Cuprins

ARGUMENT.............................................................................................................................3

PARTEA TEORETICĂ ............................................................................................................5

Capitolul 1 – Introducere. Delimitări conceptuale...................................................................5

1.1. Coping ..............................................................................................................................5

1.2. Locus of control .............................................................................................................. 10

Capitolul 2 - Abordări ale procesului de coping .................................................................... 13

2.1. Teorii ale stresului ca declanşator al procesului de coping ............................................... 13

2.2. Divorţ şi coping .............................................................................................................. 15

2.2.1. Abordări teoretice ..................................................................................................... 15

2.2.2. Studii empirice ......................................................................................................... 17

2.3. Pierderea copilului şi coping ........................................................................................... 19

2.3.1. Abordări teoretice .................................................................................................... 19

2.3.2. Studii empirice ......................................................................................................... 23

Capitolul 3: Abordări ale locului controlului ......................................................................... 26

3.1. Discuţii ........................................................................................................................... 26

3.2. Studii empirice ................................................................................................................ 28

1
PARTEA PRACTICĂ ............................................................................................................ 30

Capitolul 4 – Designul cercetării ............................................................................................ 30

4.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării .................................................................................... 30

4.2. Prezentarea variabilelor şi operaţionalizarea lor .............................................................. 32

4.3 Metodologia cercetării ..................................................................................................... 34

4.3.1. Lotul investigat......................................................................................................... 34

4.3.2. Instrumente utilizate şi date privind construcţia lor ................................................... 35

4.3.3. Procedură ................................................................................................................. 38

4.3.4. Rezultate şi interpretări ............................................................................................. 39

Capitolul 5: Concluzii ............................................................................................................. 62

5.1. Analiza globală a rezultatelorz ........................................................................................ 62

5.2. Limite şi direcţii viitoare de cercetare ............................................................................. 66

ANEXE .................................................................................................................................... 68

Referinţe .................................................................................................................................. 93

2
 ARGUMENT

‚Cea mai mare glorie a noastră nu constă în a nu cădea niciodată, ci în a ne ridica după fiecare cădere’
(Confucius)

Delicateţea evenimentelor care presupun activarea strategiilor de coping determină o

diversitate scăzută în ceea ce priveşte realizarea studiilor în domeniul menţionat. Drept urmare,
este de înţeles că majoritatea cercetărilor abordează copingul dispoziţional ca modalitatate
generală de a face faţă situaţiilor neplăcute sau supărătoare. În contextul unui eveniment specific
însă, modalităţi de coping situaţional apar în studii ca fiind determinate de evenimente generale,
oarecum accesibile cercetătorilor, dintre care merită meţionate divorţul dar şi variate tipuri de
dizabilităţi.
Abordareaa copingului în situaţia mamelor care au pierdut un copil este dificilă, în
primul rând datorită intensităţii traumei care determină refuzul de a retrăi cognitiv momentul
producerii evenimentului. În al doilea rând apare problema gradului de deschidere al mamelor
din situaţia discutată care pot simţi o oarecare reticenţă în a vorbi despre întâmplarea nefericită.
Nu trebuie exclusă nici situaţia în care mamele pot considera cererea de a participa la o asemenea
cercetare drept ofensă personală, lipsă de empatie sau lipsa de respect, datorită faptului că
retrăirea evenimentului traumatizant nu este nicidecum un lucru simplu.
Alegerea divorţului ca un al doilea tip de traumă a avut scopul de a evalua diferenţele în
intensitatea traumei suferite de mame, precum şi a observa în detaliu efectul locului controlului
(locus of control) asupra strategiilor de coping activate de mamele din cele două categorii, şi , în
special, diferenţierile determinte de locus of control asupra copingului activat de decesul
copilului.
În ciuda principalei limite pe care am prevăzut-o (şi care ulterior s-a dovedit a fi un
adevărat obstacol), mai exact dificultatea de a selecta lotul de subiecţi, m-am hotărât să abordez
această temă din varii motive care vor fi detaliate în continuare.
Atenţia relativ scăzută oferită de cercetători acestei teme, în comporaţie cu alte subiecte,
intens abordate, face din aceasta o provocare, stârneşte interesul si curiozitatea. De asemenea
abundenţa tezelor de licenţă centrate pe motivaţie, conflict, performanţa şcolară, stiluri de
ataşament etc, a determinat în cazul meu dorinţa de a aduce ceva nou. Datorită imposibilităţii din
punct de vedere calitativ şi cantitativ de a inova prin intermediul lucrării de licenţă, am reuşit

3
doar sa ies din pattern, abordând o temă în domeniul meu de interes, şi în concordanţă cu direcţia
pe care o voi urma în ceea ce priveşte formarea educaţională. Aşadar, interesul pentru acest
subiect se datoreaza şi interesului pentru psihologia clinică.
Un efect puternic ce a contribuit la decizia de a nu abandona ideea măsurării strategiilor
de coping activate de mamele care au pierdut un copil, a fost cel al comunităţii online de sprijin
E.M.M.A. E.M.M.A. este o organizatie non-guvernamentala, non-profit, a cărei activitate se
desfăşoară pe bază de voluntariat şi care sprijină familiile care trec prin drama pierderii unui
copil. Eşecul de a intra ȋn contact cu membrii acestei Organizaţii m-a determinat insă să caut ȋn
continuare forumuri şi siteuri web ȋn care mamele ȋşi dezvăluie experienţele traumatizante.
Aceiaşi metodă a fost utilizată şi pentru a aborda persoanele de gen feminin, divorţate cu copii.
Intenţia a fost de a realiza o cercetare ȋn care să utilizez copingul situaţional ca variabilă
dependetă, strategiile de coping asociate unui eveniment specific, şi nu activate ca trăsătură
individuală de a face faţă unei game largi de evenimente neplăcute sau supărătoare. Instrumentul
utilizat ȋn acest studiu pentru măsurarea strategiilor de coping este cel propus de Charles Carver
şi Michael Scheier şi a fost iniţial conceput ca mijloc de măsurarea a copingului dispoziţional. A
fost ȋnsă ulterior utilizat şi ȋn cazul copingului cu situaţii specifice şi validat in acest sens. Am
vrut să utilizez instrumentul respectiv pentru a trasa direcţiile unui studiu mai larg pe care
intenţionez să ȋl efectuez ȋn ȋncercarea de a adapta chestionarul pe populaţie romȃnească.
O întrebare firească cu privire la cercetarea de faţă surprinde discriminarea de gen.
Aşadar, de ce (doar) mame? Unii autori susţin ideea că în general, mamele par sa fie mult mai
afectate de pierderea unui copil decât taţii. Însă acest lucru se datorează cel mai probabil faptului
că sociatatea permite persoanelor de gen feminin să se exprime într-o mai mare masură decât
cele de gen masculin. Aşadar, multe studii ce au ca scop central strategiile de coping utilizate în
relaţia cu copilul au drept subiecţi mame. Mai mult decât atât, gradul de deschidere, de
exprimare liberă al femeii în comparaţie cu bărbatul face din mame un lot de persoane mai uşor
de abordat în cadrul cercetărilor, ele fiind predispuse într-o măsură mai mare să acorde atenţie şi
disponibilitate cercetărilor ce solicită sacrificarea timpului.
În cele ce urmează voi aborda, din punct de vedere teoretic conceptele centrale ale
lucrării de faţă: locus of control, coping, stres, dar şi viziuni ale psihologilor cercetători asupra
divorţului şi a pierderii. Toate acestea sunt sprijinite de studiile empirice din domeniul
psihologiei care vor fi succint prezentate.

4
 PARTEA TEORETICĂ

Capitolul I: Introducere. Delimitări conceptuale

1.1. Coping

Când adversităţile lovesc, atunci cand funţionalitatea optimă psihologică sau fizică este
pusă în pericol, oamenii ripostează. Ei dezvoltă o serie de procese adaptative care le oferă
potenţialul necesear de a alunga dezastrul, de a reformula provocările şi de a transforma
experienţele stresante în dezvoltare psihologică. Strategiile de coping descriu câteva dintre aceste
procese adaptative. Cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că modul în care oamenii
gestioneaza stresul este crucial în ceea ce priveşte impactul pe care evenimentele stresante ale
vieţii îl au asupra individului atât la momentul desfăşurării evenimentului cât şi pe termen lung.
De aceea natura acestor procese de coping şi modul de a le utiliza rămân o chestiune de real
interes. (Skinner, 2007)
În lucrările mai vechi copingul şi apărarea erau conceptualizate ca indicatori ai unui ego
matur. Însă pe măsură ce au fost detaşate de psihologia eului, copingul a început să fie văzut ca o
manifestare a trăsăturilor de personalitate. Începând cu anii ’70 au apărut viziuni tranzacţionale,
contextuale şi centrate pe proces ale copingului, care domină teoriile prezente din domeniul
psihologiei. Din această perspectivă copingul suprinde modurile în care un individ face faţă unui
factor stresor specific într-un context particular. Modul în care oamenii fac faţă acestor situaţii
este creionat, nu numai de factori personali, dar si de agenţii stresori cu care intră în contact, de
resursele sociale disponibile şi, în mod special, de evaluarea semnificaţiei situaţiei stresante.
(Skinner, 2007).
Agenţii stresori propriuzişi nu sunt însă singurii declanşatori ai strategiilor de coping. În
construirea tiparelor de coping indivizii nu intentionează doar să găsească acţiunile potrivite
pentru a face faţă unei situaţii neplăcute ci ei vor de asemenea să işi apere scopurile, să îşi
controleze emoţiile şi să menţină relaţii cu apropiaţii. Un întreg repertoriu de moduri de coping
este necesar pentru a face faţă acestor ‚cerinţe’ care pot fi uneori contradictorii.
Cercetătorii au analizat în studiile recente modalităţi de a face faţă stresului în general,
de a face faţă situaţiilor stresante în diferite domenii (în organizaţii sau în domeniul sănătăţii), de
a face faţă evenimentelor traumatizante, cum ar fi pierderea unei persoane apropiate sau pur şi

5
simplu le-au cerut subiecţilor să identifice un singur eveniment generator de stres şi să descrie
modalitatea prin care au făcut faţă acestuia.
Numărul de răspunsuri de tip coping poate fi nelimitat în cazul fiecărui individ.
Cercetătorii s-au ocupat de această situaţie problematică grupând răspunsurile în modalităţi de
coping (eng. ways of coping); dintre cele mai des utilizate merită menţionate evitarea, căutarea
de sprijin social, distragerea, acţiunea directă, auto-învinovăţirea, retragerea socială, apelarea la
religie, căutarea de informaţii, acceptarea, negarea, centrarea pe rezolvarea problemei, ş.a.m.d.
Fiecare modalitate de coping corespunde unui set de itemi în instrumentele de
specialitate. De exemplu centrarea pe rezolvarea problemei poate fi suprinsă printr-un item de
genul „Mi-am creat un plan de acţiune şi l-am urmat întocmai”, iar retragerea socială ar include
„Am evitat să fiu în preajma oamenilor”.
Richard Lazarus vorbeşte în ‚Coping theory and research: past present and future’
(1993) despre două perspective ale copingului. Copingul ca stil individual de face faţă situaţiilor
stresante sau supărătoare pe de o parte, şi copingul ca proces pe de altă parte. Din această
perspectivă a procesualităţii, modalităţile de coping se modifică în timp şi în concordanţă cu
situaţiile contextuale în care se produc. (Lazarus, 1993). Considerentele acestei teorii au stat la
baza dezvoltării instrumentului Ways of Coping (Folkman şi Lazarus), unul din cele mai larg
utilizate chestionare pentru analiza strategiilor de coping grupate în opt factori: coping
confruntativ, distanţare, autocontrol, cautarea sprijinului social, acceptarea responsabilităţii,
evadare-evitare, rezolvarea problemei prin planificări şi reinterpretare pozitivă.

Tipuri de coping şi instrumente specifice.

Se delimitează o clasificare clasică în coping centrat pe problemă şi coping centrat pe

emoţie. Prima variantă, numită şi coping direct, este direcţionată spre analiza, rezolvarea, sau,
dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei stresante. Ea ar cuprinde, în principal, strategiile de
acceptare a confruntării cu agentul stressor. Cea de-a doua (coping indirect), se centrează pe
persoană, pe capacitatea ei de a face faţă stresului, şi cuprinde inclusiv modalităţi paleative sau
de autoînşelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor este adesea amânată sau chiar
nu are loc (Lazarus, 1993).
Alţi autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă. Înşişi Folkman şi
Lazarus procedează, în 1985, la o diversificare a structurii copingului (8 strategii: confruntare,

6
distanţare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilităţii, evadare-evitare,
planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă) (Folkman & Lazarus, 1985 apud Popa-
Velea, 1999).

Ways of Coping. În scopul evaluării modului în care oamenii fac faţă stresului Folkman
şi Lazarus (1988) au dezvoltat scala prin care se măsoară modalităţile de coping (Ways of Coping
Questionnaire) şi care constă într-o serie de afirmaţii, fiecare afirmaţie prezentând un gând sau o
acţiune prin care oamenii fac faţa problemelor în situaţia de stres şi prin care s-a făcut distincţia
simplistă între cele două modalităţi generale de coping, coping focalizat pe problemă şi coping
focalizat pe emoţii. Copingul centrat pe problemă ţinteşte spre rezolvarea propriuzisă a situatiei,
sau pe încercările active de a elimina sursa stresului, acesta fiind utilizat cel mai adesea când
indivizii cred că agentul stresor se poate modifica sau elimina. Copingul focalizat pe emoţie se
referă la reducerea sau managementul stresului emoţional care rezultă în urma acţiunii agenţilor
stresori. Acesta este adesea utilizat când stresorul este perceput ca permanent, neputând fi
modificat, ca ceva ce trebuie îndurat, suportat. Abordate într-o manieră mai complexă strategiile
formează clasele menţionate anterior (confruntare, distanţare, autocontrol, căutarea suportului
social, asumarea responsabilităţii, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare
pozitivă) (Partyka, 2004).
Trebuie menţionat faptul că instumentul ‚Ways of coping’ nu este destinat scopului
măsurării strategiilor de coping ca trăsături sau stiluri personale de coping ci, este un intrument
de măsurare a procesului de coping. Poate fi administrat însă si în prima situaţie în scopul de a
analiza consistenţa strategiilor de coping în diferite situaţii, însă în mod repetat, urmat apoi de
analize intraindividuale. Fiecare administrare însă este centrată pe procesul de coping într-o
situaţie particulară (Forlkman, 1986).

Inventarul COPE. Carver, Scheier și Weintraub (1989) au elaborat un inventar

multidimensional al strategiilor de coping (COPE Inventory) care permite evaluarea strategiilor
diferite prin care oamenii răspund la stres. Autorii aduc completări clasificării lui Lazarus şi
colab. considerând că aceştia din urmă au omis anumite aspecte în ceea ce priveşte
exhaustivitatea Inventarului Ways of coping.
Prin analiza factorială exploratorie a scalelor individuale ale chestionarului COPE,
Carver, Scheier și Weintraub (1989) au identificat iniţial patru factori principali: (1) coping

7
focalizat pe problemă (incluzând următoarele strategii de coping: abordarea activă, planificarea
şi suprimarea activităţilor concurente); (2) coping focalizat pe emoţii (interpretare pozitivă şi
creştere, abţinerea, acceptarea şi abordarea religioasă); (3) coping focalizat pe căutarea
sprijinului social (folosirea suportului social instrumental, folosirea suportului social emoţional
şi focalizarea pe exprimarea emoţiilor) şi (4) coping evitant, de evitare a problemei sau emoţiilor
asociate (negarea, dezangajarea mentală şi dezangajarea comportamentală). Pe lânga acestea
Carver şi colaboratorii săi adaugă în cadrul chestionatului un item care suprinde şi consumul de
alcool sau droguri.
Găsim aceste strategii în studiile elaborate de Charles Carver şi colaboratorii săi şi
grupate în forma : strategii centrate pe problemă, strategii centrate pe emoţie şi strategii
disfuncţionale. Acestea din urmă fac referire la metodele mai puţin constructive de coping
incluzând aici dezangajarea comportamentală, dezangajarea mentală si focalizarea pe exprimarea
emoţiilor. Carver recunoaşte etichetarea controversată a anumitor tipuri de strategii de coping
drept « utila », « mai puţin utilă », « funcţională » şi « disfuncţională ». Abordăm exemplul
negării care poate fi de un real ajutor atunci când presupune minimizarea stresului sau
nefolositoare existând riscul de a creea probleme adiţionale (Partyka, 2004).
Unii autori sustin că în ciuda popularităţii aparente a conceptului de coping, puţină atenţie
a fost acordată chestiunilor de evaluare, acest lucru având drept rezultat mai multe instrumente
de măsurare a copingului cu o validitate şi fidelitate scăzută.
În primul rând trebuie adusă în discuţie claritatea conceptuală a copingului cu pierderea şi
doliul, în comparaţie cu alte tipuri de situaţii stresante. În al doilea rând apare problema
validităţii şi fidelităţii instrumentelor psihometrice actuale de măsurare a strategiilor de coping cu
pierderea şi situaţiile de doliu. Nu în ultimul rând apar limitările metodologice ale evaluărilor
prezente ale copingului cu stresori asociaţi pierderii şi sugestii pentru direcţiile viitoare de urmat
în privinţa propunerii unei noi metode de evaluare (Van Heck, & De Ridder, 2001).
Într-o descriere teoretică complexă, Guus Van Heck şi Denise De Ridder abordează în
2001 sub eticheta ‚Assessments of coping with loss: Dimensions and measurement’, chestiunile
menţionate anterior. În continuare voi rezuma concluziile autorilor:
a. În ceea ce priveşte studierea situaţiei de doliu, toate cercetările au utilizat evaluări
situaţionale ale strategiilor de coping. Aceast mod de evaluare a copingului însă
presupune utilizarea instrumentelor care nu au fost create special pentru situaţiile

8
 de coping cu pierderea. Această ‚tradiţie’ a utilizării unei scale în format
situaţional , o scală care a fost original creată pentru măsurarea copingului
dispoziţional, a dus la amânarea dacă nu chiar anularea dezvoltării unui
instrument care să fie destinat evaluării unui tip particular de stresori, asemenea
pierderii sau doliului. Aşadar nu există informaţie sistematică care să descrie
exact cererile particulare pe care situaţia pierderii le aduce asupra strategiilor de
coping ale indivizilor şi în ce măsură aceste cereri diferă de alte tipuri de condiţii
stresante.
b. Instrumenetele actuale ce măsoară strategiile de coping eşuează în ceea ce
priveşte cuprinderea unei arii complete de gânduri şi comportamente. Unul din
exemple ar fi eroarea de excludere a copingului anticipat. Altul este
restricţionarea copingului la eforturile reactive excluzându-le pe cele proactive în
care indivizii îcearcă să prevadă potenţialii stresori şi să îşi canalizeze resursele
pentru a-şi creşte competenţa, suportând astfel mai uşor stresorii odată ce aceştia
au apărut. Erori care afectează serios studiul copingului cu pierderea sunt, de
exemplu şi confundarea expresiei emoţonale cu ruminaţia emoţională activă sau
pasivă, sau ‚contaminarea’ reglării emoţiei cu stresul emoţional.
c. Instrumentele de coping actuale sunt mai degrabă descriptori slabi ai varietăţii de
eforturi de coping ale indivizilor îndoliaţi. Lista strategiilor de coping ale
indivizilor îndoliaţi este departe de a fi exhaustivă. Multe strategii au fost
ignorate, de exemeplu: fenomene de identificare – adoptarea caracteristicelor,
manierei de a fi şi simptomelor persoanei pierdute, sau halucinaţiile, iluziile
prezenţei persoanei respective; deşi pare bizar faptul că asemnea gânduri şi
comportamente iraţionale sunt vazute ca strategii de coping, acest lucru se
întâmplă deoarece aceste comportamenete pot fi de ajutor în reglarea emoţională.
d. Apare întrebarea dacă itemii celor mai popularizate instrumente de măsurare a
copingului sunt relevanţi pentru evaluarea strategiilor de coping în cazul doliului.
Răspunsul la această întrebare este ilustrat printr-un exemplu adecvat; o analiză a
cestionarului WCQ (Ways of Coping Questionnaire) a lui Lazarus şi Folkman
scoate în evidenţă itemi de tipul: ‚Am incercat sa fac persoana responsabilă să se
răzgândească’, ‚Am realizat ca am adus eu însămi/ însumi această problemă

9
 asupra mea’ sau ‚Mi-am promis că lucrurile vor fi diferite data viitoare’. În mod
evident aceşti itemi au o aplicabilitate redusă în ceea ce priveste copingul cu
decesul, fie al partenerului, copilului, unui prieten sau unei rude. Din acest punct
de vedere autorii recomandă Inventarul COPE al lui Carver şi Scheier deşi susţin
că nici acesta nu acoperă în totalitate tipurile de reacţii posibile.
e. Situaţia actuală a instrumentelor de măsurare a copingului este o provocare pentru
canalizarea eforturilor viitoare de a aduce o nouă generaţie de instrumente pentru
măsurarea copingului în cazul pierderii. Aceste noi instrumente ar trebui să
schiţeze o imagine mult mai validă a ceea ce presupune de fapt experienţa
pierderii şi a modului în care indivizii încearcă să facă faţă acestei experienţe.

1.2. Locus of control

Conceptul locus of control (locul controlului) îşi are originea în lucrările psihologului Julien
Rotter (1966) şi reflectă credinţa pe care indivizii o au cu privire la ce sau cine controlează
evenimentele importante din viaţa lor - ei înşişi sau alţi factori externi cum ar fi alţi indivizi,
şansa, norocul, Guvernul, Divinitatea, ş.a.m.d. Acei indivizi care îşi percep viaţa ca fiind
controlată de propriile acţiuni, aptitudini şi abilităţi sunt consideraţi internalişti, ca având un loc
al controlului intern. În sens invers, aceia care consideră că viaţa lor este controlată de forţe
externe, sunt externalişti, au un loc al controlului extern. Aşadar, Rotter propune o aşezare a
expectanţelor personale pe un continuum cu extremele internalism-externalism. (Hodgkinson,
1992).
Estimarea numărului articolelor publicate care fac referire la controlul intern sau extern
este extrem de dificil de realizat. În ceea ce priveşte numărul investigaţiilor, tezelor de master şi
doctorat nepublcate, acest lucru este imposibil. De neignorat este interesul activ dacă nu chiar în
creştere asupra acestui subiect. Conceptul are în vedere atât parametri situaţionali cât şi diferenţe
individuale, majoritatea studiilor centrânduse pe cea de-a doua categorie (Rotter, 1975).
Conceptul de control intern sau extern derivă din teoria învăţării sociale (Rotter, 1954).
În dezvoltarea teoriei sale, Rotter are la bază lucrările lui Albert Bandura despre determinism,
ideea de bază fiind următoarea: comportamentul unui individ este influenţat de mediu şi
caracteristicile individului, mai exact, comportamentul individului, mediul şi atributele personale
se influenţează reciproc. În dezvoltarea propriei teorii a învăţării sociale Rotter se bazează şi pe

10
legea efectului: oamenii sunt motivaţi să caute stimulii pozitivi şi să îi evite pe cei negativi. El
susţine că efectul comportamentului are un impact puternic asupra motivaţiei indivizilor de a se
angaja în acel comportament specific. Dacă un individ se aşteaptă la un rezultat pozitiv în urma
unui comportament, sau crede că există o posibilitate ridicată a apariţiei rezultatului pozitiv,
acesta va fi mai predispus să manifeste comportamentul respectiv. Comportamentul este întărit,
cu rezultate pozitive, ceea ce determină persoana să îl repete. Teoria învăţăii sociale sugerează un
lucru cert: comportamentul este influenţat de aceşti factori de mediu şi nu doar de factori
psihologici. Aşadar personalitatea reprezintă, în viziunea lui Rotter, o interacţiune între individ şi
mediu, nu se poate vorbi despre o personalitate care să fie independentă de mediu. Pentru
înţelegerea comportamentului este necesar să se aibă în vedere atât particularităţile individuale
cât şi environmentale (Rotter, 1945).
În teoria sa, autorul mai sus menţionat descrie expectanţa ca fiind probabilitatea
(percepută subiectiv) ca un comportament dat să ducă la un rezultat particular sau întărit. Astfel
un comportament are loc datorită expectanţei individului că va obţine scopul către care este
direcţionat. Acest lucru relevă importanţa locului controlului asupra motivaţiei (Rotter, 1945).
Interesul crescut pentru acest concept se poate datora unor probleme sociale persistente,
care sunt legate de incredibila creştere demografică, creşterea complexităţii societăţii şi
sentimentul ulterior al lipsei de putere care pare să afecteze toate nivelurile societăţii, cel puţin în
culturile vestice (Rotter, 1975).

Scala ‚locus of control’

Rotter (1966) susţine că dimensiunea internalism-externalism este o variabilă a
personalităţii stabilă, unidimensională, şi propune un instrument cu 29 de itemi cu alegere forţată
pentru măsurarea acesteia.
În anii ce au urmat, cosnstructul locus of control (intern-extern), şi in special scala lui
Rotter şi-a găsit aplicativitate în literatura psihologică. Mai mulţi autori descriu aplicativitatea
constructului în psihologia clinică, socială, educaţională şi organizaţională. Conţinutul general al
acestor descoperiri este acela că cei cu un loc al controlului intern au o mai bună capacitate de
adaptare decât cei cu un loc al controlului extern, şi mai capabili să facă faţă mai bine
evenimentelor vieţii. În particular, locul controlului extern a fost chiar asociat cu depresia şi lipsa
speranţei (Ashkanasy, 1985).

11
 În ciuda literaturii suportive consistente, o varietate de probleme au fost semnalate, mai
ales în ceea ce priveste validitatea instrumentului lui Rotter. Acestea includ întrebări cu privire la
pertinenţa formatului chestionarului şi anume raspunsurile cu alegere forţată, la
multidimensionalitate, influenţa dezirabilităţii sociale, specificitate culturală. Rotter respinge
aceste critici sustinând că acestea apar numai datorită eşecului în a înţelege corect bazele sociale
de învăţare ale constructului şi datorită aplicării greşite a scalei. El afirmă că scala originală a
fost supusă procedurilor de validare (Ashkanasy, 1985).
Rotter aduce argumente convingătoare în favoarea propriului instrument. În studierea
locului contolului, pentru că avem de-a face cu un construct larg se doreşte studierea
comportamentului într-o varietate mare de situaţii, surprinderea mai multor situaţii fără a
determina scorul total să depindă de o situaţie particulară (ca de exemplu reuşita şcolară) mai
mult decât de alta ( de exemplu, implicarea politică). De accea autorul nu a ţintit obţinerea unui
scor Alpha ridicat (scorul consisţenţei interne), datorită presupunerii că corelaţiile dintre diferiţii
referenţi comportamentali ai conceptului sunt pozitive dar scăzute. ‚Scoruri Alpha foarte ridicate
se pot obţine adresând aceiaşi întrebare în repetate rânduri, dar limitele predictive ale unui
astfel de test sunt evidente’ (Rotter, 1990, p. 491). Este adevărat că nu toate aşa numitele
caracteristici stabile suprind toate situaţiile posibile şi un scor alpha mare, în jurul valorii de 0.90
este suspect în sensul că poate măsura stilurile de răspuns mai mult decât să ofere o serie
reprezentativă de comportamente şi situaţii pe care cineva doreşte să le prezică, sau mai rău decât
atât acest lucru ar putea conduce la redundanţa itemilor. În aceiaşi ordine de idei, pare redundant
să se urmărească procedura deseori folosită care constă în selecţia itemilor pe baza unui singur
criteriu obţinut într-o situaţie specifică pe un lot în mare parte omogen de subiecţi, în condiţiile
în care se doreşte ca testul să prezică un comportament ce apare în diferite situaţii pentru diferiţi
subiecţi (Rotter, 1990).

12
 Capitolul 2: Abordări ale procesului de coping

2.1. Teorii ale stresului ca declanşator al procesului de coping

În ultimele decenii termenul ‚stres’ s-a bucurat de o popularitate crescută mai ales în
domeniul ştiinţelor comportamentale şi ale sănătăţii (Krohne, 2001). În majoritatea abordărilor
termenul denumeşte procesele create de circumstanţe care plasează cerinţe de ordin fizic sau
psihologic asupra individului (Selye 1976). Forţele exterioare ce acţionează asupra corpului sunt
denumite ‚stresori’ sau ‚agenţi stresori’ (McGrath, 1982).
Conform lui Krohne (2001) teoriile care se centrează pe specificul relaţiei dintre cerinţele
externe (stresori) şi procesele interne (stres) pot fi grupate în două categorii diferite: abordări ale
‚stresului sistemic’ în special în fiziologie şi psihobiologie şi abordări ale ‚stresului psihologic’
dezvoltate în câmpul psihologiei cognitive şi avându-i ca reprezentanţi pe McGrath, Folkman şi
Lazarus.

1. Stresul sistemic: Teoria lui Selye

Popularitatea termenului de stres utilizat astăzi în stiinţă şi mass-media se datorează
lucrărilor endocrinologului Hans Selye. Într-o serie de studii asupra animalelelor acesta a
observat că o varietate de evenimente-stimul (căldură, frig, agenţi toxici) aplicaţi intens şi
suficient sunt capabili să producă efecte comune, adică nespecifi ce fiecărui eveniment-stimul.
Potrivit lui Selye, aceste schimbări nespecifice constituie patternul stereotipic (specific) al
stresului sistemic. Selye defineşte acest stres drept ‚o stare manifestată de un sindrom care
constă în toate schimbările induse în mod nespecific intr-un sistem biologic’ (Selye, 1976, p. 64).
Acest tip de răspuns stereotipic este numit sindrom general de adaptare (GAS – General
Adaptation Syndrome).
Deşi teoria lui Selye a avut o mare influenţă asupra cercetătorilor în domeniul stresului,
slăbiciunile acesteia nu sunt de ignorat. Înainte de toate, conceperea stresului ca reacţie la o
multitudine de evenimente diferite a avut consecinţa fatală s-ar putea spune, ca conceptul de
stres să fie confundat cu alte concepte ca anxietate, ameninţare, conflict sau excitare emoţională
riscând astfel să îşi piardă valoarea ştiintifică. Mai mult decât atât, stresorii observaţi ca având
efecte erau încărcaţi cu o anume semnificaţie emoţională: erau ciudaţi şi nefamiliari pentru
animale. În concluzie starea acestora poate fi descrisă în termeni de neajutorare, nesiguranţă şi

13
lipsă a controlului. De asemenea ceea ce ne interesează pe noi este faptul că Selye nu ia în
considerare mecanismele de coping ca mediatori importanţi ai relaţiei stres – rezultat. Acest
lucru este esenţial atunci când vine vorba de teoriile stresului psihologic, cum ar fi, de exemplu,
cea elaborată de Lazarus şi colaboratorii săi (Selye, 1976).

2. Stresul psihologic: teoria lui Lazarus

Două concepte de bază prezente în orice teorie a stresului sunt: evaluarea ( de către
indivizi a semnificaţiei evenimentelor ce reprezintă un pericol pentru bunăstarea lor personală) şi
coping (eforturile indivizilor în gândire şi acţiune, de a aborda diferite cerinţe exterioare)
(Lazarus, 1993).
În teoria lui Lazarus stresul este văzut ca un concept relaţional (nu ca o stimulare
exterioară specifică, nici ca un pattern specific de reacţii psihologice, comportamentale sau
subiective), o tranzacţie între indivizi şi mediu. Stresul psihologic este astfel o relaţie cu mediul
pe care o persoană o interpretează ca fiind semnificativă pentru bunăstarea proprie şi în care
cerinţele externe ating sau depăşesc resursele copingului. (Lazarus, 1991 apud Krohne, 2001).
Definiţia în sine punctează două procese ca mediatori centrali în relaţia individ-mediu şi anume
interpretarea sau evaluarea cognitivă si copingul.
Conceptul de ‚evaluare’ (sau interpretare) este un factor cheie în intelegerea stresului.
Ideea de bază este accea că procesele emoţionale (incluzând stresul) sunt dependente de
expectanţele actuale pe care persoana le manifesta cu privire la semnificaţia şi rezultatul unei
situaţii specifice. Acest concept este necesar pentru a explica diferenţele individuale în ceea ce
priveşte calitatea, intensitatea şi durata unei emoţii în mediile care sunt din punct de vedere
obiectiv asemănătoare pentru indivizi diferiţi. Există presupunerea generală că starea rezultată
este generată, menţinută şi într-un final eliminată de un pattern specific de interpretări. Acestea
sunt determinate de un număr de factori personali şi situaţionali dintre care cei mai importanţi
sunt dispozitiile, scopurile, valorile, expectanţele, predictibilitatea, controlabilitatea şi iminenţa
unui eveniment ce poate induce stresul (Krohne, 2001).
Lazarus distinge între evaluarea primară şi secundară. Acestea se bazează pe surse
diferite de informaţie. Evaluarea primară apare dacă un lucru relevant pentru bunăstarea
individului se produce, iar cea secundară are în vedere opţiunile de coping (Lazarus, 1993).
Pentru o mai bună înţelegere asupra acestei clasificări se poate spune că evaluarea primară este

14
procesul perceperii unei ameninţări în mediul inconjurător, iar evaluarea secundară este procesul
prin care se decide cum să se răspundă la ameninţarea respectivă. În acest context copingul
reprezintă procesul executării răspunsului care a fost selectat în evaluarea secundară.
Trebuiesc menţionate cele trei tipuri de stres distinse de Richard Lazarus: răul,
ameninţarea şi provocarea. Răul (eng. harm) se referă la prejudiciul psihologic sau pierderea care
deja s-a întâmplat. Ameninţarea (eng. threat) vizează anticiparea ,răului’, care pare iminent, iar
provocarea (eng. challenge) rezultă din cerinţele mediului pe care individul simte că le
stăpâneşte. Aceste tipuri de stres sunt incorporate în tipuri de reacţii emoţionale, ilustrând astfel
legătura celor două câmpuri ale stresului şi emoţiilor. Lazarus distinge 15 emoţii de bază dintre
care nouă negative (furie, frică, anxietate, vină, rusine, tristeţe, invidie, gelozie, dezgust) şi patru
pozitive (fericire, mândrie, alinare, dragoste). Două sunt clasificate ca având valenţă mixtă:
speranţă şi compasiune (Krohne, 2001).
Copingul este asociat conceptului de interpretare cognitivă şi relevant în procesul
relaţional individ-mediu. Majoritatea abordărilor în domeniu urmăresc teoria lui Susan Folkman
şi Richard Lazarus care definesc copingul drept ‚efortul cognitiv şi comportamental de a
gestiona, tolera sau reduce cerinţele interne şi externe şi conflictele dintre ele’ (Folkman şi
Lazarus, 1980 apud Krohne, 2001, p 223).

2.2. Divorţ şi coping

2.2.1. Abordări teoretice

Rata crescândă a divorţului este poate una din cele mai dramatice şi ambiţioase
modificări în viaţa familială la care am fost martori în decursul secolului 20. Cercetătorii au
atribuit creşterea ratei divorţului în societatea contemporană unui număr de factori, printre care
independenţa economică a femeilor, creşterea expectanţelor de împlinire personală în cadrul
căsătoriei şi o mai mare acceptare a ideii de divorţ. În ciuda prevalenţei divorţului, acesta este
considerat un eveniment stresant pentru cei implicaţi, cu potenţialul de a creea un grad de
nesatisfacţie în viaţă. Când indivizii sunt forţaţi să se adapteze la un număr mare de schimbări
negative pe care le întâlnesc într-o perioada scurtă de timp, abilitatea lor de a face faţă acestor
situaţii poate fi deficitară, ducând la un declin în funcţionarea psihologică şi, per total, în starea
de bine, mai exact la o slabă adaptare. Cercetările asupra mamelor divorţate au arătat că acestea
au o predispoziţie spre depresie şi anxietate, şi dau dovada de o adaptare socială mai scazută în

15
comparaţie cu cele căsătorite. Utilizând teoria lui Folkman şi Lazarus asupra stresului şi
strategiilor de coping se poate presupune că adaptarea la divorţ depinde în principal de stresul
perceput şi resursele de coping (Kulik şi Heine-Cohen, 2011).
Divorţul nu este un eveniment care se produce într-un moment particular ci un proces
continuu care începe odată cu separarea maritală şi se extinde până la finalizarea legală a
mariajului. Este un ‚proces al unor multiple cedări psihologice şi sociale” (Hagestad & Smyer,
1982 apud McDaniel & Coleman, 2003, p. 105).
Hagestad şi Smyer au propus un model al divortului care clasifică procesul de divorţ în
ordonat şi dezordonat în funcţie de legăturile maritale sociale şi psihologice, dacă aceste legături
au fost sau nu dizolvate înainte ca separarea legală să aibă loc. Legăturile sociale şi psihologice
incluse în modelul celor doi autori sunt (1) energie libidinală, (2) ataşamentul faţă de rolul de soţ/
soţie şi (3) rutinele împărtăşite. Energia libidinală denotă investiţia de energie emoţională în
relaţia maritală, iar ataşamentul faţă de rolul marital se referă la investiţia în rolul de soţ,
respectiv soţie. Legătura rutinelor impărţite face referire la cerinţele vieţii cotidiene care includ
cuplul (Hagestad & Smyer, 1982 apud McDaniel & Coleman, 2003).
Un alt model al divorţului este cel al lui Bohannan (1970), Modelul celor şase
componente. El divide divorţul în şase arii diferite care pot fi studiate şi analizate independent. El
denumeşte aceste subdiviziuni după cum urmează: emoţională, legală, economică, coparentală,
socială şi psihică. Deşi iniţial Bohnnan a aplicat acest model cuplurilor cu copii mici, ulterior
modelul a fost extins. Divorţul emoţional este o deteriorare a ataşamentului dintre soţi,
considerat fiind drept cel mai stresant aspect al procesului de divorţ cu atât mai mult cu cât este
normal ca uneori ataşamentul emoţional să se prelungească şi după despărtirea cuplului. Divorţul
legal face referire la împărtirea bunurilor şi proprietăţii şi acordarea custodiei copilului. Divorţul
economic este un aspect ce afectează în special partea feminină a cuplului, femeile fiind în
general financiar dependente de soţ. Divorţul coparental este complexul proces de terminare a
relaţiei conjugale şi in acelaşi timp menţinere a relaţiilor parentale. Stabilirea unei vieţi
independente, separate, şi în acelaşi timp achitarea obligaţiilor parentale este un proces care
începe odata cu separarea emoţională şi continuă mult după separarea legală. Divorţul social
aduce în imagine schimbările în viaţa socială şi în ceea ce priveşte prietenii care au loc ca urmare
a dizolvării mariajului. Prietenii şi roluri sociale sunt deseori pierdute în urma divorţului, ele
fiind legate de viaţa de cuplu. Femeile de vârstă mijlocie au mult mai multe de pierdut decât cele

16
mai tinere datorită faptului că poziţia lor în societate este foarte afectată uneori durând foarte
mult până la refacerea acesteia. Pe lângă pierderile suferite însă, indivizii câstigă şi noi prietenii
şi se încadrează în noi reţele sociale dupa divorţ (Bohannan, 1970 apud McDaniel & Coleman,
2003).
Hayes şi Anderson (1993) au ajuns la concluzia ca majoritatea femeilor dezvoltă prietenii
post-divorţ şi jumătate dintre participantele la studiul lor cu vârsta de peste 50 de ani şi-au întărit
relaţiile de prietenie cu persoane cunoscute înainte divorţului (Hayes şi Anderson, 1993 apud
McDaniel & Coleman, 2003).
În fine, divorţul psihic considerat de Bohannan (1970) drept cel mai dificil din cele şase
tipuri, implică stabilirea unei identităţi autonome, independentă de fostul soţ sau de rolul de soţ/
soţie. Acest lucru poate fi dificil pentru persoanele care au încheiat o căsătorie de lunga durată.
Cu cât un cuplu a fost căsătorit mai mult timp cu atât mai multe expectanţe, experienţe şi
activităţi rutiniere s-au acumulat, aşadar rolurile sunt mai bine cimentate. Desigur, ajustarea
psihologică a femeilor în urma divorţului depinde de o serie de variabile, dintre care vârsta este
foarte conturată. Femeile mai tinere au tendinţa de a se recăsători (mai repede), menţinându-şi
astfel identitatea şi asigurându-şi stabilitate financiară şi sprijin în creşterea copilului. Femeile
mai în vârstă însă nu sunt încurajate de societate să facă acest lucru (Bohannan, 1970 apud
McDaniel & Coleman, 2003).

2.2.2. Studii empirice

Divorţul de obicei aduce cu sine o serie de schimbări. Situaţia economică a persoanelor

divorţate deseori suferă un declin după dizolvarea mariajului, întrucât venitul familial este
divizat. Mai mult, divorţul dizolvă relaţiile în jurul carora indivizii îşi organizează vieţile
(soţ/soţie şi părinte). Atunci când cineva pierde o relaţie importantă, rutina mariajului se
dezintegrează, la fel ca si rutina vieţii de zi cu zi.
Stresul adiţional asociat cu divorţul derivă din pierderea prietenilor, la fel ca şi din nevoia
de schimbare a locaţiei, deseori datorată lipsei de resurse financiare. Mai mult decât atât,
literatura despre viaţa celor divorţaţi indică faptul că indivizii care au experimentat recent
divorţul prezintă un risc mai mare al stresului fizic si psihologic. Experienţa divorţului reduce
nivelul bunăstării generale, aşadar şi nivelul fericirii si al auto-evaluării pozitive. Datorită

17
faptului că oamenii sunt influenţaţi de o mare varietate de factori, pot exista însă variaţii în
modurile de ajustare la experienţa divorţului (Kulik & Heine-Cohen, 2011).
Părinţii divorţaţi se confruntă deseori cu pierderea relaţiei maritale dar şi cu contactul
continuu cu fostul partener şi implicare în acelaşi timp. În plus, sentimentele pozitive îndreptate
către fostul soţ produc stresul despărţirii care seamănă cu o reacţie de doliu îndreptată însă către
o persoană în viaţă (Wiss, 1975, apud Mazor, Batiste-Hare & Gampel, 1998).
Furie, durere, vină şi ruşine sunt emoţii comune asociate cu experienţa divorţului. Atenţie
particulară merită oferită furiei, care poate persista mult după încheierea experienţei. Situaţia
pierderii relaţiei conjugale pe de o parte şi continuarea relaţiei cu fostul soţ pentru ingrijirea
copilului, pe de altă parte, a făcut adaptarea dificilă pentru majoritatea persoanelor divorţate.
Întrucât femeile sunt mai orientate spre relaţie decât barbaţii, pierderea rolurilor şi a identităţii
după divorţ este deseori sursa stresului (Hung, Kung & Chan, 2004).
O serie de studii au fost iniţiate pentru a întelege funcţionalitatea psihologică a familiilor
monoparentale, şi a părinţilor singuri în special, încluzând sanătatea lor mentală. Rezultatele se
centrează pe anumite disfuncţii psihologice ca anxietatea şi insomnia, dar şi pe emoţii sau stări
negative de tipul depresiei, singurătăţii, izolării sociale. De asemenea foarte comune în cazul
părinţilor singuri sunt simptomele de oboseală, pierderea greutăţii, simptome somatice. Trebuie
menţionat faptul că strategiile femeilor în special de a face faţă divorţului sunt caracterizate prin
prisma unui proces psihologic de detensionare emoţională, exprimare a emoţiilor şi schimbări
cognitive asupra semnificaţiei divorţului. Detaşarea şi iertarea pentru reducerea furiei şi
renunţarea psihologică sunt cele mai comune strategii utilizate de acestea. Alte strategii includ
utilizarea reţelelor de sprijin. Rezultatele prezentate au fost preluate de la femeile divorţate din
regiunea Hong Kong (Hung, Kung & Chan, 2004).
Un alt studiu efectuat pe un grup de 24 de femei divorţate cu vârste între 34 şi 53 de ani,
selectate din centrele de suport (5) şi din înregistrările asupra divorţului din statul Indiana (USA)
(19), arată că participanţii ce au trecut prin experienţa divorţului utilizează o serie de strategii de
coping dintre care se evidenţiază suportul social instrumental, una din substrategiile utilizate de
persoanele în cauză fiind interacţiunea cu persoane care au trecut prin experienţe similare.
Trebuie notat insă şî faptul că s-a constatat şi prezenţa startegiilor de coping ineficiente, astfel
54% dintre participante (13) s-au descris ca experimentând tristeţe sau depresie şi 29% (7) au

18
recunoscut faptul că luau antidepresive. Aceste rezultate susţin faptul că cele mai stresante
evenimente de pe parcursul vieţii sunt asociate cu apariţia depresiei (Sakraida, 2005).

Cercetarea cu privire la divorţ este abundentă, şi implică deseori şi analizarea proceselor

de coping asociate evenimentului. În astfel de cercetări autorii au încercat să asocieze activarea
unor strategii specifice de coping cu diferite trăsături de personalitate dar şi cu stări
dispoziţionale.
De asemenea unele studii au abordat şi impactul divorţului asupra copiilor si au analizat
procesele de coping utilizate de copii pentru a face faţă situaţiei (Taylor & Andrews, 2009). Însă
merită menţionate şi alte abordări care pun în relaţie evenimentul divorţului şi copingul; astfel au
fost analizate impactul divorţului asupra interacţiunii dintre mamă şi copil (Brenner & Hyde,
2006). Rezultatele unui alt studiu arată că printre cele mai utilizate strategii de coping pe care le
utilizează tinerii care au rămas în custodia mamei pentru a face faţă divorţului parinţilor sunt
distanţarea şi concentrarea pe scopuri personale, angajarea în discuţii despre divorţ cu mamele,
şi reevaluarea pozitivă a evenimentelor, interpretarea divorţului ca fiind o experienţă de învăţare
(Burgoyne & Hames, 2002). Altă variabilă cu care au fost corelate strategiile de coping este
stilul de ataşament (Mazor et al., 1998).

2.3. Pierderea copilului şi coping

2.3.1. Abordări teoretice
Decesul unui copil are un impact profund asupra părinţilor. Emoţional, fizic, psihologic şi
spiritual părinţii simt o lovitură enormă atunci când trec printr-o asemenea experienţă a pierderii.
Trebuie specificat însă că atunci când vorbim de pierderea unui copil includem pierderea sarcinii,
naşterea fătului mort şi decesul după naştere, toate fiind experienţe traumatizante, tratate uneori
la un loc însă alteori separat. În cazul de faţă am considerat că evenimentul pierderii unui copil
este o experienţă traumatizantă indiferent de momentul producerii acestuia, prin urmare am
inclus în demersul cercetării prezentate în a doua partea a lucrării toate situaţiile menţionate
anterior.
Deşi pierderea unui copil obişnuia să fie un lucru destul de comun în trecut, situaţia
contemporană este una în care decesul, în perioada copilăriei este un eveniment destul de rar. În
consecinţă, puţini părinţi anticipează activ moartea propriului copil şi, din fericire, relativ puţini
vor experimenta acest tip de doliu. Multitudinea experienţelor ce urmeză decesului copilului

19
tinde să varieze cu vârsta copilului, cauza şi contextul decesului, şi personalitatea şi experientele
părinţilor – aşa cum a avea şi a pierde un copil poate însemna lucruri diferite pentru indivizi
diferiţi (Littlewood, 1992).
Deşi este un subiect delicat, pierderea copilului a fost abordată într-o serie de studii
empirice unde a fost introdus şi conceptul de coping. Unii autori susţin ideea că, în general
mamele par fi mai afectate de pierderea copilului decât taţii, dar aceştia recunosc faptul că asta
se poate datora permisiunii pe care societatea o acordă femeilor în a-şi exprima emoţiile mai
puternic decât bărbaţii. S-au observat diferenţe între genuri şi în privinţa sprijinului oferit de
apropiaţi. Deşi atât femeile cât şi bărbaţii descriu efecte pozitive ale suportului social emoţional
şi instrumental, femeile par să primească mai mult decât soţii lor suport instrumental din partea
familiei şi emoţional din partea prietenilor (Gilbert & Smart, 1992). În general mamele par să îşi
exprime mai mult emoţiile şi sunt adesea mult mai dispuse să vorbească despre copilul şi
pierderea lor în timp ce unii taţi îşi limitează exprimarea durerii la suprimarea reacţiilor
emoţionale cu privire la pierdere. Comportamentele maladaptative (disfuncţionale) ale doliului
parental depind şi ele de genul biologic al părintelui. Mamele par mai susceptibile la pierderea
speranţei, depresie şi probleme de natură psihiatrică în general, iar taţii sunt mai înclinaţi spre
consumul de alcool. În ansamblu mamele au mai mult de suferit din punct de vedere fizic ca
urmare a pierderii copilului. În comparaţie cu taţii, în cazul lor rata mortalităţii este mai ridicată
în urma evenimentului negativ (Werthmann, Smits & Li, 2010).
Trebuie menţionat faptul că cele mai multe studii care se focalizează pe procesul de
coping nu depasesc limitele ‚normalităţii’, în sensul că nu abordează cazurile patologice. Unii
autori exclud din sfera patologiei însă anumite aspecte pe care marea majoritate a populaţiei le
consideră ‚normale’ în contextul pierderii. Astfel se discută anumite mituri ale copingului cu
pierderea care sunt defapt nişte presupoziţii generale asupra procesului de coping, respinse de
autorii în cauză şi, după cum susţin aceştia, şi de cercetările empirice. Aceste mituri au în vedere
fapte referitoare la durerea, suferinţa ce urmează pierderii, şi constau în presupoziţii cum ar fi:
stresul este necesar iar eşecul în a face acestuia este o chestiune de natură patologică; este
necesar ca individul să ‚lupte’ cu pierderea sau să analizeze cu atenţie urmările acesteia; este de
aşteptat ca recuperarea şi rezoluţia să apară după pierdere (Wortman & Silver, 1989).

20
 În continuare vom anliza succint ceea ce se ştie despre a face faţă pierderii în general. O
serie de modele au fost abordate pentru a explica reacţiile observabile sau neobservabile ale
indivizilor în condiţii de doliu.
1. Articolul clasic al lui Sigmund Freud despre adaptarea intrapsihică la pierdere
unui lucru iubit, ’Mourning and Melancholia’ (1957), se centrează pe procesul abandonării
legăturilor emoţionale dintre individ şi decedat. Freud descrie modele de reacţie în cazul
evenimentului neplăcut: melancolia implică faptul că individul nu poate scăpa din capcana
trecutului şi repetă trauma în mod compulsiv şi melancolic în prezent, în forme variate (nu în
acelaşi mod în care a fost trăită) (proces numit de Freud acting-out) iar tristetea asociată doliului
se incheie cu eliberarea individul de compulsia repetării traumei şi ‚împăcarea’ cu durerea din
trecut (walking-through). Autorul abordează apoi mai în profunzime conceptele. El face
distincţia şi sugerează că melancolia apare la tipul de pierdere care poate să nu fie clară, în sensul
că ‚cineva poate sa nu ştie exact ce a pierdut [...] în sensul că ştie pe cine a pierdut dar nu şi ce
a pierdut în interiorul său’ (Freud, 1957, p. 244). Pentru el tărâmul melancoliei este cel al
inconştientului, în timp ce tristeţea asociată doliului nu trece de conştient. El pune accent pe
prezenţa sau absenţa sinelui în cele două procese, mai exact dacă doliul este determinantul
pierderii unui lucru drag, melancolia exprimă pierderea propriului ego. Dacă în cazul doliului
libidoul se retrage de la persoana pierdută şi se plasează în altceva/ altcineva, în cazul
melancoliei acesta se retrage chiar în propriul ego, are loc aşadar o identificare a egoului cu
persoana pierdută (Freud, 1957).
2. Alte modele teoretice surprind evenimentul traumatizant al pierderii ca o
întrerupere a echilibrului celui îndoliat. Doliul este astfel văzut ca un eveniment extrem de
stresant care poate duce la manifestarea exagerată a problemelor emoţionale pre-existente; pe
acest lucru se bazează teoria impactului evenimenteor stresante asupra sănătăţii (Dohrenwend &
Dohrenwend , 1974, apud Koocher, 1986).
3. Câţiva behaviourişti extremişti scriu despre suferinţa pierderii însă tind să se
centreze pe manifestarea simptomelor sau pe comportamentele deranjante mai mult decât pe
procesele interioare şi semnificaţia personală a pierderii. Unii din ei fac o referire simplistă la
moarte ca fiind doar ultima consecinţă a bolii. Behaviouriştii care scriu despre doliu se centrează
pe suferinţa patologică. Din prespectiva acestora, stresul persistent legat de doliu care se întinde

21
pe durata a mai mult de 1 an este conceptualizat ca o fobie sau ca o tulburare. În acest sens
durerea persistentă poate fi văzută ca o funcţie a adaptării sociale inadecvate (Koocher, 1986).
4. Alte modele încearcă integrarea consecinţelor comportamentale şi cognitive a
doliului. De exemplu, Gauthier şi Marshall (1977) aduc în discuţie cum durerea se poate prelungi
şi accentua dacă familia şi prietenii oferă întărire socială pentru comportamentul specific
doliului. Mai recent Taylor (1983) a avansat o teorie a adaptării cognitive la evenimentele
ameninţătoare derivate din interviuri cu 78 de femei suferind de cancer la sân şi membrii
familiilor lor. Autoarea descrie trei teme principale pe care procesul de adaptare se bazează:
căutarea unei semnificaţii în experienţă, încercarea de a recâstiga controlul asupra evenimentului
stresant şi asupra vieţii în general şi efortul de a recăpăta stima de sine prin evaluările personale
autoînnălţătoare. Căutarea semnificaţiei este un proces cognitiv care presupune găsirea unei
explicaţii cauzale ale evenimentului, şi restructurarea semnificaţiei propriei vieţi. Controlul
presupune efortul de a recâştiga control asupra evenimentului ameninţător in particular şi asupra
vieţii în general prin credinţa că acest control există în interiorul persoanei şi prin extinderea
controlului comportamental asupra evenimentelor ameninţătoare asemănătoare. Autoînnălţarea
apare prin construirea unui beneficiu personal în urma experienţei, prin compararea proprie cu
alţii care sunt mai puţin norocoşi (Koocher, 1986).
5. Modelele interpersonale pun accent pe importanţa relaţiei, incluzând natura
legăturii şi a ataşamentului şi consecinţele psihologice şi sociale ale întreruperii lor. (Bowlby,
1980). Un deces întrerupe în mod evident homeostazia familiei sau balanţa relaţiilor şi rolurilor
în cadrul acesteia, iar atunci când sistemul familial este interupt de evenimentul morţii, membrii
familiei vor avea tendinţa de a reacţiona într-o manieră pe care o consideră a fi mai puţin
dăunătoare în mişcarea către o nouă homeostazie. Drept rezultat, nu este neobişnuit pentru
familii să se distanţeze de moarte evitând discutiile directe cu alţi membri ai familiei sau prieteni
despre decedat în ultimele luni ce au urmat pierderii. Într-un moment când relaţiile deschise şi
sprijinul reciproc ar putea fi cele mai benefice pentru atenuarea sentimentului pierderii şi
restaurarea funcţionării emoţionale a membrilor familiei, anumite forţe ar putea duce la
incapacitatea familiei de a acţiona în acest sens (Rando, 1983).
6. Janoff-Bulman (1989) explică rolul ipotezelor fundamentale în copingul cu
evenimentele traumatizante. Aceste evenimente provoacă viziunile despre viaţa ale indivizilor,
setul de credinţe, ipoteze şi aşteptări care furnizează ordine, coerenţă şi semnificaţie

22
experienţelor. Viziunile asupra lumii sau ipotezele fundamentale sunt conturate de o varietate de
factori cum ar fi cultura şi experienţa şi formează scheme de organizare prin care noi vedem
lumea şi prin intermediul cărora ne vedem şi pe noi înşine. Ipoteze fundamentale importante
includ dar nu se rezumă la credinţe despre faptul că lumea si oamenii din jurul nostru reprezintă
un mediu sigur sau periculos, ordonat sau aleatoriu, binevoitor sau răuvoitor, controlabil sau
incontrolabil ( dimensiune măsurată prin locul controlului), dar şi credinţe în legătură cu propriul
eu care poate fi văzut ca demn sau nedemn. Astfel, evenimentele imprevizibile, care apar pe
parcursul vieţii sunt traumatizante şi stresante datorită faptului că ele dezorganizează ipotezele
fundamentale asupra naturii realităţii şi lasă impresia că lumea este imprevizibilă, nesigură şi în
afara controlului personal. Copingul cu trauma este, în acest caz un proces de încorporare al
evenimentului în sistemul de credinţe fundamentale al individului, sau revizuirea ipotezelor
individului pentru a recunoaşte o realitate schimbată. (Janoff-Bulman, 1989, apud Romanoff,
Israel, Tremblay, O'neill & Roderick, 1999).

În concluzie, pe cât de stresant este, doliul este un eveniment universal şi normal.

Familiile au făcut faţă decesului şi pierderii fără nici un fel de intervenţie psihologică de ceva
vreme, şi mulţi vor continua să facă acest lucru şi de acum înainte. Fiecare familie este o entitate
unică, si nici un model de intervenţie nu va fi util tuturor familiilor în mod egal. În aceiaşi ordine
de idei, diferenţele în dezvoltare atât dintre indivizi cât şi între familii vor duce la stiluri de
coping şi nevoi unice, specifice fiecăruia în parte.

2.3.2. Studii empirice

Studiile ce abordează pierderea copilului au în vedere de obicei decesul copilului ca
urmare a unei situaţii medicale de natură fiziologică.
Autorii unui studiu efectuat pe un lot de 57 de mame care au trecut prin trauma pierderii
unui copil au examinat asocierile între 3 tipuri de coping psihologic (centrat pe problemă, centrat
pe emoţie şi evitare), două tipuri de coping centrat pe religie (pozitiv, negativ), şi interacţiunile
dintre acestea şi durere ca emoţie. Rezultatele indică faptul că mamele care utilizează ca strategie
copingul centrat pe emoţie au nivel al durerii mai ridicat, în timp ce mamele care utilizează
copingul prin evitare au un nivel al durerii emoţionale mai scăzut. Interacţiunea dintre copingul

23
centrat pe probleme şi copingul religios pozitiv a fost de asemenea asociata cu un nivel scăzut
auto-raportat al durerii (Anderson, Marwit & Vandenberg, 2005).
Cercetătorii de la Universitatea din New York au ajuns la concluzia că nu apar diferenţe
majore în ceea ce priveşte stilurile de coping în funcţie de tipul traumei. Variabilele pe care le-au
avut în considerare însă nu includeau şi pierderea copilului ci doar divorţul părinţilor, pierderea
unui părinte (deces) sau frate/ soră, boala şi dizabilitatea. De asemenea autorii au inclus şi un
grup de control. Printre chestionarele administrate subiecţilor se număra şi cele utilizate în cadrul
acestui studiu, Scala Rotter (1966) pentru măsurarea locului controlului şi Inventarul COPE
pentru măsurarea strategiilor de coping grupate , la sugestia autorilor Carver şi Scheier în coping
centrat pe emoţie, coping centrat pe problemă şi coping disfuncţional. Ceea ce ne interesează din
cadrul rezultatelor sunt următoarele: apare o diferenţă între grupul de control şi grupurile
experimentale în ceea ce priveşte locul controlului, în sensul că subiecţii din grupurile
experimentale (fără excepţie) au obţinut un scor ridicat la variabila ‚locus of control’
(externalism) deci aceştia fac atribuiri externe. Există o corelaţie negativă între locul controlului
şi utilizarea strategiilor de coping centrate pe problemă, în special în grupul ‚boală/ dizabilitate’
dar şi în grupul ‚părinţi divorţaţi’. Concluziile finale ale studiului constau în faptul că diferite
experienţe ale pierderii nu duc la diferite expectanţe sau credinţe, la diferite strategii de coping,
sau la diferite tipuri de adaptare psihologică (Romanoff, et al., 1999).
Într-un studiu efectual în anul 1981, un ghid de interviu semistructurat a fost administrat
de către cercetători unui număr de 23 de cupluri a căror copil a decedat ca urmare a cancerului.
Scopul acestui studiu a fost analizarea modului în care părinţii s-au adaptat la viaţa fără copilul
lor. Rezultatele demonstrează faptul că părinţii care s-au adaptat cel mai bine după moarte
copilului au fost aceia care (a) au utilizat acceptarea ca strategie de coping, ceea ce înseamnă că
au acceptat diagnosticul şi consecintele acestuia, (b) au utilizat suportul social ca strategie de
coping - au primit sprijin continuu de la una sau mai multe persoane care le-au fost alături şi (c)
persoanele care au oferit copilului suferind de cancer informaţia şi suportul emoţional de care
acesta avea nevoie pe parcursul perioadei de suferinţă (a bolii), la un nivel consistent cu vârsta,
întrebările şi nivelul de dezvoltare al acestuia (Spinetta, Swarner & Sheposh, 1981).
S-a studiat şi importanţa religiei (separat, nu ca strategie de coping) în activarea
strategiilor de coping ca urmare a decesului infantil. Atfel autorii studiului menţionat au analizat
relaţia dintre două componente ale religiei (participare şi importanţă) şi trei strategii de coping

24
(suport social, procesare cognitivă a pierderii şi căutarea semnificaţiilor în porducerea
evenimetului). Ghidul de interviu semistructurat aplicat unui număr de 124 de părinţi americani
(98 de gen feminin şî 26 de gen masculin) la 3 săptămâni, respectiv 18 luni de la deces, a condus
la formularea următoarelor concluzii: participarea religioasă a fost aociată cu perceperea
suportului social şi cu căutarea de semnificaţii în evenimentul traumatizant al pierderii.
Importanţa religiei a fost asociată pozitiv cu procesarea cognitivă şi căutarea de semnificaţii.
Per total, prin aceste procese de coping, participarea religioasă şi importanţa religiei au fost
indirect asociate cu bunăstarea şi reducerea stresului părinţilor, supă 18 luni de la decesul
copilului (McIntosh, Silver & Wortman, 1993).
Sunt şi alte studii care abordează strategiile de coping activate de mame in relaţia lor cu
copilul, însă nu în situaţia decesului acestuia din urmă. În general este vorba de studiile asupra
copiilor cu dizabilitaţi fizice sau psihice. (Spinetta, Swarner & Sheposh, 1981)

25
 Capitolul 3: Abordări ale locului controlului

3.1. Discuţii
Pentru a clarifica şi mai bine conceptul de loc al controlului (locus of control) voi rezuma
viziunea lui Rotter prezentată anterior în primul capitol şi anume cea derivată din perspectiva
teoriei învăţării sociale. O persoană dezvoltă, încă din perioada infantilă pe parcursul copilăriei
comportamente învăţate pentru că acestea sunt urmate de întăriri. Aceaste tipuri de întăriri cresc
expectanţele copilului ca un comportament particular să producă întărirea dorită. Odată ce
această expectanţă este stabilită, eliminarea întăririi va cauza diminuarea relaţiei dintre
comportament şi aceasta. Întăririle apar de multe ori pe parcursul vieţii individului. Rotter
susţine că totalitatea experienţelor specifice de învăţare creează o expectanţă generală despre
măsura în care întărire este intern sau extern controlată. Aceste expectanţe generalizate au drept
rezultat diferenţe în comportament în sensul că individul dezvoltă un tip de interpretare internă
sau externă a consecinţelor propriului comportament care va influenţa comportamentul viitor, în
aproape toate situaţiile. Astfel locul controlului este o caracteristică dispoziţională, o
caracteristică de personalitate (Rotter, 1966).
Rotter (1966) şi-a propus în cercetarea sa să demonstreze că indivizii vor afişa diferenţe
individuale stabile în interpretările lor asupra cauzelor întăririi în aceleaşi situaţii. El analizează
această ipoteză prin cercetările ce compară comportamentul internaliştilor (celor cu un locus of
control intern) şi al externaliştilor (indivizii cu locus of control extern) în varii contexte. El s-a
raportat la diferite studii în care scorurile la scala locus of control au fost examinate în relaţie cu
interacţiunile dintre indivizi şi diferite evenimente din viaţa lor. Aceste studii au arătat corelaţii
semnificative între scorurile la dimensiunea internalism-externalism şi situaţii de tipul jocurilor
de noroc, activismul politic, persuadării, fumatului, motivaţiei şi conformismului (Rotter, 1966).
În continuare voi rezuma concluziile prezentate de Julen Rotter în lucrarea ‚Generalized
expectancies for internal versus external control of reinforcement’ (1966) asupra relaţiei dintre
locul controlului şi domeniile mentionate în paragraful anterior.
Jocurile de noroc. Rotter a analizat coportamentul de pariu din cadrul jocurilor de noroc
în relaţie cu locul controlului. Studiile arată că indivizii internalişi (în urma scorului obtinut la
scala locus of control a lui Rotter) preferă să parieze pe lucruri sigure. Externalişii, pe de altă
parte, vor merge mai mult pe pariuri riscante.

26
 Persuadarea. Un studiu citat de Rotter a utilizat scala locus of control pentru a selecta
două grupe de studenţi, unul de internalişti altul de externalişi. Ambele grupuri împărţeau
atitudini similare, în medie, asupra sistemului de fraternitate din capus. Ambele, trebuiau să
încerce să convingă alţi studenţi să îşi schimbe atitudinile despe aceste organizaţii (fraternitate).
Interaliştii au avut mai mult succes decât externaliştii în modificarea atitudinilor celorlalţi. În
sens invers, alte studii arată că internaliştii sunt mult mai rezistenţi la manipularea asupra
propriilor atitudini faţă de externalişti.
Fumatul. Un loc al controlului intern pare sa coreleze cu auto-controlul de asemenea.
Două studii aduse în discuţie de Rotter arată faptul că (1) fumătorii tind să fie mai externalişti
decât nonfumătorii, şi (2) indivizii care se lasă de fumat în urma vizualizării mesajelor de
avertizare de pe pacetele de tigări sunt mai internalişti, chiar dacă atât cei cu un loc al controlului
intern cât şi cei cu un loc al controlului extern cred că avertizările sunt reale.
Motivaţia de realizare. Atunci când crezi că propriile acţiuni sunt responsabile pentru
obţinerea succesului, este logic să presupui că ar trebui să fii mai motivat pentru a atinge
succesul decât alţii care cred că succesul este mai mult o chestiune de soartă. Rotter îşi îndreaptă
atenţia către un studiu asupra a 1000 de liceeni, care arată o relaţie pozitivă între un scor ridicat
la internalism şi unul ridicat la motivaţie. Aceste aspecte includ planul de a urma cursurile,
timpul petrecut pentru efectuarea temelor, şi cât de interesaţi erau părinţii de activitatea şcolară a
copilului. Fiecare dintre acesti factori orientaţi spre realizare erau mult mai prezenţi la studenţii
cu un loc al controlului intern.
Conformism. Un alt studiu expune subiecţii la testul de conformism dezvoltat de
Solomon Asch, în care dorinţa sau predispoziţia subiectului de a fi de acord cu judecăţile
incorecte ale majorităţii econstituie dovada comportamentului de conformism. Subiecţii trebuiau
să pună pariu (utilizând bani oferiţi de către experimentator) pe corectitudinea propriilor judecăţi.
În această condiţie de ‚pariu’ internaliştii s-au conformat semnificativ mai puţin majorităţii şi au
pariat mai mult pe judecata lor când au făcut judecăţi contrare majorităţii decât externaliştii.

Aşadar Rotter consideră că posibile surse ale diferentelor individuale sunt dimensiunile
internalism-externalism ale locului controlului. Astfel el susţine că cei cu un loc al controlului
intern au o mai mare posibilitate decât externaliştii să (a) preia informaţii din experienţă pentru
a-şi îmbunătăţi comportamentul viitor în situaţii similare, (b) să aibă iniţiativa de a schimba şi

27
îmbunătăţi propriile condiţii de viaţă, (c) să pună mai multă valoare pe abilităţile proprii şi pe
realizările scopurilor, şi (d) să fie mai capabili în a rezista manipulării exterioare. Roter susţine,
în concluzie că internaliştii sunt mai bine adaptaţi şi mai eficienţi în viaţă (Rotter, 1966).

3.2. Studii empirice

De la apariţia scalei de măsurare a locul controlului propusă de Julien Rotter, un număr
foarte mare de studii au utilizat teoria cunoscutului psiolog. O asemenea încrredere în teoria
autorului menţionat vorbeste clar despre larga acceptare a impactului şi a validităţii dimensiunii
de personalitate internalism-externalism.
Un studiu din 2003 examinează cum compasiunea de sine este asociată cu alte trăsături
de personalitate cum ar fi furia, singurătatea, şi credinţele situate pe axa internalism-externalism.
În ceea ce priveşte controlul credinţelor, indivizii ce resimt mila faţă de propria persoană dau
dovadă, în general de credinţe externe, văzându-se controlaţi de şansă sau de alţii (Stober, 2003).
În plus, compasiunea pentru persoana proprie este asociată cu depresia care este şi ea asociată cu
un loc al controlului extern.
Studii asupra locului controlului au fost realizate şi transcultural. Astfel s-a examinat
adaptarea psihologică la diagnosticul de cancer într-o cultură colectivistă în mare parte bazată pe
superstiţie. Interesante au fost rezultatele care arată că chiar şi într-o cultură unde credinţele
supranaturale sunt larg raspândite, un loc al controlului intern corelează pozitiv şi un loc al
contrului extern corelează negativ cu adaptarea la o boală de tipul cancerului (Sun & Stewart,
2000). Alte arii de cercetare includ şi variabile precum stsresul post-traumatic sau copingul cu
stresul anticipat.

În ceea ce priveşte asocierea locului controlului cu strategiile de coping, studiile nu sunt

la fel de numeroase. Sunt însă studii care asociază tipului de locus of control varii strategii de
coping, fie direct , fie utilizând o altă variabilă ca moderator.
Un studiu mai vechi (1988) examinează relaţia dintre locul controlului şi coping,
moderată de vârstă. Cercetarea a fost realizată pe un lot de 96 de subiecţi (adolescenţi, tineri
adulţi, adulţi de vârsta mijlocie şi adulţi maturi). Pentru măsurarea strategiilor de coping a fost
utilizat instumentul Ways of Coping (Lazarus & Folkman). Rezultatele indică faptul că vârsta
influenţează relaţia dinre locus of control şi strategiile de coping utilizate de subiecţi. Astfel, un

28
loc al controlului intern corelează pozitiv cu evitarea, reacţia ostilă şi auto-învinovăţirea la
indivizii mai tineri şi negativ în cazul adulţilor mai în vârstă. Un loc al controlului extern
corelează pozitiv cu copingul centrat pe planificare, distanţare şi auto-control în cazul adulţilor
mai in vârstă şi negativ în cazul indivizilor mai tineri (Blanchard-Fields & Irion, 1988).
Rezultatele altui studiu efectuat pe un lot de 171 de studente sugerează că internaliştii şi
externaliştii diferă în natura şi eficacitatea comportamentului lor de coping. Stilurile de coping
incluse în studiu au fost: coping general, coping direct şi suprimare – clasificare derivată din
chestionarul Ways of Coping (Folkman & Lazarus). Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că
autorii susţin că cei cu un locus of control intern afişează comportamente care implică utilizarea
copingului direct (centrat pe problemă) mai mult decât a suprimării anxietăţii, spre deosebire de
externalişti (Parkes, 1984).

Cel mai concludent studiu in domeniul cercetării de faţă, care suprinde legatura dintre
locus of control şi strategiile de coping este cel realizat de Carver, Scheier şi Weintraub în 1989.
Ei utilizează în cercetarea lor, printre altele şi Inventarul COPE (semnat de aceştia) şi scala lui
Rotter, locus of control. Aşadar, autorii asociază diferite trăsături de personalitate (printre care şi
locul controlului) cu activarea anumitor strategii de coping. Ei citeaza studiul lui Parks (expus
anterior) în formularea ipotezei că ‚indivizii cu un loc al controlului intern ar trebui să raporteze
implicare în planificare şi coping activ într-o mai mare măsură decât cei cu un loc al controlului
extern’ (Carver, Scheier & Weintraub, 1989, p. 247). Rezultatele arată fatul că copingul activ şi
planificarea au fost pozitiv corelate cu locul contrulului intern, iar negarea şi dezangajarea
comportamentală a fost asociată negativ cu locus of control intern. Un aspect pe care autorii îl
consideră interesant este asocierea pozitivă dintre exteriorizarea emoţiilor şi internalism.

29
 PARTEA PRACTICĂ

Capitolul IV – Designul cercetării

4.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării

Obiectivul acestei cercetări nu are la bază un model teoretic explicativ dar îşi propune o
intepretare psihologicã a legãturilor dintre variabilele luate în calcul precum şi o analizã
descriptivã a rezultatelor ce vor fi obţinute şi eventualele implicaţii practice ale cercetãrii.
Se doreşte însă verificarea unor ipoteze aduse în discuţie (şi confirmate) de cerecetătorii
în domeniul psihologiei. Mai exact, faptul că indivizii cu un loc al controlului intern au o mai
bună capacitate de adaptare decât cei cu un loc al controlului extern, fiind mai capabili să facă
faţă mai bine evenimentelor vieţii. În particular, locul controlului extern a fost chiar asociat cu
depresia şi lipsa speranţei (Ashkanasy, 1985).
De asemena ipotezele studiului de faţă au la bază concluziile autorilor care susţin că:
 Există o corelaţie negativă între locus of control extern şi utilizarea strategiilor centrate
pe problemă (Romanoff, et al., 1999).
 Părinţii cu copil decedat care au utilizat strategii centrate pe emoţie au evaluat mai pozitiv
eficienţa acestora faţă de părinţii care au utilizat strategii centrate pe problemă sau
disfuncţionale (Spinetta, Swarner & Sheposh, 1981).
 Un loc al controlului intern corelează pozitiv cu strategiile de coping centrate pe
problemă (Parkes, 1984; Carver, Scheier & Weintraub, 1989).

Aşadar, considerăm că studiul de faţă are următoarele obiective specifice:

1. Identificarea modului în care locul controlului influenţează alegerea unei strategii de
coping pentru fiecare din cele două tipuri de traumă, cu precădere în cazul femeilor care
au pierdut un copil.
2. Identificarea celor mai bune modele predictive valide în explicarea strategiilor de coping
pe baza locului controlului şi a tipului traumei.
3. Idenftificarea modului în care tipul traumei, locul controlului şi strategiile de coping
influenţează percepţia subiecţilor asupra gradului de eficienţă al strategiilor utilizate
pentru a face faţă evenimentului.

30
 Cele trei obiective specifice stabilite pentru cercetarea de faţă implică necesitatea realizării a
două studii.

Ipotezele cercetării – Studiul 1

Având drept model exemplele din studiile de specialitate menţionate anterior, am

formulat o serie de ipoteze specifice pentru studiul de faţă, prezentate în continuare:

Ipoteza 1: Există o corelaţie pozitivă semnificativă între locul controlului şi scorurile

obţinute la variabila strategii de coping centrate pe problemă.
Ipoteza 2: Există o corelaţie negativă semnificativă între locul controlului şi strategiile de
coping centrate pe emoţie.
Ipoteza 3: Există o corelaţie negativă semnificativă între locul controlului şi strategiile de
coping disfuncţionale.
Ipoteza 4: Locul controlului şi tipul traumei influenţează scorurile obţinute la variabila
strategii de cooping centrate pe problemă.
Ipoteza 5: Locul controlului şi tipul traumei influenţează scorurile obţinute la variabila
strategii de coping centrate pe emoţie.
Ipoteza 6: Există o influenţă a locului controlului şi a tipului traumei asupra variabilei
strategii de coping disfuncţionale.

Ipotezele cercetării – Studiul 2

Ipoteza 1: Există o relaţie pozitivă semnificativă între scorul obţinut la variabila strategii
de coping centrate pe problemă şi scorul obţinut la variabila evaluare eficienţă.
Ipoteza 2: Există o corelaţie pozitivă semnificativă între strategiile de coping centrate pe
emoţie şi evaluarea eficienţei.
Ipoteza 3: Există o corelaţie negativă semnificativă între strategiile de coping
disfuncţionale şi scorurile obţinute la variabila evaluare eficienţă.
Ipoteza 4: Există diferenţe între subiecţii cu un loc al controlului intern şi cei cu un loc al
controlului extern în ceea ce priveşte evaluarea gradului de eficienţă al strategiilor de coping
utilizate.

31
 Ipoteza 5: Există diferenţe între mamele divorţate şi femeile care au pierdut un copil în
ceea ce priveşte evaluarea gradului de eficienţă al strategiilor de coping utilizate.
Ipoteza 6: Există un efect de interacţiune al variabilelor locul controlului şi tipul traumei
asupra evaluării gradului de eficienţă al strategiilor de coping utilizate.

4.2. Prezentarea variabilelor şi operaţionalizarea lor

Variabilele studiului 1, în număr de două, sunt următoarele:

 VI 1 – tipul traumei cu două nivele: divorţ şi pierderea copilului
 VI 2 – locul controlului cu două nivele: intern şi extern
 VD – strategii de coping cu 3 nivele: centrate pe problemă, centrate pe emoţie,
şi disfuncţionale.
Variabile studiului 2 sunt:
 VI 1 – strategii de coping cu 3 nivele: centrate pe problemă, centrate pe emoţie
şi strategii disfuncţionale
 VI 2 – locul controlului cu 2 nivele : intern şi extern
 VI 3 – tipul traumei cu 2 nivele: divorţ şi pierderea copilului
 VD – evaluarea eficienţei strategiilor utilizate

Operaţionalizarea variabilelor:
1) Tipul traumei: am ales divorţul şi pierderea copilului ca tipuri distincte de traumă,
pentru a nota diferenţele existente între cele două niveluri ale variabilei în ceea ce
priveşte activarea strategiilor de coping. Menţionez că trauma principală analizată în
acest studiu este pierderea copilului, divorţul fiind mai mult un tip de traumă ce are rol
comparativ. Ambele situaţii implică subiecţi de gen feminin şi existenţa unui copil,
aşadar, în cazul divorţului este important de notat faptul că subiecţii aveau cel puţin un
copil la momentul producerii evenimentului (divorţului). De asemnea, trebuie menţionat
faptul că pierderea copilului include pierderea sarcinii, decesul infantil, decesul în
perioada copilăriei, şi decesul în perioada adolescenţei. Pentru a diferenţia între aceste
categorii am inclus o variabilă socio-demografică: vârsta copilului decedat.

32
2) Locul controlului: se referă la expectanţa generalizată despre sursa întăririlor propriilor
acţiuni ale individului. Un loc al controlului intern presupune perceperea propriei vieţi ca
fiind controlată de propriile acţiuni, aptitudini şi abilităţi. În sens contrar, un loc al
controlului extern presupune perceperea vieţii individului ca fiind controlată de forţe
externe cum ar fi norocul, Divinitatea, Guvernul ş.a.m.d. (Rotter, 1954). Unii autori
consderă că indivizii cu un loc al controlului intern au o mai buna capacitate de adaptare
(Ashkanasy, 1985), pun mai multă valoare pe abilităţile proprii şi pe realizările scopului
(Rotter, 1966).
3) Strategii de coping: în studiul de faţă am utilizat clasificarea elaborată de Caraver et. al.
(1989). Strategiile centrate pe problemă includ abordarea activă, planificarea,
suprimarea activităţilor concurente, coping prin reţinere şi cautarea sprijinului social
instrumental. Strategiile centrate pe emoţie includ interpretare pozitivă, acceptarea,
negarea, abordarea religioasă şi căutarea sprijinului emoţional. Strategiile
disfuncţionale includ centrarea pe, şi exteriorizarea emoţiilor (negative), dezangajare
comportamentală şi dezangajare mentală, incluzând aici şi un item ce surprinde
consumul de alcool sau droguri (Carver, Scheier, & Weintraub, 1989).
4) Eficienţa strategiilor de coping: subiecţilor li s-a cerut sa evalueze pe o scală de tip
Likert, de la 1 la 7, măsura în care ei consideră că modul în care au acţionat la momentul
producerii evenimentului şi în perioada imediat următoare i-a ajutat să facă faţă mai uşor
evenimentului traumatizant. Scopul este de a afla în ce condiţii consideră subiecţii că
srategiile utilizate la momentul respectiv i-au ajutat să treacă mai uşor peste trauma
suferită.

33
 4.3 Metodologia cercetării
4.3.1 Lotul investigat
La cercetarea de faţă au participat 120 de subiecţi de gen feminin, dintre care 60 de femei
care au trecut prin experienţa divorţului, cu menţiunea faptului că în momentul divorţului acestea
aveau cel puţin un copil, şi 60 de femei care au pierdut un copil, cu vârstele cuprinse între 21 şi
60 de ani, după cum se observă în tabelele de mai jos, în funcţie de cele două tipuri de traumă,
divorţ (Fig. 1) şi pierderea copilului (Fig. 2)

varsta subiectuluia varsta subiectuluia

Frequency Percent Valid Cumulative Frequency Percent Valid Cumulative

Percent Percent Percent Percent

sub 25 ani 7 11.7 11.7 11.7 sub 25 ani 6 10.0 10.0 10.0

26-35 ani 5 8.3 8.3 20.0 26-35 ani 12 20.0 20.0 30.0

36-50 35 58.3 58.3 78.3 36-50 24 40.0 40.0 70.0

Valid Valid
peste 50 peste 50
13 21.7 21.7 100.0 18 30.0 30.0 100.0
ani ani

Total 60 100.0 100.0 Total 60 100.0 100.0

a. tip trauma = divort a. tip trauma = pierderea copilului

Fig 1 – Vârsta subiecţilor din categoria divorţ Fig 2 – Vârsta subiecţilor din categoria pierdere
copil

Menţionez că mai există o serie de variabile socio-demografice a căror analiză descriptivă

se găseşte în ANEXA 1.
Neingnorând aceste aspecte trebuie voi rezuma conţinututl tabelelor din Anexa. Astfel în
ceea ce priveste mamele divorţate cu copii, 75% dintre acestea (45) au obţinut custodia
copilului la momentul divortului, în 3 cazuri custodia a fost obţinută de fostul soţ, în 7 cazuri
împărţita, iar 5 mame aveau copii cu varsta de peste 18 ani la momentul divorţului.
Cât depre numărul de copii la momentul divorţului, 40 de femei aveau unul singur, iar 20
aveau doi sau mai mulţi.
Este important de notat şi timpul trecut de la momentul producerii evenimentului până la
momentul completării chestionarului. Acesta a variat de la mai puţin de 1 an (în 9 cazuri) la peste

34
20 de ani într-un singur caz, majoritatea femeilor fiind incluse in categoria ’11-20 de ani de la
producerea evenimentului’.
Analizând lotul femeilor care au pierdut un copil observăm urmatoarele: 6 dintre
acestea au fost în situaţia pierderii sarcinii, 30 au trecut prin trauma pierderii copilului în
perioada infantilă, 3 dintre ele au pierdut copii cu vârste între 1 şi 5 ani, 12 mame au pierdut
copii cu vârste între 11 si 18 ani iar 9 din lotul total au pierdut un copil major.
Cei mai mulţi dintre subiecţi (27) nu mai aveau nici un copil în momentul producerii
evenimentului. 24 dintre ei aveau unul singur, iar 9 mame aveau doi sau mai mulţi copii.
În ceea ce priveşte timpul scurs de la eveniment, pentru jumătate din subiecţi (30) este
vorba de o perioadă între 1 şi 5 ani, pentru 25% (15) perioada fiind de peste 20 de ani.

4.3.2. Instrumente utilizate şi date privind construcţia lor

a) Locus of control
Pentru a măsura variabila locul controlului a fost construit un instrument de către Julien
Rotter (1966) (ANEXA 6, 6.1.1). Conceptul de control intern sau extern derivă din teoria
învăţării sociale (Rotter, 1954), elaborată de Rotter pe baza ideilor despre determinism ale lui
Albert Bandura şi a conceptului de întărire preluat din condiţionarea clasică.
Rotter şi-a propus să elaboreze un instrument pentru măsurarea dimensiunii internaism-
externalism, dorind să demonstreze că indivizii vor afişa diferenţe individuale stabile în
interpretările lor asupra cauzelor întăririi în aceleaşi situaţii. Scala Rotter este un instrument cu
29 perechi de itemi cu alegere forţată, dintre care 23 scoraţi şi 6 itemi filtru.
În general, itemul din pereche care corespunde dmensiunii externalism se scorează cu 1,
iar cel pentru internalism cu 0, astfel scorul ridicat inseamnând externalism. Se admite însă si
scorarea inversă, astfel încât scorul ridicat să corespundă internalismului şi cel scăzut
externalismului. Menţionez că, în cazul de faţă scorul ridicat la scala Rotter corespunde
dimensiunii internalism, itemii fiind cotaţi cu 1 punct după cum urmează: 2b, 3a, 4a, 5a, 6b, 7b,
9b, 10b, 11a, 12a, 13a, 15a, 16b, 17b, 18b, 20b, 21b, 22a, 23b, 25b, 26a, 28b, 29b.

35
Exemple de itemi scoraţi:
It. 10 (a) În cazul studentului bine pregătit este aproape exclusă posibilitatea unei note
nemeritate.
(b) De multe ori subiectele de examen sunt atât de puţin legate de materia predată încât
învăţarea pentru examen nu mai are nici un rost.
((b)= 1 punct – externalism)
It. 28 (a) Ceea ce mi se întâmplă este rezultatul propriilor mele acţiuni.
(b) Uneori mi se pare că nu pot controla în suficientă măsură cursul vieţii mele.
((b)= 1 punct – externalism)
Exemplu de item filtru:
It. 1 (a) Copiii dau de necaz pentru că părinţii lor îi pedepsesc prea des.
(b) Problema cu majoritatea copiilor din zilele noastre constă în faptul că părinţii sunt
prea îngăduitori cu ei.

Instrumentul lui Rotter a primit numeroase critici ce ţin în special de pertinenţa

formatului chestionarului (răspunsurile cu alegere forţată), de multidimensionalitate, de influenţa
dezirabilităţii sociale, şi nu în ultimul rând de specificitate culturală (Ashkanasy, 1985).
Scala Rotter a fost însă supusă procedurilor de validare, după cum susţine chiar Rotter
(1990). Locul controlului este un construct farte larg care ar trebui sa cuprindă o mare varietate
de situaţii, tocmai de accea este destul de dificilă construirea unei scale în care scorul total să nu
depinda de o situaţie particulară mai mult decât de alta. . De accea autorul nu a ţintit obţinerea
unui scor Alpha ridicat (scorul consisţenţei interne), ci s-a mulţumit cu o valoare puţin peste 0,60
pentru că el nu doreşte să măsoare stilurile de răspuns, ci să ofere o serie reprezentativă de
situaţii şi comportamente pe care cineva doreşte să le prezică. Mai mult decât atât un scor al
consistenţei interne foarte ridicat duce la redundanţa itemilor. ‚Scoruri alpha foarte ridicate se
pot obţine adresând aceiaşi întrebare în repetate rânduri, dar limitele predictive ale unui astfel
de test sunt evidente’ (Rotter, 1990, p. 491). (Rotter, 1990).

În cazul nostru însă, prelucrarea statisticã a datelor studiului nostru a dus la obţinerea
unui coeficient de consistenţã internã Alpha Cronbach de 0,76, un coeficient favorabil (din
cadrul analizei am exclus itemii filtru). (ANEXA 2, 2.1.)

36
 b) Strategii de coping
Pentru măsurarea strategiilor de coping am utilizat Inventarul COPE (ANEXA 6, 6.1.2)
elaborat de Carver, Scheier şi Weintraub în 1989. Inventarul este construit pe baza teoriei
stresului psihologic a lui Lazarus (abordată în partea teoretică a lucrării de faţă).
Inventarul COPE apare din dorinţa autorilor de a completa lipsurile instumentului Ways
of coping elaborat de Lazarus şi Folkman, căruia îi analizează limitele, aducând critici
consistente (Carver, Scheier & Weintraub, 1989).
Chestionarul este compus din 13 scale grupate la rândul lor în 3 categorii (abordarea
activă, planificarea, suprimarea activităţilor concurente, coping prin reţinere, cautarea
sprijinului social instrumenta – strategii centrate pe problemă (itemii: 1, 2, 3, 4, 5, 14, 15, 16, 17,
18, 30, 31, 32, 33, 34, 39, 41, 44, 45, 46) , interpretare pozitivă, acceptarea, negarea, abordarea
religioasă, căutarea sprijinului emoţional – strategii centrate pe emoţie (itemii: 6, 7, 8, 9, 11, 19,
20, 21, 22, 24, 27, 28, 29, 35, 36, 40, 42, 48, 50, 52), şi centrarea pe, şi exteriorizarea emoţiilor
(negative), dezangajare comportamentală şi dezangajare mentală – strategii disfuncţionale
(itemii: 10, 12, 13, 23, 25, 26, 37, 38, 44, 47, 51, 53)) plus un item care surprinde consumul de
alcool sau droguri (itemul 49) (considerat ca fiind inclus în categoria strategiilor disfuncţionale).
Autorii analizează indicele de consitenţă internă pentru fiecare scală în parte, acesta
variind de la un maxim de 0,92 pentru abordarea religioasă la 0,45 pentru dezangajarea
mentală. Scalele pentru care autorii au obţinut un scor Alpha sub 0,70 sunt: abordare activă
(α=0,62), suprimarea activităţilor concurente (α=0.68), reinterpretare pozitivă (α=0,68),
acceptare (α=0,65), dezangajare comportamentală (α=0,63) şi dezangajare mentală (α=0,45),
însa în aproape toate cazurile coeficientul consistenţei interne este aproape de valoarea de 0,70.

Prelucrarea statisticã a datelor a dus la obţinerea în primă fază a unui coeficient de

consistenţã internã Alpha Cronbach pentru fiecare categorie de strategii după cum urmează
(ANEXA 2 - 2.2.; 2.3.; 2.4):
 Strategii cenrate pe problemă - α = 0,81
 Strategii centrate pe emoţie – α = 0,67
 Strategii disfuncţionale – α = 0,56

Observăm că în cazul strategiilor centrate pe emoţie şi a celor disfuncţionale coeficientul

de consistenţă internă nu atinge valoarea de 0,70.
37
 Coeficientul în cazul strategiilor centrate pe emoţie nu a putut creşte semnificativ prin
eliminarea de itemi, aşadar s-a decis includerea lor in analiză. Această decizie a fost susţinută de
nevoia de a analiza relaţiile formate de aceste faţete şi variabilele luate în analiză şi de faptul că
există cercetări publicate în reviste de specialitate care utilizează pragul minim al coeficientului
Alpha Cronbach de 0.60.
În cazul strategiilor disfuncţionale însă am optat pentru eliminarea unui item, mai exact
itemul 23 al chestionarului (‚Îmi exteriorizez (manifest) puternic emoţiile’), crescând astfel
coeficientul Alpha pentru strategiile disfuncţionale la valoarea de 0,62 (ANEXA 2 - 2.5). Am
rămas la aceasta valoare din acelaşi motiv pentru care am decis păstrarea tuturor itemilor ce
măsoara strategiile centrate pe emoţie: elimiarea altor itemi nu creşte semnificativ valoarea
coeficientului, în plus riscăm eliiminarea itemilor vitali pentru factori.
În concluzie valorile finale ale indicelui de consistenţă internă sunt:
 Strategii cenrate pe problemă - α = 0,81
 Strategii centrate pe emoţie – α = 0,67
 Strategii disfuncţionale – α = 0,62

4.3.3. Procedură:
Lotul de subiecţi, participanţi la aceasta cercetare a fost pe de o parte autoselectat. Pentru
a contacta mame divorţate şi femei care au pierdut un copil am apelat la forumurile de sprijin
pentru mamele care trec prin situaţii dificile. În acest caz chestionarul a fost aplicat online, în
format google.docs. Mai exact s-a procedat prin căutarea siteurilor on-line menţionate anterior şi
contactarea administratorilor prin intermediul poştei electronice. Din păcate rata feedbackului
primit a fost descurajantă. În cazurile în care am primit acceptul însă, linkul de accesare a
chestionarelor a fost postat in forumurile respective în topicurile dedicate situaţiilor la care se
face referire în prezenta lucrare.
Selecţia subiecţilor s-a realizat însă şi prin intermediul reţelei de socializare, mai exact
distribuirea chestionarelor a fost facilitată de ajutorul obţinut din partea colegilor şi prietenilor
care cunoşteau persoane ce se încadrau în una din cele două categorii. În acest caz chestionarul a
fost imprimat. Menţionez că anexată la sfârşitul lucrării este, în mod evident, varianta imprimată,
dar aceasta şi cea în format online sunt identice.
Instrumentele au fost aplicate în perioada aprilie – iunie, 2012.
38
 4.3.4. Rezultate şi interpretări

A) Studiul 1
Ipoteza 1: Există o corelaţie pozitivă semnificativă între locul controlului şi scorurile
obţinute la variabila strategii de coping centrate pe problemă.
Ipoteza 2: Există o corelaţie negativă semnificativă între locul controlului şi strategiile de
coping centrate pe emoţie.
Ipoteza 3: Există o corelaţie negativă semnificativă între locul controlului şi strategiile de
coping disfuncţionale.

Interpretare statistică
Pentru a testa primele trei ipoteze s-a utilizat metoda corelaţiilor Pearson pentru a
analiza relaţiile dintre scorurile la cele două variabile (locul controlului şi strategii de coping).
Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 1. Pentru verificarea pragului de semnificaţie a se vedea
ANEXA 3 – 3.1.

Locul Strategii de Strategii Strategii

controlului coping centrate centrate pe disfuncţionale
pe problemă emoţie
Locul controlului 1
Strategii de .192* 1
coping centrate
pe problemă
Strategii de -.092 .382** 1
coping centrate
pe emoţie
Strategii de -.247** -.003 .329** 1
coping
disfuncţionale
* corelaţie semnificativă la pragul de 0,05
** corelaţie semnificativă la pragul de 0,01

Tabel 1: Corelaţii între locul controlului şi cele trei categorii de strategii de coping

39
 Ipoteza 1 se confirmă. Există o corelaţie semnificativă pozitivă şi de intensitate slabă
între locul controlului şi scorurile obţinute la strategiile de coping centrate pe problemă (r =
0.192, p < 0.05). Rezultatele arată că 3% (r2=0,03) din varianţa variabilei strategii de coping
centrate pe problemă este explicată de variabila locul controlului.
Ipoteza 2 se infirmă. Nu există o corelaţie semnificativă între scorurile obţinute la
variabila locul controlului şi scorurile obţinute la variabila strategiile de coping centrate pe
emoţie (p > 0,05).
Ipoteza 3 se confirmă. Există o corelaţie semnificativă negativă, de intensitate slabă între
locul controlului şi strategiile de coping disfuncţionale (r = -0,247, p < 0,01). Aşadar locul
controlului explică 6% din varianţa variabilei strategii de coping disfuncţionale (r2=0,06) .

Interpretare psihologică
În măsura în care scorul ridicat la variabila locul controlului înseamnă internalism,
rezultatele obţinute în analiza corelaţională efectuată anterior sunt în concordanţă cu cele
enunţate în alte studii de specialitate (Romanoff, et al., 1999; Parkes, 1984; Carver, Scheier &
Weintraub, 1989). Observăm astfel o corelaţie pozitivă între locul intern al controlului şi
strategiile centrate pe problemă, şi una negativă între locul controlului intern şi srategiile
disfuncţionale care, în sens invers, corelează pozitiv cu locus of control extern. În concluzie,
rezultatele obţinute sprijină ideea că cei cu un loc intern al controlului, cei care consideră că
mediul exterior este influenţat de propriile lor acţiuni, sunt mai orientaţi spre scop, fiind
predispuşi să acţioneze direct în vederea rezolvării problemelor. În sens invers, cei cu un loc al
controlului extern care pun povara resposabilităţii pe cei din exterior, pe şansă, sau pe Divinitate
aleg în principal strategii de coping mai puţin utile în situaţia de face faţă diverselor provocări,
situaţiilor suparătoare sau stresante.
Curios este faptul că nu apare o corelaţie semnificativă între scorurile obţinute la
viariabila locul controlului şi scorurile obţinute la variabila strategii de coping centrate pe
emoţie. Este adevărat că studiile ce abordează acest subiect nu acordă srategiilor centrate pe
emoţie atenţie în masura în care se focalizează pe strategiile centrate pe problemă. Am presupus
însă existenţa unei astfel de corelaţii, tocmai datorită opoziţiei dintre strategiile centrate pe
problemă şi cele centrate pe emoţie. Acestă opoziţie constă în acţiunea directă a indivizilor (în
cazul strategiilor centrate pe problemă) care nu se reduce la centrarea pe, evaluarea sau

40
exprimarea emoţiilor (cazul strategiilor centrate pe emoţie). Prin urmare , aşa cum ne-am aşteptat
să obţinem o corelaţie pozitivă între strategiile centrate pe problemă şi locul controlului intern,
expectanţa nostră includea şi relaţia pozitivă dintre strategiile centrate pe emoţie şi locus of
control extern.
În concluzie subiecţii cu un locus of control intern sunt mai presidpuşi să utilizeze
strategii de coping centrate pe problemă, direcţionate spre analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este
posibil, minimalizarea situaţiei stresante, lucru ce pare evident în condiţiile în care aceşti indivizi
cred ca pot influenţa ceea ce se intâmplă în jurul lor. Astfel ei se confruntă cu agentul stressor.
Pe de celealtă parte, indivizii cu un loc al controlului extern au tendinţa de a apela la
strategii de coping disfuncţionale mai mult decât internaliştii. Aceste strategii includ printre
altele şi modalităţi prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor este adesea amânată sau
chiar nu are loc (Lazarus, 1993). Acest lucru rezonează cu trăsaturile externaliştilor care văd
situaţiile stresante de nemodificat, asupra căroră consideră că acţiunile lor nu au o mare
influenţă.

Folosind metoda Split File, a fost analizată relaţia dintre cele două variabile
particularizând rezultatele în funcţie de tipul traumei, pentru a efectua o analiză mai rafinată a
acestora. Rezultatele analizei corelaţionale în funcţie de variabila tip traumă sunt prezentate în
ANEXA 3 (3.2; 3.3.), şi succint în Tabelul 2 (divorţ) respectiv Tabelul 3 (pierderea copilului).

Locul Strategii de Strategii Strategii

controlului coping centrate centrate pe disfuncţionale
pe problemă emoţie
Locul controlului 1
Strategii de .301** 1
coping centrate
pe problemă
Strategii de -.008 .425** 1
coping centrate
pe emoţie
Strategii de -.093 -.155 .395** 1
coping
disfuncţionale
* corelaţie semnificativă la pragul de 0,05
** corelaţie semnificativă la pragul de 0,01
Tabelul 2: Corelaţii între locul controlului şi strategiile de coping în condiţia divorţ

41
 Locul Strategii de Strategii Strategii
controlului coping centrate centrate pe disfuncţionale
pe problemă emoţie
Locul controlului 1
Strategii de .102 1
coping centrate
pe problemă
Strategii de -.173 .346** 1
coping centrate
pe emoţie
Strategii de -.353** .173 .276* 1
coping
disfuncţionale
* corelaţie semnificativă la pragul de 0,05
** corelaţie semnificativă la pragul de 0,01

Tabel 3: Corelaţii între locul controlului şi strategiile de coping în condiţia pierdere copil

Interpretare statistică
Observăm diferentele care apar faţă de rezultatele iniţiale, în funcţie de tipul de traumă, în
primul rând in ceea ce priveşte intensitatea corelaţiei. Astfel, în cazul divorţului apare o corelaţie
pozitivă semnificativă de nivel mediu între locul controlului şi strategiile de coping centrate pe
problemă (r = 0.301, p = 0,01). Se poate spune deci că în cazul divorţului variabila locul
controlului (intern) explică 9% din varianţa variabilei strategii de coping cetrate pe problemă.
Nu există însă o corelaţie semnificativă între locul controlului şi strategiile de coping
centrate pe emoţie, lucru valabil şi în cazul nediferenţierii între tipurile de traumă.
De notat este însă faptul că nu apare o corelaţie semnificativă nici între locul controlului
şi strategiile disfuncţionale în cazul divorţului, lucru ce se întâmplă dacă nu luăm în considerare
tipul traumei.
În ceea ce priveşte pierderea copilului ca tip de traumă, există o corelaţie negativă, de
nivel mediu între locul controlului şi strategiile de coping disfuncţionale (r = 0,353, p < 0,01),
ceea ce înseamnă că 12,4% din varianţa strategiilor de coping disfuncţionale este explicată de
locus of control.
Nu există corelaţii semnificative între locus of control şi celealte două tipuri de strategii
de coping şi anume strategiile centrate pe problemă şi strategiile centrate pe emoţii. Dacă ar fi

42
să ne raportăm la modelul corelaţional principal, lipsa relaţiei dintre locul controlului şi
strategiile centrate pe emoţie era de aşteptat, însă lipsa corelaţiei internalismului cu strategiile de
coping centrate pe problemă este în discordanţă cu rezultatele iniţiale.

Interpretare psihologică
Aşadar, scorurile la strategiile de coping corelează cu scorurile la locus of control diferit
în funcţie de tipul de traumă. Mamele divorţate cu un locus of control intern activează în
principal strategii de coping centrate pe problemă, aceste rezultate susţin modelul corelaţional
iniţial. În ceea ce priveşte strategiile disfuncţionale însă, acestea nu mai corelează negativ cu
locul controlului.
Pierderea copilului în schimb, declanşează activarea strategiilor de coping disfuncţionale
de căre subiecţii cu un loc al controlului extern, lucru susţinut de primul model corelaţional
analizat. Locul controlului (intern) însă nu mai corelează pozitiv şi semnificativ, în acest caz, cu
strategiile centrate pe problemă.
Explicaţia rezultatelor obţinute în ultimă instanţă poate fi pusă pe seama intensităţii
traumei suferite. Astfel, femeile divorţate cu un loc al controlului intern îşi pot canaliza resursele
pentru a acţiona în conformitate cu trăsăturile lor dominante (internalism), datorită faptului că
trauma nu este de foarte mare intensitate (în comparaţie pierderea copilului). Pe de alta parte,
subiecţii care au trecut prin trauma pierderii unui copil (intensitate ridicată) nu îşi pot canaliza cu
uşurinţă eforturile de a acţiona în sensul alegerii celor mai ‚contructive’ strategii de coping; ba
din contră, datorită acumulării de emoţii foarte puternice pot ajunge la exteriorizarea puternică a
acestra, la dezangajare mentală sau comportamentală (strategii de coping disfuncţionale), mai
ales dacă sunt predispuse cognitiv la astfel de comportamente (locus of control extern).

Menţionez din nou că scopul acestei cercetari este analizarea pierderii copilului ca tip
principal de traumă, aceasta fiind considerată mai intensă în comparaţie cu altele (divorţul in
situaţia de faţă). De accea este inutil să comparăm rezultatele obţinute în cercetare de faţă cu cele
obţinute de cercetătorii de la Universitatea din New York care au ajuns la concluzia că nu apar
diferenţe majore în ceea ce priveşte stilurile de coping în funcţie de tipul traumei. Însă
variabilele pe care acestia le-au avut în considerare nu includeau şi pierderea copilului ci doar
divorţul părinţilor, pierderea unui părinte (deces) sau frate/ soră, boala şi dizabilitatea, traume de

43
intensităţi diferite care insă, majoritatea consideră că nu ating intensitatea celei menţionate
anterior (Romanoff, et al., 1999).

Pentru a testa ultimele 3 ipoteze am utilizat metoda regresiei multiple ierarhice, pentru a
explica scorurile obţinute la nivelurile variabilei strategii de coping pe baza variabilelor
independente, locul controlului şi tipul traumei şi, de asemenea, pentru a verifica dacă există un
model predictiv valid al tipului de strategii de coping activate în funcṭie de cele două variabile
independente.

Înainte de a aplica metoda regresiei multiple am verificat existenţa unei relaţii liniare
între variabila independentă cantitativă (locul controlului) şi fiecare dintre nivelurile variabilei
dependente (strategii de coping centrate pe problemă, strategii de coping centrate pe emoţie,
strategii de coping disfuncţionale). Am realizat acest lucru prin intermediul vizualizării grafice
prezentate în ANEXA 4.
Datorită faptului că avem două variabile independete în studiul nostru am verificat două
modele explicative ale strategiilor de coping centrate pe problemă, ale strategiilor de coping
centrate pe emoţie, respectiv ale strategiilor de coping disfuncţionale pe baza locului controlului
şi a tipului traumei. Primul model include variabila locul controlului, iar al doilea model include
ambele variabile independente, locul controlului şi tipul traumei.

Ipoteza 4: Locul controlului şi tipul traumei influentează scorurile obţinute la variabila

strategii de coping centrate pe problemă.
Interpretare statistică
Mediile, deviaţiile standard şi corelaţiile între variabile sunt prezentate în Tabelul 4.

Variabile M SD 1 2 3
1. Strategii de coping centrate pe problemă 68,03 10,54 1 .192* -.219**
2. Locul controlului 11,28 4,25 1 -.031
3. Tip traumă 0,50 0,50 1
* p < 0,05; ** p < 0,01

Tabelul 4: Indicatori descriptivi şi matricea de corelaţii pentru variabilele conţinute în regresie

44
 Rezultatele analizei de regresie ierarhică vizând explicarea strategiilor de coping
centrate pe problemă pe baza variabilelor independente sunt rezumate în Tabelul 5.
Analizând tabelul Model Summary si extrăgând valorile lui R, R2 şi R2 ajustat
observăm următoarele (Anexa 5.1.):

 Modelul 1 format din predictorul locul controlului explică 2,9% din varianţa
variabilei criteriu, strategii de coping centrate pe problemă.
 Modelul 2 format din predictorii locul controlului şi tip trauma explică 6,6% din
varianţa variabilei strategii de coping centrate pe problemă. Acest model explică
în plus faţă de modelul anterior compus din variabila locul controlului, 4,5% din
varianţa variabilei strategii de coping centrate pe problemă (R2change = 0,045).
Varianţa explicată în plus de tipul traumei este semnificativă (p = 0,018 < 0,05).
Considerăm aşadar ca Modelul 2 explică mai bine scorurile obţinute la variabila
strategii de coping centrate pe problemă, deci variabila tipul traumei aduce un
plus explicativ.
Analizând rezultatele obţinute in tabelul ANOVA concludem următoarele (Anexa 5.1.):
 Modelul 1 este semnificativ statistic, locul controlului explică un procent
semnificativ din varianţa variabilei strategii de coping centrate pe problemă (F(1,
118) = 4,500; p = 0,036 < 0,05).
 Modelul 2 este semnificativ statistic, variabilele locul controlului şi tip traumă
explică un procent semnificativ din varianţa variabilei dependente, strategii de
coping centrate pe problemă ( F(2,117) = 5,235; p = 0,007 < 0,05)
Din tabelul Coefficients extragem următoarele concluzii (Anexa 5.1.):
 În modelul 2 o mai mare influenţă asupra variabilei strategii de coping centrate pe
problemă o are variabila tipul traumei (beta = -0,213) (efect negativ) urmată apoi
de variabila locul controlului (beta = 0, 185) (efect pozitiv), ambii coeficienţi
fiind semnificativi (p < 0,05).
Concludem aşadar ca ipoteza 4 se confirmă. Locul controlului şi tipul traumei
influenţează scorurile la variabila strategii de coping centrate pe problemă.

Rezultatele arată că Modelul 2 conţinând variabilele locul controlului şi tipul traumei

explică cel mai bine strategiile de coping centrate pe problemă, contribuţia ambelor variable
fiind semnificativă. Atfel subiecţii care au un loc al controlului intern şi care fac parte din

45
categoria traumei de intensitate mai redusă (divorţ) tind să activeze strategiile de coping centrate
pe problemă. În modelul 2, R2ajustat = 0,066, ceea ce înseamnă că modelul 2 explica 6,6% din
varianţa strategiilor de coping centrate pe prblemă., o pondere explicativă mai mare din cadrul
acestui model având-o variabila tipul traumei. Indicatorii mărimii efctului pentru fiecare din cele
două variabile fiind rsp = 0,185 pentru locul controlului şi r sp = -0,213 pentru tipul traumei. În
concluzie locul controlului explică în modelul 2, 3,4% din varianţa variabilei startegii centrate pe
problemă (r2sp = 0,034), iar tipul traumei explică 4,5% din aceasta (r2sp = 0,045).

Variabile B β p r2 ajustat r2change rsp r2sp

Modelul 1 .036 .029* .037*
Locul controlului .475* .192* .192 .036
Modelul 2 .007 .066* .045*
Locul controlului .459* .185* .185 .034
Tipul traumei -4,47* -.213* -.213 .045
* p < 0,05;

Tabelul 5: analiza de regresie ierarhică vizând explicarea strategiilor de coping centrate pe

problemă (N = 120)

Interpretare psihologică
Rezultatele testării acestei ipoteze arata faptul că modelul 2 conţinând variabilele locul
controlului şi tipul traumei explică cel mai bine activarea strategiilor de coping centrate pe
problemă, contribuţia ambelor variabile independente fiind semnificativă. Variabila tipul traumei
aduce un plus explicativ modelului 2, efectul acesteia fiind negativ asupra variabilei strategii de
coping centrate pe problemă, spre deosebire de efectul variabilei locul controlului care este
pozitiv. Astfel locul controlului intern (scor ridicat la variabila locul controlului) determină
activarea strategiilor de coping centrate pe problemă, însă în ceea ce priveste tipul traumei,
trebuie menţionat că pierderea copilului nu explică activarea strategiilor de coping centrate pe
problemă. Din contră, scorile obţinute la variabila dependentă sunt mai ridicate în cazul
divorţului.

46
 În concluzie, putem afirma că variabila tipul traumei explică într-o mai mare măsură
scorurile la variabila strategii de coping centrate pe problemă, decât variabila locul controlului.
Mamele care au pierdut un copil vor activa strategiile menţionate anterior într-o măsură mai mică
decât mamele divorţate chiar şi în condiţiile în care ambele categorii de subiecţi au un loc al
controlului intern.
Explicaţia poate avea legătură cu intensitatea traumei care, în cazul mamelor divorţate
este mai mică decât în cazul femeilor care au pierdut un copil. Astfel în primul caz, emoţiile
resimţite, fiind de o intensitate mai mică pot fi gestionate mai uşor, femeile alegând să acţioneze
în urma divorţului în sensul depăşirii situaţiei stresante, în încercarea de a-şi reface viaţă, în
găsirea altor tipuri de ocupaţii diferite de cele induse de viaţa de cuplu. Acest lucru poate fi
explicat şi de faptul ca divorţul nu este un eveniment imprevizibil, ci din contră un proces
îndeungat care permite evaluări ale situaţiei precum şi conceperea unui ‚plan’ de acţiune. În sens
invers, femeile care au pierdut un copil resimt de cele mai multe ori emoţii foarte intense, cu atât
mai mult cu cât, în multe cazuri decesul copilului survine în mod imprevizibil (exceptând cazul
suferinţei datorată bolii). Acest lucru nu permite mamei îndoliate să reevalueze cu atenţie situaţia
în care se află, să-şi analizeze propriile acţiuni şi să-şi creeze planuri în legatură cu viitorul, ceea
ce duce uneori la centrarea pe emoţiile resimţite mai mult decât pe problema în sine.

Ipoteza 5: Locul controlului şi tipul traumei influenţează scorurile obţinute la variabila

strategii de coping centrate pe emoţie.

Interpretare statistică
Mediile, deviaţiile standard şi corelaţiile între variabile acestui model sunt prezentate în
Tabelul 6.
Variabile M SD 1 2 3
1. Strategii de coping centrate pe emoţie 69,64 8,84 1 -.092 -.022
2. Locul controlului 11,28 4,25 1 -.031
3. Tip traumă 0,50 0,50 1
* p < 0,05; ** p < 0,01

Tabel 6: Indicatori descriptivi şi matricea de corelaţii pentru variabilele conţinute în regresie

47
 Rezultatele analizei de regresie ierarhică vizând explicarea strategiilor de coping centrate
pe emoţie pe baza variabilelor independente luate în calcul sunt rezumate în Tabelul 7.
Analizând tabelul Model Summary si extrăgând valorile lui R, R2 şi R2 ajustat observăm
următoarele rezultate(Anexa 5.2.):

 Modelul 1 format din predictorul locul controlului explică 0% din varianţa

variabilei criteriu, strategii de coping centrate pe emoţie.
 Modelul 2 format din predictorii locul controlului şi tip trauma explică 0,8% din
varianţa variabilei strategii de coping centrate pe emoţie. Variabila tipul traumei
explică în plus faţă de modelul anterior compus din variabila locul controlului,
0,1% din varianţa variabilei strategii de coping centrate pe emoţie (R 2change =
0,001). Varianţa explicată in plus de modelul 2 este nesemnificativă (p = 0,780 >
0,05).
Analizând rezultatele obţinute în tabelul ANOVA ajungem la următoarele concluzii
(Anexa 5.2.):
 Modelul 1 este nesemnificativ statistic, locul controlului explică un procent
nesemnificativ din varianţa variabilei strategii de coping centrate pe emoţie (F(1,
118) = 0.998; p = 0,320 > 0,05).
 Modelul 2 este nesemnificativ statistic, variabilele locul controlului şi tip traumă
explică un procent nesemnificativ din varianţa variabilei dependente, strategii de
coping centrate pe emoţie( F(2,117) = 0,531; p = 0,589 > 0,05)
Din tabelul Coefficients extragem următoarele concluzii (Anexa 5.3.):
 În modelul 2 o mai mare influenţa asupra variabilei strategii de coping centrate pe
emoţie o are variabila locul controlului (beta = -0,092) (efect negativ) urmată apoi
de variabila tip traumă (beta = 0,025) (efect pozitiv), ambii coeficienţi sunt însă
nesemnificativi statistic (p > 0,05).
Din cele prezentate observăm că ipoteza 5 nu se confirmă. Locul controlului şi tipul
traumei nu influenţează scorurile la variabila strategii de coping centrate pe emoţie, nici în sens
pozitiv, nici în seans negativ, ambele modele fiind nesemnificative statististic.
Astfel, rezultatele arată că nici unul din cele două modele nu explică rezultatele obţinute
la variabila strategii de coping centrate pe emoţie.

48
 Variabile B β p r2 ajustat r2change rsp r2sp
Modelul 1 .320 .000 .008
Locul controlului -.190 -.092 -.092 .008
Modelul 2 .589 .008 .001
Locul controlului .192 -.092 -.092 .008
Tipul traumei -.435 -.025 -.025 .000
* p < 0,05;
Tabelul 7: analiza de regresie ierarhică vizând explicarea strategiilor de coping centrate pe
emoţie (N = 120)

Interpretare psihologică
Se poate spune ca rezultatele sunt în concordanţă cu cele din literatura de specialitate
întrucât nu sunt raportate studii în care autorii să fi identificat corelaţii între locul controlului şi
strategiile de coping centrate pe emoţie. Nici Carver, Scheier şi Weintraub (1989), cei care au
propus clasificarea strategiilor de coping utiliaztă în această lucrare nu raportează corelaţii între
locul controlului şi strategiile centrate pe problemă.
În mod evident, indiferent de intensitatea traumei, aceasta generează emoţii mai mult sau
mai puţin puternice. Acceptarea, negarea, reinterpretrea pozitivă, căutarea sprijinului emoţional,
apelarea la religie, sunt strategii diverse centrate de emoţii şi se prea poate ca activarea acestora
să fie determinate de alte trăsături de personalitate individuale ale persoanei în cauză. O persoană
pesimistă de exemplu nu poate reinterpreta pozitiv o situaţie stresantă la fel cum o persoană care
nu acordă mult interes religiei probabil că nu va utiliza această abordare religioasă pentru a face
faţă evenimentelor neplăcute.
În mod cert locul controlului nu este una din trăsaturile care influenţează semnificativ
activarea strategiilor centrate pe emoţie. De asemnea, în cazul de faţă cel puţin, indivizii
utilizează aceaste strategii (mai mult sau mai puţin) indiferent de tipul traumei.

49
 Ipoteza 6: Locul controlului şi tipul traumei influenţează scorurile obţinute la variabila
strategii de coping disfuncţionale.

Interpretare statistică
Mediile, deviaţiile standard şi corelaţiile între variabile acestui model sunt prezentate la
finalul lucrării în Tabelul 8.

Variabile M SD 1 2 3
1. Strategii de coping disfuncţionale 39,90 6,00 1 -.247** -.099
2. Locul controlului 11,28 4,25 1 -.031
3. Tip traumă 0,50 0,50 1
* p < 0,05; ** p < 0,01

Tabel 8: Indicatori descriptivi şi matricea de corelaţii pentru variabilele conţinute în regresie

Rezultatele analizei de regresie ierarhică vizând explicarea strategiilor de coping centrate

pe emoţie pe baza variabilelor independente luate în calcul sunt rezumate în Tabelul 9.
Analizând tabelul Model Summary si extrăgând valorile lui R, R2 şi R2 ajustat observăm
următoarele rezultate (Anexa 5.3.):

 Modelul 1 format din predictorul locul controlului explică 5,3% din varianţa
variabilei criteriu, strategii de coping disfuncţionale.
 Modelul 2 format din predictorii locul controlului şi tip trauma explică 5,3% din
varianţa variabilei strategii de coping disfuncţionale. Variabila tipul traumei
explică în plus faţă de modelul anterior compus din variabila locul controlului,
0,8% din varianţa variabilei strategii de coping disfuncţionale (R 2schimbat =
0,008). Varianţa explicată în plus de tipul traumei este însă nesemnificativă (p =
0,309 > 0,05).
Analizând rezultatele obţinute în tabelul ANOVA ajungem la următoarele concluzii
(Anexa 5.3.)
 Modelul 1 este semnificativ statistic, locul controlului explică un procent
semnificativ din varianţa variabilei strategii de coping disfuncţionale (F(1, 118) =
7,666; p = 0,007 < 0,05).

50
  Modelul 2 este semnificativ statistic, variabilele locul controlului şi tip traumă
explică un procent semnificativ din varianţa variabilei dependente, strategii de
coping disfuncţionale ( F(2,117) = 4,357; p = 0,015 < 0,05)
Din tabelul Coefficients extragem următoarele concluzii (Anexa 5.3.):
 În modelul 2 o mai mare influenţă asupra variabilei strategii de coping
disfuncţionale o are variabila locul controlului (beta = -0,244) (efect negativ),
efectul locului controlului fiind semnificativ statistic ( p = 0,007 <0,05), iar
variabila tip traumă (beta = 0,091) are un efect nesemnificativ statistic ( p =
0,309 > 0,05).
Din cele prezentate observăm că ipoteza 6 se confirmă parţial. Locul controlului
influenţează semnificativ scorurile la variabila strategii de coping disfuncţionale, în sens negativ.
Tipul traumei însă, nu are o influenţă semnificativă asupra variabilei strategii de coping
disfuncţionale, în sensul că nu aduce un plus explicativ modelului.
Aşadar, modelul 1 compus din predictorul locul controluilui explică mai bine scorurile la
variabila startegii de coping disfuncţionale, contribuţia variabilei locul controlului fiind
semnificativă. În cazul acestul model R2ajustat = 0,053, deci modelul 1 explică 5,3% din varianţa
variabilei strategii de coping disfuncţionale. Indictorul mărimii efectului pentru variabila locul
controlului este rsp = -0,247 (r2sp = 0,061).

Variabile B β p r2 ajustat r2change rsp r2sp

Modelul 1 .007 .053** .061**
Locul controlului -.349** -.247** -.247 .061
Modelul 2 .015 .053 .008
Locul controlului -.345** -.244** -.244 .059
Tipul traumei 1.09 .091 .091 .008
* p < 0,05; **p < 0,01

Tabelul 9: analiza de regresie ierarhică vizând explicarea strategiilor de coping disfuncţionale

(N = 120)

51
 Interpretare psihologică
Aşadar modelul 1 ce conţine variabila locul controlului explică cel mai bine activarea
strategiilor de coping disfuncţionale. Scorul ridicat la locul controlului (internalism) are un efect
negativ asupra strategiilor disfuncţionale, externalismul influenţând pozitiv activarea acestora.
Rezultatele obţinute în testarea acestei ipoteze sunt în concordanţă cu teoriile altor studii
ce abordează dimensiunea externalism-internalism. Chiar Rotter susţine că indivizii cu un loc al
controlului intern sunt mai puţin predispuşi ca cei cu un locus of control extern să aibă iniţiativa
de a schimba şi imbunătăţi propriile condiţii de viaţă sau să pună mai multă valoare pe abilităţile
proprii şi pe realizările scopurilor, în concluzie externaliştii sunt mai puţin adaptaţi (Rotter,
1966). Strategiile disfuncţionale de coping nu implică valorificarea propriilor abilităţi sau
acţionarea în vederea rezolvării situaţiei stresante. Ele sunt considerate mai puţin utile tocmai din
aceste motive. Ele reprezintă o încercare de adaptare care este de fapt mai mult o renunţare.
Am observat însă în analiza corelaţională, în cadrul acestui studiu faptul că locul
controlului corelrează negativ semnificativ cu strategiile de coping disfuncţionale indiferent de
tipul traumei. De asemenea am aflat că locus of control corelează negativ şi semnificativ cu
strategiile de coping disfuncţionale şi în cazul pierderii copilului spre deosebire de divorţ unde
nu apare acestă corelaţie. Însă aparent, locul controlului are cea mai mare influenţă asupra
strategiilor disfuncţionale (corelaţie pozitivă intre locul cotnrolului extern şi strategiile de coping
disfuncţionale), variabila tip traumă neaducând un plus explicativ modelului.
Explicaţia derivă din teoriile unor autori, expuse în partea teoretica a lucrării. Persoanele
cu un loc al controlului extern percep mediul ca fiind imprevizibil, de necontrolat. Tocmai din
acest motiv, indivizii din categoria externalism nu vor fi deteminaţi, motivaţi să gasească cele
mai contructive modalităţi de a face faţă situaţiilor stresante. Ei nu cred că pot schimba situaţia
prin propria acţiune, aşa că ajung să se complacă, de cele mai multe ori, amânând încercarea de a
rezolva propriuzis situaţia problematică.
Am văzut că factorii orientaţi spre realizare sunt mai prezenţi la persoanele cu un loc al
controlului intern (Rotter, 1966). Rotter vorbeşte despre motivaţia de autorealizare pe care o
corelează pozitiv cu un loc al controlului intern. Este normal ca atunci când individul crede că
propriile acţiuni sunt responsabile pentru obţinerea succesului, este mai motivat pentru a atinge
succesul decât alţii care cred că succesul este mai mult o chestiune de soartă sau controlată din
exterior.

52
 B) Studiul 2

Ipoteza 1: Există o relaţie pozitivă semnificativă între scorul obţinut la variabila strategii
de coping centrate pe problemă şi scorul obţinut la variabila evaluare eficienţă.
Ipoteza 2: Există o corelaţie pozitivă semnificativă între strategiile de coping centrate pe
emoţie şi evaluarea eficienţei.
Ipoteza 3: Există o corelaţie negativă semnificativă între strategiile disfuncţionale şi
scorurile obţinute la variabila evaluare eficienţă.

Interpretare statistică
Pentru a testa pimele 3 ipoteze am utilizat metoda corelaţiei Pearson pentru a analiza
relaţiile dintre scorurile la cele doua variabile analizate (stategii de coping şi evaluarea
eficienţei). Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 10. Pentru verificarea pragului de semnificaţie
a se vedea ANEXA 3 – 3.4.

Evaluarea Strategii de Strategii Strategii

eficienţei coping centrate centrate pe disfuncţionale
pe problemă emoţie
Evaluarea 1
eficienţei
Strategii de .200* 1
coping centrate
pe problemă
Strategii de .013 .382** 1
coping centrate
pe emoţie
Strategii de -.400** -.003 .329** 1
coping
disfuncţionale
* p < 0,05; ** p < 0,01

Tabel 10: Corelaţii între evaluarea eficienţei si cele trei categoriid e strategii de coping

Analizând tabelul Correlations observăm următoarele rezultate:

Ipoteza 1 se confirmă. Există o relaţie pozitivă, semnificativă şi de intensitate mică între
scorurile obţinute la variabila strategii de coping centrate pe problemă şi scorurile obţinute la

53
variabila evaluare eficienţă. (r = 0,200, p = 0, 14 < 0,05). Astfel, 4% din varianţa variabilei
evaluare eficienţă este explicată de varianţa variabilei strategii de coping centrate pe problemă.
Ipoteza 2 se infirmă. Nu există o corelaţie semnificativă între strategiile de coping
centrate pe emoţie şi scorurile obţinute la variabila evaluare eficienţă. (r = 0,013, p = 0,444 >
0,05).
Ipoteza 3 se confirmă. Exista o corelaţie negativă, semnificativă şi de intensitate medie
între variabila strategii de coping disfuncţionale şi variabila evaluare eficienţă (r = -0,40, p =
0,00 < 0,01). Varianţa variabilei strategii de coping disfuncţionale explică 16% din varianţa
variabilei evaluare eficienţă.

Interpretare psihologică
În urma analizei anteriore putem conclude că femeile care activează strategii de coping
centrate pe problemă, evaluează mai pozitiv eficienţa acestora faţă de cele care nu activează
acest tip de strategii. Explicaţia poate consta în faptul că strategiile centrate pe problemă sunt
îndreptate spre scopul rezolvării situaţiei, sunt asociate cu intenţia de a face ceva în legatură cu
evenimentul stresant. Tocmai de accea femeile, indiferent de tipul traumei, simt că acţionează în
mod contructiv în sensul rezolvării problemei.
Nu apare o corelaţie între startegiile de coping centrate pe emoţie şi evaluarea eficienţei.
Am observat că în general, strategiile de coping centrate pe emoţie nu corelează cu celalte
variabile, aşadar femeile activează, indiferent de tipul traumei, aceste tipuri de strategii pe care
însă nu le evaluează semnificativ ca fiind eficiente sau neeficiente.
Există însă o corelaţie negativă semnificativă între strategiile de coping disfuncţionale şi
evaluarea eficienţei. Astfel, mamele care activează aceste tipuri de strategii de coping pentru a
face faţă situaţiilor stresante, evaluează mai negativ eficienţa acestora. Acest lucru este de la sine
înţeles tocmai datorită faptului ca strategiile disfuncţionale sunt cel mai puţin utile, ele implică,
printre altele, dezangajare mentala sau comportamentală. Aceste strategii nu sunt orientate spre
scopul rezolvării situaţiei, mamele nu acţionează direct în vederea rezolvării problemei, deci, nu
au cum să resimtă efectele pozitive ale activării acestui tip de strategii.

54
 Folosind metoda Split File, a fost analizată relaţia dintre cele două variabile (startegii de
coping şi evaluarea eficienţei) particularizând rezultatele în funcţie de tipul traumei, pentru a
efectua o analiză mai rafinată a acestora. Rezultatele analizei corelaţionale în funcţie de variabila
tip traumă sunt prezentate în Tabelul 11 (divorţ) respectiv Tabelul 12 ( pierderea copilului).
Pentru analiza detaliată a rezultatelor a se vedea ANEXA 3 (3.5; 3.6.).

Evaluarea Strategii de Strategii Strategii

eficienţei coping centrate centrate pe disfuncţionale
pe problemă emoţie
Evaluarea 1
eficienţei
Strategii de .276* 1
coping centrate
pe problemă
Strategii de .104 .425** 1
coping centrate
pe emoţie
Strategii de -.442** -.155 .395** 1
coping
disfuncţionale
* p < 0,05; ** p < 0,01
Tabel 11: Corelaţii între evaluarea eficienţei şi strategiile de coping în condiţia divorţ

Evaluarea Strategii de Strategii Strategii

eficienţei coping centrate centrate pe disfuncţionale
pe problemă emoţie
Evaluarea 1
eficienţei
Strategii de .036 1
coping centrate
pe problemă
Strategii de -.110 .346** 1
coping centrate
pe emoţie
Strategii de -.344** -.173 .276* 1
coping
disfuncţionale
* p < 0,05; ** p < 0,01
Tabel 12:Corelaţii între evaluarea eficienţei şi strategii de coping în condiţia pierderea copilului

55
 Interpretare statistică
În ceea ce priveşte divorţul, nu există diferenţe între acest model corelaţional şi modelul
iniţial (în care nu se ţine cont de tipul traumei). Astfel în cazul divorţului există o corelaţie
pozitivă semnificativă de nivel slab între strategiile de coping centrate pe problemă şi evaluarea
eficienţei (r = 0,276, p = 0,033 < 0,05), o corelaţie negativă semnificativă de nivel mediu între
strategiile disfuncţionale şi evaluarea eficienţei (r = -0,442, p = 0,000 < 0,01). Nu există un efect
semnificativ între strategiile de coping centrate pe emoţie şi evaluarea eficienţei.
Aşadar, 7,6% din varianţa variabilei evaluare eficienţă este explicată de varianţa
varieabilei strategii de coping centrate pe problemă, şi 19,5% din varianţa evaluării eficienţei
este explicată de varianţa variabilei strategii de coping disfuncţionale.
Cât despre pierderea copilului, observăm diferenţe faţă de modelul corelaţional iniţial. Nu
mai apare o corelaţie semnificativă între strategiile de coping centrate pe problemă şi evaluarea
eficienţei (r = 0,036, p = 0,748 > 0,05). Relaţia dintre strategiile centrate pe emoţie şi evalarea
eficienţei rămâne aceiaşi: nesemnificativă (r = -0,011, p = 0,401 >0,05). La fel, relaţia dintre
strategiile disfuncţionale şi evaluarea eficienţei rămâne aceiaşi: semnificativă, pozitivă, de nivel
mediu (r = 0,344, p = 0,007 < 0,01). Putem spune deci, că 11,8% din varianţa variabilei evaluare
eficienţă este explicată de variaţia variabilei strategii de coping disfuncţionale.

Interpetare psihologică
Rezultatele studiului de faţă contrazic rezultatele altor studiii în care se precizează fie că ,
în cazul pierderii copilului, mamele care activează strategii de coping centrate pe emoţie,
evaluează mai negativ eficienţa acestora (Anderson, Marwit & Vandenberg, 2005), fie ca părinţii
cu copil decedat care activează strategii centrate pe emoţie vor evalua mai pozitiv eficienţa
acestora faţă de părinţii care activează strategii centrate pe problemă sau disfuncţionale (Spinetta,
Swarner & Sheposh, 1981). În studiul de faţă nu am obţinut rezultate semnificative în ceea ce
priveşte strategiile de coping centrate pe emoţie.
Observăm că indiferent de tipul traumei strategiile disfuncţionale corelează negativ cu
scorul ridicat la evaluarea eficienţei. Astfel, indiferent dacă este vorba de divorţ sau de pierderea
unui copil, strategiile disfuncţionale sunt evaluate de catre mame ca neavând un efect pozitiv.
Acest lucru este explicat de faptul că acestea nu sunt orientate spre rezolvarea problemei, asadar
este puţin probabil ca ele să favorizeze adaptarea la situţia stresantă.

56
 Curios este faptul că relaţia pozitivă semnificativă dintre strategiile centrate pe problemă
şi evaluarea eficienţei nu apare în cazul mamelor care au pierdut un copil. Din nou, responsabilă
pentru acest fapt poate fi intensitatea traumei. Astfel pierderea copilului este o traumă de
intensitate mai ridicată, deci este mai puţin facilitată de alţi factori faţă de divorţ care este o
traumă cu o intensitate mai scăzută. Strategiile centrate pe problemă sunt constructive însă ele,
în cazul mamelor care au pierdut un copil, nu atenuează durerea resimţită de acestea. De fapt,
observăm că nu apare o corelaţie pozitivă între nici un tip de strategie de coping şi evaluarea
eficienţei în cazul traumei pierderea copilului. Aşadar, in acest caz, putem spune că mamele nu
resimt o eficienţă ridicată a strategiilor utilizate, tocmai datorită faptului că emoţiile puternice nu
permit acest lucru.
În cazul divorţului situaţia se schimbă: trauma este de intensitate mai redusă, strategiile
centrate pe problemă sunt orientate spre scopuri precum reorganizarea vieţii în urma
evenimentului, deci sunt percepute ca fiind constructive.

Ipoteza 4: Există diferenţe semnificative între subiecţii cu un loc al controlului intern şi

cei cu un loc al controlului extern în ceea ce priveşte evaluarea gradului de eficienţă al
strategiilor de coping utilizate.
Pentru testrea acestei ipoteze am utilizat Testul T pentru eşantioane independente
obţinând urmatoarele rezultate, sintetizate în Tabelul 13:

Variabile n M SD t df p
Evaluare eficienţă -1,931 118 0,056
Locus of control intern 56 4,803 1,600
Locus of control extern 64 4,281 1,362

Tabe l 3 – rezultate la testul t de comparare a mediilor la variabila evaluare eficienţă în funcţie de

variabila locul controlului

57
 Analizând rezultatele din tabelul Group Statistic observăm că media subiecţilor cu un loc
al controlului extern (1) este mai mică decât media subiecţilor cu un loc al controlului intern (2).
Din tabelul Independent Samples Test extragem urmatoatele concluzii:
 t(118) = 1,931, p = 0,056 ceea ce înseamnă că nu există diferenţe semnificative
între medii, între subiecţii cu un loc al controlului intern si cei cu un loc al
controlului extern în ceea ce priveşte evaluarea eficienţei strategiilor utilizate.
Altfel spus, variabila locul controlului nu influentează scorurile obţinute la
variabila evaluare eficenţă strategii.
Prin urmare, ipoteza 4 se infirmă. Nu există diferenţe semnificative între subiecţii cu un
loc al controlului intern şi cei cu un loc al controlului extern în ceea ce priveşte evaluarea
gradului de eficienţă al strategiilor de coping utilizate.
Explicăm aceste rezultate prin faptul că intensitatea şi tipul traumei poate avea un efect
mult mai mare asupra evaluării eficienţei strategiilor utilizate decât locul controlului. Fiecare
situaţie stresantă are particularităţile ei care cer activarea unor anumite strategii de coping, care
sunt la rândul lor evaluate de către individ ca având un efect pozitiv sau mai puţin pozitiv. Modul
în care femeile ce trec prin situaţii suparătoare percep eficienţa strategiilor utilizate poate fi
rezultatul mai multor factori. Aparent, locul controululi nu se numără printre aceştia.

Ipoteza 5: Există diferenţe între mamele divorţate şi femeile care au pierdut un copil în
ceea ce priveşte evaluarea gradului de eficienţă al strategiilor de coping utilizate.
Pentru testrea acestei ipoteze am utilizat Testul T pentru eşantioane independente
obţinând urmatoarele rezultate, sintetizate în Tabelul 14:

Variabile n M SD t df p
Evaluare eficienţă 2,430 118 0,017
Divorţ 60 4,85 1,51
Pierderea copilului 60 4,20 1,41

Tabel 14 – rezultate la testul t de comparare a mediilor la variabila evaluare eficienţă în funcţie de

variabila tipul traumei

58
 Analizând rezultatele din tabelul Group Statistic observăm că media subiecţilor din
categoria divorţ este mai mare decât media subiecţilor din categoria pierderea copilului.
Din tabelul Independent Samples Test extragem următoatele concluzii:
 t(118) = 2,430, p = 0,017 ceea ce înseamnă că există diferenţe semnificative între
medii, între mamele divorţate şi femeile care au pierdut un copil în ceea ce
priveşte evaluarea eficienţei strategiilor utilizate. Aşadar, variabila tip traumă
influenţează scorurile la variabila evaluare eficenţă strategii. Mamele divorţate au
obţinut scoruri semnificativ mai ridicate la variabila evaluare eficienţă decât
mamele care au pierdut un copil.
Prin urmare, ipoteza 5 se confirmă. Tipul traumei influenţează scorurile la variabila
evaluare eficienţă, în sensul că mamele divorţate apreciază mai pozitiv (obţin scor mai ridicat)
eficienţa strategiilor utilizate pentru a face faţă situaţiei decât mamele care au pierdut un copil.

Explicaţia acestui fapt este, din nou, bazată pe intensitatea traumei. Astfel divorţul, fiind
o traumă cu o intensitate mai scăzută faţă de pierderea copilului, procesul de a face faţă acestei
situaţii este văzut de persoanele în cauză ca fiind mai puţin dificil. Pierderea copilului este o
traumă de intensitate mare. Este normal ca, chiar şi în ciuda strategiilor de coping utilizate,
mamele care au pierdut un copil să evalueze mai negativ eficienţa acestora, sau uşurinţa cu care
au făcut faţă evenimentului.

Ipoteza 6: Există un efect de interacţiune al variabilelor locul controlului şi tipul traumei

asupra evaluării gradului de eficienţă al strategiilor de coping utilizate.
Pentru a testa aceasstă ipoteză utilizăm metoda ANOVA factorială (Univariate) pentru a
verifica efectele principale ale variabilelor locul controlului şi tipul traumei asupra scorurilor
obţinute la variabila evaluare eficienţă, şi pentru a vedea dacă există un efect de interacţiune între
cele două variabile.
Analizam Tabelul Descriptive statistics pentru a observa mediile, deviaţiile standard şi
numărul subiiecţilor pentru fiecare din cele 4 celule experimentale.

59
 Descriptive Statistics
Dependent Variable: Evaluare eficienţă
tip trauma locus of control Mean Std. Deviation N
extern 4.6774 1.37567 31
divort intern 5.0345 1.65794 29
Total 4.8500 1.51630 60
extern 3.9091 1.25906 33
pierderea copilului intern 4.5556 1.52753 27
Total 4.2000 1.41181 60
extern 4.2813 1.36241 64
Total intern 4.8036 1.60022 56
Total 4.5250 1.49488 120

Extragem din Tabelul Tests of Between-Subjects Effects valorile testelor F cu gradele

de libertate şi pragul de semnificaţie p, pentru a analiza efectele principale şi pe cel de
interacţiune.
Observăm că există un efect principal al variabilei tip traumă asupra variabilei evaluare
eficienţă (F(1,116) = 5,490, p = 0,021 < 0,05) efect testat anterior şi interpretat. Nu există un
efect principal al variabilei locus of control însă (F(1,116) = 3,554, p = 0,062 > 0,05), deci nu
exista diferente între subiecţii cu un locus of control intern şi cei cu un locus of control extern în
ceea ce priveşte scoruile obţinute la evaluarea eficienţei strategiilor utilizate.
De asemenea nu există un efect de interacţiune al variabilelor tip traumă şi locul
controlului asupra variabilei evaluare eficienţă (F(1,116) = 0,296, p = 0,58 > 0,05). Acest lucru
face redundantă continuarea analizei.
Atât în cazul subiecţilor cu un loc al controlului intern cât şi în cazul celor cu un loc al
controlului exern nu apar diferenţe semnificative între rezultatele la evaluea eficienţei
strategiilor utilizate, ale mamelor divorţate şi femeilor care au pierdut un copil. În acelaşi sens,
indiferent de tipul traumei (divorţ sau decesul copilului) nu apar diferente semnificative între
scorurile obţinute la evaluarea eficienţei startegiilor utilizate de către subiecţii cu un locus of
control intern si cei cu un locus of control extern.

60
 Tests of Between-Subjects Effects
Dependent Variable: Evaluare eficienţă
Source Type III Sum of Df Mean Square F Sig. Partial Eta
Squares Squared
Corrected Model 20.791a 3 6.930 3.280 .024 .078
Intercept 2464.087 1 2464.087 1166.033 .000 .910
tip_trauma 11.602 1 11.602 5.490 .021 .045
Locus_of_control 7.511 1 7.511 3.554 .062 .030
tip_trauma *
.625 1 .625 .296 .588 .003
Locus_of_control
Error 245.134 116 2.113
Total 2723.000 120
Corrected Total 265.925 119
a. R Squared = .078 (Adjusted R Squared = .054)

Aşadar, ipoteza 6 se infirmă. Nu există un efect de interacţiune al variabilelor locul

controlului şi tipul traumei asupra evaluării gradului de eficienţă al strategiilor de coping
utilizate.
Acest rezultat poate fi legat de faptul că locul controlului nu influenţează nici pozitiv, nici
negativ modul în care subiecţii percep strategiile utilizate ca fiind eficiente sau mai puţin
eficiente. Doar tipul traumei are un efect semnificativ. Observăm astfel că subiecţii de gen
feminin tind să aprecieze mai pozitiv efectele strategiilor utilizate pentru a face faţă situaţiilor
supăratoare atunci cand intensitatea traumei este mai mică. În mod evident, cu cât intensitatea
este mai scăzută cu atât este mai uşor pentru subiecţi sa facă faţă evenimentului, deci să perceapă
metodele utilizate ca având efecte mai pozitive.

61
 Capitolul 5 – Concluzii finale

5.1. Analiza globală a rezultatelor

Cercetarea de faţă şi-a îndeplinit obiectivele stabilite, investigand relaţia dintre variabilele
luate în calcul. Ambele studii au avut ipoteze specifice care au fost confirmate sau infirmate de
rezultatele obţinute prin analiza statistică a datelor. Indiferent de rezultate (confirmarea sau
infirmarea ipotezelor) considerăm că acest studiu aduce un plus informativ cercetării în domeniul
copingului cu evenimentele traumatizante, cel puţin în ceea ce priveşte situaţia de la ora actuală
din Romania.
Primul studiu al acestei cercetări şi-a propus investigarea modului în care locul
controlului influenţează alegerea unei strategii de coping pentru fiecare din cele două tipuri de
traumă, cu precădere în cazul femeilor care au pierdut un copil, precum şi identificarea celor mai
bune modele predictive valide în explicarea strategiilor de coping pe baza locului controlului şi a
tipului traumei. Analizând rezultatele acestui stiudiu am ajuns la concluzia că indiferent de tipul
traumei, internaliştii activează în principal strategii de coping centrate pe problemă (lucru
confirmat şi de studii din literatura de specialitate), iar externalistii strategii de coping
disfuncţionale. Nu există însă o corelaţie semnificativă între strategiile centate pe emoţie şi locul
controlului. De notat este faptul că în cazul mamelor divorţate nu apare legătura pozitivă
semnificativă dintre strategiile disfuncţionale şi externalism, iar în cazul femeilor care au pierdut
un copil nu apare legatura pozitivă semnificativă între internalism şi strategiile centrate pe
problemă.
Tot în cadrul primului studiu am aflat că locul controlului si tipul traumei influentează
strategiile de coping centrate pe problemă, modelul regresiei ce include ambele variabile fiind cel
mai bun. Aceste variabile însă nu influenţează activarea strategiilor centrate pe emoţie, ambele
modele explicative din cadrul regresiei fiind nesemnificative. În ceea ce priveşte strategiile
disfuncţionale, observăm că locul cotnrolului are o influenţă semnificativă asupra acestora în
timp ce tipul traumei nu.
Cel de-al doilea studiu îşi propune să analizeze legăturile dintre variabilele aduse în
discuţie şi eficienţa resimţită de subiecţi ca urmare a activării dieritelor tipuri de strategii de
coping. Mamele au fost întrebate în ce măsură consideră ca modul în care au acţionat în
momentul producerii evenimentului şi în perioada imediat următoar le-a ajutat să facă faţă mai

62
uşor evenimentului stresant. Am considerat că este important să analizăm şi această faţetă, pentru
că, cel mai important lucru în activarea strategiilor de coping este starea de de bine resimţită de
persoanele în cauză.
Concluziile extrase în urma realizării acestui studiu sunt urmatoarele: persoanele care
activează strategii de coping centrate pe problemă , le evaluează mai pozitiv iar persoanele care
ativează strategii de coping disfuncţionale le evaluează mai negativ. Din nou, nu există o legătură
semnificativă între strategiile de coping centrate pe emoţie şi evaluarea eficienţei acestora.
Cât despre celalte variabile analizate, putem spune că nu există diferenţe semnificative
între subiecţii cu un loc al controlului intern şi cei cu un loc al controlului extern în ceea ce
priveşte evaluarea gradului de eficienţă al strategiilor de coping utilizate. Tipul traumei însă,
influenţează scorurile la variabila evaluare eficienţă, în sensul că mamele divorţate apreciază mai
pozitiv (obţin scor mai ridicat) eficienţa strategiilor utilizate pentru a face faţă situaţiei decât
mamele care au pierdut un copil. În ceea ce priveşte efectul de interacţiune al variabilelor locul
controlului şi tipul traumei asupra evaluării gradului de eficienţă al strategiilor de coping
utilizate, acesta nu este semnificativ.

Studiul de faţă şi-a atins obiectivele, deşi nu toate ipotezele formulate s-au confirmat. Din
cadrul rezultatelor obţinute atragem atenţia asupra eficienţei strategiilor de coping centrate pe
problema ce corelează pozitiv cu internalismul, şi a ineficienţei strategiior de coping
disfuncţionale ce corelează pozitiv cu externalismul, situaţii mediate însă de intensitatea (tipul)
traumei. Menţionez că interpretarea psihologică a rezultatelor a fost realizată în partea practică a
lucrării după rezultatele statistice obţinute prin analiza fiecarei ipoteze, Voi reformula succint
ideile anterioare accentuând cele mai importante concluzii.

Majotitatea explicaţiilor oferite în interpretarea psihologică a rezultatelor au fost puse pe

seama intensităţii traumei. Aceasta pare să fie detereminantă prin influenţa pe care tipul traumei
o are asupra celorlalte variabile, lucru susţinut de rezultatele statistice. Astfel, asocierea
divorţului cu strategiile de coping centrate pe problemă în cazul internalismtului, şi a pierderii
copilului cu strategiile disfuncţionale (subiecţii externalişti) işi poate gasi explicaţia în următorul
fapt: femeile divorţate cu un loc al controlului intern îşi pot canaliza resursele pentru a acţiona în
conformitate cu trăsăturile lor dominante (internalism), datorită faptului că trauma nu este de
foarte mare intensitate, şi mai mult decât atât, nu este imprevizibilă. În sens invers, subiecţii care

63
au trecut prin trauma pierderii unui copil (intensitate foarte ridicată) nu îşi pot concentra cu
uşurinţă eforturile de a acţiona în sensul alegerii celor mai bune strategii de coping; datorită
acumulării de emoţii foarte puternice aceştia pot apela la exteriorizare puternică, la dezangajare
mentală sau comportamentală (strategii de coping disfuncţionale), mai ales dacă sunt predispuşi
cognitiv la astfel de comportamente (locus of control extern).
Faptul ca tipul traumei explică într-o mai mare măsură activarea strategiilor de coping
centrate pe problemă, decât locul controlului are şi el o explicaţie. Mamele divorţate îşi pot
gestiona mai uşor emotiile datorita intensităţii mai scăzute a acestora; ele acţionează în aşa fel
încât să depăşească evenimentul, să îşi reorganizeze viaţa, să elimine problema. Nefiind un
eveniment imprevizibil, divorţul permite evaluări ale situaţiei, conceperea unui ‚plan’ de
acţiune. Mai mutl decât atât, în funcţie de situaţie divorţul poate fi un eveniment pozitiv, aşteptat
de peroana în cauză. Pe de altă parte, femeile care au pierdut un copil resimt de cele mai multe
ori emoţii foarte intense, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori decesul copilului survine
în mod imprevizibil. Acest lucru nu permite mamei îndoliate să analizeze situaţia în care se află,
propriile acţiuni, să-şi creeze planuri în legatură cu viitorul, ceea ce duce uneori la centrarea pe
emoţiile resimţite mai mult decât pe problema în sine. Pierderea este deseori asociată cu
pierderea controlului, astfel mediul este perceput ca fiind incontrolabil. Persoanele ce percep un
mediu incontrolabil, cel mai probabil nu vor utiliza strategii de coping centrate pe problemă.
Întrebarea apare în momentul analizării stategiilor de coping centrate pe problemă.
Aceastea nu corelrează nici cu locul controlului, nici cu tipul traumei. Exprimarea, gestionarea şi
controlul emoţiilor sunt procese complexe. Evenimentele stresante generează emoţii, indiferent
de dorinţa celui care este pus în situaţia supărătoare. Trăsăturile individuale ale persoanei sunt
cele care personalizează exprimarea sau gestionarea acestora. Aşadar, strategii diverse de coping
centrate de emoţii pot fi determinate de un număr nelimitat de factori. Am oferit pe parcursul
lucrării o serie de exemple: o persoană pesimistă nu poate reinterpreta pozitiv o situaţie stresantă
la fel cum o persoană care nu acordă mult interes religiei probabil că nu va utiliza această
abordare religioasă pentru a face faţă evenimentelor neplăcute. Cert este faptul că locul
controlului are o semnificaţie mult prea readusă în explicarea acestor strategii lăsând loc, altor
variabile neanalizate in acest studiu. De asemenea tipul traumei nu influenţează activarea
strategiilor de coping centrate pe emoţie. Tot cert este şi faptul ca emoţiile puternice apar şi sunt
într-un fel sau altul exprimate. Se prea poate, aşadar ca acestea să fie rezultatul unui cumul de

64
aspecte specifice fiecărei persoane în parte, fapt ce îngreunează stabilirea unui pattern în ceea ce
priveşte deteminarea lor.
Am vazut că locul controlului extern corelează pozitiv cu strategiile de coping
disfuncţionale. Julien Rotter ne avertizează că indivizii cu un loc al controlului extern sunt mai
puţin predispuşi ca cei cu un locus of control intern să aibă iniţiativa de a schimba şi imbunătăţi
propriile condiţii de viaţă sau să pună mai multă valoare pe abilităţile proprii şi pe realizările
scopurilor, ceea ce înseamnă că externaliştii sunt mai puţin adaptaţi decât înternaliştii (Rotter,
1966). Strategiile disfuncţionale de coping nu implică valorificarea abilităţilor sau acţiunea
directă pentru rezolvarea situaţiei, lucru ce le determină să fie mai puţin utile. Utilizându-le,
indivizii parcurg un proces de renunţare mai mult decât de încercare. Externaliştii nu sunt
motivaţi să gasească cele mai contructive modalităţi de a face faţă situaţiilor stresante tocmai
pentru ca ei nu cred că pot rezolva, controla situaţia.

Elementul central analizat în cel de-al doile studiu este eficienţa resimţită de către
subiecţi in ceea ce priveşte utilizarea strategiilor de coping, mai exact măsura în care ei
apreciază uşurinţa cu care au trecut peste eveniment, ajutaţi, bineînteles, de strategiile utilizate.
Consider că este important de analizat acest aspect, întrucât chiar scopul strategiilor de coping
este stimularea stării de bine resimţită de persoana în cauză. Este de aşteptat să observăm o
corelaţie negativă între strategiile de coping disfuncţioale şi evaluarea eficienţei acestora; mai
observăm însa ca aceasta corelaţie creşte în cazul pierderii copilului, fiind (în acest caz) singura
corelaţie semnificativă. Explicaţia a fost inserată tot în intensitatea traumei. Astfel, este normal
ca strategiile de coping activate de pierderea copilului să fie evaluate mai negativ din punct de
vedere al eficienţei, datorită intensităţii foate ridicate a traumei, spre deosebire de divorţ.

În încheiere, doresc sa surprind înca odată aspectele neaşteptate ale studiului. Acestea se
referă, în primul rând, la lipsa relaţiilor dintre strategiil de coping centrate pe emoţie şi celelalte
variabile ale studiilor. Suprinzător este şi faptul că locul controlului nu influentează evaluarea
eficienţei resimţită de mame în ceea ce priveşte activarea strategiilor de coping.

65
5.2. Limite şi direcţii viitoare de cercetare
Cercetarea de faţă nu este însă lipsită de limite. În centarea pe obiective, s-a deviat atenţia
de la anumite aspecte care pot interfera cu rezultatele obţinute.
O primă limită constă in faptul că instrumentele au fost aplicate pe un lot restrâns de
subiecţi (120), şi, în mare parte, într-o regiune geografică specifică (Moldova). Lotul nu este
deci, reprezentativ. Aşadar, rezultatele nu pot fi generalizate la nivelul unei categorii mai ample
de populaţie, cum ar fi mamele din România. Localizarea unui lot de subiecţi şi câştigarea
cooperării acestora în cadrul unui topic atât de sensibil cum este pierderea copilului, nu este un
lucru uşor. Mai mult, erorile de selecţie sunt probleme frecvent întâlnite în acest caz.
În ceea ce priveşte completarea online a chestionarelor, putem spune ca accesul către
acestea nu a fost restricţionat. Nu avem motive să credem că indivizi ce nu fac parte din
categoriile de persoane implicate în cercetare (mame divorţate, femei care au pierdut un copil) au
ales să completeze instrumentele puse la dispoziţie, însă acest lucru trebuie menţionat ca limită.
În al doilea rând o problemă majoră este cea a colectării datelor relevante pentru studiul
de faţă. Considerăm că studiul este limitat datorită procesului de auto-selectare a participanţilor
(în mare parte). Pe de o parte, subiecţii care au fost de accord să participe la acest studiu prin
completarea chestionarelor pot fi, într-o oarecare măsură diferiţi de cei care nu au fost de acord
cu acest lucru. Datorită delicateţii subiectului însă, nu am incercat a convinge participanţii ci mai
degrabă le-am dat ocazia să îşi arate ei interesul în cercetarea de faţă prin accesarea online a
instrumentelor. Pe de altă parte, ceea ce nu am putut contracara a fost tendinţa de faţadă a
subiecţilor care nu poate fi apreciată cu exactitate. Modelul de contrucţie a chestionarelor însă,
implică şi itemi care contravin cel puţin normelor sociale. Nu ne aşteptăm, de exemplu, ca
persoanele să specifice, în totalitate, măsura în care s-au angajat în comportamente de tipul
consumului de alcool sau droguri.
Alte limite sunt legate de metodologia utilizată. Majoritatea studiilor la care ne raportăm
în cercetarea de faţă sunt restrospective, existând chiar şi rapoarte ale experienţelor clinice sau
studii de caz efectuate pe un lot foarte limitat. Deşi aceste studii cântăresc destul de mult în
literatura clinică, rezultatele sunt deseori generalizate mai mult decât ar trebui.
De asemenea trebuie menţionat faptul că sunt anumite aspecte pe care nu le-am luat în
considerare în cercetarea de faţă, cel puţin în analiza rezultatelor. Mai întâi voi oferi explicaţia
acestui lucru: lotul de subiecţi este redus, iar grupele de subiecţi rezultate în urma gestionării

66
datelor socio-demografice sunt inegale. Aşadar pare redundant să analizăm prin comparaţie
categoriile de vârstă, unele compuse din 6, altele din 35 de respondenţi. Prin urmare, aceste
aspecte se referă la vârsta subiectului, circumstanţele decesului copilului şi tipul trecut de la
producerea evenimentului.
Nu sunt de ignorat nici limitele ce ţin de instrumentele utilizate în această cercetare.
Scala Rotter şi Inventarul COPE nu sunt validate pe populaţie românească. De aseamena,
coeficientul de consistenţă internă pentru două din cele trei categorii de strategii de coping
măsurate prin Inventarul COPE este puţin sub valoarea de 0,70, chiar şi după eliminarea unui
item din chestionar. Motivele pentru care am rămas la aceaste valori sunt explicate în partea
practică a lucrării. Mai mult decât atât Inventarul COPE al lui Carver şi Scheier (ca şi celalte
instumente de masurare a strategiilor de coping) nu acoperă în totalitate tipurile de reacţii
posibile (Van Heck & De Ridder, 2001).
Instumentele ce măsoară strategiile de coping, în general, nu sunt special create pentru
situaţia pierderii, sau a doliului. Tocmai din acest motiv validitatea lor în cadrul studiilor în acest
domeniu este pusă sub semnul întrebării. Aşadar, cea mai bună soluţie pentru aceste tipuri de
cercetări este utilizarea surselor multiple de informaţie.
Captivant ar fi un studiu asemănător, însă realizat pe un lot mai consistent de subiecţi,
pentru a facilita realizarea analizelor statistice în ceea ce priveşte variabilele socio-demografice.
În acest sens apare întrebarea legată de existenţa unor diferenţe semnificative între genuri.
Multe dintre întrebările ce privesc pierderea unei persoane dragi, cu atât mai mult
pierderea copilului ramân nerezolvate. Complicaţiile psihologice ale acestor situaţii rămân aşadar
arii in care studiul aprofundat este necesar.

67
 ANEXA 1 -Lotul de subiecti – statistică descriptivă pentru variabile socio-demografice.

Anexa 1.1 - divorţ

timp trecut de la evenimenta
Frequency Percent Valid Percent Cumulative
Percent
mai putin de 1 an 9 15.0 15.0 15.0
1-5 ani 14 23.3 23.3 38.3
6-10 ani 13 21.7 21.7 60.0
Valid
11-20 ani 23 38.3 38.3 98.3
peste 20 de ani 1 1.7 1.7 100.0
Total 60 100.0 100.0
a. tip trauma = divort

numar copii la momentul producerii evenimentului a

Frequency Percent Valid Cumulative initiativa divortuluia

Percent Percent Frequency Percent Valid Percent Cumulative

unul 40 66.7 66.7 66.7 Percent

2 sau dumneavostra 36 60.0 60.0 60.0

Valid mai 20 33.3 33.3 100.0 fostului sot 10 16.7 16.7 76.7
Valid
multi consens 14 23.3 23.3 100.0
Total 60 100.0 100.0 Total 60 100.0 100.0

a. tip trauma = divort a. tip trauma = divort

obtinerea custodiei copiluluia

Frequency Percent Valid Percent Cumulative

Percent

obtinuta de dumneavoastra 45 75.0 75.0 75.0

obtinuta de fostul sot 3 5.0 5.0 80.0

impartita 7 11.7 11.7 91.7
Valid
nu e cazul, copilul/ copiii avea(u)
5 8.3 8.3 100.0
peste 18 ani
Total 60 100.0 100.0
a. tip trauma = divort

68
 Anexa 1.2. – pierderea copilului

a
timp trecut de la eveniment
Frequency Percent Valid Percent Cumulative Percent
1-5 ani 30 50.0 50.0 50.0
6-10 ani 6 10.0 10.0 60.0
Valid 11-20 ani 9 15.0 15.0 75.0
peste 20 de ani 15 25.0 25.0 100.0
Total 60 100.0 100.0
a. tip trauma = pierderea copilului

a
numar copii la momentul producerii evenimentului
Frequency Percent Valid Percent Cumulative Percent
nici unul 27 45.0 45.0 45.0
unul 24 40.0 40.0 85.0
Valid
2 sau mai multi 9 15.0 15.0 100.0
Total 60 100.0 100.0
a. tip trauma = pierderea copilului

varsta copilului decedata

Frequency Percent Valid Percent Cumulative Percent
pierdere sarcina 6 10.0 10.0 10.0
0-1 an 30 50.0 50.0 60.0
1-5 ani 3 5.0 5.0 65.0
Valid
11-18 ani 12 20.0 20.0 85.0
peste 18 ani 9 15.0 15.0 100.0
Total 60 100.0 100.0
a. tip trauma = pierderea copilului

69
 ANEXA 2 – Analiza consistenţei interne a instrumentelor
Anexa 2.1. – Scala Rotter

Reliability Statistics Case Processing Summary

Cronbach's Alpha N of Items N %

.764 23 Valid 120 100.0

Cases Excludeda 0 .0
Scale Statistics
Total 120 100.0
Mean Variance Std. Deviation N of Items
a. Listwise deletion based on all variables in the
11.2833 18.087 4.25289 23 procedure.

Item-Total Statistics
Scale Mean if Scale Variance Corrected Item- Cronbach's
Item Deleted if Item Deleted Total Alpha if Item
Correlation Deleted
Rotter item 2 10.4917 16.857 .318 .756
Rotter item 3 10.9750 15.688 .594 .737
Rotter item 4 10.7833 16.524 .321 .755
Rotter item 5 10.8833 16.541 .326 .755
Rotter item 6 10.5000 17.546 .107 .767
Rotter item 7 11.0333 16.537 .385 .751
Rotter item 9 10.8917 15.980 .476 .744
Rotter item 10 10.3833 17.936 .024 .769
Rotter item 11 10.7250 15.932 .479 .744
Rotter item 12 11.0667 17.138 .227 .761
Rotter item 13 10.7750 16.529 .320 .755
Rotter item 15 10.6417 17.324 .132 .767
Rotter item 16 10.6083 17.131 .189 .764
Rotter item 17 10.9667 16.503 .360 .753
Rotter item 18 11.0083 16.580 .358 .753
Rotter item 20 10.6917 18.434 -.139 .785
Rotter item 21 10.9833 16.890 .260 .759
Rotter item 22 11.0833 16.833 .331 .755
Rotter item 23 10.5000 16.790 .332 .755
Rotter item 25 10.9083 16.756 .275 .758
Rotter item 26 10.8917 16.215 .413 .749
Rotter item 28 10.7750 15.604 .562 .738
Rotter item 29 10.6667 16.426 .360 .752

70
 Anexa 2.2. – Inventarul COPE – strategii centrate pe problemă

Case Processing Summary

Reliability Statistics
N %
Cronbach's Alpha N of Items
Valid 120 100.0
.814 20
Cases Excludeda 0 .0
Total 120 100.0
Scale Statistics
a. Listwise deletion based on all variables in the
Mean Variance Std. Deviation N of Items
procedure.
68.0333 111.209 10.54557 20

Item-Total Statistics
Scale Mean if Item Scale Corrected Cronbach's
Deleted Variance if Item-Total Alpha if Item
Item Deleted Correlation Deleted
strategie centrata pe problema item 1 64.0250 99.117 .508 .799
strategie centrata pe problema item 2 64.2667 99.928 .480 .801
strategie centrata pe problema item 3 64.8500 98.717 .453 .802
strategie centrata pe problema item 4 64.9583 101.133 .423 .804
strategie centrata pe problema item 5 64.7750 103.655 .264 .812
strategie centrata pe problema item 6 64.1917 99.753 .470 .801
strategie centrata pe problema item 7 64.3917 104.459 .274 .811
strategie centrata pe problema item 8 64.8667 98.469 .514 .799
strategie centrata pe problema item 9 65.3667 107.411 .094 .822
strategie centrata pe problema item 10 64.8750 105.623 .164 .818
strategie centrata pe problema item 11 64.8083 99.971 .422 .804
strategie centrata pe problema item 12 64.5500 97.947 .523 .798
strategie centrata pe problema item 13 65.2750 99.613 .439 .803
strategie centrata pe problema item 14 64.0750 101.364 .459 .803
strategie centrata pe problema item 15 63.9917 101.521 .494 .802
strategie centrata pe problema item 16 65.1500 109.087 .024 .826
strategie centrata pe problema item 17 63.9417 95.938 .663 .791
strategie centrata pe problema item 18 64.4667 100.520 .400 .805
strategie centrata pe problema item 20 64.8833 99.247 .396 .805
strategie centrata pe problema item 19 64.9250 103.515 .321 .809

71
 Anexa 2.3. – Inventarul COPE – strategii centrate pe emoţie

Case Processing Summary

Reliability Statistics
N %
Cronbach's Alpha N of Items
Valid 120 100.0
.676 20
Cases Excludeda 0 .0
Total 120 100.0
a. Listwise deletion based on all variables in the
Scale Statistics
procedure.
Mean Variance Std. Deviation N of Items

69.6417 78.198 8.84298 20

Item-Total Statistics
Scale Mean Scale Corrected Item- Cronbach's
if Item Variance if Total Alpha if Item
Deleted Item Correlation Deleted
Deleted
strategie centrata pe emotie item 1 65.9667 69.814 .334 .656
strategie centrata pe emotie item 2 65.8833 68.843 .373 .651
strategie centrata pe emotie item 3 65.4583 71.981 .333 .659
strategie centrata pe emotie item 4 65.7083 68.477 .395 .649
strategie centrata pe emotie item 5 67.2000 76.094 .034 .687
strategie centrata pe emotie item 6 66.1583 67.042 .486 .639
strategie centrata pe emotie item 7 65.9500 70.619 .363 .654
strategie centrata pe emotie item 8 65.6667 68.762 .406 .648
strategie centrata pe emotie item 9 65.6500 66.834 .495 .638
strategie centrata pe emotie item 11 65.4167 75.169 .113 .678
strategie centrata pe emotie item 12 65.4917 74.924 .165 .673
strategie centrata pe emotie item 13 66.2250 67.151 .422 .644
strategie centrata pe emotie item 10 67.5417 76.049 .050 .684
strategie centrata pe emotie item 14 66.4333 71.054 .248 .665
strategie centrata pe emotie item 15 67.1500 73.322 .135 .679
strategie centrata pe emotie item 16 65.7583 75.966 .056 .684
strategie centrata pe emotie item 17 65.3917 71.971 .324 .659
strategie centrata pe emotie item 19 66.2917 69.788 .292 .660
strategie centrata pe emotie item 20 67.1583 77.126 -.026 .696
strategie centrata pe emotie item 18 66.6917 74.534 .092 .683

72
 Anexa 2.4. – Inventarul COPE – strategii disfuncţionale

Reliability Statistics
Case Processing Summary
Cronbach's Alpha N of Items
N %
.563 13
Valid 120 100.0
a
Cases Excluded 0 .0
Total 120 100.0
Scale Statistics
a. Listwise deletion based on all variables in the
Mean Variance Std. Deviation N of Items
procedure.
35.0667 36.113 6.00942 13

Item-Total Statistics

Scale Mean if Scale Variance if Corrected Item- Cronbach's

Item Deleted Item Deleted Total Correlation Alpha if Item
Deleted

strategie disfunctionala item 1 32.0750 30.776 .299 .526

item strategie disfunctionala
32.9167 30.178 .308 .522
item 2

item strategie disfunctionala

31.4583 34.284 .053 .576
item 3
strategie disfunctionala item 4 31.9083 36.084 -.110 .621
strategie disfunctionala item 5 32.7500 29.063 .400 .500
strategie disfunctionala item 6 31.9667 28.990 .461 .489
strategie disfunctionala item 7 32.2417 31.143 .330 .522
strategie disfunctionala item 8 32.4333 32.432 .168 .555
strategie disfunctionala item 9 31.9833 31.865 .218 .544
strategie disfunctionala item 10 32.5667 33.105 .135 .561
strategie disfunctionala item 11 33.7500 36.038 -.060 .586
strategie disfunctionala item 12 31.8250 30.700 .317 .522
strategie disfunctionala item 13 32.9250 29.936 .399 .505

73
 Anexa 2.5. – Inventarul COPE – strategii disfuncţionale după eliminarea itemului 23

Case Processing Summary

Reliability Statistics
N %
Cronbach's Alpha N of Items
Valid 120 100.0
.621 12
a
Cases Excluded 0 .0
Total 120 100.0

Scale Statistics a. Listwise deletion based on all variables in the

Mean Variance Std. Deviation N of Items procedure.

31.9083 36.084 6.00699 12

Item-Total Statistics
Scale Mean Scale Variance Corrected Item- Cronbach's
if Item if Item Deleted Total Alpha if Item
Deleted Correlation Deleted
strategie disfunctionala item 1 28.9167 31.405 .247 .604
strategie disfunctionala item 2 29.7583 28.857 .409 .569
strategie disfunctionala item 3 28.3000 33.388 .123 .626
strategie disfunctionala item 5 29.5917 28.260 .464 .557
strategie disfunctionala item 6 28.8083 28.425 .509 .550
strategie disfunctionala item 7 29.0833 30.346 .400 .576
strategie disfunctionala item 8 29.2750 32.873 .132 .627
strategie disfunctionala item 9 28.8250 32.851 .139 .625
strategie disfunctionala item 10 29.4083 33.521 .100 .631
strategie disfunctionala item 11 30.5917 36.008 -.060 .645
strategie disfunctionala item 12 28.6667 31.031 .287 .596
strategie disfunctionala item 13 29.7667 29.424 .442 .566

74
 ANEXA 3 – Analiza corelaţională

Anexa 3.1. – Corelaţii între locul controlului şi strategii de coping

Correlations
Rotter_total Strategii_proble Strategii_emotie Strategii_disf_tot
ma_total _total al
Pearson Correlation 1 .192* -.092 -.247**
Rotter_total Sig. (1-tailed) .018 .160 .003
N 120 120 120 120
* **
Pearson Correlation .192 1 .382 -.003
Strategii_problema_total Sig. (1-tailed) .018 .000 .489
N 120 120 120 120
**
Pearson Correlation -.092 .382 1 .329**
Strategii_emotie_total Sig. (1-tailed) .160 .000 .000
N 120 120 120 120
** **
Pearson Correlation -.247 -.003 .329 1
Strategii_disf_total Sig. (1-tailed) .003 .489 .000
N 120 120 120 120
*. Correlation is significant at the 0.05 level (1-tailed).
**. Correlation is significant at the 0.01 level (1-tailed).

75
 Anexa 3.2. – Corelaţii între locul controlului şi strategii de coping în cazul divorţului

Correlationsa
Rotter_total Strategii_proble Strategii_emotie Strategii_disf_tot
ma_total _total al
**
Pearson Correlation 1 .301 -.008 -.093
Rotter_total Sig. (1-tailed) .010 .475 .240
N 60 60 60 60
** **
Pearson Correlation .301 1 .425 -.155
Strategii_problema_total Sig. (1-tailed) .010 .000 .118
N 60 60 60 60
** **
Pearson Correlation -.008 .425 1 .395
Strategii_emotie_total Sig. (1-tailed) .475 .000 .001
N 60 60 60 60
**
Pearson Correlation -.093 -.155 .395 1
Strategii_disf_total Sig. (1-tailed) .240 .118 .001
N 60 60 60 60
**. Correlation is significant at the 0.01 level (1-tailed). a. tip trauma = divort

Anexa 3.3. – Corelaţii între locus of control şi strategii de coping în cazul pierderii copilului

Correlationsa
Rotter_total Strategii_proble Strategii_emotie Strategii_disf_tot
ma_total _total al
Pearson Correlation 1 .102 -.173 -.353**
Rotter_total Sig. (1-tailed) .219 .093 .003
N 60 60 60 60
**
Pearson Correlation .102 1 .346 .173
Strategii_problema_total Sig. (1-tailed) .219 .003 .093
N 60 60 60 60
**
Pearson Correlation -.173 .346 1 .276*
Strategii_emotie_total Sig. (1-tailed) .093 .003 .016
N 60 60 60 60
** *
Pearson Correlation -.353 .173 .276 1
Strategii_disf_total Sig. (1-tailed) .003 .093 .016
N 60 60 60 60
**. Correlation is significant at the 0.01 level (1-tailed). a. tip trauma = pierderea copilului
*. Correlation is significant at the 0.05 level (1-tailed).

76
 Anexa 3.4. – Corelaţii între strategii de coping şi evaluarea eficienţei strategiilor

Correlations
Evaluarea Strategii_probl Strategii_emoti Strategii_disf_t
eficienţei ema_total e_total otal
* **
Pearson Correlation 1 .200 .013 -.400
Evaluarea eficienţei Sig. (1-tailed) .014 .444 .000
N 120 120 120 120
* **
Pearson Correlation .200 1 .382 -.003
Strategii_problema_total Sig. (1-tailed) .014 .000 .489
N 120 120 120 120
** **
Pearson Correlation .013 .382 1 .329
Strategii_emotie_total Sig. (1-tailed) .444 .000 .000
N 120 120 120 120
** **
Pearson Correlation -.400 -.003 .329 1
Strategii_disf_total Sig. (1-tailed) .000 .489 .000
N 120 120 120 120
*. Correlation is significant at the 0.05 level (1-tailed).
**. Correlation is significant at the 0.01 level (1-tailed).

77
Anexa 3.5 – Corelaţii între strategii de coping şi evaluarea eficienţei în cazul divorţului
a
Correlations
Evaluare Strategii_probl Strategii_emot Strategii_disf_
eficienţă ema_total ie_total total
*
Pearson Correlation 1 .276 .104 -.442**
Evaluare eficienţă Sig. (2-tailed) .033 .429 .000
N 60 60 60 60
* **
Pearson Correlation .276 1 .425 -.155
Strategii_problema_total Sig. (2-tailed) .033 .001 .236
N 60 60 60 60
**
Pearson Correlation .104 .425 1 .395**
Strategii_emotie_total Sig. (2-tailed) .429 .001 .002
N 60 60 60 60
** **
Pearson Correlation -.442 -.155 .395 1
Strategii_disf_total Sig. (2-tailed) .000 .236 .002
N 60 60 60 60
*. Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed). a. tip trauma = divort
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Anexa 3.6 – Corelaţii între strategii de coping şi evaluarea eficienţei în cazul pierderii

Correlationsa
Evaluare Strategii_probl Strategii_emot Strategii_disf_
eficienţă ema_total ie_total total
Pearson Correlation 1 .036 -.110 -.344**
Evaluare eficienţă Sig. (2-tailed) .784 .401 .007
N 60 60 60 60
**
Pearson Correlation .036 1 .346 .173
Strategii_problema_total Sig. (2-tailed) .784 .007 .187
N 60 60 60 60
**
Pearson Correlation -.110 .346 1 .276*
Strategii_emotie_total Sig. (2-tailed) .401 .007 .033
N 60 60 60 60
** *
Pearson Correlation -.344 .173 .276 1
Strategii_disf_total Sig. (2-tailed) .007 .187 .033
N 60 60 60 60
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed). a. tip trauma = pierderea copilului
*. Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

78
ANEXA 4 – Verificarea relaţiei de coliniaritate dintre VI şi VD

79
 ANEXA 5 – Regresie liniară

Anexa 5.1. Variabila strategii de coping centrate pe problemă

80
Anexa 5.2. Variabila strategii de coping centrate pe emoţie

81
Anexa 5.3. Variabila strategii de coping disfuncţionale

82
 ANEXA 6 – Instrumente utilizate

Anexa 6.1. – Chestionar comun pentru mamele divorţate şi femeile care au pierdut un copil
Anexa 6.1.1. – Scala Rotter

Chestionar LC

Mai jos aveţi prezentate serii de perechi de itemi. Vă rugăm alegeţi varianta pe care o
consideraţi potrivită pentru dumneavoastră. Nu există răspunsuri corecte sau greşite, acest test nu
e menit să măsoare nici un fel de cunoştinţe. Vă rugăm răspundeţi cu sinceritate, referindu-vă la
ceea ce credeţi în general şi nu la un eveniment particular. Datele obţinute sunt confidenţiale.

1*
a. Copiii dau de necaz pentru că părinţii lor îi pedepsesc prea des.
b. Problema cu majoritatea copiilor din zilele noastre constă în faptul că părinţii sunt prea
îngăduitori cu ei.
2*
a. Multe din întâmplarile nefericite din viaţa oamenilor se datorează în parte ghinionului.
b. Ghinioanele cu care se confruntă oamenii se datorează greşelilor pe care le comit.
3*
a. Una din principalele cauze ale războaielor o constituie faptul că oamenii nu se implică în
suficientă măsură în activitatea politică.
b. Războaie vor fi întotdeauna, indiferent de cât de tare se vor strădui oamenii să le prevină.
4*
a. Cu timpul fiecare va câştiga respectul ce i se cuvine în această lume.
b. Din nefericire, meritele cuiva trec deseori neobservate, indiferent de cât de mult se zbate.
5*
a. Afirmaţia că profesorii ar fi nedrepţi faţă de studenţi este o prostie.
b. Majoritatea studenţilor nu-şi dau seama exact în ce măsură notele lor se datorează
întâmplării.
6*
a. Nu poţi fi conducător eficient dacă nu ai noroc.
b. Persoanele capabile care nu au reuşit să devină leaderi, nu au ştiut să profite de ocaziile
pe care le-au avut.
7*
a. Indiferent de cât de tare te-ai strădui, întotdeauna vor fi persoane care nu te vor agrea.
b. Oamenii care nu ştiu să câştige simpatia celorlalţi nu îşi dau seama cum s-ar putea
înţelege cu alţii.

8*
a. Ereditatea deţine rolul principal în determinarea personalităţii cuiva.

83
 b. Experienţele de viaţă prin care trecem sunt cele care determină cum vom fi.
9*
a. Mi-am dat seama adesea că ceea ce e scris să se întâmple se întâmplă.
b. Să mă încred în soartă nu a avut niciodată consecinţe la fel de bune pentru mine ca
decizia de a acţiona.
10 *
a. În cazul studentului bine pregătit este aproape exclusă posibilitatea unei note nemeritate.
b. De multe ori subiectele de examen sunt atât de puţin legate de materia predată încât
învăţarea pentru examen nu mai are nici un rost.
11 *
a. Faptul de a avea succes depinde de munca depusă, norocul neavând prea mult de-a face
cu acest lucru.
b. Obţinerea unei slujbe ca lumea depinde de norocul de a fi în locul potrivit la momentul
potrivit.
12 *
a. Cetăţeanul obişnuit poate influenţa deciziile guvernului.
b. Lumea noastră este guvernată de o mână de oameni care deţin puterea şi un om de rând
poate face prea puţin pentru a schimba acest lucru.
13 *
a. Când îmi fac un plan sunt aproape sigur că voi reuşi să îl pun în practică.
b. Nu este întotdeauna înţelept să îţi faci planuri de perspectivă pentru că oricum până la
urmă multe lucruri depind de noroc sau de ghinion.
14*
a. Există anumite persoane care pur şi simplu nu sunt oameni buni.
b. În fiecare om este ceva bun.

15 *
a. În cazul meu norocul are prea puţin de-a face cu realizarea a ceea ce îmi doresc.
b. De multe ori am putea lua la fel de bine o decizie dând cu banul.
16 *
a. De multe ori cineva ajunge şef pentru că a ajuns primul în locul potrivit.
b. Influenţarea celorlalţi pentru a face lucrul potrivit depinde de capacităţi, norocul are prea
puţin de-a face cu acest lucru.
17 *
a. Când este vorba de marile probleme ale lumii, majoritatea suntem victimele unor forţe pe
care nu le putem nici înţelege, nici controla.
b. Participând activ la viaţa politică şi socială, oamenii pot controla evenimentele pe plan
mondial.
18 *
a. Majoritatea oamenilor nici nu-şi dau seaama în ce măsură vieţile lor sunt determinate de
evenimente întâmplătoare.

84
 b. ‘’Norocul’’ pur şi simplu nu există.
19 *
a. Trebuie să fii întotdeauna gata să îţi asumi greşelile.
b. De regulă, cel mai bun lucru este să se ascundă greşelile.
20 *
a. Este dificil de aflat dacă cineva te agreează într-adevăr sau nu.
b. Numărul de prieteni pe care îl ai depinde de cât de agreabil poţi fi.
21 *
a. În timp, lucrurile rele care ni se întâmplă sunt compensate de cele bune.
b. Majoritatea necazurilor sunt rezultatul incompetenţei, al ignoranţei, al lenei sau al tuturor
la un loc.
22 *
a. Cu puţin efort putem elimina corupţia politică.
b. Este foarte greu să poţi controla activitatea politicienilor.
23 *
a. Uneori îmi este imposibil să pricep pe baza căror criterii dau profesorii note studenţilor.
b. Notele pe care le obţin sunt pe măsura muncii pe care am depus-o pentru a pregăti
examenul.
24 *
a. Un bun conducător se aşteaptă ca oamenii să decidă ei înşişi ce ar trebui să facă.
b. Un bun conducător explică clar fiecăruia ce are de făcut.
25 *
a. De multe ori simt că am prea puţină influenţă asupra lucrurilor care mi se întâmplă.
b. Mi se pare imposibil de crezut că şansa sau norocul ar putea juca un rol important în viaţa
mea.
26 *
a. Unii oameni sunt singuratici pentru că nu încearcă să fie prietenoşi.
b. Nu prea are rost să te străduieşti să fii pe placul altora; dacă te plac te plac pur şi simplu.
27 *
a. Se pune prea mult accent pe sport în şcoală.
b. Sporturile colective sunt o extraordinară şcoală pentru caracter.
28 *
a. Ceea ce mi se întâmplă este rezultatul propriilor mele acţiuni.
b. Uneori mi se pare că nu pot controla în suficientă măsură cursul vieţii mele.
29 *
a. Majoritatea timpului nu înţeleg de ce politicienii se comporta aşa cum o fac.
b. Pe termen lung, oamenii sunt răspunzători pentru proasta guvernare, atât pe plan naţional,
cât şi pe plan local.

85
 Anexa 6.1.2. – Inventarul COPE

Chestionar CC
Următoarele afirmaţii reprezintă moduri de a reacţiona la variate situaţii dificile, stresante
sau supărătoare. Vă rugăm evaluaţi fiecare din următorii itemi pe o scală de la 1 la 5 bifând
căsuţa corespuzătoare numărului. Pentru a completa acest chestionar vă rugăm să aveţi în vedere
modalitatea prin care aţi făcut faţă unui anumit eveniment nefericit din viaţa dumneavostră şi
anume decesului copilului / divorţul1. Gândiţi-vă la situaţia respectivă şi la cum aţi reacţionat
în momentul respectiv şi în perioada imediat următoare, în încercarea de a face faţă situaţiei.
Indicaţi măsura în care aţi acţionat în conformitate cu fiecare din următoarele afirmaţii.
Vă rugam răspundeţi cu sinceritate. Datele obţinute sunt confidenţiale.
1-
2 - Rar 3 - Uneori 4 - Des 5 - Intotdeauna
Niciodata
1 Iau măsuri pentru a
încerca să scap de ceea
ce mă frământă.
2 Încerc să găsesc o
strategie pentru a-mi
da seama ce trebuie să
fac.
3 Las la o parte
celelalte activităţi
pentru a mă concentra
pe situaţia care mă
framântă cel mai mult.
4 Mă forţez să aştept
momentul potrivit
pentru a face ceva în
legatură cu situaţia în
care mă aflu.
5 Întreb oameni care
au avut experienţe
similare ce au făcut în
cazul acesta.
6 Vorbesc cu cineva
despre ceea ce simt.
7 Caut ceva bun în
ceea ce s-a intamplat.

1
În chestionarul aplicat se specifică un singur eveniment in funcţie de categria din care face parte subiectul

86
8 Învăţ să mă
obişnuiesc cu situaţia.
9 Caut ajutor de la
Dumnezeu.
10 Devin suparată şi
îmi descarc puternic
emoţiile.
11 Refuz să cred că s-a
întamplat.
12 Refuz sa mai incerc
a obtine ceea ce imi
doresc.
13 Mă orientez către
muncă sau alte
activităţi pentru a-mi
lua gândul de la ceea
ce mă frământă.

14 Ma concentrez şi
depun efort pentru a
face ceva în legatură
cu situaţia în care mă
aflu.
15 Îmi construiesc un
plan de acţiune.
16 Mă concentrez
asupra problemei, şi
dacă e necesar, las
celelalte lucruri
deoparte.
17 Mă abţin să fac
ceva în legatură cu
această problemă până
când situaţia permite
acest lucru.
18 Încerc să caut
sfaturi de la cineva, în
legatură cu ce aş putea
face.
19 Încerc să primesc

87
sprijin emoţional de la
prieteni sau familie.
20 Încerc să vad
problema într-o lumină
diferită, să o fac să
pară mai pozitivă.
21 Accept ceea ce s-a
întamplat şi faptul că
nu pot schimba
lucrurile.
22 Îmi pun toată
încrederea în
Dumnezeu.
23 Îmi exteriorizez
(manifest)
sentimentele.
24 Mă prefac că nu s-a
întamplat cu adevărat.
25 Renunţ la a mai
încerca să-mi ating
scopul.
26 Merg să vizionez
filme sau mă uit la TV
pentru a mă gândi mai
puţin la ce s-a
întamplat.
27 Învat ceva din
experienţă.
28 Mă obişnuiesc cu
ideea că s-a întâmplat.
29 Încerc să găsesc
alinare în religie.
30 Vorbesc cu cineva
pentru a afla mai multe
despre situaţia în care
sunt.
31 Mă asigur că nu o
să înrăutăţesc lucrurile
acţionând prea curând/
în grabă.

88
32 Nu mă las distrasă
de alte gânduri sau
activităţi.
33 Mă gândesc mult la
care o să fie următorul
pas.
34 Fac ceea ce trebuie
fâcut, pas cu pas.
35 Discut cu cineva
despre sentimentele
mele.
36 Mă comport de
parcă nici nu s-ar fi
întâmplat.
37 Reduc treptat
efortul pe care-l depun
pentru a-mi rezolva
problema.
38 Visez cu ochii
deschişi la alte lucruri,
diferite de ceea ce mă
frământă pe mine.
39 Acţionez în aşa fel
încât să evit a mă gândi
la ceea ce mâ frământă.
40 Încerc să ma
dezvolt ca persoană
drept rezultat al acestei
experienţe.
41 Mă gândesc la cea
mai bună posibilitate
de a face faţă situaţiei.
42 Accept realitatea
faptului că s-a
întâmplat.
43 Încerc din răsputeri
să nu las alte lucruri să
interfereze cu efortul
meu de a face faţă
situaţiei.

89
44 Simt mult stres
emoţional şi imi dau
seama că imi
exteriorizez aceste
emoţii în mare măsură.
45 Mă abţin să
actionez într-un anumit
fel mult prea devreme.

46 Vorbesc cu cineva
care ar putea face ceva
concret în legatură cu
problema pe care o am.

47 Dorm mai mult

decât de obicei.
48 Încerc să primesc
simpatie şi înţelegere
de la cineva.
49 Consum alcool sau
droguri pentru a mă
gândi mai puţin la
situaţia supărătoare.
50 Ma rog mai mult
decât de obicei.
51 Devin suparată şi
sunt foarte conştienta
de acest lucru.
52 Îmi spun ‘Nu-i real,
nu se poate să se fi
întamplat’.
53 Recunosc faptul că
este greu să fac faţă şi
renunţ să mai încerc.

90
În ce măsură consideraţi că modul în care aţi acţionat la momentul respectiv şi în perioada
imediat următoare v-a ajutat să faceţi faţă MAI UŞOR evenimentului neplacut? *
( 1-Deloc, 2-În foarte mică masură, 3-În mică masură, 4-Oarecum, 5-În mare masură, 6-În
foarte mare masură, 7-În totalitate )

Deloc 1- - - 2 - - - 3 - - - 4 - - - 5 - - - 6 - - - 7 În totalitate

Anexa 6.2. – Date demografice – femei care au pierdut un copil

În final vă rugăm să oferiţi câteva date personale în vederea prelucrărilor statistice a datelor.
Vă mulţumim pentru timpul acordat !

Vărsta *

Vărsta copilului decedat * (ani sau luni, vă rugăm specificaţi / mort la nastere / pierdere
sarcina)

Timp trecut de la eveniment (decesul copilului) * (ani sau luni; vă rugam specificaţi)

Numărul de copii la momentul producerii evenimentului. * (cel decedat exclus)

 nici unul
 unul
 2 sau mai multi

Adresa de e-mail (optional)

91
 Anexa 6.3. Date demografice - mame divorţate

În final vă rugăm să oferiţi câteva date personale în vederea prelucrărilor statistice.

Va multumim pentru timpul acordat !

Vârsta *
Timp trecut de la eveniment (divorţ) * (în ani sau luni; vă rugăm specificaţi)

Divorţul a avut loc din iniţiativa * :

 dumneavoastră
 a fostului soţ
 a fost un consens (comun acord)
 Altceva:

Numărul de copii la momentul producerii evenimentului *

 nici unul
 1
 2 sau mai mulţi

În ceea ce priveşte custodia copilului/ copiilor (dacă este cazul)

 a fost obţinută de dumneavoastră

 a fost obţinută de fostul soţ
 a fost împărţită
 a fost obţinută de o terţă persoană sau instituţie
 nu este cazul, copilul / copiii avea(u) varsta de peste 18 ani
 Altceva:

Adresa de e-mail (optional)

92
 Referinţe

1. Anderson, M. J., Marwit, S. J., Vandenberg, B., & Chibnall, J. T, (2005).

Psychological and Religious Coping Strategies of Mothers Bereaved by the Sudden Death of a
Child, Death Studies, 29(9), 811-826.
2. Ashkanasy, N. M. (1985). Rotter's Internal-External Scale: Confirmatory Factor
Analysis and Correlation With Social Desirability for Alternative Scale Formats. Journal of
Personality and Social Psychology, 48(5), 1328-1341.
3. Blanchard-Fields, F., & Irion, J. C. (1988). The Relation Between Locus of
Control and Coping in Two Contexts: Age as a Moderator Variable, Psychology and Aging, 3(2),
197-203.
4. Bowlby, J. (1980). Attachment and Loss, Volume III: Loss, Sadness and
Depression. The International Psycho-Analytical Library,. London: The Hogarth Press and the
Institute of Psycho-Analysis, 109, 1-462.
5. Brenner, J. R., & Hyde, J. S. (2006). Parental Divorce and Mother-Child
Interaction, Journal of Divorce & Remarriage, 45(3-4), 93-108.
6. Burgoyne, C. B., & Hames, R. (2002). Views of Marriage and Divorce, Journal
of Divorce & Remarriage, 37(1-2), 75-100.
7. Carver, C. S., Scheier, M. F., & Weintrau, J. K. (1989). Assessing Coping
Strategies: A theoretically Based Approach, Journal of Personality and Social Psichology, 56(2),
267-283.
8. Folkman, S., Lazarus, R. S., Dunkel-Schetter, C., DeLongis, A., &.Gruen, R. J.
(1986). Dynamics of a Stressful Encounter: Cognitive Appraisal, Coping, and Encounter
Outcomes, Journal of Personality and Social Psychology, 50(5), 992-1003.
9. Freud, S. (1917). Mourning and Melancholia. The Standard Edition of the
Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Volume XIV (1914-1916): On the History of
the Psycho-Analytic Movement, Papers on Metapsychology and Other Works, 237-258.
10. Gauthier, Y., & Marshall, W. (1977). Grief: A cognitive behavioural analysis,
Cognitive Therapy and Research, No. 1, 39-44.
11. Gilbert, K. R., & Smart, L. S. (1992). Coping with Infant or Fetal Loss: The
Couple's Healing Process, New York: Brunner/Mazel.

93
 12. Hodgkinson, G. P. (1992). Research notes and communications development and
validation of the strategic. Strategic Management Journal (1986-1998), no. 13, 311-317
13. Hung, S. L., Kung, W. W., & Chan, C. L. (2004). Women Coping with Divorce in
the Unique Sociocultural Context of Hong Kong, Journal of Family Social Work, 7(3),1-22.
14. Koocher, G. P. (1986). Coping with a death from cancer, Journal of Consulting
and Clinical Psychology, 54(5), 623-631.
15. Krohne, H. W. (2001). Stress and coping theories. In N. J. Smelser & P. B. Baltes
(Eds.), The international encyclopedia of the social and behavioral sciences (Vol. 22, p. 15163-
15170)
16. Kulik, L., & Heine-Cohen, E. (2011). Coping Resources, Perceived Stress and
Adjustment to Divorce Among Israeli Women: Assessing Effects, The Journal of Social
Psychology, 151(1), 5-30.
17. Labăr, A.V. (2008). SPSS pentru Ştiinţele Educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
18. Lazarus, R. S. (1993). Coping theory and research: past, present and future.
Psychosomatic Medicine, no. 55/1993
19. Littlewood, J. L. (1992). Aspects of grief: bereavement in adult life, London:
Routledge
20. Mazor, A., Batiste-Hare1, P., & Gampel, Y. (1998). Divorcing Spouses' Coping
Patterns, Attachment Bonding and Forgiveness Processes in the Post-Divorce Experience,
Journal of Divorce & Remarriage, 29(3-4), 65-81.
21. McDaniel, A. K., & Coleman, M. (2003). Women's Experiences of Midlife
Divorce Following Long-Term Marriage, Journal of Divorce & Remarriage, 38(3-4), 103-128.
22. McGrath, J. E. (1982). Methodological problems in research on stress. In H. W.
Krohne and L. Laux (Eds), Achievement, Stress, and Anxiety (p. 19–48).
23. McIntosh, D. N., Silver, R. C., & Wortman, C. B. (1993). Religion's role in
adjustment to a negative life event: Coping with the loss of a child, Journal of Personality and
Social Psychology, 65(4), 812-821.
24. Parkes, K. R. (1984). Locus of Control, Cognitive Appraisal, and Coping in
Stressful Episodes, Journal of Personality and Social Psychology, 46(3), 655-668
25. Partyka, D.R. (2004). Coping on death row : The perspectives of inmates and
corrections officers, Dissertation paper, University of Toledo.

94
 26. Popa-Velea, O. (1999). Elemente de psihosomatică generală şi aplicată,
Infomedica
27. Rando, T. A. (1983). An investigation of grief and adaptation in parents whose
children have died from cancer, Journal of Pediatric Psychology, 8, 3-20.
28. Romanoff, B. D., Israel, A. G., Tremblay, G. C., O'neill, M. R., & Roderick, H.
A. (1999): The Relationships Among Differing Loss Experiences, Adjustment, Beliefs, and
Coping, Journal of Personal and Interpersonal Loss: International Perspectives on Stress
&amp; Coping, 4(4), 293-308.
29. Rotter, J. B. (1954). Social learning and clinical psychology. Englewood Cliffs,
N. J.: Prentice-Hall.
30. Rotter, J. B. (1966). Generalized expectancies for internal versus external control
of reinforcement, Psychological Monographs, 80(1), 1-28.
31. Rotter, J. B. (1975). Some Problems and Misconceptions Related to the Construct
of Internal Versus External Control of Reinforcement. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 43(1), 56-67.
32. Rotter, J. B. (1990). Internal Versus External Control of Reinforcement. A Case
History of a Variable. American Psychologist, 45(4), 489-493
33. Sakraida, T. J. (2005). Common Themes in the Divorce Transition Experience of
Midlife Women, Journal of Divorce & Remarriage, 43(1-2), 69-88
34. Selye, H. (1976). The Stress of Life (rev. edn.). New York: McGraw-Hill.
35. Skinner, E. A. (2007). Coping assessment. In S. Ayers, A. Baum, C. McManus, S.
Newman, K. Wallston, J. Weinman & R. West (Eds.), Cambridge Handbook of Psychology,
Health and Medicine (2nd Edition), 245-250.
36. Spinetta, J. J., Swarner, J. A., & Sheposh, J. P. (1981). Effective Parental Coping
Following the Death of a Child from Cancer, Journal of Pediatric Psychology, 6(3), 251-263.
37. Stober, J. (2003). Self-pity: Exploring the links to personality, control beliefs, and
anger, Journal of Personality,71, 183-220.
38. Sun, L., & Stewart, S. (2000), Psychological adjustment to cancer in a collective
culture, International Journal of Psychology, 35(5), 177-185.
39. Taylor, R., & Andrews, B. (2009). Parental Depression in the Context of Divorce
and the Impact on Children, Journal of Divorce & Remarriage, 50(7), 472-480.

95
 40. Taylor, S. (1983). Adjustment to threatening events – A theory of cognitive
adaptation, American Psychologist, 38(11).
41. Van Heck, G. L, De Ridder, D. T. D. (2001). Assessment of coping with loss:
Dimensions and measurement, In Stroebe, M. S. (Ed); Hansson, R. O. (Ed); Stroebe, Wolfgang
(Ed); Schut, Henk (Ed), Washington, US, Handbook of Bereavement Research: Consequences
Coping and Care, 449-469.
42. Werthmann, J., Smits, L. J. M., & Li, J. (2010). Parental Mortality Rates in a
Western Country After the Death of a Child: Assessment of the Role of the Child’s Sex, Gender
medicine, 7(1).
43. Wortman, C. B., & Silver, R. C., (1989). The Myths of Coping With Loss,
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 57(3), 349-357.

96