezic
d. lingvistic-verbal sau matematică
744


ATITUDINI ȘI COMPORTAMENTE POZITIVE ÎN ȘCOALĂ
Pentru mulți copii accesul la o educație de calitate este o loterie, deşi accesul egal la
oportunitățile educaționale este piatra de temelie a sistemelor de educaţie din întreaga lume. Deși în
ultimele decenii au fost înregistrate progrese semnificative în realizarea acestui obiectiv, calitatea actului
educațional variază foarte mult, unii copii fiind mai predispuși la medii şcolare defavorizate (Cauce et al.,
2011). Factorii care explică aceste inechități se referă la: stresul educatorului, așteptări academice
scăzute și relații conflictuale între elevi; instabilitate ecologică; o cultură care descurajează performanța
academică și comportamentele sănătoase sau circumstanțe care pot solicita atenția elevilor și
educatorilor în detrimentul învățării.
DEFINIŢIE
Reyes, Elias, Parker şi Rosenblatt (2013) au propus o definiție practică și funcțională a rezilienței
care să fie utilă în dezvoltarea intervențiilor educaționale pentru tinerii defavorizați. Pentru ca constructul
de reziliență să ajute la îmbunătățirea traiectoriei de viață a tinerilor, acesta trebuie să îndeplinească
două criterii cheie: să adauge valoare constructelor existente și să fie informativ pentru proiectarea
intervențiilor.
11.1. REZILIENŢA CA PROCES DE PROTECŢIE
Reyes şi col. (2013) consideră termenul de rezilienţă ca fiind echivalent conceptual al

conceptului de procese de protecție din modelele asupra riscului și protecției. Acest ultim concept este
important în formularea intervențiilor educaționale în comunități cu resurse reduse. Identificarea acestor
procese de protecţie a determinat o schimbare importantă în modul în care cercetătorii au privit cursul
vieții indivizilor din medii provocatoare/dificile (Garmezy, 1985). Astfel, cercetătorii nu s-au mai focalizat
exclusiv asupra prevenirii rezultatelor negative, ci s-au centrat şi pe programele de intervenție care
vizau consolidarea proceselor asociate rezultatelor adaptative - rezultate frecvent denumite ca
reziliente.
IMPORTANT
Luthar (1991) a identificat două tipuri de factori de protecţie. Primul, procesele de protecție
contracarează efectele nocive ale stresorilor (cum ar fi educatori care oferă strategii de coping
normative pentru studenți în timpul tranzițiilor de la un nivel de școlarizare la altul, oferă părinților
strategii pentru a gestiona dramatismul din cadrul temelor pentru acasă ale copiilor pe parcursul
tranziţiei de la școala primară la cea gimnazială). Al doilea, procese de îmbunătățire a protecției,
consolidează competența copiilor, astfel încât aceștia să poată gestiona mai bine stresorii (includ
abilități social-emoționale sau instruirea copiilor cu privire la cum pot face față hărțuirii sexuale din
partea unui adult). Primii factori mediază efectul stresorilor asupra copilului prin schimbarea
caracteristicilor de mediu, în timp ce al doilea set de factori mediază situaţiile negative prin schimbarea
capacității copilului de a face față provocărilor.
Premisa de bază care stă la baza acestor idei - intervențiile există chiar și atunci când
înlăturarea forțelor negative pare imposibilă - este cheia pentru intervențiile educaționale în domenii în
care factorii negativi cu care se confruntă copiii (rasism, sărăcie) există la nivel macro, dincolo de
745

influența directă a eforturilor bazate pe comunitate. Astfel, procesele de protecție ca definiție a rezilienței
îndeplinesc criteriul de a putea informa intervențiile.
11.2. REZILIENŢA CA INTERACŢIUNE ÎN FACTORI PROTECTIVI ŞI CEI DE RISC
Kaplan (1999) susține că echivalarea termenului de rezilienţă cu cel de procese de protecție

reduce conceptul de reziliență la o descriere a probabilităților concurente dintre procesele de risc și de
protecție şi nu permite identificarea mecanismelor pe care strategiile de intervenție le pot utiliza pentru a
viza factori de risc specific. Deși cercetătorii și educatorii pot descrie procese care pot fi utile pentru
majoritatea indivizilor, nu este pe deplin înțeles modul în care ar putea fi ajutate persoanele care au o
probabilitate mai ridicată pentru a obţine rezultate slabe.
Reyes şi colb. (2013) propun o perspectivă teoretică prin care definesc reziliența ca proces
tranzacțional și tri-dimensional (persoană, mediu și timp) şi susţin ca rezultatele depind de modul în
care un subset de procese de protective specifice populațiilor cu risc interacționează cu factorii de risc
din mediu și caracteristicile individuale și procesele de dezvoltare. Astfel, reziliența se referă la un
proces în care influențele protective specifice moderează efectul proceselor de risc atât la nivel individul
cât și de mediului, pentru a favoriza apariţia rezultatelor adaptive. Această cadrare a rezilienţei nu
include procesele de protecție care afectează rezultatele prin reducerea directă a mărimii proceselor de
risc şi nici procese de protecție care au impact asupra rezultatelor în mod uniform, indiferent de
prezența riscului. Astfel, reziliența ar putea oferi valoarea informativă pentru a prescrie anumite procese
de protecție ca ameliorative pentru anumite zone de risc (Reyes et al., 2013).
Luthar și Cushing (1999) susţin că aceste modele tranzacționale de reziliență s-au confruntat cu
două provocări semnificative. Primul, este de natură statistică: bazându-se pe termenul de interacțiune
pentru identificarea indivizilor rezilienţi, cercetătorii nu pot să specifice numărul real al indivizilor
reprezentați în interacțiune. În al doilea rând, oricât de detaliat ar fi modelul, acesta poate fi rafinat.
Kaplan (1999) susţine că indivizii rezilienţi se confruntă cu riscul în alt mod decât cum s-ar confrunta
persoanele vulnerabile. Modelul nu reușește să distingă prezența proceselor de protecție şi lipsa
riscului. Rezultatele reziliente au fost obţinute în școlile cu probleme (factor de risc) de către cei cu un
nivel ridicat al controlului intern și al abilităților sociale în rezolvarea problemelor (factori de protecție).
Cu toate acestea, aceşti indivizi nu sunt de fapt rezilienţi deoarece nu au fost niciodată efectiv expuși
riscului.
11.3. REZILIENŢA CA UN CONCEPT MEDIATOR
Kaplan (1999) şi Masten (2014) susţin că nu este relevantă o conceptualizare a rezilienței ca

trăsătură de caracter sau ca proces consecvent; nu există o caracteristică tangibilă, observabilă, care
să poate fi definită ca fiind comună pentru toate personale considerate reziliente. Mai mult, Kaplan
(1999) consideră că există numeroşi factori, variind de la contextul social larg la cele imediate în care
trăieşte copilul sau orice combinație a acestora factori care pot influenţa rezultatele reziliente ale
copiilor. Ar fi util teoretic și practic să includem aceste variabile într-un model predictiv mai rafinat care
se poate aplica tuturor persoanelor „cu risc”, decât să îi distribuim categoriei separate a persoanelor
reziliente. Astfel, „reziliența” nu ar fi considerată ca un fenomen specific în sine, ci mai curând ca un
instrument conceptual în dezvoltarea unor modele predictive tot mai bine definite. Acest instrument
conceptual ar funcționa ca un mediator evidențiind seturile de variabile încă nedescoperite care ar putea
explica acest eșec.
Viziunea lui Kaplan asupra rezilienţei ca substitut nu diferă în conceptualizarea lui Reyes şi col.
(2013) a constructului. În timp ce Kaplan consideră că modele rezilienţei au nevoie de îmbunătățire
pentru ca rezilienţa să nu îşi piardă utilitatea, Reyes et al. (2013) consideră că aplicabilitatea rezilienţei
746

continuă în procesul de rafinare a modelelor predictive individuale (prescriind o examinare a rezultatelor

neașteptate și păstrându-ţi locul în model pentru variabilele care le explică). Prin urmare, conceptul de
reziliență are utilitate nu numai în dezvoltarea a noi modele ci și în continuarea perfecționării celor vechi.
Fiecare etapă a acestui proces poate fi susţinută prin examinarea cazurilor reziliente și analizare
acestora pentru a găsi diferențe sistematice ce pot permite identificarea noilor predictori.
IMPORTANT
Conceptualizarea rezilienței ca mediator are utilitate practică în formularea intervențiilor educaționale
pentru tinerii considerați a fi în situație de risc, satisfăcând astfel primul criteriu pentru definirea
termenului. Rafinarea modelelor predictive este esențială atât pentru a ajuta la identificarea precisă a
țintelor de intervenție, cât și pentru a descoperi procesele de risc și de protecție specifice care trebuie
vizate de intervenție. Direcțiile specifice pe care constructul de reziliență le adaugă procesului de
rafinare îndeplinesc al doilea criteriu, de valoare adăugată.
11.4. CULTURĂ ȘI REZILIENȚĂ
Cultura are un rol distal sau indirect în modelele asupra rezilienţei. Cultura se referă la limbajul
comun, istoria, simbolurile, credințele, și instituțiile care sunt parte din moștenirea membrilor unui grup
etnic (Roosa et al., 2002). Culturile și practicile culturale exercită o influență semnificativă asupra
dezvoltării copiilor și sunt multe de învățat despre modul prin care practicile culturale îmbunătățesc sau
interferează cu rezliența (Masten & Motti-Stefanidi, 2009). Cultura etnică a unui copil poate servi drept
tampon împotriva circumstanțelor sociale adverse. De exemplu, valoarea culturală latină a familismului,
care subliniază importanța unității familial, precum și obligațiile și suportul pe care membrii familiei îl
datorează rudelor îndepărtate și membrilor familiei extinse, protejează tinerii împotriva problemelor de
externalizare (German et al., 2008). Totuşi, factorii socioculturali pot reduce rezilienţa. Cercetările indică
faptul că anumite credințe și practici culturale, cum ar fi concentrarea asupra tratamentelor spirituale
decât asupra celor medicale, pot influența utilizarea serviciilor medicale și de sănătate mintală și
respectarea tratamentului, care, la rândul lor, vor afecta recuperarea copilului din boală (Antshel, 2002).
Cercetătorii acordă atenție sporită rolului culturii în modelele de risc și reziliență. Kuperminc și
colab. (2009) au propus un model cultural-ecologic-tranzacțional pentru studierea rezilienței la tinerii din
grupuri minoritare etnice. Conform acestui model, interacțiunea dintre cultura grupului etnic și cultura
majorităţii joacă un rol central în dezvoltarea copilului. Astfel, factorii culturali (valori, comportamente și
norme) interacționează și tranzacționează cu fiecare nivel al sistemului ecologic al copilului și
modelează rezultatele acestuia. Conceptualizarea rezilienţei ca mediator necesită o atenție specială
asupra riscurilor culturale și factorilor de protecție, deoarece adesea aceste variabile nu sunt luate în
considerare deşi pot ajuta la înţelegerea rezultatelor neașteptate.
Perspectiva cercetătorului este biasată din punct de vedere cultural și temporal şi, astfel, poate
trece cu vederea factorii cheie ai populației de interes (Reyes şi colab., 2013). În contextul specific al
instituțiilor de învățământ, performanţa şcolară și finalizarea școlii sunt rezultate pozitive pentru că sunt
apreciate de cultura dominantă/majoritară şi sunt acceptate de sistemul educațional și de participanții la
procesul de educaţie. Familiile care participă la sistemul public de învățământ încheie un contract social
nescris cu școlile, contractul fiind finalizat atunci când școlile generează un schimb adecvate al
abilităților acumulate și atingerea unui anumit nivel de şcolarizare. Utilizarea acestui contract ajută la
delimitarea mai obiectivă a ceea ce reprezintă rezultate pozitive într-un model de reziliență
educațională, precum și la clarificarea faptului că generarea unei acumulări de abilități suficiente pentru
a depăși dezavantajul contextual pentru elevii săraci va necesita un efort educațional peste medie, dacă
se doreşte a fi respectat.
747

IMPORTANT
Centrarea asupra rezilienței în context educațional permite cercetătorilor să evite o altă critică
comună cu care s-a confruntat reziliența: pentru a răspunde cerințelor statistice și logistice ale
cercetării, cei care studiază reziliența definesc rezultate pozitive descriptiv, nereușind să recunoască
numeroase aspecte ale vieții în care o persoană poate avea succes. Aceasta a dus la modele de
reziliență care aparent ignoră domenii importante în care au reușit cei care nu au obținut rezultate
reziliente. Un model al rezilienţei educaționale evită acest lucru prin limitarea atenției asupra experienței
educaționale şi astfel poate utiliza o definiție specifică şi acceptată contextului de adaptare pozitivă
(cum ar fi, absolvire, note și scoruri la teste standardizate, evaluări ale profesorului ale performanței
academică și nivelul de școlarizare atins), recunoscând în același timp că persoanele care nu au o
funcționare optimă în acest context pot fi reziliente în alte aspecte ale vieții lor.
11.5. FORMULAREA INTERVENȚIILOR PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA REZULTATELOR ACADEMICE
Conceptul de reziliență ca mediator își are rădăcinile în mare parte în capacitatea acestui
construct de a dicta o structură clară prin care modele predictive pot fi rafinate și se pot proiecta
intervenții (Reyes şi colab., 2013). Această interpretare asupra rezilienței ne conduce la o abordare în
patru pași:
1. Identificare factori de risc distal. Punctul de plecare îl reprezintă identificarea unui proces cu scop
unic – finalizarea unei şcoli cu status socio-economic scăzut - și un singur rezultat asociat - abandon
școlar.
2. Identificare cazurilor de reziliență. Identificarea acelor elevi care au definit relația noastră predictivă
inițială. De exemplu, elevii care absolvă în ciuda contextului școlar defavorizat.
3. Căutare diferențelor sistematice care diferențiază cazurile de reziliență. Aceste diferențe
conceptualizează cel mai bine absența proceselor de risc, prezența proceselor de protecție sau
interacțiunea acestora. Deși distincția operațională între absența riscului și prezența protecției este
dificil de delimitat, astfel de distincții au uneori importanţă practică. De exemplu, abilitățile sociale și
emoționale constituie un set de procese de protecție care diferențiază sistematic elevii cu succes
academic din medii cu risc ridicat.
4. Identificare a celor mai bune opțiuni de intervenție. Odată stabilită o înțelegere teoretică a proceselor
asociate cu cazurile de reziliență, cercetătorii trebuie să adopte o poziție practică în evaluarea
implicațiilor acestor situații. Trebuie luate decizii cu privire la fezabilitatea relativă a diminuării
proceselor de risc specifice sau a consolidării proceselor de protecție specifice. În comunitățile cu
resurse reduse este esențial să se proiecteze intervenții astfel încât să se ofere un echilibru optim
între eficacitate și eficiență, cu durabilitatea în timp.
11.6. Învățare socială și emoțională
Abilitățile sociale și emoționale sunt considerate un factor cheie care distinge elevii care au
succes academic în medii provocatoare de cei care nu au succes. Rezilienţa deține un loc pentru
variabile într-un model; învățarea socială și emoțională (SEL) este un alt construct predictiv care poate
găzdui aceste cazuri de succes academic poate fi o altă variabile.
La fel cum elevii vin la școală cu niveluri unice de cunoștințe și strategii cognitive, aceştia vin
echipaţi şi cu propriile lor abilități sociale și emoționale. Elevii şi-au dezvoltat aceste tehnici prin
interacțiunile cu familia și comunitatea, însă ei pot învăța noi strategii în mediul școlar prin intermediul
programelor SEL.
748

DEFINIŢIE
Competențele sociale sunt definite drept capacitatea de a integra cogniții, afecte și comportamente,
de a învăţa sarcini sociale specifice și dobândi rezultate pozitive ale dezvoltării. Reprezintă un set de
abilități, atitudini și sentimente, sensul funcțional fiind dat de contextul cultural, de vecinătate și de
situație (Elias et al., 2003).
Intervențiile SEL îi ajută pe elevi să acumuleze cunoștințe și abilități care facilitează procesarea
emoțională optimă a contextelor sociale. Competențele vizate includ conștientizarea de sine, self-
management, conștientizarea socială, abilitățile de relaționare și luare a deciziilor (Colaborare pentru
învățare academică, socială și emoțională, CASEL, 2003).
11.6.1. SEL ca predictor al rezilienţei

Afirmația că abilitățile SEL constituie variabile importante care explică cazuri de reziliență
necesită sprijin empiric pe două niveluri. Primul nivel se referă la demonstrarea că abilitățile SEL poate
diferenția cazurile de reziliență de rezultatele academice tipice, presupune cercetare corelațională și
este limitată în ceea ce priveşte deducerea cauzalităţii. Relaţia cauzală poate fi examinată în al doilea
nivel de cercetare: evaluarea intervenției. Acesta permite un control experimental al abilităților vizate,
oferind un suport mai puternic pentru formularea modelului. La primul nivel, studiile au constat că
abilități SEL pot fi asociate cu cazuri de reziliență academică. De exemplu, studiile au identificat
asociații între performanţa școlară, testele standardizate și abilități sociale și emoționale pozitive (vezi
Reyes şi colab., 2013 pentru sinteză).
Evaluarea intervenției ajută la elucidarea modelelor de cauzalitate pentru aceste relații. Deși o
manipulare experimentală propriu-zisă a SEL este logic imposibilă, sunt aproximate astfel de manipulări
prin oferirea de oportunități pentru dezvoltarea SEL grupurilor experimentale. Studiile bine concepute
oferă măsuri SEL pentru a verifica achiziția abilităților. Această design oferă cea mai științifică metodă
pentru maximizarea acestei certitudini, chiar dacă mecanismele exacte responsabile pentru diferențele
dintre grupurile nu pot fi stabilite cu certitudine. Durlak et al. (2011) au efectuat o meta-analiză a studiilor
care ai vizat rezultatele intervenției SEL în școală cu scopul de analiza impactul programării SEL asupra
abilităților sociale și emoționale, atitudini față de sine și alții, comportament social pozitiv, probleme de
conduită, stres emoțional și performanță academică. Rezultatele au relevat că în comparație cu grupele
de control, abilitățile SEL ale elevilor, atitudinile, comportamentele sociale pozitive și performanțele
academice ale acestora s-au îmbunătățit în urma intervenției. De asemenea, elevii au demonstrat mai
puține probleme de conduită și au avut niveluri mai scăzute de distress emoțional.
Deşi aceste rezultate justifică implementarea programelor SEL, acestea oferă puține explicații
teoretice pentru eficacitatea demonstrată. În continuare vom discuta de ce intervențiile SEL sunt
eficiente - mecanismele de acțiune și avantajele de implementare cheie. Trebuie menţionat că orice
variabilă care ar putea explica rezistența educațională depinde de dinamica interacțiunii dintre cele trei
dimensiuni - persoană, mediu și timp. Astfel, discuția asupra factorilor rezilienței educaționale
presupune că aceştia sunt de natură tri-dimensională. Programele SEL favorizează resursele de
protecție pe toate cele trei dimensiuni ale rezilienţei educaționale: elevii înșiși, mediile educaționale și
sociale, precum și interacțiunea dintre aceste dimensiuni în timp. Pentru a ajunge la o mai bună
înțelegere a mecanismelor prin care elevii din grupuri etnice minore sau cei care provin din medii
dezavantajate pot fi protejaţi de factori de risc ai rezultatelor academice, este necesar să se analizeze
procesele de risc mai larg asociate cu sărăcia. În continuare vom prezenta o serie de
mecanisme/procese care pot media relația dintre sărăcie și performanţele academice sub-optimale.
IMPORTANT
Reyes şi colab. (2013) susţin că procesele selectate au fost cele care teoretic și/ sau empirice s-au
749

regăsit mai frecvent în rândul școlilor cu SES scăzut, care au fost legate de rezultate academice slabe
și s-a demonstrat teoretic și/ sau empiric că sunt mediatori ai relației dintre SES și rezultatele şcolare.
Au fost identificate următoarele mecanisme generale de intervenție: factori care influențează dinamica
elev-educator (stres/ frustrarea educatorului, așteptările academice scăzute și relații deficitare educator-
elev) și factori care influențează dinamica elev-comunitate (instabilitate ecologică și deconectare între
culturile școlare și cele comunitare). Procesele prin care intervenţiile SEL interacționează și ameliorează
fiecare dintre acești factori de risc vor fi subliniate teoretic și vor fi susținute cu cercetări relevante
existente.
11.6.1.1. Interacţiune elev–educator

Modul în care interacționează elevii și educatorii lor are influență enormă asupra procesului de
învățare al elevilor. Adesea, climatul emoțional din școlile cu statut socio-economic scăzut, sub-
performante, poate afecta educatorii în moduri care, în final, dăunează rezultatelor școlare ale elevilor.
Climatul emoțional poate funcționa prin niveluri ridicate de stres al educatorilor și așteptări academice
scăzute, ambele fiind identificate ca fiind mai frecvente în mediile educaționale cu SES scăzut (Peng &
Lee, 1994). Acești factori scad performanțele elevilor prin descurajarea educatorilor de a-și petrece
timpul și energia susținând şi motivând elevii în moduri pozitive. Rezultatele acestei interacțiuni constau
în relațiile slabe educator-elev și scăderea performanțelor academice, ambele continuând ciclurile de
stres ale educatorului și așteptări academice scăzute. Acesta ciclu este deosebit de îngrijorător
deoarece s-a descoperit că relațiile pozitive dintre educator și elev protejează studenții aflați în situaţii
de risc de rezultatele academice negative (Haberman, 2004). Factorii din şcolile din medii defavorizate
includ dezangajarea pe scară largă a personalului; lipsa abilităților interpersonale și de
self-management în rândul elevilor pentru a forma relații puternice cu adulții; și provocări cotidiene care
absorb energia elevilor și a profesorilor în detrimentul relațiilor educator-elev (Haberman, 2004).
IMPORTANT
Intervențiile SEL pot ameliora ciclul stresului educatorului, al așteptărilor scăzute, relațiilor slabe
dintre elev și profesor și performanțe academice scăzute în două moduri: (1) printr-o dezvoltare
profesională care îi ajută pe educatori să-și gestioneze stresul și să înțeleagă rolul pe care ei îl pot juca
asupra comportamentul elevilor prin așteptările lor scăzute și (2) prin încurajarea studenților să-și
schimbe comportamentul astfel încât să poată să îndeplinească sarcinile academice diferite și să obțină
mai mult suport din partea educatorilor. Aceste mecanisme de acțiune sunt discutate în continuare.
Efectele educatorului. Atunci când mediile școlare sunt haotice, efortul pe care educatorii îl
implică în educarea și motivarea elevilor într-un mod pozitiv trebuie deviat către gestionarea
comportamentului problematic al elevilor și propriile griji cu privire la siguranța personală. Stresul și
frustrarea aduse aceste aspecte ale mediului școlar scad nivelul de angajament al educatorilor față de
elevii și cariera lor și poate duce în cele din urmă la burnout (Reyes et al., 2013). Programele SEL
abordează stresul educatorului prin dezvoltarea profesională. Orientarea și instruirea primită prin
programele SEL ajută educatori să dobândească abilități de reglare a emoțiilor și de rezolvare a
problemelor sociale care pot să încurajeze elevii. Aceste abilități îi ajută să gestioneze mai bine stresul
și cerințele care apar adesea în rolurile lor și pot crește eficiența și satisfacția în carieră a educatorilor
(CASEL, 2003). Cele mai bune programe SEL asigură dezvoltarea profesională înainte de
implementarea programului, instrumente pentru personalul intern și extern pentru a observa
implementarea programului și feedback și instruire pentru educatori (CASEL, 2003). În acest fel,
educatorii sunt împuterniciți să utilizeze modalități noi și frecvent mai eficiente de a menține o atmosferă
pozitivă și productivă în sălile de clasă.
750

EXEMPLU
The Responsive Classroom (https://www.responsiveclassroom.org/about/about-sel/), Programul
pune accent pe formarea abilităților sociale și emoționale, dar şi pe schimbarea strategiilor de predare,
folosind practici care ajută la îndeplinirea obiectivului programului: organizarea clasei, întâlniri de
dimineață, reguli și consecințe, alegerea academică, descoperire ghidată și comunicare cu familia.
Aceste strategii îi ajută pe educatori să își gestioneze sălile de clasă în moduri pozitive, ceea ce
contribuie la reducerea frustrării și a anxietății lor. Strategiile favorizează, de asemenea, relații mai
deschise și mai eficiente între educator și elev, ceea ce poate reduce și stresul educatorului.
Dezvoltarea clasei include ateliere de lucru, programe de vară intensivă, consultări individuale, la fața
locului și ghiduri complete care ajută educatorul să implementeze și să integreze programul în
programele existente (CASEL, 2003).
Efectele elevilor. Intervențiile SEL vizează explicit şi abilitățile de rezolvare a problemelor

sociale care pot se generaliza de la relațiile cu colegii la interacțiunile cu adulții. Aceste competențe
cresc probabilitatea ca elevii să provoace un comportament pozitiv și de susținere din partea
profesorilor lor. Aptitudinile sociale și emoționale primare, care îi ajută pe elevi să conștientizeze
emoțiile proprii și ale celorlalți, să îşi reglează comportamentul și ia decizii comportamentale bune, toate
ajută elevii să comunice mai eficient și deschis cu profesorii lor.
EXEMPLU
Programul Caring School Community de exemplu, folosește o serie de strategii menite să
consolideze relațiile educator-elev, şi presupune un program de întâlniri obișnuite în clasă, în care sunt
predate abilități de comunicare și management al relațiilor, acestea fiind practicate atât de studenți, cât
și de educatori. Întâlnirile sunt folosite pentru a discuta problemele, a planifica activitățile din clasă, a lua
decizii la clasă și a reflecta asupra evenimentelor din clasă. Se pune accentul pe crearea unui mediu în
care elevii își exprimă confortabil opiniile și se simt apreciați ca fiind membri ai comunității clasei.
Programele SEL pot îmbunătăți dramatic climatul din clasă, oferind educatorilor tehnici pozitive
și eficiente de gestionare a clasei; aceste tehnici reduc stresul educatorului și elimină mulţi distractori
care pot afecta negative învățarea și predarea (Elias & Schwab, 2006). Programele SEL ajută, de
asemenea, educatorii și studenții să învețe modalități deschise și eficiente de comunicare despre
conflict și suferință emoțională; atunci când aceste abilități sunt aplicate în clasă, relațiile educator-elev
se îmbunătățesc, iar educatorii sunt mai capabili să motiveze elevii și să transmită informații despre
curs.
11.6.1.2. Expectanţe academic scăzute

Așteptările educatorilor pot avea un impact puternic asupra rezultatelor academice ale elevilor,
indiferent de gradul de congruenţă dintre aceste așteptări și realizările anterioare reale ale studenților
(Rosenthal & Rubin, 1978; Haberman, 2004). Într-un studiu, au fost examinate așteptările profesorilor
cu privire la performanţele la matematică și lectură la sfârșitul anului pe un eșantion de copii din clasele
primare (McKown & Weinstein, 2008). Rezultatele au arătat că profesorii se așteptă mai mult că copiii
asiatici și caucazieni să obțină note de matematică și lectură mai mari decât copiii latino-afro-americani,
indiferent de realizările anterioare ale elevilor.
IMPORTANT
Există mai multe explicații potențiale pentru această inegalitate. În primul rând, așteptările reduse pot
fi un artefact al credințelor stereotipice ale educatorilor despre membrii minorităților și grupurilor cu SES
751

scăzut. A doua explicație, susţine că percepțiile educatorilor pot fi influențate de observarea elevilor în
cadrul unei structuri educaționale bazate pe sistemul de valori al unei culturi dominante (Kozol, 2005). În
cele din urmă, având în vedere faptul că etnia și statutul economic sunt factori de risc semnificativi
pentru dificultăţile academice, educatorii îşi pot forma pur și simplu așteptări bazate pe propria
experiență.
Efectele educatorului. Programele SEL vizează așteptările negative directe și indirecte ale
profesorilor. Abordarea imediată constă în dezvoltarea profesională conform obiectivelor SEL, procesele
prin care sunt atinse acele obiective și cercetarea care le susține eficacitatea. Acest proces face explicit
potențialul tuturor profesorilor de a învăța, un fenomen care contrazice așteptările academice scăzute.
O astfel de pregătire oferă strategii specifice pentru a ajuta educatorii să conștientizeze și să modifice
modul în care transmit așteptările lor elevilor. Programul Abilități, Oportunități și Recunoaștere (Skills,
Opportunities, and Recognition; SOAR) ajută educatori să dezvolte și să comunice standarde clare
pentru elevii lor. În plus, educatorii sunt încurajați să caute punctele forte individuale ale fiecărui elev și
să ofere recunoaștere elevilor pe baza acestor puncte forte. Tehnicile SOAR reduc probabilitatea ca
așteptările scăzute ale profesorilor să fie transmise elevilor (http://www.preventionscience.com).
Efectele elevilor. Programele SEL consolidează strategiile meta-cognitive și auto-eficiența
elevilor în ceea ce privește sarcinile academice și alte sarcini. Aceste abilități îi ajută pe elevi - în special
pe cei din grupurile dezavantajate - să recunoască și să persevereze în fața așteptărilor scăzute
academic ale profesorilor. Programul High / Scope Educational, de exemplu, urmărește să încurajeze
încrederea în sine, competența socială și atitudinea de a face în fiecare dintre participanții la programul
său (High / Scope Educational Research Foundation, 2003). Există dovezi care indică faptul că acei
copii - de la grădinița - elevii de clasa a 3 a care au participat la program au manifestat o îmbunătățire
semnificativă la 18 din 25 indicatori academici, comparativ cu alte două grupuri de control; cele mai
puternice rezultate au fost găsite la elevii cu SES scăzut (High / Scope Educational Research
Foundation).
11.6.1.3. Interacţiunea comunitate - elev

Caracteristicile mediului din afara școlii pot juca roluri semnificative asupra performanţelor
elevilor în școală (Leventhal & Brooks-Gunn, 2000). Acest lucru este valabil atât pentru comunitățile
avantajate economic, cât și pentru cele defavorizate. Bunăstarea economică joacă un rol stabilizator în
viața unei familii, ceea ce facilitează concentrarea elevilor în clasă asupra materialului academic.
Comunitățile care împărtășesc valorile școlilor lor - cum ar fi importanța de a reuși și de a finaliza liceul
și facultatea – întăresc rezultatele academice. Accesul la informații și resurse în materie de sănătate,
care caracterizează deseori comunități mai bogate, are ca rezultat alegeri mai bune pentru sănătatea
elevilor. Aceste rezultate reduc impactul negativ al sănătății elevilor asupra performanței lor școlare.
Caracteristicile comunităților defavorizate joacă roluri diferite în realizarea academică a elevilor lor
Instabilitate Ecologică. Instabilitate familială și divorț, relocare frecventă și tranziția spre
gimnaziu au fost asociate cu performanțe academice scăzute și rate crescute de probleme de
comportament școlar (Scanlon & Devine, 2001). Copiii din comunitățile cu SES scăzut tind să
experimenteze un grad mai mare de instabilitate ecologică decât cei din medii mai avantajate. Familiile
defavorizate au mai multe șanse să fie conduse de o mamă singură, iar mamele singure defavorizate
au mai multe probabilități de a avea instabilitate în partenerii de relație, creând schimbări frecvente în
compoziția și localizarea gospodăriei (vezi Reyes şi colab., 2013 pentru sinteză). Riscul reprezentat de
instabilitatea ecologică este aditiv; cu cât sunt mai multe schimbări simultane sunt experimentate de un
elev, cu atât declinul academic este mai mare. Şcolile din medii cu SES scăzut, medii foarte instabile,
pot crește performanțele academice prin încurajarea unui mediu școlar stabil. Cercetările susțin această
inferență: într-un studiu care a examinat impactul pe termen lung al tranzițiilor familiale asupra copiilor,
cercetătorii au descoperit că mediile școlare structurate, sigure și previzibile au ajutat la protejarea
copiilor din familii divorțate din medii adverse (vezi Reyes şi cola., 2013 pentru sinteză). Astfel,
752

strategiile de intervenție ar trebui să urmărească creșterea stabilității și predictibilității mediului școlar.

Programele SEL realizează acest scop prin oferirea unui cadru consecvent și coerent care poate
cuprinde politicile disciplinare și activitățile psiho-educaționale care coexistă în mediul școlar.
IMPORTANT
Dezvoltarea profesională în concepţia strategiilor SEL îi ajută pe educatori să încurajeze un mediu
de învățare de colaborare și suportiv, în care elevii experimentează un set consistent de așteptări
comportamentale, strategii de management la clasă și suport extra-curricular (cum ar fi grupuri de
mentorat) în școli care se îşi protejeze împotriva impactului negativ al unui mediu instabil (Elias &
Arnold, 2006). O astfel de consecvență ușurează tranzițiile între clase și școli. O evaluare directă a unei
intervenții bazate pe școală, concepută pentru a consolida abilitățile sociale de rezolvare a problemelor,
a constatat că participarea la program a atenuat declinul normativ al performanței academice asociate
tranziției către școala gimnazială (Reyes şi colab., 2013).
Două programe SEL includ materiale specifice pentru a ajuta comunitatea să promoveze
performanțe academice ridicate, în timp ce susțin coerența mediului prin implementarea la nivel școlar
(Lions- Quest “Skills” curricular; Fundația Lions Clubs International, 2003) și Community of Caring).
Primul program Lions-Quest vizează abilități sociale și emoționale, comportamente pozitive de sănătate
și învățare ajută școlile să creeze comitete format din membri facultății, elevi și părinți să monitorizeze
mediul educațional (CASEL, 2003). Programul este proiectat să fie continuu între diferite nivele de
şcolarizare, strategii disciplinare și dezvoltare profesională pentru personal pentru a crește coerența
programului. Programelor Lions-Quest care au fost implementate pe elevi caucazieni, asiatici și afro-
americani au arătat nu numai că elevii din program au abilități sociale mai bune și mai puține probleme
de comportament raportate de educatori, dar au avut, de asemenea, note mai bune decât cei din grupul
de control (Reyes şi colab., 2013). Programul Community of Caring abordează comportamentele de
sănătate și rezultatele academice printr-o abordare a întregii comunități care lucrează la implementarea
și încurajarea valorilor fixe - îngrija, responsabilitatea, respectul, încrederea și familia. Curriculumul
oferă materiale suplimentare pentru a ajuta implementarea în întreaga școală (CASEL, 2003) și implică
o dezvoltare profesională la fața locului pentru cadrele didactice și personal. Datele (nepublicate)
elevilor din clasa a 9-a de origine caucaziană, asiatică și afro-americană au indicat rezultate academice
și comportamentale îmbunătățite pentru cei care au participat la program.
Mediul școlar consistent creat de programele SEL pare capabil să contracareze unele dintre
efectele negative ale instabilității ecologice pe care le întâmpină mulți tineri defavorizați. Cadrul
structurat, managementul consecvent și tehnicile disciplinare încurajate de programele SEL pot face
tranziții între clase și școli mai uşoare și pot ajuta elevii să mențină un sentiment de securitate și
predictibilitate atunci când alte părți din viața lor pot fi în schimbare. De asemenea, elevii învață abilități
care să le permit să gestioneze mai bine emoții puternice și situații noi. Acest lucru îi ajută pe elevi să
dedice spre învățare energia pe care și-ar fi cheltuit-o în gestionarea stresului.
Lipsa legăturii dintre şcoală şi comunitate. Un factor de risc pentru performanțele
academice slabe este incongruența între culturile din interiorul și în afara școlii (Roosa et al., 2002).
Atunci când valorile expuse în școală nu sunt în concordanță cu cele lăudate în afara școlii de
comunitățile de elevi, familii și colegi, elevii au dificultăți în identificarea și îndeplinirea obiectivelor
academice. De exemplu, într-un studiu Valdes (1996) a constatat că există diferențe majore în definițiile
educației părinților și profesorilor: părinții se concentrau mai mult pe comportament, pe respectul faţă de
adulți și abilitățile interpersonal, în timp ce profesorii, erau preocupați de educația academică a copiilor.
Aceste diferențe pot determină concluzia incorectă că celălalt a neglijat învățarea copiilor. Astfel de
interpretări pot face ca părinții să evite contactul cu profesorii, iar profesorii să se simtă frustrați și
renunță la legătura cu părinții (Woolley et al. 1997). Lipsa de comunicare între părinți și personalul
școlar îi pune pe elevii în dezavantaj, deoarece părinții nu primesc resurse informaționale cu privire la
753

educația copiilor lor (promovarea examenelor, procesul de intrare în liceu/facultate, mecanisme de

asistență financiară; Zambrana & Zoppi, 2002).
IMPORTANT
Programele SEL încearcă să alinieze culturile școlare cu cele din afara mediului educațional, într-un
mod care favorizează dezvoltarea pozitivă în rândul tinerilor. Studiile exigente au descoperit că
intervențiile care leagă familiile de școlile copiilor lor sau cele care leagă comunitatea cu școlile
promovează rezilienţă educațională și au efecte pozitive pe termen lung (Reyes şi colab., 2013).
Parteneriate şcoală-comunitate. Programele SEL folosesc diverse moduri pentru a combate

diferențele dintre școală și familia și comunitate. O strategie este de a îmbunătăți alianța directă prin
parteneriate școală-comunitate sau școală-familie (Greenberg et al., 2001). Inițiativele de sensibilizarea
a serviciilor și familiei sunt îndeosebi eficiente pentru a reduce golurile dintre comunități și familii și
școlile lor. Programele Lions-Quest (Fundația Internațională Lions Clubs, 2003) include sarcini de teme
pe care elevii le completează cu tutorii lor și ateliere de formare a competențelor pentru părinți. Acest
program vizează cultura comunității prin programa sa pentru liceu Competențe pentru acțiune, prin care
se învaţă valori comunitare pozitive, crește empatia și capacitatea de a lucra în diverse grupuri.
Programul a redus și riscul de abandon (Lions Clubs International Foundation).
EXEMPLU
Programul Considerare Comunităţii școlare (Caring School Community) are strategii specifice pentru
încurajarea unui sentiment de cultură coezivă la toate nivelurile ecologice în care copilul funcționează:
în clasă prin ședințe de clasă, în școală prin programe de amiciţie, în cadrul familia prin prompturi de
conversație și în întreaga comunitate prin programe școală-comunitate. Elevii de gimnaziu care au
trecut prin program au avut un sentiment mai puternic de apartenenţă la școală ca comunitate și a fost
mai mult pe placul copiilor (The Child Development Project). Chiar și după ce elevii au trecut la școala
gimnazială, au menținut un sentiment mai puternic de comunitate și au raportat încă mai multă plăcere
pentru școlile lor și o mai mare încredere în educatorii lor decât cei care nu au primit programul (The
Child Development Project).
Confruntarea cu sub-cultura violenței și utilizării substanțelor. Multe comunități urbane,

defavorizate se luptă cu o sub-cultură care promovează soluții violente pentru problemele
interpersonale și promovează consumul de sex și substanțe. Această subcultură este prezentă frecvent
în instituțiile de învățământ, subminând realizările academice, dezvoltarea sănătoasă și comportamentul
prosocial (Reyes et al., 2013). Diverse comportamente au fost identificate ca factori de risc pentru
realizarea academică scăzută și / sau abandon școlar, precum abuzul de droguri, consumul de alcool,
fumatul și activitatea sexuală neprotejată (care duce la apariția bolilor, a sarcinii nedorite sau precoce).
Cercetarea anterioară indică faptul că școlile urbane înregistrează o creștere a agresiunii pe
parcursul fiecărui an școlar.
EXEMPLU
Programele SEL precum ar fi Programul de rezolvare a creativă a conflictului (Resolving Conflict
Creatively Program; RCCP), încetinesc și stopează practic acest proces. Programele SEL vizează în
mod direct comportamentele de violente și sănătate deficitară prin intermediul unor module de prevenire
a violenței și de promovare a sănătății, care s-au dovedit că favorizează luarea deciziilor sănătoase și
reduc actele de agresive (cum ar fi intimidarea și implicarea în bandă) și scad comportamentele
antisociale mai comune (cum ar fi agresiunea interpersonală și furtul). Aceste lucru este realizat prin
754

promovarea competențelor sociale și emoționale identificate în mod obișnuit, şi care constituie focusul
programelor SEL (Zins et al., 2004). Dezvoltarea abilităților elevilor în conștientizarea de sine
(recunoașterea propriilor emoții), conștientizarea socială (recunoașterea emoțiilor la alți oameni), self-
management (acționarea asupra emoțiilor cuiva într-o manieră controlată, productivă, prosocială),
managementul relațiilor (reacționând calm și constructiv la comportamentul celorlalți) și la luarea
deciziilor (concentrarea pe obiective pe termen lung, mai curând decât pe termen scurt), toate
acționează pentru a elimina situațiile interpersonale stresante care duc frecvent la alegeri de sănătate
slabe și violență la școală și în comunitate.
Scăderea consumului de droguri și alcool, sarcinii nedorite, problemelor de sănătate și

interacțiunilor violente duc la reducerea energiei și a timpului pentru gestionarea acestor probleme și a
efectelor lor emoționale (cum ar fi anxietatea, mânia și durerea) la elevi și educatori. Timpul în care
administratorii, educatorii și studenții s-ar fi abătut către aceste scopuri poate fi apoi aplicat sarcinilor de
predare și învățare, favorizând astfel rezultatele educaționale pozitive în rândul elevilor. Multe programe
SEL consideră prevenirea violenței ca obiectiv principal și folosesc diferite tehnici pentru atingerea
acestui obiectiv.
EXEMPLU
Curriculum-ul I Can Problem Solve (ICPS; Interpersonal Cognitive Problem Solving) (vezi Reyes şi
cola.b 2013 pentru sinteză) se concentrează asupra a cinci abilități de soluționare a problemelor pentru
a reduce violența: înseamnă a gândi, a cântări pro și contra, gândire alternativă a soluțiilor, gândire
consecventă și empatie. S-a demonstrat că aceste abilități crește abilitățile de rezolvare a problemelor
și încurajează relațiile pozitive și comportamentul prosocial atât în interiorul cât și în afara clasei, cu
efecte care au durat până la 4 ani. S-a dovedit că ICPS intervine și împiedică problemele de
comportamentul, cum ar fi intimidarea și violența.
În general, programele SEL au redus sau mediat efectele factorilor negativi în comunitatea din
afara școlii, susţinând performanţele academice pozitive în rândul tinerilor. Oferind elevilor medii
educaționale sigure și previzibile, care răspund valorilor contextului în care funcționează, școlile pot
ajuta elevii să dedice mai multă energie subiectelor academice și să facă acest lucru într-o manieră mai
eficientă. Programele SEL oferă cadre holistice care îi ajută pe educatori să atingă aceste obiective prin
schimbări sistematice.
1. Conform procesului tranzacțional și tri-dimensional reziliența:
a. nu include procesele de protecție care afectează rezultatele prin reducerea directă a mărimii
proceselor de risc
b. nu include procese de protecție care au impact asupra rezultatelor în mod uniform, indiferent de
prezența riscului
c. se referă la influențele protective moderează efectul proceselor de risc la nivel individul dar
și de mediu pentru obținerea rezultatelor adaptive.
2. Competențele vizate de învățarea socială și emoțională (SEL) sunt:

a. conștientizarea de sine, abilitățile de relaționare și abilități de luare a deciziilor
b. conștientizarea de sine, self-management, conștientizarea socială, abilitățile de relaționare
și de luare a deciziilor
c. self-management, conștientizarea de sine, conștientizarea socială, abilitățile de relaționare
755


COMUNITATEA REZILIENTĂ
Există multe moduri în care reziliența se manifestă în viața oamenilor și a comunităților.

Centrarea pe reziliență este doar o parte a unei mișcări mai ample din științele sociale, care subliniază
rolul atuurilor personale și proceselor sociale în promovarea bunăstării și calității vieții în diverse
populații. Deși literatura pe tema stresului și a patologiei oferă informații importante despre experiențele
oamenilor, recunoașterea aspectelor pozitive este esențială pentru înțelegerea și aprecierea deplină a
vieții noastre de zi cu zi (Zautra, 2003).
Definițiile rezilienței sunt importante, deoarece servesc ca bază pentru înțelegerea și oferirea un
cadru pentru intervenții și cercetare.
DEFINIŢIE
Murray şi Zautra (2013) defini termenul de rezilienţă ca răspuns adaptiv la adversitate care
presupune trei procese - recuperare, durabilitate/sustainability și creștere. Fiecare proces surprinde
aspecte unice ale rezilienței care sunt evidente în experiențele oamenilor, precum și în literatura de
specialitate axată pe reziliență. Recuperarea, care a reprezentat focusul predominant al literaturii
asupra rezilienței. În răspunsul la un stresor semnificativ, persoanele experimentează frecvent stres
afectiv, însoțite de modificări fiziologice și uneori, o discordie socială mai mare, în timp ce încearcă să
adune resurse pentru a face față provocării. Recuperarea sugerează că oamenii sunt capabili să facă
ajustările psihofiziologice și sociale necesare și să revină la nivelul de funcționare de dinaintea stresului;
ameliorarea cu succes a tulburărilor din homeostază care au rezultat din stres.
Linia 1a din Fig. 1 oferă o reprezentare vizuală a recuperării.
1a- Recuperare Nivel hedonic:

Grad de adaptare
1b. Sustenabilitate
Nivel eudaimonic:
Grad de sănătate mentală pozitivă
1c. Dezvoltare
Figura 1. Traiectoria rezilienţei prin recuperare şi creştere-dezvoltare (adaptat după Murray & Zautra,
2010)
Pentru a înțelege sensul celorlalte două forme de reziliență, trebuie lărgit cadrul conceptual
pentru ceea ce constituie bunăstarea. Ryff şi Singer (1998) oferă o distincție deosebit de utilă între două
aspecte fundamentale ale bunăstării: hedonicul, care se referă la gradul de adaptare afectivă și,
eudaimonic, care vizează succesul în atingerea sănătății psihice prin stăpânire, auto-acceptare, relații
sociale pozitive, scop în viață și creștere/dezvoltare. Provocările la care trebuie să facă față ca răspuns
la adversitate pentru sustenabilitate și creștere sunt cele care reflectă dimensiunile eudaimonice ale
bunăstării. Mulți oameni sunt capabili să își mențină semnificația scopului și angajamentul în relații
sociale valorizate în fața adversității. Ei sunt capabili să persevereze și să continue înainte cu puține sau
756

deloc semne ale impactului stresorului. Această magie obișnuită atestă experiența comună a
sustenabilității/durabilității și capacitatea oamenilor de a prospera în ciuda adversității (Masten, 2001).
Așa cum este ilustrat de linia 1b din Figura de mai sus, oamenii pot experimenta o ușoară scădere în
funcționare sau continuă să înainteze spre obiective și scopuri personale care să le ofere un sens în
viață cu un impact redus asupra sănătății și bunăstării lor generale.
În al treilea rând, reziliența se referă, de asemenea, la creștere/dezvoltare, care include
câștiguri suplimentare și avansarea în urma adversității prin intermediul noilor lucruri învățate și
obținerea unui sentiment mai puternic de sine. Poate contribui la o nouă direcție în viață care să ofere
sens/semnificație vieții. Acest aspect al rezilienței este legat, de asemenea, de conceptele de creștere
posttraumatică și dezvoltare activată de adversitate (Murray & Zautra, 2013). Oamenii nu numai că
supraviețuiesc frecvent unor condiții oribile dar şi pot fi întăriți de experiențele lor din aceste perioade
provocatoare. În ciuda naturii lor negative, experiențele devastatoare (indiferent de gradul de duritate și
impactul lor distructiv) pot ajuta oamenii să-și refacă viața și să le îmbrace cu un sens nou”. Linia 1c din
Figura de mai sus reprezentă vizual ideea că oamenii pot crește și evolua în urma unui stresor în
moduri prin care își îmbunătățesc bunăstarea generală (dobândirea de noi abilități, îmbunătățirea stimei
de sine sau oferirea unei noi perspective).
IMPORTANT
Oamenii și comunitățile pot avea succes într-un aspect al rezilienței dar fără a reuși în altul. Este
posibil să ca oamenii să se recupereze din circumstanțe adverse, fără a învăța din această experiență.
De asemenea, este posibil să crească din evenimente traumatice, dar încă să luptă cu recuperarea.
Acest lucru este evident în rândul soldaților care se întorc din luptă cu un nivel mai ridicat al
semnificației vieții, dar suferă în continuare de tulburări de stres posttraumatic (King şi colab., 1998).
Un al aspect important este reprezentat de dificultatea în definirea a ceea ce este un rezultat
rezilient. Un rezultat sănătos și rezilient perceput de o persoană sau o cultură poate să nu fie transferat
către alte persoane și culturi. De exemplu, cineva care își afirmă nevoile într-un conflict interpersonal
poate aduce un sentiment de ușurare, mulțumire de sine și poate fi privit ca rezilient în unele culturi, dar
ar putea fi să submineze proceselor sociale, poate fi o sursă de rușine și perceput negativ în alte culturi
(Ungar, 2010).
12.1. PROCESELE COMUNITARE ȘI SOCIALE ASOCIATE CU REZILIENȚA
Indivizii sunt rezilienți într-un context social mai amplu, care poate include istoricul succesului
lor în depășirea provocărilor cu sau fără ajutorul altora, calitatea legăturilor lor sociale actuale și
receptivitatea comunităților în care trăiesc. Comunitatea și alți factori contextuali pot avea un impact
profund asupra sănătății și comportamentelor individuale, iar mediile sigure, sănătoase și suporturilor
sociale sunt relevante pentru copii și adulți (Sallis şi colab. 2008). De exemplu, infrastructurile
comunitare, cum ar fi opțiunile de fast-food și alimente procesate alături de o reducere a accesului la
produse proaspete vor influența opțiunile alimentare individuale, nutriția și sănătatea.
Oamenii trăiesc în contexte care influențează opțiunile și deciziile lor atât în mod pozitiv, cât și
negativ. Reziliența comunitară este importantă la propriu și cele trei aspecte ale rezilienţei (recuperare,
durabilitate și creștere) se aplică în egală măsură comunităților cât și indivizi. Există o serie de diferențe
între procesele de reziliență individuală și cele comunitară. De exemplu, comunitățile pot fi caracterizate
prin un anumit nivel de vârstă, gen sau diversitate etnică a rețelelor sociale, rețelele mai diverse fiind
considerate mai avantajoase în crearea unui răspuns eficient la o amenințare la nivel comunitar (Norris
et al., 2008). Totuşi rețeaua socială extrem de omogenă nu este un dezavantaj. Structuri și procese
sociale din interior comunităţii pot influența sănătatea și bunăstarea individuală prin disponibilitatea și
furnizarea resurselor.
757

IMPORTANT
Variabilele comunitare, cum ar fi disponibilitatea de spațiu verde, programe publice organizate și
eficiente și infrastructură, ca și locuri de adunare sigure a comunității, toate influențează experiențele și
oportunitățile zilnice ale oamenilor. Deși aceste informații pot fi atribuite unei persoane individuale în
scopuri de cercetare, ele apar în mod inerent la nivel de comunitate și pot afecta indivizi, chiar dacă nu
sunt expuși direct (vezi Murray & Zautra, 2013 pentru sinteză).
Rezilienţa comunitară are un rol important în a ajuta cercetătorii și practicienii să

îmbunătăţească sănătatea și bunăstarea oamenilor. Intervenind la nivel sistemic, nu numai că putem
îmbunătăți calitatea familiilor și comunităților, dar, putem influența simultan şi reziliența individuală.
Această credință în utilizarea atât a intervențiilor individuale, cât și a celor din comunitate se limitează la
domenii cheie precum sănătatea publică. Sănătatea publică are o istorie îndelungată în a sublinia
necesitatea unor abordări simultane și multi-faţetate pentru promovarea sănătății umane.
În tabelul de mai jos Murray şi Zautra (2013) reunesc câteva exemple ilustrative atât pentru
rezilienţa individuală și colectivă care urmează evenimentelor adverse pe cele trei dimensiuni primare
ale rezilienţei. Aceste exemple la nivel individual și comunitar evidențiază preocupări la fiecare nivel de
analiză, precum și potențiale ținte de intervenție. Este posibil ca aceste ținte să nu se schimbe toate în
aceeași direcție în urma schimbării unei politicii sau a introducerii unui nou program. Cele mai bune
inovații sunt cele care construiesc rezilienţă colectivă pe domenii de care beneficiază mai multe
persoane și grupuri.
Rezilienţă individual Rezilienţă colectivă

Recuperare din Durere cronică, doliu, pierderea Descurajarea alimentației adecvate,
locului de muncă, dificultăţi nutriție și exercițiilor fizice
economice
Sustenabilitate a Agenției, alegere, creativitate, Democrație participativă, colaborare,
auto-eficiență, vitalitate identitate comună
Creştere a Semnificaţia vieții, înțelepciune, Scop comun, împuternicire, înțelepciune
maturitate, semnificaţia scopului colectivă, conducere
Programele slabe sunt aplicate fără îngrijorare pentru efectele lor la diferite niveluri și pentru
diferite tipuri de reziliență. Se poate concepe un program care grăbește recuperarea unui urma apariţiei
unui stresor, cum ar fi un eveniment traumatic, dar care să nu ofere o oportunitate pentru învățarea din
propria experiență și nici un câștig în înțelepciunea colectivă despre modul în care oamenii se pot ajuta
unii pe alții în perioadele de criză comunitară.
EXEMPLU
De exemplu, după ce stresul post-traumatic a fost clasificat ca o tulburare psihiatrică, au fost
dezvoltate și testate programe terapeutice pentru tratarea cazurilor individuale. Recent, au fost
dezvoltate programe de reziliență emoțională pentru a preveni stresul post-traumatic la soldații
individuali, dar fără îngrijorare pentru rezilienţa comunității militare confruntate cu provocările războiului
și consecințele sociale ale acesteia. Ceea ce este necesar este un program de reziliență socială care să
completeze abordările clinice cu metode de abordare a rezilienței colective (Murray & Zautra, 2013).
Reziliența comunitară impune, de asemenea, să ne gândim la cum să examinăm acest

domeniu mai larg și cum să definim termenul de comunitate în sine. Comunitățile sunt lumi sociale
dinamice și în continuă schimbare, care includ comunitățile geografice și pe cele formate pe baza
intereselor reciproce (Zautra et al., 2008). Comunitățile sunt complexe și vibrante și necesită ca noi să
758

fim atenți la selecția măsurilor, evaluărilor și intervențiilor pentru a îmbunătăți calitatea vieții. Pentru a
surprinde această complexitate, trebuie să examinăm comunitățile folosind un model bidimensional care
examinează procesele de reziliență în timp (Muray & Zautra, 2013). Cercetările individuale și
comunitare au tradiții puternice în modele bazate pe riscuri, care examinează modalitățile prin care
oamenii și comunitățile pot fi vulnerabile la traume sau catastrofe de mediu. Examinarea aspectelor
pozitive ale vieții individuale și ale comunității, cu o accent asupra atuurilor personale, bunurilor și
resurselor pentru a completa cercetările anterioare bazate pe riscuri este importantă. Atunci când
aplicăm un model bidimensional al reziliența comunității, absența unui stresor comunitar (precum
criminalitatea din cartier) nu înseamnă că vecinii au niveluri ridicate ale coeziunii sociale și de implicare
civică. Este important să fie evaluată fiecare dimensiune în mod independent pentru a dezvălui o
imagine mai completă a proceselor de rezilienţă și a vieții comunitare (Murray & Zautra, 2010).
În final, rezilienţa comunității este un proces și trebuie examinat longitudinal, nu doar prin
evaluări unice și transversale. Comunitățile se confruntă cu noi provocări și propun politici bazate pe
succesele şi neplăcerile anterioare, dar formulează şi obiectivele pentru viitor (Hughes, 2004). Doar
examinând orientarea din comunitate dinspre trecut spre viitor, putem înțelege dinamica actuală a
acesteia. Sunt necesare studii longitudinale ale rezilienței comunitare pentru a înțelege mai bine
dinamica în continuă schimbare a vieții comunității.
12.2. ROLUL COMUNITĂŢII ÎN CERCETARE INTER-CULTURALĂ A REZILIENŢEI
În afară rezilienţei individuale, rezilienţa comunității poate juca un rol mai important în modul în
care oamenii din alte culturi reacționează la adversitate și poate fi un punct important pentru o
intervenție. Summerfield (1996 cf. Murray & Zautra, 2013) evidențiază diferențele culturale în
aplicabilitatea conceptelor individuale de reziliență. Autorul afirmă că popoarele non-vestice au noțiuni
despre sine diferite în raport cu ceilalți, iar menținerea relațiilor armonioase în cadrul unei familii și
comunități este, în general, are mai multă semnificație decât gânduri, emoții și aspirații individuale.
Accentul cultural este pus pe dependență și interdependență decât pe autonomia și individualizarea,
acestea fiind idei occidentale despre cum trebuie prezisă tulburarea mintală. În consecință, nu
înțelegem pe deplin procesele de reziliență în culturile non-vestice și este nevoie de cercetare
suplimentară și dezvoltare a teoriei în ceea ce privește asemănările și diferențele proceselor de
rezistență între culturi (Ungar, 2008).
În literatura traumei, mulți cercetători subliniază limitele și efectele potențiale iatrogene ale
aplicării modelelor occidentale, care se bazează eşantioane de persoane din alte culturi (Bracken, 2002;
Summerfield, 1996). Giller (1998) susţine că tratamentele individuale aferente pot să nu fie adecvate
atunci când lucrează cu culturi și comunități diverse. Autoarea susține că oamenii din culturile ne-
occidentale pot fi puşi într-o poziție mai vulnerabilă decât înainte, dacă ar crede că modalitățile lor de
coping sunt inferioare celor vestice. Trebuie respectate formele locale de vindecare, dacă un fel de
tratament este necesar.
Cercetării interculturale asupra rezilienței au importanța fundamentală în recunoașterea și
înțelegerea răspunsurilor similare sau variate din punct de vedere cultural la stres și adversitate. Prin
urmare, chiar și cele mai bine stabilite teorii și tratamente occidentale pot fi prea restrânse din punct de
vedere cultural și incapabile să capteze sau să sprijine în mod clar vindecarea și recuperarea în culturi
mai colectiviste (Murray & Zautra, 2013). Lucrând cu comunități de refugiați din Australia, Westoby
(2008 cf. Murray & Zautra, 2013) evidențiază rolul critic al proceselor sociale și dezvoltării comunității în
reconstruirea relațiilor și structurilor sociale pierdute. În contextul post-belic și umanitar, acest proces
social a implicat sprijinirea refugiaților în reconstrucția fizică (locuințe, școli), economică (locuri de
muncă, nivel de trai), social (relații, rețele) și a lumi morale (justiție, drepturi). Făcând acest lucru
colectiv, oamenii sunt capabili să se recupereze în după suferințele violenței și perturbării legate de
război. Oamenii își reconstruiesc viața, se jelesc și se întristează împreună, muncesc, socializează și se
759

luptă împreună - recuperarea lor este strâns legată de aceste procese sociale. Intervențiile sociale și
sistemice oferă un instrument important suplimentar pentru îmbunătățirea recuperării atât a persoanelor,
cât și a comunităților.
12.3. REZILIENȚA COMUNITARĂ ÎN RELOCARE
EXEMPLU
Pentru ilustrarea rezilienţei comunitare vom folosi experiența unei comunități sudaniene strămutate
forțat în Australia. Datele au fost culese folosind interviuri calitative semistructurate realizate cu adulți
sudanezi (vârsta medie = 36,5 ani) care locuiau în Australia de aproximativ 5 ani în momentul colectării
datelor în 2007 (Murray & Zautra, 2013).
12.3.1. Recuperare
Reinstalarea în Australia a reprezentat o perturbare semnificativă a vieții sociale comunităţii
sudaneze. Mulți dintre participanți au vorbit despre pierderile sociale (cum ar fi pierderea familiei,
comunităţii) ca factor principal de stres la care au fost nevoiți să se recupereze. Deși mulți consideră
relocarea ca o oportunitate norocoasă (într-o țară precum SUA, Canada sau Australia) aceasta
reprezintă o îndepărtare de la experiențele și oamenii cunoscuți. Aceste pierderi sociale sunt exprimate
şi în literatura anterioară și reprezintă un factor principal de stres pentru comunitățile nou reinstalate.
Recuperarea se concentrează pe reconstruirea relațiilor sociale și suport în noua țară. Refugiaţii
susțineau că oamenii şi națiunile au nevoie una de cealaltă, dar şi că oamenii au nevoie de o mână de
ajutor. În acest proces oamenii primesc nu numai suport, dar și încurajare din partea relațiilor sociale
(prieteni, alte familii sau alte persoane nou cunoscute). Reconstituirea unei rețele sociale și a unei
comunități este un proces gradual.
La momentul colectării datelor, fiecare dintre persoanele intervievate avea un loc de muncă,
multe absolviseră studii și majoritatea au dezvoltat rețele sociale în Australia. Comunitatea sudaneză a
înființat un centru care servea ca loc de adunare pentru comunitate și a ales lideri pentru comunitatea
sudaneză, cât și pentru Consiliu african (care aborda nevoile comunității africane în ansamblu). Întrucât
migrația africană a fost relativ nouă în regiunea în care s-a desfășurat cercetarea, comunitățile
sudaneze și africane au activat în eforturile lor de a înființa noi rețele sociale. Prin eforturile colective,
comunitatea a obținut poziții suplimentare pentru a pune în legătură comunitară cu școlile și forțele de
poliție locale și a fost proactivă în susținerea programelor care răspund nevoilor unice ale comunității
sudaneze. Mulți voluntari au lucrat pentru a ajuta membrii comunității în completarea documentelor și
colectarea fondurilor pentru a sprijini cererile de a aduce alți membri ai familiei în Australia. Aceste
realizări atestă reziliența colectivă din comunitatea sudaneză în facilitarea recuperării.
12.3.3. Sustenabilitate
Cu toate acestea, comunitatea a continuat să se confrunte cu provocări în susținerea
recuperării comunității, incluzând sărăcia continuă și tulburările în Sudan, experiențe de discriminare în
viața de zi cu zi (discriminare la locul de muncă) și comentarii socio-politice negative în Australia.
Programul de relocare sudanez a fost oprit o perioadă, personalități politice identificând lipsa de
integrare a comunității sudaneze ca principal motiv al schimbării politicii. Acest anunț public a fost o
provocare pentru sentimentul de identitate al comunității și perceperea acceptării în Australia.
Declarațiile publice negative despre comunitatea sudaneză au afectat atitudinile refugiaţilor și dorinţa de
a rămâne în Australia și sentimentul de apartenență. A existat şi un contra-răspuns al comunității
sudaneze la comentariile publice negative. În mod colectiv, comunitatea africană și compatrioții
australieni care s-au opus observațiilor și schimbării politici au organizat o apărare publică pentru a
susţine punctele forte ale comunității sudaneze și a sublinia pagubele produse de comentariile publice
760

negative despre comunitate. Au fost scrise scrisori, au fost semnate petiții și declarații publice care au
fost posibile din cauza conexiunilor bine stabilite pe care comunitatea le-a făcut cu oficialități locale,
organizații și colegi australieni. La nivel de comunitate, oportunitatea de a răspunde la astfel de acuzații
a fost posibilă într-un mod care individual nu ar fi fost posibil. Prin acțiune colectivă, comunitatea a putut
să se unească pentru a susține respectul de sine și pentru a menține speranțele într-un viitor în
Australia.
12.3.3. Creştere
Oportunitățile și dorința de creștere a comunității colective au fost evidente. Majoritatea
participanților și-au exprimat recunoștința pentru oportunitățile educaționale din Australia și speranțele
în construirea unui viitor mai bun (de a ajuta familia de origine, un viitor mai bun al copiilor şi de
implicare în dezvoltarea ţării care ia adoptat). Aceste dorințe pentru un viitor mai bun nu se referă la
câștiguri personale, ci la oportunități colective de a promova comunitatea și vor depăşi tramele produse
de luptele din Sudan. Prin acțiunea colectivă oamenii au găsit voința de a trece dincolo de adversitate.
În concluzie, un model al rezilienței comunitară oferă oportunitatea de a înțelege mai bine
adaptarea umane, şi este utilă în orientarea cercetării, intervenției și suportului. Studiul rezistenței se
realizează mai bine în contexte dinamice în care sunt prezente provocări și chiar amenințări la starea de
bine, iar răspunsurile la acești factori stresori sunt examinate în timp. Ambele abordări cantitative și
calitative sunt necesare pentru a surprinde complexitatea experienței umane în cadrul unui mozaic
bogat din viața comunității.
1. Conform modelului lui Murray şi Zautra (2010) recuperarea se referă la:
a. faptul că oamenii pot face ajustări psihofiziologice și sociale pentru a reveni la nivelul iniţial de
funcționare
b. menţinerea semnificației scopului și a angajamentului în relații sociale valorizate în fața adversității
c. avansarea în urma adversității prin intermediul noilor lucruri învățate și obținerea unui sentiment
mai puternic de sine
2. În concepţia lui Ryff şi Singer (1998) aspectul hedonic al bunăstării se referă la:
a. gradul de adaptare afectivă
b. succesul în atingerea sănătății psihice prin stăpânire, auto-acceptare, relații sociale pozitive
c. succesul în atingerea sănătății psihice prin stabilirea scopurilor în viață și creștere/dezvoltare
3. Rezilienţa comunitară este importantă pentru că:
a. structurile și procesele sociale comunitare pot influența sănătatea și bunăstarea individuală
b. putea îmbunătăți calitatea familiilor și comunităților simultan cu reziliența individuală
c. permite cunoaşterea schimbării dinamice şi continui a vieții comunității
761


ÎMBUNĂTĂȚIREA FERICIRII ŞI SUSȚINEREA REZILIENȚEI
Experiența emoțiilor pozitive frecvente - precum sentimente de bucurie, mulțumire, seninătate,

interes, vitalitate și mândrie – reprezintă un semn al fericirii (Diener et al., 1991; Urry et al., 2004).
Emoțiile pozitive sunt de asemenea avantajoase în timpul procesului de recuperare din experiențe
negative (Fredrickson, 2001; Fredrickson & Cohn, 2007). În continuare vom examina cercetările care au
vizat creşterea fericirii și implicațiile pe care acestea le au pentru studiul rezilienței. Emoțiile pozitive
frecvente, satisfacția ridicată în viață și afectele negative rare împreună reprezintă bunăstarea sau
starea de bine subiectivă (Diener, Suh, Lucas și Smith, 1999) pentru care se mai folosește termenul
colocvial de fericire (Sheldon & Lyubomirsky, 2004).
13.1. POATE CREȘTE NIVELUL DE FERICIRE?
Căutarea și atingerea fericirii este de mare interes pentru oameni. Fericirea este urmărită de
oameni de pe tot globul (Diener et al., 1995; Triandis et al., 1990), iar cercetătorii au stabil că a fi fericit
este cu adevărat benefic. O meta-analiză a examinat o serie de studii transversale, longitudinale și
experimentale care au pus în legătură fericirea cu succesul în mai multe domenii ale vieții (Lyubomirsky,
King & Diener, 2005). Rezultatele au indicat că fericirea este asociată cu relații sociale mai puternice,
rezultate mai bune la locul de muncă și mai multă activitate, energie și flux. De asemenea, în
comparaţie cu persoanele mai puțin fericite, cele fericite prezintă mai puțin șanse să prezinte simptome
psihopatologici, au abilități bune de a face față situațiilor, de a acționa cooperativ și prosocial, de a avea
sisteme imunitare bune și chiar de a trăi mai mult (vezi Lyubomirsky & Della Porta, 2010 pentru
sinteză).
IMPORTANT
Fezabilitatea schimbărilor asociate fericirii indivizilor nu a fost testată empiric. Acest lucru se
datorează surselor istorice de pesimism cu privire la schimbările durabile care ar putea fi determinate de
fericire: existența unui punct de referință ale fericirii determinat genetic, stabilitatea pe termen lung a
personalității și adaptarea hedonică (Lyubomirsky & Della Porta, 2010).
Noțiunea de punct de referință al fericirii determinat genetic a fost susținută de o serie de

studii pe copii gemeni și adoptați. Rezultatele au indicat faptul că ereditatea bunăstării este de
aproximativ 50%, dar şi că după creșterile (sau chiar a scăderile) în starea de bine, oamenii tind să
revină în timp la nivelul de bază al fericirii (Hamer, 1996; Suh și colab., 1996). Astfel, literatura
sugerează că, deși nivelul bunăstării se poate schimba temporar, oamenii în cele din urmă revin la
nivelul de baza determinat genetic. Stabilitatea pe termen lung a trăsăturilor de personalitate sugerează
inutilitate în încercarea de creștere a bunăstării. Literatura sugerează că diferențele individuale stabile
sunt predictori mai acurați decât circumstanțele vieții ai stării de bine în timp (Diener & Lucas, 1999;
McCrae & Costa, 1990). Astfel, nivelurile de bunăstare ar trebui să rămână relativ constante de-a lungul
vieții, datorita legături puternice cu trăsăturile stabile ale personalității. Poate cel mai mare obstacol în
creșterea fericirii este adaptarea hedonică (diminuarea treptată răspunsurilor emoționale la stimuli
pozitivi sau negativi; Frederick & Loewenstein, 1999; Wilson & Gilbert, 2008). Adaptarea hedonică la
evenimentele negative este binevenită și adaptativă, deşi adesea o astfel de adaptare este adesea
lentă sau incompletă. Oamenii nu revin la nivelul de bază al bunăstării după evenimente negative de
viață (handicap, șomaj, divorț sau deces al unei persoane apropiate; Lucas, 2007). În schimb, oamenii
se adaptează relativ rapid și complet la experiențele pozitive (căsătoria sau o schimbare voluntară a
762

locului de muncă (Lyubomirsky, 2009). Aceste rezultate sugerează că oamenii nu pot deveni mai fericiți,
întrucât s-ar putea să nu se adapteze complet la evenimentele de viață negative dar să se adapteze
prea mult la evenimentele de viață pozitive. Totuşi, rata cu care o persoană se adaptează la o
experiență pozitivă sau negativă poate fi controlată cel puțin parțial printr-o activitate intenționată
conștientă (Lyubomirsky, 2009).
13.2. UN MODEL AL SCHIMBĂRII DURABILE A FERICIRII
IMPORTANT
În ciuda acestor afirmații, Lyubomirsky, Sheldon și Schkade (2005) au propus un model care să
specifice modul care să susţină schimbarea durabilă a fericirii. Specific, autorii susţin că nivelul de
fericire cronic al unei persoane este determinat de trei factori: un punct de referință al fericirii cu baze
genetice (reprezentând aproximativ 50% din diferențele individuale ale fericirii cronice), circumstanțele
de viață (10%) și activitățile și practicile intenționate (restul de 40%). Procentele de variație sunt mediile
coeficienților de estimare obținuți în studiile anterioare. În plus acești trei factori interacționează fără
îndoială unul cu altul.
Punctul de referință determinat genetic al fericirii este indicat de o medie a mai multor scoruri
ale fericii auto-raportate de-a lungul timpului și poate avea valori între anumite limite (Sheldon &
Lyubomirsky, 2004). De exemplu, persoanele pot fi promovate (sau retrogradate) la locul de muncă și
pot experimenta o creștere (sau un declin) în fericire, însă ulterior revin la punctul lor predeterminat.
Datorită naturii sale fixe, punctul stabilit este probabil să fie imun la influență sau control. Această lipsă
de maleabilitate pe termen lung face ca să devină un improbabil să poate fi crescută fericirea cronică
(Lyubomirsky et al., 2005).
Circumstanțele de viață ale unei persoane afectează fericirea cronică. Acestea sunt factori
stabili din viața unei persoane și includ condițiile statului de viață (sănătatea, locul de reședință, bunurile
materiale) și diverse detalii demografice (cum ar fi venitul, etnia și apartenența religioasă) (Lyubomirsky
& Della Porta, 2010). Mai mult, circumstanțele de viață sunt vulnerabile la efectele de desensibilizare
emoțională produse de adaptarea hedonică (Lyubomirsky, 2009). De exemplu, au constat că
schimbările circumstanțiale pozitive (cum ar fi primirea unei burse neașteptate sau inițierea unei
fraternități) au fost asociate doar cu o creștere temporară a stării de bine. Încercarea de a produce
schimbări în circumstanțele vieții poate consuma timp, energie sau resurse pe care persoana poate să
nu le aibă și, în unele cazuri să fie practic imposibile (o scădere a pieții imobiliară atunci când cineva
dorește să se mute). Astfel, schimbarea circumstanțelor pentru a crește fericirea nu este eficientă.
Scopul activităților intenționate este foarte larg și poate fi cognitiv (o atitudine optimistă),
comportamentale (scrierea sau împărtășirea unei scrisori de recunoștință o dată pe săptămână) sau
motivațional (dezvoltarea și urmărirea obiectivelor vieții) (Lyubomirsky et al., 2005). Aceste activități
intenționate permit oamenilor să acționeze asupra circumstanțelor - prin gândurile, planurile și
comportamentele lor - în loc să reacționeze pur și simplu la circumstanțe care uneori sunt incontrolabile.
Angajarea în anumite activități intenționate reprezintă cea mai eficientă metodă de creștere a fericirii
cronice, deoarece astfel de activități împiedică procesul de adaptare hedonică (Lyubomirsky, 2009).
Practicile intenționate sunt relativ dinamice și episodice, ceea ce înseamnă că natura activității sau
procesul prin care pot fi finalizate sunt variate. Aplicarea activităților intenționate poate varia. De
exemplu, activitățile pot fi păstrate ca noi și interesante printr-o frecvență optimă sau o sincronizare,
cum ar fi scrisori de mulţumire o dată pe săptămână comparativ cu de trei ori pe săptămână
(Lyubomirsky et al., 2005). Schimbarea activităților - cum ar fi practicarea a variate acte de bunătate mai
curând decât aceleași acte în fiecare săptămână poate, de asemenea, să prevină plafonarea și să
producă creșteri pe termen lung ale bunăstării. Activitățile inedite și neașteptate pot genera experiențe
763

noi care sunt mai relevante pentru un individ și care produc reamintiri de durată. Toți acești factori atrag
atenția asupra activității şi, astfel, adaptarea este mai puțin probabilă atunci când un individ este capabil
să conștientizeze activitatea (Lyubomirsky, 2009).
Acest model al fericirii durabile a fost testat într-o serie de intervenții controlate aleatoriu.
Rezultatele acestor intervenții oferă o perspectivă asupra mecanismelor cauzale prin care practicile
intenționate pot produce creșteri ale fericirii durabile, scad adaptarea hedonică și pot servi ca modele
pentru dezvoltarea strategiilor de îmbunătățire a rezilienței în fața stresului sau a traumelor.
13.3. INTERVENȚII CONTROLATE ALEATORIZATE
13.3.1. Realizarea actelor de bunătate

Pentru a testa eficacitatea implementării unei strategii de îmbunătățire a fericirii, precum și
importanța sincronizării (sau frecvenței), Lyubomirsky și colaboratorii au efectuat o intervenție controlată
randomizat în care participanții au fost instruiți să practice acte aleatoare de bunătate pentru o perioadă
de 6 săptămâni. În fiecare săptămână, studenții efectuau cinci acte de bunătate, fie toate într-o singură
zi, fie răspândite pe parcursul unei săptămâni. Rezultatele au indicat creșteri pe termen scurt ale fericirii
doar pentru participanții care au practicat toate cele cinci acte de bunătate într-o singură zi
(Lyubomirsky et al., 2005). Această constatare susține ideea că programarea/sincronizarea este critică.
Este posibil ca actele de bunătate derulate pe parcursul săptămânii (spre deosebire de toate într-o
singură zi) să fi diminuat relevanța fiecărui act, făcând-o mai puțin distinct de alte tipuri de acte pe care
studentul le îndeplinea de obicei. Într-un alt studiu asupra fericirii, participanții care și-au numărat pur și
simplu actele de bunătate de-a lungul unei săptămâni au raportat niveluri relativ mai mari de fericire
subiectivă comparativ cu grupul de control (Otake et al., 2006).
O altă intervenție a impus studenților să practice acte de bunătate timp de 10 săptămâni
(Boehm și colab., 2009). Participanții au efectuat acte amabile fie de trei ori fie de nouă ori în fiecare
săptămână, au repetat în același act săptămânal sau l-au modificat. Unul grup de control a listat pur și
simplu evenimentele din săptămâna trecută. Surprinzător, rezultatele au indicat că frecvența actelor
generoase nu a afectat bunăstarea. Cu toate acestea, studenții care au variat actele lor amabile au
arătat o creștere a fericirii imediat după intervenție și până la o lună mai târziu. Participanții cărora nu li
s-a oferit posibilitatea de a-și folosi diverse acte de bunătate au raportat un nivel de fericire mai mic la
jumătatea intervenției și la final au revenit la nivelul de bază de la începutul studiului.
Aceste intervenții ilustrează faptul că fericirea poate fi amplificată printr-o activitate
intenționată și că timpul și varietatea acţiunilor moderează eficiența practicării unei strategii de
îmbunătățire a fericirii.
13.3.2. Exprimarea recunoștinței și optimismului

În baza rezultatelor anterioare care au indicat că gândirea recunoscătoare promovează
savurarea evenimentelor pozitive şi produce creștere a fericirii până la o lună după intervenție
(McCullough, 2003; Seligman et al., 2005), autorii au instruit participanții să își exprime recunoștința în
mod regulat într-un jurnal al recunoștinței maxim cinci lucruri pentru care sunt recunoscători - fie o dată
pe săptămână fie de trei ori pe săptămână (Lyubomirsky et al., 2005). Participanții au raportat o creștere
a stării de bine numai dacă și-au numărat binecuvântările o dată pe săptămână. Această constatare
susține ideea că frecvența unei activități este crucială pentru fericire. Studenții cărora li s-a cerut să
scrie în jurnalul recunoștinței de trei ori pe săptămână, s-ar putea să constate că activitatea nu mai este
nouă și semnificativă (poate asemănătoare cu o corvoadă) comparative cu cei care și-au exprimat
recunoștința doar o dată pe săptămână (Lyubomirsky et al., 2005).
Într-o altă intervenție, Lyubomirsky et al., (2008; Studiul 1) au testat efectul moderator al
motivației, permițând participanților să aleagă între două experimente. Cei care au optat să se înscrie
într-un experiment conceput pentru a stimula fericirea au format grupul „motivat”, iar cei care au optat
764

pentru un experiment descris ca implicând exerciții cognitive au servit ca grup nemotivat. Toți studenții
au fost rugați apoi să își exprime recunoștința (scriind scrisori de recunoștință), să își exprime
optimismul (într-un jurnal despre realizarea viitoare a obiectivelor de viață și despre viselor lor) şi să
finalizeze o activitate de control al comparației o dată o săptămână timp de 8 săptămâni. Participanții
care au fost aparent motivați să devină mai fericiți au avut un nivel mai ridicat de bunăstare la sfârșitul
studiului comparativ cu cei care nemotivați. Cele mai mari beneficii pentru fericire au apărut la studenții
care au avut un grad ridicat de potrivire cu activitatea desemnată (au considerat că activitatea este
plăcută și uşor de realizat), care au depus mai mult efort în activitate în perioada de intervenție de 8
săptămâni și care au continuat să practice activitatea după terminarea perioadei de intervenție.
Un studiu follow-up a urmărit să testeze dacă efectele practicilor de creștere a fericirii și
mecanismele care stau la baza acestora se generalizează în culturi diferite. Folosind un design
experimental aproape identic cu cel utilizat prezentat mai sus, Lyubomirsky et al., (2008; Studiul 2) au
constatat că, în comparație cu un grup de control, atât anglo-americanii cât și americanii asiatici care au
practicat recunoștința sau optimismul timp de 6 săptămâni au raportat creșteri semnificative ale
bunăstării imediat după ce intervenția s-a încheiat și până la o lună mai târziu, deși anglo-americanii au
depus mai mult efort în intervenție și au beneficiat mai mult de ea. Cu toate acestea, în timpul
intervenției, americanii asiatici au arătat creșteri mai mari ale sentimentului de conectare și de
recunoștință decât anglo-americanii și ulterior au fost mai susceptibili să se implice în exerciții. Aceste
rezultate evidențiază diferențe culturale în eficacitatea activităților de îmbunătățire a fericirii care pot fi
luate în considerare (diferențe eul „independente” versus „interdependente” din culturile anglo versus
cele asiatice; Markus & Kitayama, 1991). Cu toate acestea, unele procese par a fi împărtășite de
diverse culturi. Astfel, s-au constatat creșteri ale nivelului de fericire la toți participanții care au fost
mediate de creșteri ale nivelului de recunoștință, optimism, relații apropriate cu ceilalți, autonomie și
experimentarea evenimentelor pozitive.
13.4. PROCESAREA EXPERIENȚELOR DE VIAȚĂ NEFERICITE ȘI FERICITE
O serie de studii au testat care modalități de procesare a experiențelor de viață nefericite și

fericite ar putea spori bunăstarea (Lyubomirsky, Sousa & Dickerhoof, 2006). În Studiul 1, studenții au
fost instruiți să scrie, să vorbească sau să se gândească în privat la cea mai negativă experiență de
viață timp de 15 minute în 3 zile consecutive. Studenții care au scris sau au vorbit despre o experiență
trecută negativă au raportat niveluri mai ridicate de bunăstare și sănătate fizică în comparație cu cei
care s-au gândit în privat la această experiență. Acest model a fost găsit și 4 săptămâni mai târziu.
Aceste rezultate au implicații interesante cu privire la cel mai bun mod de a face față unui eveniment
negativ.
IMPORTANT
Procesul de scriere sau vorbire despre un eveniment traumatic necesită organizarea de cuvinte
într-o poveste coerentă. Această funcție inerentă de crearea a unui structurii în scris sau vorbit despre
traumă a permis studenților să înțeleagă experiența și să „elibereze” negativitatea care o înconjură
(Pennebaker & Francis, 1996). În schimb, gândirea în privat la un eveniment traumatic tinde să fie mai
mult bazată pe imagine și haos și nu ajută la organizare și structurare. Într-adevăr, concentrarea
repetitivă asupra cognițiilor negative poate determina indivizii la reexperimenteze și să se rumineze
despre experiențele negative (vezi Nolen-Hoeksema et al., 2008 pentru recenzie).
În Studiul 2, studenții au fost instruiți să scrie, să vorbească sau să se gândească în mod

privat la evenimentul lor de viață cel mai fericit. Rezultatele au fost inverse celor din Studiul 1.
Participanții care s-au gândit în mod privat la experiența lor cea mai fericită au raportat o creștere mai
765

mare a satisfacției vieții decât cei care au scris sau au vorbit despre o astfel de experiență. Pentru a
examina mecanismele care stau la baza acestor tipare diferite de rezultate, în Studiul 3 studenții au fost
instruiți să analizeze (să dea sens sau să încerce să înțeleagă) sau să redea (reexperimenteze) cel mai
fericit eveniment al vieții lor în timp ce scriau sau se gândeau la acesta. Rezultatele au indicat că
participanții care s-au gândit și au redat experiența lor de viață cea mai fericită - fără să încerce
sistematic să-și dea seama de ce s-a întâmplat - au raportat cea mai mare bunăstare de-a lungul
timpului în comparație cu participanții care au scris și au analizat un astfel de eveniment (care au
raportat cel mai mic nivel al stării de bine).
IMPORTANT
Această cercetare sugerează că căutarea sistematică a înțelegerii evenimentelor negative ale vieții
este benefică pentru fericire. În schimb, atunci când vine vorba de evenimente pozitive din viață,
savurarea și reexperimentarea acestora (fără analiză) este mai adaptativă (conform lui Wilson & Gilbert,
2003).
13.5. ÎMBUNĂTĂȚIREA REZILIENȚEI PSIHOLOGICE
Studiile descrise anterior toate au testat eficacitatea practică a strategiilor de îmbunătățire a

fericirii de către persoane care, în medie, erau sănătoase din punct de vedere psihologic și nu se
confruntau cu factori stresori severi. Cu toate acestea, utilizarea strategiilor de îmbunătățire a fericirii
este valoroasă nu doar pentru persoanele normale, bine adaptate, dar și pentru cele care suferă atât de
simptome sub-clinice și tulburări clinice, inclusiv deprimare reactivă și cronică și anxietate (Lyubomirsky
& Dickerhoof, 2011). O direcţie importantă legat de activitățile comportamentale pozitive se referă la
îmbunătățirea rezilienței psihologice. Definită ca abilitatea de a se recupera din experiențele emoționale
negative, reziliența implică procesul prin care o persoană experimentează emoții pozitive în fața
circumstanțelor adverse (Carver, 1998; Lazarus, 1993). Astfel, reziliența îi ajută pe oameni să facă față
evenimentelor de viață stresante și să întreprindă acțiuni comportamentale pro-active pentru a asigura
evaluări emoționale mai pozitive ale evenimentelor (Folkman & Lazarus, 1985).
Literatura anterioară sugerează că o creștere a stării de bine poate facilita confruntarea cu
experiențele negative viitoare şi că răspunsul rezilient poate fi consolidat (Lyubomirsky & Della Porta,
2010), apare întrebarea dacă un individ își poate îmbunătăți în mod intenționat nivelul de reziliență prin
utilizarea strategiilor de îmbunătățire a fericirii.
Cercetările anterioare care folosesc strategii de îmbunătățire a fericirii cu o populație clinică
au arătat că utilizarea mai multor exerciții de stimulare a stării afective, cele de exprimarea
recunoștinței și optimismului au ameliorat simptomele de depresie (vezi Lyubomirsky & Della Porta,
2010 pentru sinteză). În comparație cu strategiile inadaptative de coping (cum ar fi ruminația) utilizate
tipic de persoanele depresive și disforice pentru a face față evenimentelor negative, aceste activități
pozitive pot servi ca strategii alternative de coping relativ mai eficiente (Lyubomirsky & Dickerhoof,
2011).
IMPORTANT
Lyubomirsky și della Rosa (2010) argumentează că intervențiile de fericire pot fi aplicate persoanelor
care se confruntă cu factori stresori, traume sau tulburări clinice severe. Mecanismul critic implică emoții
pozitive - adică sentimente de bucurie, mândrie, curiozitate, liniște, vigoare sau afecțiune - care sunt
generate de practicarea continuă a strategiilor intenționate de stimulare a fericirii. Studiile descrise
anterior oferă dovezi convingătoare de ce anumite activități cresc fericirea, dar rezultatele lor dezvăluie
cum și de ce apar astfel de creșteri.
766

O schimbare pozitivă a modului în care oamenii s-au perceput pe ei înșiși și lumea din jurul lor
a mediat relația dintre practica activităților intenționale pentru creșterea fericirii și nivelurile crescute ale
bunăstării (Lyubomirsky & della Rosa, 2010). Acești factori de mediere - mai multe constructe pozitive,
mai multe experiențe pozitive și mai multe emoții pozitive - sunt esențiale pentru a înțelege cum și de ce
intervențiile de fericire pot fi eficiente după experimentarea unor evenimente negative și în contexte
clinice. Mecanismul cheie, după cum au argumentat Fredrickson și Levenson (1998), este că emoțiile
pozitive pot „anula” efectele nocive ale emoțiilor negative. De exemplu, participanții cărora li s-au indus
experimental emoții pozitive (bucuria și mulțumirea) manifestă o recuperare cardiovasculară mai rapidă
după un stimul inductor al anxietății (Fredrickson et al., 2000). Datele recente au extins această
constatare și pentru depresie (Dickerhoof, 2006). Concret, participanții instruiți să practice recunoștința
sau optimismul au raportat emoții pozitive mai frecvente, cum ar fi mulțumirea și plăcerea, timp de 3 luni
după încheierea intervenției. Aceste emoții pozitive, la rândul lor, au determinat simptome depresive mai
reduse până la 6 luni de la intervenție.
Aceste studii evidențiază modalități prin care intervențiile de fericire, prin impactul lor asupra
emoțiilor pozitive, gândurilor pozitive și evenimentelor pozitive, pot ajuta oamenii să-și construiască
reziliența în fața adversității și să își revină după experiențele negative. Acest proces poate avea loc prin
trei mecanisme. În primul rând, emoțiile, cum ar fi bucuria, satisfacția și interesul, afectate de intervenții
pozitive oferă indivizilor un fel de time-out psihologic în fața stresului și îi ajută să perceapă „imaginea
de ansamblu” a situației lor. Prin urmare, o circumstanță negativă sau chiar traumatică poate deveni mai
puțin copleșitoare și are impact mai slab asupra vieții. În al doilea rând, activitățile de fericire pot
contracara gândurile negative şi disfuncționale și, astfel, pot consolida gândirea pozitivă (Lyubomirsky &
Della Porta, 2010). De exemplu, așteptările pline de speranță produse de strategia de optimism pot
înlocui gândurile de lipsă de speranță și neputință. Studii realizate de Lyubomirsky și colaboratorii au
arătat că cei care au practicat în mod activ și regulat fie recunoștința sau optimismul pe o perioadă de 6-
8 săptămâni și-au perceput experiențele rutiniere mai pozitiv (evenimente cotidiene - întâlnirea cu un
prieten , naveta la serviciu, gătitul cinei a fost mai mulțumitoare; Lyubomirsky et al., 2008; Studiul 1) și
au raportat gânduri mai recunoscătoare, optimiste, autonome și de îmbunătățire a relațiilor (Studiul 2).
Aceste gânduri și interpretări mai pozitive au determinat, la rândul lor, îmbunătățiri ale fericirii.
În cele din urmă, activitățile de fericire duc adesea la experiențe pozitive. De exemplu,
practicarea unor acte de bunătate produce momente în care oamenii se simt eficienți și apreciați și care
pot genera noi prietenii. Lyubomirsky et al. (2008; Studiul 2) au constat că persoanele care și-au
exprimat optimismul sau recunoștința au raportat mai multe evenimente pozitive care persistă cu ele și
că aceste experiențe au mediat creșterea fericirii. Este important de menționat că persoanele care se
confruntă cu stresori nu trebuie numai să crească emoțiile pozitive, ci și să scadă emoțiile negative
printr-o varietate de tehnici verificate empiric, inclusiv terapia cognitiv-comportamentală (Beck et al.,
1987; Hollon et al., 2002), reducerea stresului bazată pe strategii mindfulness (Kabat-Zinn, 1990) și
tratament medicamentos dacă este cazul (Klein et al., 1980).
În rezumat, activitățile intenționate de îmbunătățire a fericirii produc emoții pozitive care pot
contracara efectele emoțiilor negative, și pot genera gânduri și experiențe pozitive. Prin aceste procese,
astfel de activități pot fi eficiente în îmbunătățirea rezilienței psihologice.
13.6. DIRECȚII ȘI CONCLUZII VIITOARE
Sunt multe lucruri de învățat despre eficacitatea, implementarea și mecanismele care stau la
baza strategiilor de îmbunătățire a fericirii. În primul rând, este necesară o monitorizare pe termen lung
pentru a determina dacă efectele activităților precum exprimarea recunoștinței sau a optimismului
rămân peste 6 până la 9 luni după intervenție (Lyubomirsky et al., 2008; Seligman și colab., 2005).
Trebuie testate efectele diverselor strategii de îmbunătățire a fericirii pe perioade îndelungate de timp. În
al doilea rând, este nevoie de cercetări suplimentare privind efectele intervențiilor de fericire asupra
767

stărilor și sindroamelor negative pe termen lung (de exemplu, depresie), dar și asupra experiențelor
stresante zilnice legate de greutățile psihologice pe termen scurt. În al treilea rând, consecințele
practicării activităților de stimulare a fericirii sunt încă asociate cu toate beneficiile legate de fericirea în
sine (Lyubomirsky, Sheldon și Schkade, 2005). Sunt necesare mai multe investigații pentru a identifica
avantajele de răspândire ale practicării intervențiilor de fericire (cu privire la îmbunătățirea relațiilor,
îmbunătățirea optimismul și stimei de sine, creșterea venitului și a productivității muncii sau consolidării
funcției imunitare) dincolo de creșterea bunăstării. Multe dintre aceste avantaje ale creșterii fericirii pot
servi ca mecanisme care pot avea impact asupra rezilienței.
De asemenea este important să avansăm cunoștințele noastre despre cum și de ce sunt
eficiente intervențiile pozitive (Lyubomirsky & Della Rosa, 2010). De exemplu, beneficiile unor astfel de
intervenții pot fi moderate de efortul efectiv sau perceput de o persoană (Zautra & Reich, 1980), precum
și de motivația unei persoane de îmbunătățire și gradul de „potrivire” cu tipul de intervenție (Sheldon &
Elliot, 1999).
Studii care să testeze o serie de moderatori care ai eficienței strategiei sunt importante
(Lyubomirsky & Della Porta, 2010). O serie de aspect trebuie clarificate. Contează atunci când se
practică o activitate de fericire gradul în care cineva dorește să fie fericit? Suportul social (un prieten sau
un membru de familie care este de ajutor și liniștitor) îmbunătățește efectele unei activități asupra
fericirii? Trăsăturile de personalitate moderează eficiența practicării unei activități de fericire?
Capacitatea de a rezolva lent și reflexiv problemele sau de luare a deciziilor are impact asupra
practicării unei activități de fericire (Frederick, 2005)? Contează nivelul inițial al depresiei atunci când se
practică o activitate de fericire?
Pe lângă strategiile menționate mai sus, pot fi testate tehnici alternative de stimulare a fericirii
și implementate în independent sau în combinație cu intervențiile tradiționale de fericire. De exemplu,
intervențiile de mediu care implică folosirea parfumurilor artificiale plăcute, muzică veselă sau iluminare
albă caldă s-au dovedit a crește afectele pozitive și eficiența în rezolvarea sarcinii (Baron, 1990),
creativitatea (Adaman & Blaney , 1995), și rezolvarea conflictelor (Baron et al., 1992; Studiul 2).
Combinarea manipulărilor de mediu sau a altor tehnici care stimulează bunăstarea cu intervenții
cognitive și comportamentale poate produce efecte sinergice sau multiplicate asupra fericirii și a altor
rezultate pozitive.
Emoțiile pozitive sunt esențiale nu numai pentru producerea fericirii durabile, ci și pentru
întărirea coping-ului și rezilienței în fața adversității. Cu toate acestea, puține cercetări empirice actuale
se bazează direct pe această noțiune. Studiile viitoare ar trebui să exploreze măsura în care intervențiile
de fericire pot crește reziliența producând emoții pozitive, constructe pozitive și experiențe pozitive.
Sperăm ca rezultatele studiilor viitoare să elucideze mai mult complexitatea activităților intenționate
pozitive și să ofere o perspectivă mai clară asupra modului în care aceste intervenții pot contribui la
creșterea fericirii și rezilienței psihologice pe populații sănătoase, stresate și clinice.
768

1. Conform modelului lui Lyubomirsky et al., (2005) nivelul cronic de fericire al unei persoane este
determinat de:
a. existenţa unui punct de referință al fericirii cu baze genetice
b. circumstanțele de viață care afectează fericirea
c. activitățile și practicile intenționate
d. capacitatea de adaptare hedonică
2. Conform lui Lyubomirsky şi Della Porta (2010) activitățile intenționate au potențial pentru creșterea
durabilă a stării de bine şi pot viza aspecte:
a. cognitive şi comportamentale
b. cognitive şi motivațional
3. Schimbarea activităților intenționate pentru a creşte nivelul de bunăstare se poate realiza prin:
a. frecvență scăzută sau lipsa de sincronizare a activităţilor
b. păstrarea constantă a tipului de activitate
c. realizarea unei activitățile obişnuite
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învățare 1 1 – a, b, c 2–c 3–a
Unitatea de învățare 2 1 – a, c 2–b
Unitatea de învățare 3 1 – a, b 2–a 3 – a, b
Unitatea de învățare 4 1–c 2–b 3–c
Unitatea de învățare 5 1 – b, d 2–a 3 – b, d
Unitatea de învățare 6 1–c 2–b 3 – a, b
Unitatea de învățare 7 1–a 2–a 3 – a, c
Unitatea de învățare 8 1–c 2–b 3–c
Unitatea de învățare 9 1–a 2–c 3–a
Unitatea de învățare 10 1–b 2–b 3–d
Unitatea de învățare 11 1–c 2–b
Unitatea de învățare 12 1–a 2 – b, c 3 – a, b, c
Unitatea de învățare 13 1 – a, b, c 2–c 3–d
769

Psihologia Rezilientei CURS

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Rezilientei CURS

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RUXANDRA-LOREDANA DIACONU-GHERASIM

1.1. ORIGINILE CONCEPTULUI DE REZILIENȚĂ

traumatic atât la nivel individual cât și istoric (Condly, 2006).

Realizări și critici ale cercetărilor timpurii asupra rezilienței

1.2. MATURIZAREA ȘTIINȚEI REZILIENȚEI

În timp, conceptualizarea termenului de reziliența a devenit mai dinamică reflectând

în consecință copiii (Cummings et al. 2012).

Majoritatea cercetărilor în domeniul rezilienței s-au concentrat asupra copilăriei mijlocii și

1.4. REZILIENȚA LA ADULȚI

De asemenea, rezilienţa adulţilor a început să fie studiată în situaţii de adversitate cronică,

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE

2.1. DEFINIREA REZILIENŢEI

Din această perspectivă capacitatea de adaptare și confruntare cu factorii adversivi reprezintă

Astfel, caracteristicile personale și contextuale ale rezilienţei acționează în timp în cadrul

2.2. MĂSURAREA REZILIENȚEI

2.2.1. Caracteristici psihometrice ale scalelor

TEME DE CONTROL OBLIGATORII

Validitatea se referă la măsura în care dovezile empirice și teoria susțin utilizările și

au responsabilitatea de a defini cu atenție și în mod clar constructul pe care intenționează să îl

Astfel, ar crește considerabil probabilitatea de a obține informații credibile cu privire la legătura

1. În alegerea instrumentelor pentru măsurarea conceptului de rezilienţă Naglieri et al. (2013)

3.1. FACTORI DE PROTECŢIE

3.1.1. Caracteristici individuale.

3.1.3. Mediul social

4.1. NATURA DEZVOLTĂRII

Ideea cercetării rezilienței a apărut în cadrul cercetărilor asupra tulburărilor psihopatologice,

4.2. REZILIENȚĂ ȘI NE-ADAPTARE ÎN COPILĂRIE ȘI ADOLESCENȚĂ

Reziliența și ne-adaptarea sunt produsul istoriei de dezvoltare, ambele referindu-se la adaptări la

4.3. FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII REZILIENȚEI

4.3.1. Reziliența implică mai mult decât schimbarea circumstanțelor.

Într-un studiu, Egeland și Kreutzer (1991) au indicat că o adaptare inadecvată (probleme de

4.4. REZILIENŢA ÎN PERIOADA ADULTĂ

TEME DE CONTROL OBLIGATORII

Copiii nu se nasc rezilienți, ci factorii genetici și de mediu au funcționat conjugat ca mecanisme

5.1. NATURA ȘI MEDIU DE DEZVOLTARE

Acestea se bazează pe datele obținute de design-uri cvasi-experimentale care implică gemeni

5.2. DIFERENŢE INDIVIDUALE ŞI REZILIENŢĂ

Există numeroase cercetări comportamentale genetice cantitative (realizate pe gemeni sau

5.2.1. Temperament și personalitate

5.2.2. Factori cognitivi

5.3. FACTORII NON-EREDITARI: COMUNI ȘI NE-COMUNI

5.4. REZILIENȚA CA PROCES: TRANZACȚII EREDITATE-MEDIU

5.4.1. Interacțiunea ereditate-mediu

5.4.2. Corelația ereditate-mediu

TEME DE CONTROL OBLIGATORII

5.5. REZILIENȚA CA PROCES DE DEZVOLTARE

6.1. MODELUL STRES-DIATEZĂ AL TULBURĂRILOR PSIHOPATOLOGICE

Studiile realizate pe eșantioane de perechi de gemeni de gen feminin au indicat că evenimente

Literatura anterioară a indicat că trăsăturile de personalitate, procesele de coping sau o

6.2. PERSONALITĂȚI REZILIENTE

Caracteristicile personalității reziliente contribuie la un nivel ridicat de funcționare adaptativă.

6.2.1. Sensul sinelui

amenințătoare, problematică și pe sine ca vulnerabil (Campbell-Sills et al., 2006). Încrederea în sine și

6.2.3. Abilități interpersonale

6.3.3. Mecanisme de apărare

6.3. STRATEGII DE COPING

6.4. PERSONALITATE ȘI COPING

Literatura anterioare a demonstrate că trăsăturile de personalitate pot să afecteze repertoriul

6.4.1. Personalitatea rezilientă ca factor de protecție

TEME DE CONTROL OBLIGATORII

6.4.2. Independența efectelor personalității și strategiilor de coping

Pierderea reprezintă o parte integrantă și provocatoare a dezvoltării umane. Literatura

7.1. CE CARACTERIZEAZĂ REZILIENȚA ÎN RĂSPUNSUL LA PIERDERE?