Universitatea „Babeș Bolyai”

Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj Napoca

Teologie și Ecologie

Profesor: Student:
Buta Gelu Mircea Bogdan-Cosmin Oros

Anul
2018
 In anul 1868, naturalistul Ernest Haeckel defineste un nou domeniu in cadrul stiintelor
naturii, a carui preocupare era "totalitatea relatiilor indivizilor biologici cu conditiile de
existenta de natura organica si anorganica, definite ca un fel de economie a naturii, relatiile
mutuale ale tuturor organismelor care traiesc intr-un spatiu comun, adaptarile lor la mediul
inconjurator, transformarile pe care le produc ca rezultat al luptei pentru existenta"
(Vadineanu, 1998). Haeckel numeste acest domeniu ecologie, pornind de la cuvintele oikos
(οίκος = casa) si logos (λόγος = stiinta, vorbire), in mod asemanator termenului de economie,
derivat din acelasi oikos si din nomos (νοµός = lege). Daca la inceput ecologia a studiat
relatiile dintre organismele vii si mediul lipsit de viata (abiotic), etapa denumita astazi
autecologie, cercetarile s-au axat ulterior pe relatiile dintre diferite specii de organisme (etapa
denumita sinecologie), si mai tarziu pe structura comunitatilor de organisme, pe energetica
lumii vii, pe studiul circuitelor materiei si energiei, ajungandu-se la concluzia ca mediul
abiotic formeaza impreuna cu comunitatile vii (biotice) sisteme ecologice. Din acest moment
incepe studiul diversitatii si stabilitatii acestor sisteme, astazi vorbindu-se despre ecologia
sistemica, definita ca "stiinta care asigura fundamentul teoretic pentru a percepe si interpreta
"mediul inconjurator", care include deopotriva mediul fizic si biologic natural, precum si
mediul transformat de catre specia umana ca o ierarhie de unitati organizate, dinamice si cu
proprietati structurale si functionale identificabile si cuantificabile" (Vadineanu, 1998).
Intre cele doua componente se stabilesc legaturi stranse, multe insuficient cunoscute,
care fac ca ele sa formeze un tot unitar, o structura functionala.
Relatia dintre religie si disciplinele umane depaseste logicul, onticul si magicul si
situeaza, prin gratie si revelatie, spiritul uman in lumea dogmelor, lume departata de lumea
intrebarilor, prezenta in filozofie, arta, tehnica. Adevarul, fiind transcendent in esenta,
imbracand forma dogmatica a revelatiei, este opus manifestarilor de aparenta certitudine in
filozofie, stiinta, arta, si tehnica (Tutea, 1992).
Participăm astăzi la o critică a dominării naturii de către om, dominare în care prezidă
principiul utilitar. În acelaşi timp, au început să fie luate măsuri de apărare a naturii
(reevaluarea metodelor de directive economice, producerea reciclajelor asimilabile prin
proces natural). Astfel, etica ecologică se dezvoltă, iar conştiinţa colectivă se pronunţă contra
modelului consumist, cerând creşterea (sporirea) responsabilităţii morale şi juridice în faţa
prejudiciilor cauzate naturii. Eforturile întreprinse pentru găsirea unor soluţii vor fi cu atât mai
fructuoase, cu cât principiile care fondează atitudinea omului în faţa naturii denotă un caracter
predominant creştin, şi nu strict umanist. Problemele ecologice au în esenţă un caracter
antropologic, fiind provocate de om, iar nu de natură, motiv pentru care multe dintre
răspunsurile menite să soluţioneze criza ecologică pornesc din cercetarea sufletului omenesc,
şi nu din cercetarea economiei, biologiei, tehnologiei sau politicii.
            Biserica Ortodoxă, conştientă de responsabilitatea sa în faţa lumii, este profund
preocupată de problemele provocate de civilizaţia contemporană. Printre acestea, problemele
ecologice ocupa un loc important.
            Astăzi, faţa pământului este alterată la scară planetară. Nucleul pământului, solul, apă,
aerul, lumea animală şi vegetală sunt afectate. Natura înconjurătoare este aproape toată supusă
serviciilor omului care, ne mai satisfăcându-şi diversitatea darurilor sale, exploatează fără
reţinere ecosistemele întregi. Activitatea umană, atingând o amploare comparabilă proceselor
biosferei, creşte în permanenţă graţie accelerării ritmului dezvoltării (progresului) ştiinţei şi
tehnicii. Poluarea universal, agro-tehnologia iraţională, distrugerea pădurilor şi a solurilor
antrenează înăbuşirea activităţii biologice şi reducerea inevitabilă a diversităţii genetice a
vieţii. Resursele minerale nerefăcute ale nucleului pământului se epuizează puţin câte puţin,
iar rezervele de apă în stare pură sunt reduse. Cantitatea de substanţe dăunătoare pare
evidentă, neasimilabilă şi expusă acumulării în biosferă. Echilibrul ecologic este, astfel,
distrus, rupt; omul este confruntat cu apariţia proceselor dăunătoare ireversibile ale naturii, ale
căror prejudicii sunt purtate de puterea producţiei naturale.
            Toate acestea se produc pe fondul unei creşteri masive atât de nejustificate a
consumismului în ţările dezvoltate, acolo unde aspiraţia pentru lux şi opulenţă au devenit lege.
Această situaţie împiedică dreapta şi corecta distribuire a resurselor naturale, atribute care
sunt comune, totuşi, întregii umanităţi. Consecinţele crizei ecologice sunt din cele mai grave
nu numai pentru natură, ci şi pentru om, de care el este organic legat. Astfel, pământul a ajuns
în pragul unei catastrofe ecologice globale.
            Consecinţă a căderii omului şi a îndepărtării de Dumnezeu, relaţia omului cu natura a
fost pervertită încă de la început, iar păcatul a influenţat negative nu numai omul, ci şi lumea
înconjurătoare. Sfântul Apostol Pavel spune că: “Căci făptura a fost supusă deşertăciunii- nu
de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va
izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci
ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8,20-22).
Natura reflectă ca într-o oglindă primul păcat al omului. Germenele păcatului, atingând inima
omului, a produs, aşa cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, „spini şi pălămidă”(Facere 3, 18) pe
pământ. Unitatea organică a omului şi a naturii înconjurătoare,  care exista înainte de cădere, a
devenit imposibilă din cauza caracterului individualist al omului. În relaţiile sale cu natura,
relaţii care au luat un vădit caracter utilitar, umanitatea s-a lăsat ghidată din ce în ce mai mult
de motivele sale egoiste. Ea a început să uite că Dumnezeu este singurul Stăpân al
Universului (Psalmul 23, 1), Căruia Îi aparţin „cerul şi cerurile cerurilor, pământul şi toate
cele de pe el”, omul însuşi făcându-se intendent (administrator) al bogăţiilor lumii, după cum
spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Supunerea naturii şi posesia pământului (Facere 1, 28), la
care omul este chemat după voia lui Dumnezeu, nu înseamnă că totul este permis. Aceasta
înseamnă doar că omul este purtătorul imaginii Creatorului Împărăţiei celeste şi, după cum
spune Sfântul Grigorie de Nyssa, având acest privilegiu, omul trebuie să-şi demonstreze
demnitatea sa nu prin dominarea violentă a naturii înconjurătoare, ci prin păstrarea şi
cultivarea (Facere 2, 15) regalităţii sublime a naturii, de care omul va răspunde înaintea lui
Dumnezeu.
            Criza ecologică ne obligă să regândim şi să revizuim atitudinea noastră în ceea ce
priveşte lumea înconjurătoare.
            Participăm astăzi la o critică a dominării naturii de către om, dominare în care prezidă
principiul utilitar. În acelaşi timp, au început să fie luate măsuri de apărare a naturii
(reevaluarea metodelor de directive economice, producerea reciclajelor asimilabile prin
proces natural). Astfel, etica ecologică se dezvoltă, iar conştiinţa colectivă se pronunţă contra
modelului consumist, cerând creşterea (sporirea) responsabilităţii morale şi juridice în faţa
prejudiciilor cauzate naturii. Eforturile întreprinse pentru găsirea unor soluţii vor fi cu atât mai
fructuoase, cu cât principiile care fondează atitudinea omului în faţa naturii denotă un caracter
predominant creştin, şi nu strict umanist.
            Problemele ecologice au în esenţă un caracter antropologic, fiind provocate de om, iar
nu de natură, motiv pentru care multe dintre răspunsurile menite să soluţioneze criza
ecologică pornesc din cercetarea sufletului omenesc, şi nu din cercetarea economiei, biologiei,
tehnologiei sau politicii.
            Natura nu este în întregime transfigurată, nici nu piere prin ea însăşi, ci sub acţiunea
directă a omului. Astfel, starea sufletească a omului joacă un rol decisiv în această luptă.
            Legătură strânsă dintre antropologie şi ecologie este foarte clară în epoca noastră,
ţinând cont de faptul că lumea traversează în acelaşi timp două crize: spirituală şi ecologică.
În lumea contemporană, omul pierde conştiinţa că viaţa sa este un dar de la Dumnezeu.
Degradarea spirituală a personalităţii întreţine degradarea naturii, în măsura în care omul
devine incapabil de a acţiona transfigurator asupra lumii.
            Rezolvarea întreagă şi deplină a crizei ecologice este imposibilă într-un context de
criză spirituală. Această afirmaţie nu înseamnă în nici un caz că Biserica nu întreprinde
eforturi de a salva natura. Dimpotrivă, ea nutreşte speranţa unei schimbări positive a relaţiilor
dintre om şi natură şi aspiraţia unei societăţi renăscând spiritual. Fundamentul antropologic al
problemelor ecologice ne arată că nu putem schimba lumea inconjutaroare decât în măsură
schimbării noastre interioare; tocmai de aceea, transfigurarea naturii trebuie să înceapă cu
transfigurarea sufletelor. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul nu va putea să transforme
pământul în paradis, decât numai atunci când va purta paradisul în el însuşi.
Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a fost primul dintre conducătorii
Bisericilor creştine care a atras atenţia comunităţii mondiale asupra problemelor ecologice
serioase şi a datoriei Bisericii de a-şi exprima îngrijorarea în legătură cu aceasta şi a contribui,
prin mijloacele ei spirituale, la protejarea mediului înconjurător.
Am moștenit acest interes pentru ecologie de la predecesorul meu, Patriarhul Dimitrie,
care a înființat Ziua Rugăciunii pentru protejarea mediului înconjurător pe 1 septembrie.
Protejarea mediului este o problemă urgentă și critică pe plan global. Biserica are datoria să
participe la aceasta. Trebuie să educe oamenii în acest sens, în special pe cei tineri, pentru că
aceștia reprezintă viitorul planetei. Este o problemă care ne afectează pe toți, creștini și ne-
creștini, pentru că Pământul este casa noastră comună. Noi organizăm la fiecare doi ani
simpozioane la care invităm nu numai creștini și reprezentanți ai altor religii, dar și oameni de
știință. Încercăm să inițiem un dialog între religie și știință și de multe ori am reușit acest
lucru.
Bibliografie:
 Ignatie IV, Patriarhul Antiohiei, Salvarea creaţiei, Ed. Desclee de Brouwer, Paris,
1989.
 Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
 http://www.revistaortodoxa.ro/?p=499