CURS III + IV

Capitolul II
HĂRȚI ȘI PLANURI TOPOGRAFICE

Harta topografică este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe terestre

mari, care ţine seama de forma curbă a Pământului, pe baza folosirii unei proiecţii
cartografice. Din punct de vedere al conţinutului, hărţile topografice redau în mod generalizat
detaliile planimetrice şi nivelitice ale suprafeţei topografice, prin diferite semne
convenţionale. Hărţile se întocmesc la scări mai mici de 1:20.000. Se menţionează că numărul
scărilor folosite pentru reprezentarea unei porţiuni din suprafaţa terestră poate fi nelimitat, dar
dintre acestea se utilizează numai scările de bază: 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000; 1:200.000:
1:500.000 şi 1:1.000.000.
Planul topografic este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe de teren
mai restrânse, care se întocmeşte la scări mai mari sau egale cu 1:10.000, unde proiectarea
punctelor de pe suprafaţa terestră se face ortogonal, iar efectul de curbură al Pământului se
neglijează. Pe planurile topografice întocmite la scările: 1:500; 1:1.000; 1:2.000; 1:5.000 şi
1:10.000 se reprezintă în mod fidel forma geometrică şi dimensiunile elementelor de
planimetrie, precum şi relieful terenului.

2.1. Clasificarea hărților și planurilor

Clasificarea hărţilor şi planurilor topografice

Clasificarea hărţilor şi planurilor topografice se face după mai multe criterii. Un prim
criteriu îl constituie conţinutul lor, după care se deosebesc:
 Hărţi topografice generale care conţin informaţii din domenii foarte diferite;
 Hărţi speciale care se împart în:
 fizico-geografice (geologice, pedologice, geomorfologice, meteorologice,
cronografice, hidrografice etc.);
 social geografice (hărţile populaţiei, economice, politice, administrative,
istorice etc.).
 Un al doilea criteriu îl constituie destinaţia, după care se deosebesc hărţi şi planuri:
maritime, de aviaţie, de căi de comunicaţie, turistice, didactice şi de informare ştiinţifică.
Un alt criteriu important după care se pot clasifica hărțile și planurile îl constituie
scara. Scara hărților sau planurilor reprezintă raportul constant dintre distanţă măsurată pe
hartă sau pe plan şi corespondenta distanţei orizontale din teren, ambele fiind exprimate în
aceeaşi unitate de măsură.

1 d
=
N D

în care: N – numitorul scării indică de câte ori s-au micşorat lungimile din teren pentru a
fi transpuse pe plan sau hartă;
d – distanţa de pe plan sau hartă;
D – distanţa corespunzătoare de pe teren, redusă la orizont.
Dacă numitorul scării (N) este mic, scara planului este mare şi invers.
Din acest punct de vedere se obţine clasificarea din tabelul 2.1.
Trebuie reţinut că alegerea uneia sau alteia din scări este în funcţie de gradul de
detaliere cu care trebuie reprezentată suprafaţa dată. Dacă planul sau harta trebuie să conţină
mai multe elemente se va alege o scară mai mare (cu numitorul mai mic).

Tabelul 2.1
Clasificarea hărţilor şi planurilor topografice după scară
Clasificarea Denumirea Scara Observaţii
Hărţi topografice 1:200.000 De la scara 1:500.000 hărţile
generale 1:100.00 se numesc geografice. Cele
1:50.000 la scara 1:300.000 din
Hărţi topografice comerţ sunt hărţi turistice.
Hărţi topografice 1:25.000 Aceste hărţi se mai numesc
speciale 1:20.000 planuri directoare şi sunt
utilizate îndeosebi în
armată.
Plan topografic 1:10.000 Planul la scara 1:5.000 se
1:5.000 mai numeşte prin convenţie
inter-naţională şi plan
topografic fundamental.
Planuri Plan de situaţie 1:2.500 În Transilvania se mai
topografice 1:2.000 întâlnesc şi planuri la scările
 1:2.880 şi 1:1.440
Plan topografic urban 1:1.000 1:1.000 în general pentru
(plan tehnic) localităţi rurale şi 1:500
pentru cele urbane

2.2. Nomenclatura hărților și planurilor în proiecție Gauss-Krüger

Împărţirea foilor de hartă după sistemul Gauss-Krüger se utilizează şi în sistemul

actual de proiecţie stereografică, astfel încât cunoaşterea modului de stabilire a nomenclaturii
hărţilor şi planurilor se impune cu necesitatea.
Nomenclatura hărţilor fundamentale la scara 1:1.000.000
Proiecţia cilindrică transversală, concepută şi calculată de Gauss-Krüger proiectează
geoidul pe suprafaţa laterală a unui con a cărui axă este perpendiculară pe axa polilor. În
această proiecție Gauss-Krüger globul terestru este împărţit în fuse de câte 6 o longitudine,
fiecare fus având un cilindru propriu de proiecţie, tangent la meridianul axial.
Prin trasarea unor paralele la o depărtare de 4o latitudine spre nord şi sud s-au format
trapeze cu dimensiunea de 6o longitudine şi 4o latitudine care reprezentate pe plan constituie
harta fundamentală a trapezului respectiv, scara adoptată fiind de 1:1.000.000.
Suprafeţele trapezoidale rezultate în urma trasării de meridiane 6o depărtare şi de zone
de câte 4o latitudine au fost notate astfel:
‐ fusele notate cu cifre arabe de la 1 la 60 începând de la meridianul 180o către est;
‐ zonele notate cu litere mari de la A la V, către nord şi sud.
Rezultă că fiecare trapez are ca nomenclatură numărul fusului şi litera zonei care
corespunde trapezului.
Teritoriul României, cuprins între 25o15′44′′ şi 29o14′24′′ longitudine estică şi
43o35′07′′ şi 48o15′08′′ latitudine nordică se află pe fusele 34 şi 35 şi zonele K, L şi M.

Împărţirea foii de hartă la scara 1:1.000.000

Foile de hartă la scara 1:1.000.000 nu poate conţine decât foarte puţine detalii. Una din
problemele de bază ale proiecţiei scoarţei constă în trecerea şi modul în care sunt notate
trapezele la scări mai mari.
 Pentru trecerea de la scara 1:1.000.000 la scara 1:500.000 trapezul de bază se împarte
în patru meridiane şi paralele (figura 2.1), trapezele rezultate notându-se cu literele A, B, C,
D, care se adaugă la nomenclatura trapezului la scara 1:1.000.000, exemplu 1-35-D.
Împărţirea planurilor pentru scara mai mare imediat următoare, 1:10.000, se face prin
împărţirea trapezului anterior în 4 părţi, fiecare trapez fiind notat cu cifre arabe (1, 2, 3, 4), de
exemplu L-35-18-A-D-2.
Trecerea la scara imediată - 1:5.000 se face tot prin împărţirea în 4 a foii anterioare,
notarea făcându-se cu cifre romane (I - IV), de exemplu L-35-18-A-D-III, iar la scara 1:2.000
prin împărţirea trapezului anterior în 9 părţi şi notarea cu litere (a - i). În concluzie, un trapez
la scara 1:2.000 va avea nomenclatura L-35-18-A-D-I-b.

Figura 2.1. Nomenclatura foilor de hartă la scara 1:1.000.000, 1:500.000, 1:200.000 și 1: 100.000

În tabelul 2.2 se prezintă nomenclatura şi dimensiunile trapezelor pentru scările uzuale

ale hărţilor şi planurilor.

Tabelul 2.2
Nomenclatura hărţilor şi planurilor în proiecţie Gauss-Krüger

Scara hărţii Nr. foilor de hartă Nomenclatura Dimensiunile

sau planului cuprinse într-o foaie pe longitudine pe latitudine
de la scara
 1:1.000.000
0 1 2 3 4
1:1.000.000 1 L-35 6o 4o
1:500.000 4 L-35-D 3o 2o
1:200.000 36 L-35-XVI 1o 0o40′
1:100.000 144 L-35-18 0o30′ 0o20′
1:50.000 576 L-35-18-D 0o15′ 0o10′
1:25.000 2.304 L-35-18-A-c 0o7′30′′ 0o5′
1:10.000 9.216 L-35-18-A-d-2 0o3′45′′ 0o2′30′′
1:5.000 36.864 L-35-18-A-d-2-III 0o1′52′′,5 0o1′15′′
1:2.000 331.776 L-35-18-A-d-2-I-b 0o0′37′′,5 0o0′25′′

Cadrul hărții
Este reprezentat printr-un sistem de linii care mărginesc suprafața cartografică. Acesta
cuprinde: cadrul interior, cadrul geografic și cadrul ornamental.
Cadrul interior este constituit din paralele și meridiane care delimitează suprafața
cartografiată, în fiecare colț al hărții fiind notate valorile acestora.
Cadrul geografic se trasează la aproximativ 8 mm față de cadrul interior și este
alcătuit din două linii paralele, între care sunt marcate, prin segmente, dimensiunile gradelor
sau ale fracțiunilor de grad, atât în latitudine, cât și în longitudine. Datorită acestui fapt, cadrul
geografic permite determinarea coordonatelor geografice ale oricărui punct sau fixarea pe
hartă a oricărui punct ale cărui coordonate geografice sunt cunoscute.
Cadrul exterior se trasează foarte aproape de cadrul geografic, mai mult pentru
estetica hărții, de unde și denumirea de cadru ornamental. Pe cele patru laturi ale hărții, la
jumătate, cadrul exterior este întrerupt pentru a fi trecută nomenclatura hărților vecine.
 Figura 2.2. 1 – Denumirea proiecției cartografice; 2 – Nomenclatura hărții; 3 – Codul hărții;
4 – Caracterul hărții; 5 – Nomenclatura hărților vecine; 6 – Indicații privind valorile declinației magnetice,
a convergentei meridianelor și a abaterii medii a acului magnetic; 7 – Schema declinației magnetice,
a convergentei meridianelor și a abaterii medii a acului magnetic; 8 – Schema și dimensiunile trapezului;
9 – Scara numerică și scara grafică simplă; 10 – Graficul de pantă; 11 – Schema frontierelor de stat și
limitele administrative ale teritoriilor județene, municipale, orășenești și comunale; 12 – Indicații
redacționale

Elemente din interiorul cadrului hărții. Acestea sunt reprezentate prin rețeaua
rectangulară, elemente de planimetrie, elemente de altimetrie și inscripțiile din interiorul
hărții.
a) Rețeaua rectangulară reprezintă un sistem de linii drepte paralele cu axele de
coordonate adoptate, adică prezintă proiecția ecuatorului și a meridianului axial al fiecărui
fus.
Rețeaua rectangulară are aspectul unei rețele de pătrate (de unde și denumirea de rețea
geometrică) trasate numai pe hărțile topografice realizate la scările 1: 25.000 - 1: 200.000.
Laturile pătratelor, reprezentate printr-un număr întreg de kilometri (fapt pentru care mai este
cunoscută și sub numele de rețea kilometrică), diferă în funcție de scara hărții, după cum
urmează:
- 4 cm pe hărțile la scara 1: 25.000;
 - 2 cm pe hărțile la scările 1: 50.000, 1: 100.000 și 1: 200.000.
Valorile rețelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior și cel geografic, prin
grupe de 4 cifre, la colțurile foii de hartă. Între acestea se trec numai ultimele două cifre ale
kilometrilor întregi. Pe laturile de Nord și de Sud ale hărții, prima cifră din grupul celor patru
arată numărul fusului, deci se iau în calcule numai următoarele 3 cifre.
b) Elemente de planimetrie se referă la proiecția pe orizontală a obiectelor și a
suprafețelor de pe teren, a căror reprezentare pe planuri și hărți se realizează cu ajutorul
semnelor convenționale.
Principiile care stau la baza alegerii și desenării semnelor convenționale sunt:
- forma semnului să fie cât mai asemănătoare cu a obiectului pe care îl reprezintă;
- semnul convențional să fie astfel ales, încât să se poată desena ușor;
- toate lucrările în construcție și cele din subteran (tuneluri, galerii etc.) se reprezintă
prin linii întrerupte;
- cu cât obiectul pe care îl reprezintă semnul convențional este mai important, cu
atât semnul va fi redat mai pronunțat, cu linii mai groase și invers.
Elementele caracteristice semnelor convenționale sunt: mărimea, forma și culoarea.
Mărimea arată importanța obiectului reprezentat, iar forma și culoarea, destinația
acestuia.
Forma semnelor convenționale este variată. Acestea pot fi intuitive, adică prin forma
lor amintesc de obiectul reprezentat sau pot avea reprezentări geometrice (cercuri, pătrate,
dreptunghiuri).
Culorile se folosesc pentru desenarea semnelor convenționale și ajută la interpretarea
mai ușoară a hărții:
- albastru închis pentru malurile apelor, adâncimi, mlaștini, fântâni;
- albastru deschis pentru suprafața apelor (lacuri, fluvii, mări și oceane);
- maro pentru relief (curbe de nivel, altitudini sau adâncimi, râpe etc.);
- verde pentru păduri și livezi;
- portocaliu pentru autostrăzi, șosele;
- violet pentru frontiere de stat;
- negru pentru restul detaliilor de pe hartă.
După modul de folosire, semnele convenționale de planimetrie se pot gupa în: semne
convenționale de contur, semne convenționale care nu țin seama de scara și semne
convenționale explicative.
 Semnele convenționale de contur sunt utilizate pentru a reprezenta pe hartă detalii ce
pot fi redate la scara hărții, cum ar fi păduri, grădini, mlaștini etc., ale căror limite se
reprezintă prin figuri asemenea cu cele de pe teren.
Semnele convenționale care nu țin seama de scară sunt reprezentate prin detalii de
dimensiuni mici, care sunt exagerate pentru a fi reprezentate, ca de exemplu rețeaua de
comunicații, o fântână, un izvor etc.
Semnele convenționale explicative conțin toate notările convenționale de pe hărți, care
se folosesc, de regulă, împreună cu semnele de contur. Exemplu: în interiorul unui areal de
pădure apare un semn sub forma unui copac, care arată felul pădurii (de foioase, conifere sau
20
mixte); lângă copac poate apare o fracție sub forma x 5 în care numărătorul arată
0,35
înălțimea, numitorul arată grosimea, iar ultima cifră (5) reprezintă distanța dintre copaci
(figura 2.3).
Toate semnele convenționale sunt strânse sub forma unei colecții, cunoscute sub
numele Atlas de semne convenționale.
c) Elemente de altimetrie. Deoarece planul sau harta topografică trebuie să exprime
cât mai fidel realitatea de pe teren, este necesar ca alături de elementele de planimetrie să fie
reprezentate și formele de relief.
Reprezentarea reliefului pe planuri și hărți topografice se realizează prin mai multe
metode: metoda curbelor de nivel, metoda tentelor hipsometrice și metoda hărților în relief.
Metoda curbelor de nivel este cea mai utilizată, mai expresivă și mai precisă metodă
de reprezentare a reliefului, permițând rezolvarea următoarelor probleme:
- determinarea aspectului generale al reliefului;
- densitatea fragmentării reliefului;
- diferența de nivel dintre punctele cotate;
- înclinarea pantelor;
- realizarea profilului topografic.
 Linie electrica aeriana
Punct geodezic pe stalpi

Punct al retelei de ridicare, Conducta de gaze

bornat subterana

Zid de piatra de beton sau de

Reper de nivelment caramida cu ,,h" sub 1 m

Cale ferata in dubleu

Gard de lemn

Cale ferata simpla in

rambleu Autostrada

Cale ferata electrica

1. simpla Sosea
2. dubla

Pod de lemn cu doua

deschideri Drum imbunatatit

Tunel pe sosea cu
indicarea latimii si Baraj de piatra
lungimii

Figura 2.3. Reprezentări prin semne convenționale