Dr.

GHEORGHE STÎNGU

DREPT FINANCIAR
PUBLIC

Arad – 2021
1
 CUPRINS:

CAP. I. FINANŢELE PUBLICE………………….…. 5

1. Noţiunea de finanţe publice……………………….... 5
2. Finanţele publice moderne.......................................... 11
3. Obiectul reglementărilor juridice financiare şi 18
conceptul de drept financiar public ................................
4. Normele dreptului financiar public. ………………... 21
5. Raportul juridic de drept financiar public…………... 26
6. Dreptul financiar, parte a dreptului public..……….... 28
CAP. II. BUGETELE PUBLICE………………….… 33
1. Noţiunea de buget public............................................ 33
2. Regimul juridic al bugetelor publice în România ...... 36
3. Istoricul bugetelor publice.......................................... 37
4. Bugetul de Stat............................................................ 40
5. Natura juridică a bugetului de stat………………….. 45
6. Principiile dreptului bugetar. ……………………….. 47
7. Cuprinsul bugetului de stat şi clasificaţia bugetară…. 60
8. Bugetul asigurărilor sociale de stat………………..... 65
9. Bugetele locale…………………………………….... 71
10. Bugetul public naţional……………………………... 92
11. Bugetul general consolidat…………………………… 93
CAP. III. PROCEDURA BUGETARĂ……………... 101
1. Introducere………………………………………….. 101
2. Elaborarea proiectului de buget…………………….. 102
3. Aprobarea bugetului prin Legea bugetului…………. 104
4. Execuţia bugetului…………………………………... 105
2
5. Ordonatorii de credite................................................ 112
6. Încheierea execuţiei bugetare...................................... 115
7. Controlul execuţiei bugetare………………………... 118
8. Aprobarea execuţiei bugetare……………………..… 121
CAP. IV. TREZORERIA……………………………. 123
1. Consideraţii generale. …………………………….… 123
2. Organizarea şi funcţionarea trezoreriei statului…..... 126
3. Funcţiile trezoreriei………………………………..... 127
CAP. V. CHELTUIELILE PUBLICE………………. 135
1. Caracteristicile şi componentele cheltuielilor publice.... 135
2. Clasificarea cheltuielilor............................................. 137
CAP. VI. CREDITUL PUBLIC……………………... 143
1. Definiţie...................................................................... 143
2. Caracteristicile creditului public................................. 144
3. Elementele tehnice ale creditului public. ................... 145
4. Plasarea împrumuturilor de stat. ................................ 146
5. Rambursarea împrumuturilor de stat........................... 147
6. Alte operaţiuni privind împrumuturile de stat............. 149
7. Clasificarea împrumuturilor de stat............................. 149
8. Datoria Publică............................................................ 150
Concepte şi expresii necesare înţelegerii dreptului
bugetar .......................................................................... 157
BIBLIOGRAFIA........................................................... 169

3
 Cap.I. FINANŢELE PUBLICE.

1. Noţiunea de finanţe publice.

Ştiinţa finanţelor publice are ca obiect studierea modului
de gestionare a finanţelor publice. În literatura de specialitate,
finanţele publice sunt definite în mai multe feluri:
- fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor statului
(venituri ale statului şi ale autorităţilor administrativ-teritoriale,
resurse băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea
îndeplinirii sarcinilor funcţiilor şi sarcinilor statului, mijloace de
acoperire a cheltuielilor administraţiei de stat şi ale
colectivităţilor locale etc.);
- bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor
publice;
- totalitatea resurselor şi sarcinilor care se referă la
activitatea instituţiilor publice (venituri publice, cheltuieli
publice, buget, datorie publică, trezorerie publică, precum şi
regulile care stabilesc regimul acestora);
- mijloacele de intervenţie a statului în economie
(impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii etc.);
- ansamblul de activităţi desfaşurate de sectorul public al
economiei, inclusiv administrarea finanţelor publice şi politicile
financiare;
- relaţiile sociale, de natură economică, care apar în
procesul constituirii fondurilor publice, a resurselor băneşti şi al

4
repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.
În economia modernă, finanţele publice nu mai reprezintă
un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor statului, ci,
un mijloc de intervenţie a acestuia în economie.
Astfel, atenţia specialiştilor este îndreptată către studierea
instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa
economică, a modalităţilor de finanţare a proceselor economice, a
relaţiilor sociale.
Prin urmare, se poate spune că finanţele reprezintă acea
parte a relaţiilor economico-sociale exprimate în formă bănească,
care se folosesc în procesul repartiţiei produsului intern brut şi cu
ajutorul cărora se formează, se repartizează şi gestionează
fondurile băneşti ale statului şi ale agenţilor economici necesare
reproducţiei sociale, acţiunilor social-culturale, satisfacerii
celorlalte cerinţe comune ale societăţii şi ale cetăţenilor.
În ţările cu economie de piaţă, deci şi în România,
finanţele se grupează în două mari categorii: finanţe publice
(asociate cu statul) şi finanţe private (asociate cu instituţiile cu
capital privat).
a. Finanţele publice
- sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-
teritoriale cu alte instituţii de drept public;
- se confruntă cu probleme de echilibru financiar;
- statul poate lua măsuri cu moneda naţională în care se
constituie fondurile sau resursele financiare;
- resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor
statului se procură de la persoane fizice şi juridice prin măsuri de
5
constrângere (impozite şi taxe) şi măsuri contractuale
(împrumuturi publice).
- sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii;
- gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public.
b. Finanţele private
- sunt asociate cu instituţiile cu capital privat, societăţi
comerciale, bănci, societăţi de asigurare, etc.;
- se confruntă cu probleme de echilibru financiar;
- resursele necesare funcţionării instituţiilor private sunt
realizate din resurse proprii, iar în completare, de pe piaţă, pe
baze contractuale, în condiţiile rezultate în urma confruntării
cererii cu oferta de capital de împrumut;
- sunt folosite în scopul realizării de profit de către
întreprinzătorii individuali sau de către acţionarii (asociaţii)
societăţilor comerciale;
- gestiunea finanţelor private este supusă dreptului
comercial.
Rezultă că finanţele publice exprimă relaţii social-
economice băneşti asociate statului, unităţilor administrativ-
teritoriale, prin intermediul cărora se formează şi se repartizează
resursele financiare publice în scopul dezvoltării economice şi
sociale a statului, satisfacerii celorlalte nevoi publice, iar finanţele
private exprimă relaţii social-economice băneşti asociate
sectorului privat.
Nevoile individuale şi nevoile publice.
În desfăşurarea activităţii economico-sociale, oamenii au o
serie de nevoi.
6
 Aceste nevoi sunt individuale, publice (sociale sau
colective) sau semipublice.
Nevoile individuale reprezintă nevoile primordiale ale
omului, respectiv nevoia de hrană, îmbrăcăminte, adăpost,
deplasare etc. şi sunt satisfăcute pe seama bunurilor private.
Nevoile publice reprezintă nevoile de apărare, de protecţie
socială, de asistenţă când se află într-o situaţie socială critică etc.
şi sunt satisfăcute pe seama bunurilor publice;
Nevoile semipublice îmbină trăsături ale nevoilor
individuale cu cele publice şi sunt satisfăcute atât pe seama
bunurilor private, cât şi pe seama bunurilor publice;
Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, pentru
satisfacerea nevoilor oamenilor (indiferent de natura acestora)
există bunuri private şi bunuri (utilităţi) publice. În funcţie de
modul cum acestea participă la satisfacerea nevoilor oamenilor se
pot distinge asemănări şi deosebiri între acestea.
Bunurile private reprezintă alimente, haine, locuinţe,
transport etc.şi se procură direct de la producători sau de la cei
care le comercializează, fiind concurenţiale şi divizibile.
Achiziţionarea unui bun privat este condiţionată de plata
unui preţ, acesta stabilindu-se pe piaţă, în funcţie de raportul
existent între cererea consumatorilor şi oferta producătorilor;
Acesta se află în cantităţi limitate, datorită factorilor de
producţie şi a cererii consumatorilor potenţiali şi se consumă de
către o singură persoană.
Bunurile (utilităţile) publice reprezintă ajutorul social,
mijloacele pentru apărarea împotriva diverselor agresiuni sau
împotriva calamităţilor naturale etc.;
7
 Ele sunt asigurate numai de către autorităţile publice.
Achiziţionarea unui bun public nu este condiţionată de
plata vreunei contribuţii şi nici nu se face în detrimentul altei
persoane, se află în cantităţi nelimitate, sunt neconcurenţiale şi
indivizibile şi de acestea beneficiază întreaga societate, indiferent
dacă aceştia au participat sau nu la efortul de finanţare a acestora.
Din cele arătate mai sus se poate observa că, participarea
autorităţilor publice la satisfacerea nevoilor colective (publice sau
sociale) este determinată de imposibilitatea sectorului privat de a
oferi anumite bunuri şi servicii deoarece acesta nu este organizat,
sub raport tehnic, să desfăşoare astfel de activităţi (cum ar fi
apărarea naţională), nu poate stabili cu exactitate care sunt
beneficiarii acestora pentru a le solicita plata preţului datorat sau,
deşi este capabil să producă anumite bunuri şi servicii publice nu
îşi asumă o asemenea sarcină, din cauza incapacităţii
beneficiarilor de a suporta costul acestora.
a. Conţinutul economic al finanţelor publice.
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale colectivităţilor
sunt necesare anumite resurse băneşti la dispoziţia autorităţilor
publice. Aceste fonduri se constituie pe seama unui transfer de
valoare, de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice şi
juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi
locale şi invers cum ar fi impozite şi taxe, respectiv subvenţii şi
ajutoare.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii
legii valorii, repartiţia celei mai mari părţi a produsului creat în
economie se face prin intermediul banilor, iar fluxurile financiare
îmbracă formă bănească.
8
 Aceste fluxuri, exprimate valoric, ce apar în procesul
formării şi repartiţiei fondurilor financiare, pentru satisfacerea
nevoilor societăţii constituie relaţii financiare, denumite în
continuare finanţe.
Sfera finanţelor exprimă:
- un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil;
- un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată;
- un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti,
în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui
fenomen aleatoriu;
b. Funcţiile finanţelor publice.
Finanţele publice au fost create şi există pentru a servi la
realizarea unor obiective determinate, la realizarea anumitor
sarcini care nu puteau fi înfăptuite pe altă cale. Finanţele publice
îşi îndeplinesc misiunea socială prin intermediul a două funcţii:
funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice constă în
constituirea fondurilor la dispoziţia autorităţilor publice şi în
distribuirea lor.
Aşa cum reiese din definiţia dată mai sus, funcţia de
repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două etape distincte:
constituirea fondurilor şi distribuirea acestora.
În prima etapă, cea de constituire a fondurilor, persoanele
fizice şi juridice participă la formarea fondurilor de resurse
financiare publice prin impozite şi taxe, dobânzi la împrumuturi
acordate, rambursarea împrumuturilor etc. Persoanele juridice
9
care participă la formarea fondurilor sunt din toate sectoarele
sociale: public, mixt şi privat.
Ce-a de-a doua etapă a funcţiei de repartiţie constă în
distribuirea fondurilor de resurse financiare publice către diverşi
beneficiari. Repartiţia propriu-zisă este precedată de o
inventariere a nevoilor publice existente în perioada de referinţă,
cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în
funcţie de importanţa pe care o au pentru societate.

2. Finanţele publice moderne.

Formarea finanţelor publice este rezultatul unui proces
istoric îndelungat şi complex, care este determinat de evoluţia
vieţii sociale, de la apariţia comunităţilor şi până la apariţia
formelor statale cu scopul de a asigura condiţii pentru acumularea
de mijloace băneşti necesare întreţinerii instituţiilor statului şi
îndeplinirii funcţiilor sale.
Expresia “finanţe publice” se presupune că derivă din
expresia latină “financia pecuniaria”, care însemna a încheia o
tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani.
Una dintre primele caracterizări teoretice ale finanţelor
publice susţinea că acestea sunt “diferite mijloace prin care
persoanele publice statul, comunele, instituţiile, etc., îşi procură
resursele băneşti necesare îndeplinirii activitătii lor’’.
În literatura de specialitate franceză, finanţele sunt
caracterizate ca fiind “operaţiuni financiare” privind cheltuielile
publice, susţinând că “există cheltuieli publice care trebuie
acoperite” şi pentru aceasta “trebuie stabilit cine să suporte aceste
cheltuieli” prin impozite, taxe şi alte contribuţii instituite în
10
scopul constituirii fondurilor băneşti necesare acoperirii
cheltuielilor publice.
În literatura financiară din statul nostru s-a afirmat că
“statul şi celelalte organizaţii publice sunt şi subiecte economice”
şi, în această calitate, ele desfăşoară o “economie financiară”, ca
“activitate de procurare şi întrebuinţare de mijloace băneşti pentru
acoperirea cheltuielilor lor colective”.
Într-adevăr, statul, organele de stat sunt entităţi nu numai
de autoritate publică, ci şi economice, în sensul că întreţinerea şi
funcţionarea lor pretinde un consum de valori materiale sau
băneşti.
Finanţele publice au fost caracterizate ca fiind “relaţii
sociale de natură economică, ce apar în procesul realizării şi
repartizării, în formă bănească, a resurselor necesare statului
pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale”.
Asemănător, finanţele publice sunt caracterizate ca “relaţii
referitoare la formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ce se
acumulează în bugetele publice şi se utilizează în mod
nerambursabil pentru satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii”.
Asocierea finanţelor publice cu statul este un element
constant în evoluţia finanţelor publice. Însă atitudinea statului în
utilizarea şi aplicarea procedeelor financiare a evoluat trecând de
la neintervenţionism către intervenţionismul statal.
În cercetarea ştiinţifică a noţiunii de finanţe publice s-au
conturat două concepţii, concepţia clasică de finanţe publice şi
concepţia modernă de finanţe publice.

11
 Astfel, în etapa aplicării finanţelor publice clasice statul
respectă “liberalismul economic”, reglementând veniturile şi
cheltuielile publice, astfel că acestea să influenţeze cât mai puţin
iniţiativa privată, libera concurenţă şi relaţiile economico-sociale
existente; deci activitatea economică trebuia să se desfăşoare
conform principiului laissez-faire, laissez-passer.
Această etapă a fost specifică perioadei de dezvoltare
economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX.
În perioada de după primul război mondial şi până în
zilele noastre concepţia modernă despre finanţele publice a admis
şi chiar susţinut intervenţia statului în economie prin diferite
modalităţi, între care şi decizia structurii cheltuielilor publice,
reglementarea impozitelor şi a altor venituri publice, etc.
Pentru statul modern, finanţele publice sunt în primul
rând, un mijioc de intervenţie în viaţa social-economică, de
executare a unei influenţe pozitive pentru organizarea întregii
societăţi, dar continuă să finanţeze şi sarcinile administrative.
Rolul intervenţionist şi efectele economico-sociale ale
actelor şi operaţiunilor financiare de interes public sunt diferite de
la un stat la altul, deoarece atât impozitele şi celelalte venituri, cât
şi stabilirea cheltuielilor publice sunt reglementate şi aplicate
diferit, în funcţie de opţiunile politice ale parlamentelor şi
guvernelor din fiecare stat.
Conform opţiunilor politice, în fiecare dintre statele
moderne se stabilesc atât ordinea şi proporţia cheltuielilor
publice, cât şi felul şi cuantumul impozitelor, taxelor,
împrumuturilor şi celorlalte procedee de procurare a fondurilor
12
băneşti ale statului, cu efectele fiscale ale repartiţiei îndatoririlor
băneşti între cetăţeni şi agenţii economici.
Structura modernă a finanţelor publice şi sistemul
financiar din statul nostru.
Din caracterizările privind finanţele publice rezultă că
acestea au alcătuirea unui ansamblu de acte şi operaţiuni
financiare grupate în raport cu finalitatea lor practică, aceste
grupări reprezentând componentele structurale ale finanţelor
publice.Structura finanţelor publice a evoluat cu asemănări şi
deosebiri de la un stat la altul, precum şi în cursul timpului,
condiţionat de evoluţia trebuinţelor băneşti publice şi a
posibilităţilor de realizare a veniturilor publice oferite de
dezvoltarea economiilor naţionale, cu influenţe conjuncturale
inevitabile.
Din antichitate şi până în prezent, în structura finanţelor
publice s-au păstrat două componente, cheltuielile publice şi
veniturile publice, completate în funcţie de necesităţi cu
împrumuturile publice.Pentru corelarea acestora a fost promovat
bugetul statului şi bugetele locale.Componentele structurale
actuale ale finanţelor publice în cele mai multe state
contemporane cu economie de piaţă şi regim parlamentar
democratic sunt următoarele:
- bugetul de stat;
- cheltuielile publice;
- veniturile publice;
- împrumuturile de stat;
- finanţele unităţilor administrativ-teritoriale.

13
 Bugetul de stat a apărut în evoluţia istorică a finanţelor
publice în scopul corelării cheltuielilor cu veniturile statului şi a
devenit procedeul financiar central, cu însemnătate politică
fundamentală, însemnătate ce derivă din faptul că fiecare buget
anual al statului este aprobat numai de parlament.
Însă importanţa bugetului de stat se apreciază în special
prin prisma cuprinsului său de cheltuieli şi de venituri publice.
Cheltuielile publice sunt componenta finanţelor publice
cu însemnătate primordială în ansamblul actelor şi operaţiunilor
financiare, felul şi proporţia cheltuielilor statului fiind aprobate
de către parlament prin fiecare buget de stat.
Veniturile publice sunt şi ele de importanţă deosebită
datorită relaţiei dintre ele şi cheltuielile publice. Astfel, stabilirea
şi realizarea unui anumit cuantum bănesc de venituri reprezintă
condiţia elementară a efectuării unui cuantum bănesc
corespunzător de cheltuieli publice.
Împrumuturile de stat interne şi externe sunt
determinate de cele mai multe ori de necesitatea completării
veniturilor publice ordinare şi uneori de necesitatea constituirii
unor resurse investiţionale subordonate intereselor publice.
Finanţele unităţilor administrativ-teritoriale şi
descentralizarea.
Procesele economice şi politice contemporane au avut
efecte şi asupra administraţiilor locale, care sunt expresia
democratică cea mai apropiată de cetăţean.
Teoreticienii dreptului financiar vorbesc despre o regulă a
descentralizării: bunăstarea socială se maximizează dacă

14
serviciile publice sunt realizate de nivelul administrativ cel mai
apropiat de cetăţean.
Principiile pe care se bazează această teorie sunt
următoarele:
• beneficiile sociale ale diverselor funcţii publice au arii
de interes de dimensiuni diferite;
• principiul echivalenţei fiscale: dacă o administraţie) are
în sarcină un serviciu public ea trebuie să decidă asupra
cheltuielilor necesare în concordanţă cu veniturile publice
disponibile. Un nou serviciu public implică cheltuieli
suplimentare, care presupun venituri suplimentare, deci taxe şi
impozite mai mari.
• principiul subsidiarităţii: dacă o funcţie publică poate fi
realizată de un nivel administrativ inferior, atunci acesta trebuie
să conducă şi să finanţeze realizarea respectivei funcţii;
• principiul decizional: dacă un serviciu public a fost
transmis în competenţa unui nivel al administraţiei locale, atunci
acesta trebuie să decidă discreţionar privind realizarea
respectivului serviciu.
Descentralizarea reprezintă transferul de autoritate şi
responsabilitate pentru serviciile publice dinspre nivelurile
centrale (Guvern) către administraţiile publice locale sau către
sistemul privat. Principalele tipuri de descentralizare sunt:
politică, administrativă, financiară, şi economică. Fiecare tip are
diferite caracteristici, implicaţii politice şi condiţii de succes.
Pe plan european, se manifestă un interes sporit pentru
descentralizarea financiară în administraţiile locale.

15
 În centrul dezbaterilor şi ale reformelor instituţionale
realizate în ultimii ani, au stat o serie de aspecte importante ale
vieţii sociale. Majoritatea serviciilor sectorului public trebuie
oferite de administraţia locală deoarece beneficiile sunt localizate,
iar costurile mai reduse. Guvernul central trebuie să ofere numai
serviciile exclusiv naţionale cum ar fi apărarea, politica externă şi
alte câteva.
Pe lângă aceste componente structurale ale finanţelor
publice, în structura finanţelor publice moderne sunt incluse şi
finanţele organizaţiilor internaţionale.
Finanţele organizaţiilor internaţionale cuprind actele şi
operaţiunile de formare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti
necesare acestor organizaţii.
După anul 1989 structura finanţelor publice din ţara
noastră a devenit asemănătoare cu cea din statele contemporane
occidentale.
Conceptul de “sistem financiar” a fost legiferat în statul
nostru prin Constituţia României din anul 1991, cu referire
la ,,formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor financiare
ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale
instituţiilor publice”.
Conform acestei dispoziţii, sistemul financiar român este
un complex de acte, operaţiuni şi instituţii autoritare publice de
natură financiară sau cu atribuţii administrativ-financiare şi de
control, privind formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale
statului, unităţilor administrativ teritoriale şi altor entităţi de
interes public.

16
 Din capitolele Legii finanţelor publice şi din dispoziţiile
generale şi speciale ale altor legi ce privesc finanţele, rezultă că
structura actuală a finanţelor publice din statul nostru are
următoarele componente:
- ansamblul bugetar public care cuprinde bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei publice, bugetele
instituţiilor publice şi bugetele regiilor autonome de interes
naţional şi local;
- cheltuielile şi veniturile publice ale tuturor bugetelor din
ansamblul bugetar public;
- împrumuturile interne şi externe de stat şi garantate de
stat, care generează datoria publică din statul nostru.
În contextul acestor componente principale se pot
individualiza şi alte componente structurale ale finanţelor publice
din statul nostru, cum sunt:
- finanţele locale, finanţele instituţiilor publice, ca şi
finanţele regiilor autonome de interes naţional şi local.
Acestor componente structurale ale finanţelor publice li se
alătură controlul financiar, exercitat în scopul promovării
conformităţii actelor şi operaţiunilor de constituire şi utilizare a
fondurilor băneşti publice.

3. Obiectul reglementărilor juridice financiare şi

conceptul de drept financiar public.
Actele şi operaţiunile financiar-publice se realizează
practic pe baza reglementărilor prevăzute în normele juridice
financiare.
17
 Obiectul reglementărilor juridice financiare este
circumscris de componentele structurale ale finanţelor publice.
În statul nostru, obiectul reglementării juridice financiare
cuprinde:
- bugetul statului;
- cheltuielile bugetare;
- veniturile bugetare împreună cu împrumutul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale;
- finanţele instituţiilor publice şi regiilor autonome;
- controlul financiar de interes public.
Totalitatea normelor juridice ce reglementează finanţele
publice din România sunt intitulate drept financiar, drept
financiar public sau dreptul finanţelor publice, denumirea de
drept financiar fiind cea mai răspândită în ultimele decenii. În
cuprinsul dreptului financiar se remarcă dreptul bugetar şi dreptul
fiscal. Dreptul bugetar grupează normele juridice privind
cuprinsul bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor locale, cât şi procedura elaborării, adoptării, executării
şi încheierii acestora, toate cele trei bugete având denumirea
generică, prevăzută chiar în textul Constituţiei de Buget public
naţional.
Dreptul fiscal, denumit şi legislaţie fiscală grupează
normele juridice care reglementează detaliat impozitele, taxele şi
celelalte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale,
norme referitoare la procedura fiscală a stabilirii, încasării şi
urmăririi impozitelor şi taxelor şi norme privind sancţionarea

18
faptelor şi omisiunilor de evaziune fiscală, toate acestea fiind
cuprinse în Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.
Pe lângă dreptul bugetar şi dreptul fiscal, dreptul financiar
mai cuprinde norme referitoare la creditul public şi norme privind
controlul financiar preventiv şi de gestiune, controlul financiar de
stat, precum şi controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi.
Dreptul financiar a fost definit de către specialişti în
diverse feluri.
În opinia lui Ioan Condor dreptul financiar reprezintă
“ansamblul normelor juridice care au ca obiect procedeele, actele
şi operaţiunile prin intermediul cărora se mobilizează,
repartizează şi administrează fondurile băneşti publice pentru
satisfacerea nevoilor generale ale societăţii”.
Dan Drosu Şaguna defineşte dreptul financiar ca fiind
“totalitatea actelor normative care reglementează relaţiile de
constituire, repartizate şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului
şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-
economice ale societăţii”.
În opinia lui Ion Gliga, opinie la care aderăm, dreptul
financiar din statul nostru reprezintă “ansamblul normelor
juridice instituite conform conceptului modern al finanţelor
publice contemporane, care reglementează, în regim de drept
public, constituirea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului
şi ale celorlalte colectivităţi publice, precum şi controlul financiar
de interes public”.

19
 4. Normele dreptului financiar public.
Norma juridică este o regulă de conduită generală şi
impersonală stabilită sau recunoscută de stat şi a cărei respectare
obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului. Pornind de
la definiţia normei juridice, norma de drept financiar se poate
defini ca ,,o regulă de conduită stabilită sau recunoscută de stat
care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raportul de drept financiar şi a cărei respectare este asigurată de
autoritatea de stat”.
Normele dreptului financiar reglementează actele şi
operaţiunile ce alcătuiesc finanţele publice, iar importanţa lor se
apreciază în contextul necesităţii şi importanţei întregii
reglementări financiare.
Ca şi celelalte norme juridice, normele dreptului financiar
au caracter general, impersonal, privesc un număr nedeterminat
de subiecte de drept şi se aplică repetat în timp, ori de câte ori
sunt îndeplinite condiţiile vizate de ele.
Ca excepţie de la aceasta, unele norme ale dreptului
financiar au un caracter individual în virtutea anumitor necesităţi
financiare curente şi în scopul împlinirii respectivelor necesităţi.
De exemplu, legile de adoptare sau aprobare a bugetelor
anuale de stat, pe lângă dispoziţiile generale cuprind şi dispoziţii
care stabilesc individual cuantumul bănesc al unor transferuri,
subvenţii etc., acordate anumitor unităţi administrativ-teritoriale,
regii autonome etc.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele
dreptului financiar cuprind şi ele cele trei elemente specifice
normelor juridice: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea, cu unele
20
particularităţi determinate de specificul financiar al obiectului de
reglementare şi de interesul financiar public.
Ipoteza normelor de drept financiar prevede împrejurările
în care urmează să se aplice dispoziţiile cuprinse în aceste norme
juridice.
De exemplu, Legea finanţelor publice prevede în mod
ipotetic că “resursele financiare se constituie cu ajutorul
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor prelevate de la persoane
juridice şi fizice”.
Dispoziţia normei dreptului financiar prevede conduita
subiectelor de drept vizate de aceste norme. Acestea pot fi
onerative - care obligă subiectele de drept să acţioneze într-un
anumit fel, permisive - care permit subiectelor de drept să
efectueze anumite operaţiuni financiare sau să săvârşească
anumite acte financiare şi prohibitive care interzic subiectelor de
drept comiterea unor acte sau operaţiuni de natură financiară sau
cu implicaţii financiare.
Sancţiunea cuprinsă în normele dreptului financiar este
reglementată potrivit interesului de constituire a fondurilor
băneşti ale statului şi ale altor colectivităţi publice, ca şi
întrebuinţarea conformă a acestor fonduri băneşti de către
organele de stat şi instituţiile publice beneficiare.
Dintre sancţiunile prevăzute de dreptul financiar, unele
sunt identice cu cele cuprinse în alte norme juridice, iar altele
specifice şi exclusive pentru domeniul de aplicare al dreptului
financiar.
Ca sancţiune prevăzută de dreptul financiar, ce se aplică în
condiţii asemănătoare cu cele cuprinse în alte norme juridice, este
21
remarcabilă amenda bănească care se aplică pentru sancţionarea
unor contravenţii din domeniul financiar.
Ca sancţiuni specifice şi exclusive pentru sfera de aplicare
a dreptului financiar sunt remarcabile majorările de întârziere,
prevăzute în cazurile de neplată în termenele legale a impozitelor
şi taxelor datorate de către orice subiect de drept.
Pe lângă sancţiunile amenzii şi majorărilor de întârziere
prevăzute de normele dreptului financiar, încălcările acestor
norme atrag şi alte sancţiuni.
Astfel, abaterilor disciplinare li se aplică sancţiuni
disciplinare, pe când în cazul încălcărilor grave care întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor se aplică pedepsele
prevăzute de Codul penal.
Conform practicii legislative actuale din statul nostru,
actele normative prin care sunt instituite normele dreptului
financiar sunt: legile, hotărârile guvernamentale, ordonanţele
guvernamentale şi instrucţiunile Ministerului Finanţelor.
Legile sunt cele mai importante acte normative emise
pentru domeniul finanţelor publice, datorită îndrituirilor
parlamentului de a reglementa prin legi “formarea, administrarea,
întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale
unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice”.
În concordanţă cu această îndrituire parlamentară
generală, dispoziţiile Constituţiei ţării prevăd că tot prin legi se
aprobă bugetele anuale de stat şi se stabilesc impozitele, taxele şi
orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului
asigurărilor sociale de stat.

22
 Între legile prin care sunt instituite normele dreptului
financiar este remarcabilă Legea finanţelor publice nr.500/2004,
perfecţionând astfel structura modernă a finanţelor publice şi
oferind posibilitatea constituirii şi întrebuinţării mai eficiente a
resurselor financiare publice anuale necesare, în condiţiile
economice şi sociale actuale din statul nostru.
Legea finanţelor publice a introdus conceptul “resurselor
financiare publice” care se constituie şi se gestionează printr-un
sistem de bugete, începând cu bugetul de stat şi încheind cu
bugetele entităţilor publice cu caracter autonom.
Între dispoziţiile novatoare şi perfecţionatoare ale acestei
legi sunt remarcabile cele privind procedura rectificării bugetului
până la sfârşitul lunii noiembrie, inserarea în cuprinsul legilor
bugetare anuale a acţiunilor fiscale necesare în funcţie de evoluţia
economiei şi a necesităţilor de cheltuieli publice, condiţii noi
pentru completarea veniturilor curente ale bugetelor locale din
bugetul de stat, execuţia de casă a bugetului prin trezoreria
finanţelor publice, calificarea contravenţională şi sancţionarea ca
atare a unora dintre încălcările normelor de procedură bugetară.
Sunt de remarcat deasemenea Codul fiscal şi Codul de
procedură fiscală.
Hotărârile guvernamentale - se emit pentru organizarea
executării legilor şi deci sunt acte normative prin care se instituie
norme juridice necesare pentru executarea dispoziţiilor generale
din Legea finanţelor publice şi din celelalte legi de specialitate
financiară.
Prin organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor
publice s-au reglementat condiţiile efectuării operaţiunilor de
23
trezorerie în aplicarea dispoziţiilor generale din Legea finanţelor
publice referitoare la necesitatea acestor operaţiuni în execuţia
bugetară anuală.
Ordonanţele guvernamentale sunt emise ,,în temeiul unei
legi speciale de abilitare” şi sunt acte normative prin intermediul
cărora, în domeniul financiar, sunt instituite reglementări privind
mai ales impozitele şi taxele, potrivit necesităţilor de
perfecţionare operativă a legislaţiei fiscale din ţara noastră în
etapa actuală de tranziţie la economia de piaţă.
Instrucţiunile Ministerului Finanţelor sunt acte normative
prin care se instituie norme juridice care dezvoltă şi detaliază
cuprinsul dispoziţiilor generale din Legea finanţelor publice şi din
celelalte legi de specialitate financiară.
De exemplu, pentru aplicarea practică a dispoziţiilor
generale din Legea impozitului pe salarii, au fost emise
instrucţiunile Ministerului Finanţelor privind tehnica de calcul a
acestui impozit. Uneori instrucţiunile Ministerului Finanţelor sunt
intitulate norme metodologice şi sunt aprobate prin ordine ale
acestui minister.
Aceste norme pot fi grupate în ,,regulamente” privind
anumite operaţiuni financiare.
Concomitent cu aceste acte normative emise de organele
legislative şi executive având competenţă teritorială generală,
consiliile judeţene, orăşeneşti şi comunale instituie norme juridice
privind bugetele locale prin hotărâri referitoare la aprobarea şi
executarea acestor bugete.
Aceste acte normative au aplicabilitate locală şi sunt
emise în concordanţă cu dispoziţiile referitoare la finanţele locale
24
din Legea administraţiei publice locale şi cu dispoziţiile generale
din alte legi de specialitate financiară cu aplicabilitate teritorială
generală.

5. Raportul juridic de drept financiar public.

Raporturile juridice financiare sunt formate de ,,relaţiile
sociale care iau naştere şi se sting în procesul constituirii,
repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care sunt
reglementate de normele juridice financiare”.
Aceste raporturi se recunosc prin ,,finalitatea financiar-
publică”.
Elementele constitutive ale raporturilor juridice
financiare, la fel ca şi în cazul celorlalte raporturi juridice sunt:
subiectele participante, obiectul şi conţinutul.
Subiectele participante la raporturile de drept financiar
sunt:
a) statul, reprezentat de un organ administrativ-financiar şi
de control financiar investit cu atribuţii în procesul de constituire,
repartizare şi utilizare conformă a fondurilor băneşti ale statului,
organelor de stat, instituţiilor şi altor colectivităţi publice.
Astfel, ca prime subiecte participante în aceste raporturi
juridice apar de cele mai multe ori organele Ministerului
Finanţelor, organele financiare ale unităţilor administrativ
teritoriale şi organele de control financiar public.
De exemplu, organele Ministerului Finanţelor participă
ca prime subiecte în raporturile juridice de finanţare a celorlalte
ministere şi a altor organe centrale de stat, iar organele financiare
ale unităţilor administrativ-teritoriale participă ca prime subiecte
25
în raporturile juridice de finanţare a organelor de stat şi
instituţiilor publice locale, în raporturile juridice fiscale cu agenţii
economici, cu cetăţenii, etc.
b) al doilea subiect participant în raporturile juridice
financiar-publice poate fi orice alt organ de stat decât cele
administrative financiare de stat şi de control financiar, ca şi
instituţiile publice cărora le sunt reglementate atât drepturile de a
fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetele locale, cât şi
obligaţiile de întrebuinţare a fondurilor băneşti primite în cadrul
acestei finanţări.
De asemenea, poate fi orice unitate economică, persoană
fizică sau alt subiect de drept cărora le sunt reglementate
obligaţiile de a declara bunurile impozabile, de a plăti impozitele
stabilite şi de a accepta controlul financiar de stat. Primul subiect
participant la raporturile financiar- publice are o poziţie autoritară
faţă de celălalt subiect deoarece reprezintă interesele financiare
ale statului.
Conţinutul raporturilor financiar publice este format din
drepturile şi obligaţiile subiectelor participante şi este distinct de
conţinutul celorlalte raporturi juridice datorită naturii financiar-
publice a acestor drepturi şi obligaţii.
Obiectul raporturilor juridice financiar publice se identifică
potrivit concepţiei din teoria generală a dreptului, care susţine că
obiectul raportului juridic este acţiunea, bunul material sau valorile
vizate de drepturile şi obligaţiile subiectelor participante.
Astfel, obiectul celor mai multe dintre raporturile
financiar-publice îl reprezintã fondurile băneşti sau sumele de
bani ce se stabilesc şi se acordă în raporturile juridice de finanţare
26
bugetară, ce se individualizează şi se încasează ca impozite şi
taxe, ce se realizează prin procedeele creditului public etc.
Alăturat acestora, obiectul raporturilor juridice de
procedură bugetară îl reprezintă acţiunile sau operaţiunile de
întocmire a proiectelor bugetelor ministerelor şi a altor organe de
stat, obiectul raporturilor juridice de urmărire silită a creanţelor
fiscale prin poprire sau prin urmărirea bunurilor mobile şi imobile
ale subiectelor debitoare etc.
În funcţie de componentele structurale ale finanţelor
publice raporturile financiar publice se divid în:
- raporturi juridice de venituri bugetare,
- raporturi juridice de cheltuieli publice,
- raporturi juridice bugetare sau fiscale,
- raporturi juridice de credit public,
- raporturi juridice de control financiar.
În cadrul raporturilor juridice financiar publice, între
subiectele participante la aceste raporturi apar adesea diverse
litigii.
Aceste litigii se soluţionează, de cele mai multe ori, în
primul rand pe calea jurisdicţiei administrativ-financiare, de către
organele administraţiei finanţelor publice sub conducerea
Ministerului Finanţelor, urmată dacă este cazul (sau chiar de la
început) de jurisdicţia de drept comun.

6. Dreptul financiar, parte a dreptului public.

Dreptul pozitiv cuprinde ansamblul normelor juridice în
vigoare la un moment dat.

27
 Prima divizare a dreptului aparţine jurisconsultului Ulpian
din statul antic roman, care a împărţit dreptul în drept public şi
drept privat, această divizare fiind preluată şi de teoria
contemporană a dreptului. Din ramura dreptului public fac parte
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul internaţional
public, dreptul financiar şi altele, iar din ramura dreptului privat
fac parte dreptul civil, dreptul comercial şi altele.
Dreptul financiar este o ramură distinctă a dreptului public
deoarece, la fel ca celelalte ramuri de drept public şi în relaţia de
apropiere şi interferenţă cu ele, este instituit în scopul satisfacerii
unor necesităţi şi interese generale sau publice.
În cadrul dreptului public din statele contemporane locul
dreptului financiar este apreciat în mod diferit.
Astfel, în literatura franceză de specialitate s-a exprimat
opinia că dreptul financiar ,,este a patra ramură a dreptului public,
alăturată dreptului constituţional, dreptului administrativ şi
dreptului international public”.
În teoria generală a dreptului din statul nostru, dreptul
financiar este expus după dreptul constituţional şi dreptul
administrativ datorită apropierii şi interferenţei sale mai ales cu
dreptul administrativ. În acelaşi timp, dreptul financiar se
interferează cu alte ramuri ale dreptului pozitiv intern, precum cu
dreptul internaţional public şi dreptul comunitar.
Relaţia dreptului financiar cu dreptul constituţional este
realizată prin prioritatea şi importanţa acestuia din urmă.
Astfel, dispoziţiile constituţionale privind principiile
generale de organizare şi conducere statală, drepturile şi
îndatoririle cetăţenilor etc., prevăd şi conceptul de buget public-
28
naţional, competenţa parlamentului de a aproba bugetele anuale
de stat, obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la
acoperirea cheltuielilor publice, precum şi alte dispoziţii de drept
financiar.
Aceste statuări constituţionale au însemnătatea orientării
generale concepţionale a cuprinsului normelor dreptului financiar,
exprimând relaţia dintre dreptul constituţional şi dreptul financiar.
Relaţia dreptului financiar cu dreptul administrativ este
deterrninată de faptul că dreptul administrativ cuprinzând norme
referitoare la organizarea şi funcţionarea tuturor organelor puterii
executive, include şi norme privind conducerea, organizarea şi
funcţionarea organelor financiare de stat care fac parte din
administraţia de stat şi constituie administraţia finanţelor publice.
În concordanţă cu această reglementare juridică a
bugetului de stat şi a bugetelor locale, a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, a creditului public şi a controlului financiar de stat este
instituită cu specificul de reglementare administrativ-financiară,
în regim de drept public extins asupra actelor juridice,
operaţiunilor tehnic-financiare şi a raporturilor juridice din
domeniul finanţelor publice.
Este remarcabil că, în cadrul acestei interferenţe complexe
între dreptul financiar şi dreptul administrativ, aplicarea unor
dispoziţii speciale din dreptul financiar se completează cu
anumite dispoziţii generale din dreptul administrativ.
De asemenea, în cadrul acestei interferenţe complexe,
finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale sunt
reglementate prin dispoziţii ce se completează reciproc, mai ales

29
în ceea ce priveşte procedura întocmirii şi aprobării bugetelor
locale.
Dreptul financiar are relaţii cu dreptul penal în virtutea
dispoziţiilor referitoare la constatarea infracţiunilor din domeniul
financiar de către organele de drept financiar.
Cu dreptul muncii şi protecţiei sociale, dreptul financiar
are relaţii în virtutea dispoziţiilor de finanţare a acestei protecţii
din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Cu dreptul procesual civil, dreptul financiar are relaţii
datorită interferenţei normelor privind executarea silită a
creanţelor bugetare cu cele referitoare la executarea silită a
creanţelor băneşti de natură civilă.
Relaţia dreptului financiar cu dreptul internaţional public
este evidenţiată mai ales de existenţa mai multor convenţii
interstatale determinate de necesităţi şi interese financiare cum
sunt convenţiile de împrumuturi externe, cele de evitare a
impunerii duble a veniturilor care se obţin pe teritoriul statului
nostru şi se transmit în alte state ori invers etc.
În condiţiile dezvoltării dreptului comunitar, ca ansamblu
de norme convenţionale interstatale privind înfiinţarea şi
activitatea comunităţii europene, s-a afirmat existenţa dreptului
financiar comunitar.
Acesta cuprinde conceptele şi normele referitoare la
bugetele anuale ale Uniunii europene, la impozitele, taxele şi
politica fiscală comunitară, controlul financiar comunitar, etc.
În împrejurarea actuală a aderării României ca membru al
Comunităţii Europene, în contextul adoptării conceptelor
comunitare privind circulaţia mărfurilor, persoanelor şi
30
capitalurilor, se dezvoltă şi ,,o relaţie conceptuală între dreptul
financiar roman şi dreptul financiar comunitar”.

31
 Cap. II BUGETELE PUBLICE

1. Noţiunea de buget public.

Comunităţile mai mari sau mai mici, inclusiv cele statale,
pentru a exista şi pentru a desfăşura diverse activităţi au nevoie
de resurse financiare.
În timpurile moderne obţinerea şi cheltuirea acestor
resurse a inceput sa se faca in cadrul unui program financiar
organizat de catre autorităţi pe o anumită perioadă, acesta primind
denumirea de buget public.
Satisfacerea nevoilor şi intereselor comunităţii în acest
cadru se putea face însă doar în limitele mijloacelor financiare
obţinute tot de la acestea.
Echilibrul între venituri şi cheltuieli a devenit astfel unul
din primele principii bugetare.
Întrucat principalele venituri publice se obţineau din
impozitarea produselor agricole, bugetele au fost de la bun
inceput anuale, ca şi acestea din urmă (recoltele).
Bugetul public devine un instrument în mâna autorităţilor
pentru a previziona resursele şi alocarea lor cu scopul punerii în
practică a diverse politici, pentru a conduce, pentru a guverna.
Aşadar bugetul este nu numai un act de previziune şi
conducere ci şi un document politic.
Pentru ca bugetele publice aşa cum le caracterizează chiar
denumirea lor sunt un mijloc de satisfacere a nevoilor colective,
32
acest program financiar trebuie să ţină seama de capacitatea de
satisfacere a nevoilor colective, de puterea de contribuţie a
cetăţenilor şi agenţilor economici, întrucât aceştia ca şi
contribuabili au resursele limitate.
Instituţiile publice, statul, nu-şi pot desfăşura activitatea
fără să-şi elaboreze programele pe o perioadă determinată, şi fără
a avea resurse financiare, să prevadă nişte venituri şi nişte
cheltuieli.
Acest program financiar necesar satisfacerii nevoilor
colective este bugetul public.
Veniturile publice, provenind în principal, din impozite şi
taxe, ar putea genera mari inechităţi în repartiţia sarcinilor fiscale
asupra membrilor societăţii, dacă nu s-ar prevedea, pe baza
acestui program financiar, adică a bugetului public, raportul
dintre nevoile sociale şi puterea de contribuţie a cetăţenilor şi
agenţilor economici. Facultatea de contribuţie a subiecţilor
impozabili trebuie să alcătuiască şi măsura în care e bine să se
satisfacă anumite nevoi generale care pot fi utile, necesare sau
indispensabile.
Într-adevăr, prin intermediul bugetului public se poate
stabili un echilibru între nevoile colective şi mijloacele cu care
ele se acoperă.
De aceea, un buget bine alcătuit dă posibilitatea, la nivel
macroeconomic, Parlamentului şi Guvernului să realizeze o
imagine de ansamblu, aproape exactă asupra raportului dintre
valoarea bunurilor materiale şi imateriale create într-o economie
financiară şi valoarea eforturilor făcute pentru realizarea lor.
Acelaşi scop se urmăreşte şi la nivel microeconomic.
33
 În concepţia ce stă la baza sistemului bugetar din statele
moderne, a prevedea, adică a stabili în mod analitic nevoile
financiare ale unei perioade, de obicei un an, şi a da acestor
previziuni maximum de publicitate, pentru a fi cunoscute de către
toţi cei care suportă sarcinile materiale ale bunei funcţionări a
administraţiei publice, constituie o obligaţie primordială a
organelor statului.
Ca atare, a face un buget înseamnă a enumera, e evalua şi
a compara, în mod periodic, dinainte şi pe o perioadă de timp în
viitor, cheltuielile de făcut şi veniturile de perceput.
Legea contabilităţii publice din 1929 definea bugetul
public astfel:
Bugetul este actul prin care sunt prevăzute şi în prealabil
aprobate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale unor
instituţiuni publice.
Din cuprinsul acestei definiţii rezultă trei elemente
specifice ale bugetului public:
- bugetul public este un act de previziune, în sensul că
prezintă un tablou evaluativ şi comparativ de venituri publice,
adică indică sursele băneşti ale bugetului;
- bugetul public este un act de autorizare, prin care
puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă să
cheltuiească şi să perceapă venituri în acord cu prevederile
bugetare;
- bugetul public este un act anual, deci limitat în timp la o
perioadă mai optimă pentru a se efectua programarea şi a se
urmări execuţia bugetară.

34
 În prezent, nu există o definiţie legală, expresă şi completă
a bugetului public, întrucât Legea finanţelor publice nu are o
astfel de prevedere, iar în doctrină încă nu s-a cristalizat o
definiţie anume.

2. Regimul juridic al bugetelor publice în România.

Transformările multiple ale vieţii economice şi sociale,
după anul 1989, au determinat o schimbare profundă şi în
domeniul finanţelor publice.
O primă direcţie de acţiune a vizat înlocuirea
reglementărilor depăşite cu altele mai potrivite obiectivelor
trecerii de la o economie supercentralizată la o economie de piaţă
funcţională.
Prin adoptarea Constituţiei României, a fost statuat faptul
că impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat se
stabilesc numai prin lege, iar impozitele şi taxele locale se
stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în
condiţiile legii.
Un pas important a fost realizat prin elaborarea legii
finanţelor publice prin care s-a definit cadrul financiar general şi
s-a creat instrumentul juridic pentru elaborarea şi execuţia
bugetului public naţional.
Politica financiară adoptată prevedea continuarea
restructurării cheltuielilor bugetare, simultan cu aplicarea unui
pachet de măsuri fiscale, care să lărgească substanţial baza
impozabila şi, astfel, să se contrabalanseze fenomenul de erodare
a veniturilor bugetului de stat.

35
 Aceste măsuri au inclus schimbări fundamentale în
sistemul de impozitare.
Pentru a spori baza de venituri a bugetelor locale, a fost
promovată şi aprobată, Legea impozitelor şi taxelor locale, prin
care se eliminau discriminările între societăţile comerciale cu
capital de stat şi cele cu capital privat, între persoanele fizice din
mediul urban şi cel rural, între proprietarii de bunuri impozabile
(salariaţi sau alte persoane fizice), care desfăşoară o activitate în
mod independent.
Toate aceste deziderate s-au concretizat, în principal, în
legea finanţelor publice nr. 500/2002 şi a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, precum
şi în Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.
În concluzie, sistemul bugetar din România are la bază
prevederile Constituţiei, a Legii privind finanţele publice nr.
500/2002, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003
privind finanţele publice locale, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 108/2004 şi ale legilor bugetare anuale.
Dispoziţiile legii finanţelor publice se aplică în domeniul
elaborării, aprobării şi executării bugetelor publice
Urmând principiile unui management eficient al finanţelor
publice, Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice a regândit
întreaga procedură bugetară.

3. Istoricul bugetelor publice.

Cuvântul „buget” îşi găseşte originea în vechea limbă
franceză şi anume, expresia bouge şi bougette, care exprimau
înţelesul de pungă de piele sau pungă de bani. Anglo-saxonii au
36
împrumutat noţiunea de la francezi care împreună cu italienii, o
aveau din Evul Mediu. În legislaţia franceză însă, noţiunea este
utilizată din anul 1806 în Legea privitoare la finanţe. La scurt
timp, expresia s-a răspândit şi în celelalte state din Europa.
În România, cuvântul „buget” apare pentru prima dată în
Regulamentul Organic al Munteniei şi Moldovei, pus în aplicare
în anii 1831-1832.
În acest document juridic întâlnim cuvântul Biudje şi
expresia „închipuirea cheltuielilor anului viitor”.
Fără a avea caracter bugetar în înţelesul de astăzi al
cuvântului, încă din secolul al XVII-lea se găsesc condici de
venituri şi cheltuieli din vremea lui Gheorghe Vodă, relative la
Moldova, precum şi Condica de venituri şi cheltuieli din vremea
lui Brâncoveanu (1694-1704) relative la Muntenia.
Principiile dreptului bugetar modern au luat fiinţă mai
întâi în Anglia şi apoi s-au răspândit în celelalte state din Europa.
Dreptul bugetar în România este de dată recentă.
În 1858, când Convenţia de la Paris stabileşte principiul
liberei administraţii a Principatelor Române pe linie financiară,
Domnul având iniţiativa pregătirii bugetului, care trebuia supus
Adunării Elective pentru a fi votat. Sub domnia lui Alexandru
Ioan Cuza, la 29 noiembrie 1860, s-a votat un Regulament de
Finanţe, care este considerat prima lege de organizare financiară.
Constituţia de la 1866 şi cea din 1923 consacră principiul
că bugetul se votează de Adunarea Deputaţilor şi că nici un
impozit nu se poate percepe decât în temeiul unei legi.
Dreptul bugetar din România a evoluat în conformitate cu
dezvoltarea economică a ţării, până la reforma financiară din
37
1949, adoptată ca urmare a naţionalizării principalelor mijloace
de producţie. În noile condiţii s-a trecut la o concepţie fiscală
impusă de economia planificată centralizat, bazată pe un plan
economic general şi pe un plan financiar în concordanţă cu
primul.
În evoluţia ulterioară a organizării finanţelor din statul
nostru, bugetul de stat, ca plan financiar anual, cuprindea
fondurile băneşti centralizate ale statului şi repartizarea acestora
în concordanţă cu obiectivele planului naţional unic, pentru
finanţarea dezvoltării economiei naţionale, acţiunilor social-
culturale, apărării ţării şi altor nevoi ale societăţii.
Existenţa unor judeţe cu o dezvoltare economică inegală,
datorată condiţiilor economice, istorice, demografice şi aşezării
geografice deosebite în interiorul ţării a determinat o lungă
perioadă de timp prevederea de subvenţii de la bugetul central
spre bugetele locale, pentru acele judeţe care nu şi-au realizat
venituri suficiente pentru a acoperi cheltuielile proprii.
În cadrul politic, economic şi juridic ce a început a se edifica
după anul 1989, un loc deosebit de important revine
mecanismului financiar. Acesta trebuie să asigure stabilitatea
economică, socială şi politică a statului.
O componentă esenţială a mecanismului de guvernare o
reprezintă finanţele publice. Aceasta explică urgenţa acordată
elaborării şi apoi adoptării Legii finanţelor publice, care
reprezintă o adevărată Cartă financiară a României moderne.
La elaborarea legii s-a avut în vedere experienţa şi
practica legislativă în materie din ţări avansate ca Franţa, Italia,
Germania, cât şi tradiţiile finanţelor publice româneşti, iar unele
38
prevederi ale legii au fost dezbătute cu experţi din ţările
menţionate şi din cadrul unor organisme financiare internaţionale.
Cea mai mare parte a legii este consacrată principiilor de
elaborare, aprobare, execuţie şi încheiere a bugetului public.

4. Bugetul de Stat.
Bugetul de stat exprimă fluxurile financiare care iau
naştere în procesul repartizării produsului intern brut, ocazionate
de formarea resurselor şi efectuarea cheltuielilor publice în
conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi de
altă natură ale fiecărei perioade.
Sistematizând noţiunile din diverse acte normative cât şi
din doctrina juridică şi economică referitoare la bugete se poate
spune că bugetul de stat este:
- document-program, prin care statul prevede anual
mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor din cadrul
economiei publice;
- act de previziuni, sub forma unui tablou evolutiv si
comparativ al veniturilor publice, precum si a destinaţiilor
acestora;
- act de autorizare, prin care, puterea executivă este
împuternicită de puterea legislativă să efectueze cheltuieli şi să
perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
- act anual, deoarece se elaborează în fiecare an, având
putere de acţiune pe parcursul unui exerciţiu financiar (în
România corespunde cu anul calendaristic);

39
 - act juridic, prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege,
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale instituţiilor
publice;
- sistem de fluxuri financiare, prin care se exprimă atât
fluxurile financiare privind formarea resurselor băneşti publice,
cât şi fluxurile financiare ce se degajă în procesul de gestionare al
acestora;
- instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii,
în sensul că, prin buget, se poate reflecta politica fiscală propriu-
zisă sub aspect juridic, reprezintă un act prin care sunt prevăzute
şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului;
- sub aspect economic, subliniază corelaţiile
macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia
produsului intern brut (PIB).
Bugetul general consolidat cuprinde ansamblul bugetelor,
componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru
a forma un întreg.
Bugetul statului a apărut la începutul perioadei istorice
contemporane, determinat de necesitatea lui ca act decizional al
veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului şi ca procedeu de
corelare a acestora.
Etimologic, cuvântul ,,buget” îşi are originea în
latinescul ,,bulgo”, a cărui semnificaţie este aceea de ,,sac”
sau ,,pungă de bani”.
Ulterior, în Franţa s-au folosit expresiile ,,bouge”
şi ,,bougette”, cu sensul de ,,punguliţã” sau ,,săculeţ”.
În Anglia, prin cuvântul ,,budget” se înţelegea mapa de
piele a cancelarului tezaurului, în care erau aduse în Parlament
40
documentele referitoare la situaţia veniturilor şi cheltuielilor
statului.
În ţara noastră, ca forme embrionare ale bugetului statului
se cunosc ,,Condica de venituri şi cheltuieli” din timpul lui
Constantin Brâncoveanu şi ,,sămile visteriei” din timpul lui
Nicolae Mavrocordat care de fapt erau mai mult dări de seamă
asupra veniturilor şi cheltuielilor, întocmite la sfârşitul anilor în
Muntenia şi Moldova.
Ca procedeu evoluat şi cu denumirea devenită modernă,
bugetul a fost introdus în Principatele Române prin
Regulamentele Organice ale Munteniei şi Moldovei, puse în
aplicare în anii 1831-1832.
În aceste documente întâlnim cuvântul “bindje”
sau ,,bugea” şi expresia ,,închipuirea cheltuielilor anului viitor”.
După unirea Principatelor Române, legea de contabilitate
publică din 1864 a prevăzut, în terminologia de atunci, că ,,toate
veniturile statului şi cheltuielile neapărate pentru acoperirea
osebitelor servicii, aşezate conform legilor, trebuie autorizate
pentru fiecare an de o lege anuală de finanţe şi formează bugetul
general al statului”.
Ulterior, legile noastre de contabilitate publică din 1903 şi
1929 au preluat caracterizarea oficială a bugetului statului
cuprinsă în decretul francez din 1864 referitor la contabilitatea
publică, statuând că acest buget este ,,actul prin care sunt
prevăzute şi în prealabil aprobate veniturile şi cheltuielile anuale
ale statului sau ale altor servicii publice”.

41
 Actualitatea modernă a acestei definiţii este confirmată de
faptul că elementele ei esenţiale au fost preluate şi pentru
caracterizarea oficială a bugetului Comunităţilor Europene.
Regulamentul financiar al acestor comunităţi precizează
că bugetul lor este ,,actul care prevede şi autorizează în prealabil,
în fiecare an cheltuielile şi veniturile comunităţilor”.
În literatura de specialitate s-au exprimat şi alte definiţii
ale bugetului de stat.
Astfel s-a afirmat că bugetul este ,,un stat de prevedere a
veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată” sau că
bugetul ,,este un program de cheltuieli ce urmează a se efectua şi
din venituri ce urmează a se realiza într-o perioadă determinată”.
Bugetul de stat a mai fost definit ca fiind ,,planul financiar
al statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru
o perioadă determinată de timp”.
Dintre toate definiţiile şi caracterizările bugetului de stat
exprimate în literatura şi legislaţia financiară a devenit preferată
până în zilele noastre cea consacrată prin legea franceză a
contabilităţii publice, conform căreia ,,bugetul statului este un act
de stabilire şi autorizare a veniturilor şi cheltuielilor anuale ale
statului”.
Concomitent cu rolul autorizator al veniturilor şi
cheltuielilor, din punct de vedere tehnico-financiar şi în
ansamblul finanţelor publice, bugetul statului este necesar şi
important ca act şi procedeu de corelare a cuantumurilor băneşti
anuale de venituri şi cheltuieli.
Importanţa financiară a bugetului statului este apreciată şi
prin prisma implicaţiilor economice şi sociale ale veniturilor şi
42
cheltuielilor bugetare. În acest sens, R. Muzellec, în
lucrarea ,,Finances publiques” susţine că ,,bugetul modern este un
act intervenţionist prin acţiunea veniturilor asupra structurii
economiei şi productiv prin cea mai mare parte a cheltuielilor”.
Acţiunile care exprimă rolul intervenţionist al bugetului
de stat în etapa actuală sunt numeroase şi reprezintă şi acţiuni de
politică financiară. Între acestea, predomină autorizarea unor
impozite care să favorizeze progresul economic, ca şi aprobarea
între cheltuielile bugetare, a subvenţiilor destinate unor ramuri
economice ori chiar finanţarea bugetară integrală a unor obiective
economice importante.
Rolul intervenţionist al bugetului de stat este ,,constant şi
cu evoluţii conjuncturale”.
Este constant datorită naturii bugetului, de act decizional
şi autorizator al veniturilor şi cheltuielilor publice din fiecare an,
care au inevitabil efecte sociale şi economice atât asupra plăţilor
de impozite şi taxe, cât şi asupra beneficiarilor de cheltuieli
bugetare.
Evoluţiile conjuncturale ale rolului bugetului de stat sunt
mai pronunţate în etape de restructurări economice, de
modernizări ale serviciilor publice.
Tot în mod constant şi cu evoluţii conjuncturale este
remarcabilă decizia veniturilor şi cheltuielilor anuale ca opţiuni
de politică financiară ale parlamentelor şi guvernelor din fiecare
stat, aceste opţiuni fiind exprimate şi chiar dovedite de felul şi
proporţiile veniturilor, de categoriile şi proporţiile cheltuielilor
autorizate prin legile de aprobare a fiecărui buget de stat.

43
 5. Natura juridică a bugetului de stat.
În literatura de specialitate au fost exprimate mai multe
opinii şi teorii cu privire la natura juridică a bugetului de stat şi
anume:
- bugetul statului este un act-condiţiune de natură
administrativă;
- bugetul statului este o lege propriu-zisă;
- bugetul statului este atât o lege cât şi un act
adminstrativ;
- bugetul statului este un act de planificare financiară.
A. Bugetul statului - act condiţiune de natură
administrativă.
Această teorie a fost exprimată şi susţinută acordând
prioritate determinantă faptului că, în statele moderne, prin
bugetele anuale se condiţionează atât veniturile, cât şi cheltuielile
statului, sub aspecte parţiale diferite, însă comune actelor
administrative de acest fel.
Referitor la partea de venituri dacă, potrivit necesităţii de
stabilire şi autorizare a veniturilor bugetare, prin bugetul anual se
condiţionează, realizarea anumitor venituri publice ca venituri ale
respectivului buget, se poate concluziona că bugetul veniturilor
este un act condiţiune.
În ceea ce priveşte partea de cheltuieli a bugetului de stat,
potrivit acestei teorii, bugetul anual al statului este condiţia
obţinerii din trezoreria publică a sumelor de bani destinate
cheltuielilor bugetare, prin acest buget stabilindu-se şi aprobându-
se şi cuantumul bănesc al fiecăreia dintre cheltuielile programate
a se efectua.
44
 Astfel se apreciază că şi bugetul cheltuielilor este un act
de condiţiune.
B. Bugetul statului-lege propriu-zisă.
Teoria naturii juridice de lege a bugetului statului porneşte
de la ideea că ,,legea este orice decizie emanată de la puterea
legislativă”, iar împrejurarea în care ,,bugetul statului este o
decizie a legislatorului, el este o lege propriu-zisă”.
În literatura de specialitate s-a apreciat că ,,bugetul
statului este o lege numai în sens formal şi nu în sens material
pentru că el ,,este elaborat sub formă de lege, conform procedurii
legislative”.
C. Bugetul statului-atât lege, cât şi act administrativ.
Potrivit acestei teorii bugetul statului este atât o lege, cât
şi un act de natură administrativă; este ,,lege în părţile lui
creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în părţile lui
creatoare de acte individuale şi concrete”.
Astfel, partea de venituri a bugetului de stat este
considerată creatoare de dispoziţii generale în toate statele în care
se aplică principiul anualităţii impozitelor şi taxelor, iar partea de
cheltuieli este considerată creatoare de acte individuale şi
concrete de natură administrativă, deoarece votul dat cheltuielilor
bugetare de către parlament se produce în sfera de aplicare a
legilor preexistente referitoare la deschiderea de credite bugetare
şi alte procedee de cheltuieli bugetare.
Din moment ce acest vot nu aduce nici o modificare unor
norme juridice preexistente şi ,,rămâne conform unor reguli
generale, este un act individual de natură administrativă”.

45
 D. Bugetul statului-act de planificare financiară.
Potrivit acestei teorii ,,bugetul statului este un act de
planificare financiară care, în urma adoptării de către organul
suprem al puterii de stat printr-o lege emisă în acest scop,
dobândeşte natura juridică de lege”.
Bugetul, ca plan financiar, constituie un plan de directivă
care se aprobă în fiecare an prin lege şi cuprinde indicatori
financiari privind modul de realizare a veniturilor şi de efectuare
a cheltuielilor centralizate ale statului.
Pentru acreditarea sau repudierea acestor teorii, practica
aprobării bugetelor anuale în statele contemporane nu oferă şi
argumente convingătoare.
Există o varietate deschisă de legi de aprobare a bugetelor
statelor moderne, dar rămâne cu valoare teoretică constantă
aprobarea fiecărui buget anual printr-o lege şi menirea acestei legi
de a autoriza realizarea anumitor venituri şi efectuarea anumitor
cheltuieli, cu efectul de condiţionare a cuantumului lor bănesc.
Se poate concluziona că bugetul statului aprobat anual
printr-o lege dobândeşte natura de act legislativ al cărui cuprins
este determinat de necesitatea stabilirii şi autorizării veniturilor şi
cheltuielilor bugetare anuale, cu completări impuse de necesităţile
cojuncturale din fiecare stat.

6. Principiile dreptului bugetar.

În concordanţă cu obiectul de reglementare al Legii
finanţelor publice nr. 500/2002, în cuprinsul dreptului financiar
public se remarcă în primul rând partea privind bugetul statului.

46
 Pentru reglementarea juridică a bugetului de stat ca parte
a dreptului financiar public în literatura financiară contemporană
este utilizată denumirea ,,drept bugetar”.
Dreptul bugetar grupează normele jurdice privind
cuprinsul bugetului de stat şi procedura elaborării, adoptării,
executării şi încheierii acestui buget.
În statul nostru, datorită faptului că Legea finanţelor
publice a introdus conceptul bugetului public naţional alcătuit din
bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de
stat, dreptul bugetar grupează normele privind toate aceste trei
bugete şi are un cuprins extins în comparaţie cu dreptul bugetar
din celelalte state.
Principalele norme ale dreptului nostru bugetar sunt cele
cuprinse în Legea finanţelor publice şi au aplicabilitate nelimitată
în timp.
În conformitate cu aceste norme cu caracter bugetar se
elaborează şi se aprobă anual fiecare dintre cele trei tipuri de
bugete componente ale bugetului public naţional şi se procedează
la executarea şi încheierea acestor bugete.
Din dreptul bugetar mai fac parte actele normative prin
care se reglementează cuantumurile băneşti anuale ale veniturilor
şi cheltuielilor fiecăruia dintre aceste bugete, şi anume legile de
adoptare a bugetelor anuale de stat şi al asigurărilor sociale de
stat, ca şi hotărârile consiliilor comunale, orăşeneşti şi judeţene
de aprobare a bugetelor locale, actele normative ale Guvernului şi
Ministerului Finanţelor prin care se reglementează operaţunile de
trezorerie şi alte operaţiuni de elaborare, executare şi încheiere a
bugetului de stat.
47
 Din punct de vedere al reglementării juridice, dreptul
bugetar nu se suprapune reglementărilor privind impozitele şi
celelalte venituri bugetare sau împrumuturilor de stat, dar
aplicarea practică a normelor de drept bugetar se interferează cu
aplicarea reglementărilor juridice referitoare la impozite, taxe şi
împrumuturi interne de stat deoarece executarea bugetelor anuale
de stat implică perceperea impozitelor şi taxelor, realizarea
celorlalte venituri bugetare şi în funcţie de necesităţi,
împrumuturi de stat destinate completării veniturilor bugetare, în
vederea efectuării cheltuielilor prevăzute în fiecare dintre aceste
bugete.
Însemnătatea dreptului bugetar în cadrul dreptului
financiar public se recunoaşte în primul rând prin prisma rolului
şi importanţei bugetului de stat ca ,,act de stabilire şi autorizare a
veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului”.
Aplicarea dreptului bugetar şi procedura elaborării,
aprobării executării şi încheierii bugetului de stat sunt guvernate
de anumite principii. Aceste principii reies din prezentarea
bugetului ca un act, în care sunt prevăzute şi autorizate anual
veniturile şi cheltuielile bugetare.
Principiile dreptului bugetar modern au luat fiinţă mai
întâi în Anglia şi apoi s-au răspândit şi în celelalte state din
Europa.
În doctrina modernă a finanţelor publice sunt unanim
admise următoarele principii: anualitatea, unitatea, universalitatea
şi echilibrarea bugetului de stat, aceste principii fiind consacrate
şi în Regulamentul Financiar al Comunităţilor Europene.

48
 Pe lângă principiile anualităţii, unităţii, universalităţii şi
echilibrării bugetare, în teoria finanţelor publice au fost exprimate
şi alte principii şi anume publicitatea bugetului de stat,
specializarea bugetară şi nonafectaţiunea veniturilor bugetare.
a. Principiul anualităţii bugetului de stat.
Potrivit acestui principiu, perioada de timp pentru care se
întocmeşte şi în care se execută bugetul de stat se limitează la un
an. Deci, conform principiului anualităţii, bugetul trebuie aprobat
în fiecare an de către Parlament.
Anualitatea permite Parlamentului să examineze proiectul
bugetului de stat şi odată cu acesta să exercite şi controlul asupra
politicii executivului.
Factorii care influenţează data începerii anului bugetar
sunt diverşi:
- caracterul economiei, nivelul de dezvoltare a acestuia,
perioada de lucru a Parlamentului, tradiţia etc.
Din punct de vedere istoric, anualitatea bugetului este
considerată prima regulă bugetară aplicată în practică. Este un
principiu apreciat atât din punct de vedere tehnic financiar, cat şi
din cel al autorizării parlamentare.
Din punct de vedere tehnic-financiar, dimensionarea
anuală a veniturilor şi cheltuielilor învedereazã mai exact
posibilităţile de plată ale economiei şi nevoile financiare. O
perioadă mai lungă sau mai scurtă de un an nu este edificatoare
sub aspect tehnico-financiar.
Din punct de vedere al autorizării parlamentare, principiul
anualităţii bugetului de stat a fost acceptat potrivit concepţiei care
pretinde ,,emiterea oricărei decizii parlamentare cu precauţie şi în
49
mod temeinic, cât şi exercitarea de către puterea legiuitoare a
unui control eficace în timp asupra puterii executive”.
Principiul anualităţii bugetului de stat a mai fost susţinut
şi de ,,raţiunea economică” de a corespunde ritmului vieţii sociale
şi periodicităţii anuale a producţiei agricole.
În practica internaţională anul bugetar poate coincide sau
nu cu anul calendaristic. Astfel, în ţări ca Austria, Belgia,
Brazilia, Franţa, Germania - anul bugetar coincide cu anul
calendaristic (1 ianuarie - 31decembrie).
În alte ţări ca Marea Britanie, Canada, Japonia etc., anul
bugetar începe la 1 aprilie şi se termină la 31 martie anul următor.
În S.U.A. anul bugetar durează între 1 octombrie - 31
septembrie anul următor, iar în Australia, Italia, Suedia anul
bugetar este cuprins între 1 iulie - 30 iunie anul următor.
Cu toată consacrarea pricipiului anualităţii bugetului de
stat, în unele state din S.U.A. şi în unele landuri germane s-au
adoptat bugete bienale datorită avantajului de a simplifica în timp
operaţiunile de elaborare şi încheiere a bugetelor.
În acelaşi stat este legiferată practica comunitară
a ,,previziunilor bugetare plurianuale”, care sunt cheltuieli pentru
lucrări publice ce pot fi finalizate numai în mai mulţi ani, urmând
ca aceste cheltuieli să fie repartizate şi cuprinse în bugetele
anuale de stat corespunzătoare programului de realizare
plurianuală.
Principiul anualităţii bugetului de stat se aplică
reglementându-se aşa numitul exerciţiu bugetar anual care este de
fapt, perioada de timp reglementată cu datele de început şi de
sfârşit ale executării fiecărui buget de stat.
50
 În ţara noastră, Legea finanţelor publice stabileşte că
exerciţiul bugetar este anual şi coincide cu anul calenderistic şi se
încheie pe baza normelor metodologice elaborate de Ministerul
Finanţelor.
Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie a fiecărui
an, iar orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la
această dată se va incasa sau se va plăti, după caz, în contul
bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la
încheierea anului sunt anulate de drept.
Constituţia României consacră principiul anualităţii în
elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat.
De la acest principiu este prevăzută o singură excepţie -
dacă Legea bugetului de stat nu este aprobată cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare
cifrele bugetului de stat al anului precedent, până la adoptarea
noului buget.
b. Principiul unităţii (unicităţii) bugetare.
Unitatea bugetului este un principiu care pretinde
elaborarea în fiecare an a unui buget unic de stat. Astfel, într-un
singur document se înscriu toate veniturile şi cheltuielile bugetare
anuale.
Din punct de vedere financiar, acest principiu asigură o
cunoaştere clară, de ansamblu, a situaţiei financiare a ţării.
Multiplicarea bugetelor ar putea împieta asupra unei vederi de
ansamblu asupra veniturilor şi cheltuielilor publice.
Din punct de vedere politic, principiul unităţii bugetare
facilitează realizarea controlului Parlamentului asupra bugetului

51
de stat şi exercitarea puterii sale de decizie în materia finanţelor
publice.
Elaborarea şi aprobarea în fiecare exerciţiu financiar a
unui singur buget de stat oferă, posibilitatea de a cunoaşte exact
veniturile şi cheltuielile anuale, raportul dintre acestea şi deci
situaţia echilibrată ori deficitară a finanţelor statului.
Cu toate avantajele tehnic-financiare şi politice, în foarte
multe state contemporane s-a renunţat la unitatea bugetului de
stat şi s-a preferat procedeul pluralităţii bugetare.
Procedeul pluralităţii bugetare se aplică declarându-se
bugetul statului ca buget ordinar, sau general sau central şi
admiţându-se alăturat acestuia şi alte bugete: - extrordinare,
anexe, speciale, autonome etc.
Toate aceste alte bugete sunt obişnuit mai mici sau de
importanţă mai mică dacât bugetul ordinar, care
rămâne ,,principalul act financiar, deci principalul component al
finanţelor publice din care se finanţează cele mai generale şi
comune trebuinţe publice şi îi sunt afectate venituri ordinare şi de
obicei cu cel mai mare randament financiar”.
Bugetele extraordinare sunt, practicate cu caracter
temporar pentru situaţii excepţionale, fiind alăturate bugetului
ordinar al statului şi aprobate tot de parlament odată cu acesta. În
bugetele extraordinare se înscriu cheltuieli considerate ca fiind
excepţionale pentru: crize economice, conflicte militare,
militarizarea economiei naţionale, acoperirea unor pierderi din
calamităţi naturale.

52
 De regulă, veniturile unor astfel de bugete se asigură pe
baza unor impozite special instituite în acest scop, sau a
împrumuturilor publice.
Practica bugetelor extraordinare a fost şi este diferită de la
un stat la altul, cea mai îndelungată şi diversă practică de acest fel
fiind cunoscută în Franţa, cu multe bugete extraordinare create în
scopuri militare şi pentru ,,lucrări publice”. În Anglia, bugetele
extraordinare au fost admise condiţionat de reglementarea prin
legi speciale şi s-au creat mai ales pentru lucrări de comunicaţii
publice.
Istoria finanţelor publice româneşti a cunoscut existenţa
unor bugete extraordinare astfel:
- între anii 1932-1936 a apărut un buget extraordinar
pentru lichidarea urmărilor crizei economice de la începutul
anilor ‘30.
- Au mai existat ca bugete extraordinare: Bugetul
Fondului Apărării Naţionale (1935), Bugetul Fondului Naţional al
Marinei (1936) etc.
Bugetele anexe au fost şi sunt practicate cu o frecvenţă şi
răspândire mai mare decât bugetele extraordinare deoarece
corespund unor trebuinţe conjuncturale frecvente, mai ales de
sporire a fondurilor băneşti necesare unor ramuri economice sau
de activitate, exploatării unor servicii publice etc.
Bugetele anexe se elaborează pe lângă bugetul central şi
se aprobă de către Parlament, odată cu acesta, prin legea de
aprobare a bugetului de stat.
Ele se întocmesc de către unele instituţii pubilce,
intreprinderi industriale sau comerciale de stat etc.
53
 În prezent, în statul nostru, conform dispoziţiilor Legii
finanţelor publice se pot constitui ,,fonduri băneşti speciale, ale
căror bugete se aprobă de Parlament ca anexă la bugetul de stat”.
Fondurile băneşti speciale, anexe ale bugetului de stat,
care în ultimii ani au fost aprobate pentru sănătate, învăţământ,
cercetare ş.a. sunt de utilitate conjuncturală şi se preconizează
desfiinţarea lor în funcţie de stabilizarea şi restructurarea
economică şi bugetară.
Bugetele autonome sunt reglementate tot ca excepţie de la
principiul unităţii bugetare, pentru colectivităţi de interes public
cărora prin lege li s-a stabilit autonomie şi care au personalitate
juridică.
Din punct de vedere financiar, această autonomie
înseamnă dreptul de a avea buget propriu aprobat de organul
propriu de conducere, între acest buget şi bugetul statului
existând doar anumite relaţii fie în părţile de venituri, fie în cele
de cheltuieli.
În prezent, în ţara noastră sunt autonome bugetele
unităţilor administrativ teritoriale, bugetele asigurărilor sociale de
stat şi bugetele regiilor autonome organizate în ramurile
strategice ale economiei naţionale industria de armament,
energetică, transporturi, etc.
c. Principiul universalităţii bugetului de stat.
Prinicipiul universalităţii bugetului de stat este ,,un
principiu de aplicare a dreptului bugetar”. Acest principiu este
prezentat uneori independent, alteori îmbinat cu principiul unităţii
bugetului de stat.

54
 Universalitatea bugetului de stat impune ca acest buget să
cuprindă ,,in extenso” toate veniturile şi toate cheltuielile statului
din fiecare exerciţiu financiar.
Elaborarea bugetului anual de stat conform principiului
universalităţii prezintă atât avantaje cât şi dificultăţi.
Pricipalul avantaj al acestui principiu este de ordin politic.
În împrejurarea în care bugetul de stat este prezentat
parlamentului spre dezbatere şi aprobare este alcătuit ,,in
extenso”, cuprinzând toate veniturile şi toate cheltuielile anuale,
acest cuprins complet al bugetului de stat permite cunoaşterea
exactă a politicii sau orientării financiare de stat din fiecare an şi
exercitarea unui control temeinic asupra practicii bugetare de
către legisiativ.
Dificultatea principală a aplicării principiului
universalităţii bugetare este generat de dimensiunea bugetului
brut care cuprinde toate veniturile şi toate cheltuielile bugetare de
stat.
Dificultăţile tehnico-financiare ale aplicării principiului
universalităţii bugetare au promovat, alăturat ,,procedeul
bugetului brut”, ,,procedeul bugetului net”, care cuprinde numai
soldul rezultat din compensarea veniturilor cu cheltuielile
bugetare.
În cazul în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile
acest sold se înscrie în partea de venituri a bugetului de stat, iar în
cazul în care cheltuielile sunt mai mari decât veniturile acest sold
se înscrie în partea de cheltuieli a bugetului de stat.
Folosirea soldurilor nete în locul sumelor în valoare
absolută face ca procedeul bugetului net să fie criticat pentru
55
faptul că permite camuflarea cuantumurilor băneşti reale fie ale
unor venituri, fie ale unor cheltuieli bugetare de stat.
Ţinând cont de avantajele şi dificultăţile constatate în
practică, s-a recurs la ,,procedeul bugetului mixt”, în care, pentru
anumite sectoare, investiţii, ramuri de activitate, instituţii, etc. în
bugetul anual de stat se înscriu toate veniturile şi cheltuielile, iar
pentru celelalte ramuri, instituţii, etc., se înscriu numai soldurile
nete.
d. Pricipiul echilibrării bugetului de stat.
Echilibrarea bugetului de stat presupune întocmirea unui
buget echilibrat, balansat, adică veniturile să acopere integral
cheltuielile.
În contradicţie cu echilibrul bugetar, deficitele bugetare
aveau în trecut consecinţa declarării bancrutei sau insolvabilităţii
statului, iar în prezent ele pot accentua inflaţia ori de câte ori se
recurge la emisiuni monetare pentru acoperirea acestor deficite.
În condiţiile evoluţiei liberal-capitaliste a economiilor
naţionale din statele moderne industrializate s-a renunţat la uzanţa
tradiţională a echilibrării în fiecare stat veniturilor şi cheltuielilor
bugetului de stat şi s-au folosit deficitele bugetare ca mijloc de
influenţare a dezvoltării economice prin întrebuinţarea de către
stat a unei importante părţi a capitalurilor disponibile pe piaţa
internă deoarece li se oferă statelor posibilitatea de a obţine
constant împrumuturi interne pentru acoperirea acestor deficite.
Diferit de aceasta, în statele moderne cu economii
naţionale mai puţin prospere echilibrul bugetar a rămas un
deziderat legiferat. Astfel, Legea finanţelor publice din statul
nostru consacră acest deziderat prevăzând îndatoririle Guvernului
56
şi ale Ministerului Finanţelor de a urmări ,,asigurarea, menţinerea
sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar”.
În etapele prospere ale ciclului economic, pentru
acoperirea deficitelor bugetare intervenite în etapele de declin
economic s-au constituit fonduri băneşti de rezervă ori de
egalizare.
e. Principiul specializării bugetului de stat.
Specializarea bugetară pretinde înscrierea în bugetele
anuale de stat a veniturilor bugetare pe categorii stabilite în raport
cu specificul surselor şi a cheltuielilor pe categorii care exprimă
concludent destinaţia lor reală.
În scopul înfăptuirii principiului specializării bugetare şi
pentru a i se oferi Parlamentului o imagine cât mai clară asupra
bugetului de stat, s-a impus ca veniturile şi cheltuielile să fie
grupate conform clasificaţiei bugetare.
Clasificarea bugetară trebuie să fie simplă, clară şi să
ofere o imagine privind sursele de provenienţă a veniturilor pe
categorii, cu identificarea veniturilor fiscale, nefiscale,
extraordinare, etc., şi destinaţiile cheltuielilor curente şi de
capital, precum şi pe ramuri şi domenii de activitate, pe
ordonatori de credite.
Respectarea specializării bugetare, prin clasificaţia
bugetară, presupune utilizarea creditelor bugetare în cadrul
destinaţiilor pentru care s-au aprobat, neadmiţându-se virarea
acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol de
cheltuieli la altul.

57
 f. Principiul nonafectaţiunii sau nonafectării
veniturilor.
Nonafectaţiunea veniturilor pretinde o depersonalizare a
veniturilor bugetare, după încasarea lor prin concentrarea lor într-
un singur fond bănesc bugetar care să fie utilizat pentru toate
cheltuielile bugetare, evitându-se astfel afectarea unor anumite
venituri pentru anumite cheltuieli.
Astfel, nu este admisă ,,perceperea unui anumit venit
pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice”.
Acest principiu este condiţionat raţional de aplicarea
conceptului bugetului unic de stat, deoarece admiterea unor
bugete extraordinare, autonome şi anexe, ca a unor fonduri
băneşti speciale extrabugetare implică afectarea unor anumite
venituri fiecăruia dintre bugetele şi fondurile băneşti distincte de
bugetul statului.
Principiul nonafectaţiunii veniturilor nu se aplică cu
stricteţe în practica financiară, abaterile de la principiul unităţii
bugetare constituie tot atâtea forme de derogare de la principiul
nonafectaţiunii veniturilor. Regulamentul Financiar al
Comunităţiior Europene permite derogări de la acest principiu
îngăduind afectarea unora din veniturile bugetului comunitar
pentru fonduri băneşti din care se acordă subvenţii unor
colectivităţi.
Nerespectarea acestui principiu este rezultatul încălcării şi
altor principii bugetare cum ar fi universalitatea şi unitatea
bugetară.

58
 g. Principiul publicităţii bugetului de stat.
Aplicarea acestui principiu este un rezultat al
democratizării societăţii noastre.
Acest principiu instituie cerinţa ca bugetul de stat să fie
adus la cunoştiinţa opiniei publice interne şi internaţionale prin
mijloace de publicitate. Astfel, pe lângă publicarea oficială a legii
bugetului de stat - la noi, în Monitorul Oficial- sunt publicate în
presă şi prin alte mijloace cifrele şi proporţiile veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, categoriile principale de venituri şi
cheltuieli, precum şi alte date, mai ales de sinteză financiară.

7. Cuprinsul bugetului de stat şi clasificaţia bugetară.

În ţara noastră, bugetul statului este alcătuit constant,
potrivit necesităţii de a decide şi de a coordona veniturile şi
cheltuielile anuale, din două părţi: veniturile bugetare şi
cheltuielile bugetare.

Veniturile bugetare.
Conform legislaţiei fiscale din ţara noastră, asemănător
legislaţiei din statele europene occidentale, partea de venituri a
bugetului de stat cuprinde: veniturile curente fiscale, nefiscale şi
diverse, precum şi venituri din capital.
Între veniturile fiscale, conform distincţiei tradiţionale
dintre impozitele directe şi cele indirecte, prima categorie de
venituri este cea a impozitelor directe, dintre care cele mai
importante sunt impozitele pe profit şi impozitele pe venit, la
impozitele indirecte sunt remarcabile taxa pe valoarea adăugată şi
taxele de timbru.
59
 Veniturile nefiscale sunt cele realizate ca dividende pentru
capitalul social al statului la societăţile comerciale, plăţile către
bugetul statului din profitul net al regiilor autonome, venituri de
la instituţii publice şi venituri diverse.
Categoria veniturilor din capital cuprinde venituri
realizate din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice, ca
şi din valorificarea stocurilor rezervelor de stat şi de mobilizare.
În categoria veniturilor bugetare obţinuite menţionăm
veniturile realizate din împrumuturile de stat.

Cheltuielile bugetare.
Partea de cheltuieli a bugetului de stat cuprinde:
cheltuielile social culturale, pentru apărarea naţională şi ordinea
publică internă, pentru organele de stat legislative, executive şi
juridice, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică, precum
şi pentru datoria publică şi alte trebuinţe de interes general.
Alăturat acestor categorii de cheltuieli, partea de cheltuieli
a bugetului de stat cuprinde şi unele cheltuieli conjuncturale,
autorizate şi ele de Parlament prin dispoziţii exprese ale legilor
bugetare anuale.
Astfel de cheltuieli sunt: cheltuielile destinate stimulării
exportului de produse autohtone potrivit necesităţiior de sporire a
resurselor naturale şi alte cheltuieli.

Clasificaţia bugetară.
Instrumentul tehnic de sistematizare, urmărire şi control al
realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetare este
clasificaţia bugetară.
60
 Clasificaţia bugetară trebuie să fie concepută astfel încât
să grupeze veniturile pe surse de provenienţă şi cheltuielile
conform destinaţiei specifice.
Ea trebuie să fie simplă, clară şi concisă pentru a fi
înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze bugetul de
stat.
Clasificaţia bugetară este instituită prin dispoziţiile Legii
finanţelor publice, care prevede că veniturile şi cheltuielile se
înscriu în bugetul statului, pe baza clasificaţiei bugetare elaborate
de Ministerul Finanţelor.
De fapt, clasificaţia bugetară înseamnă gruparea,
numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi cheltuielilor
statului, obligatorie pentru cuprinsul acestui buget şi pentru
evidenţa contabilă bugetară de stat, pe întreg teritoriul ţării.
Clasificaţia bugetară actuală este stabilită pentru venituri
şi pentru cheltuieli bugetare.
a) Clasificaţia veniturilor bugetului cuprinde aceste
venituri grupate în capitole şi subcapitole de venituri curente şi de
capital, de venituri fiscale, nefiscale şi diverse, fiecare cu
impozitele directe pe profit, salarii etc., indirecte pe valoarea
adaugată etc., nefiscale din dividende la capitalul social al statului
la societăţile comerciale etc.
b) Clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este mai
complexă deoarece cuprinde atât o clasificaţie funcţională care
enunţă părţile, capitolele şi subcapitolele de cheltuieli bugetare,
cât şi o clasificaţie economică ce numerotează şi prevede
intitularea speciilor şi subspeciilor de cheltuieli limitativ admise
şi finanţate din bugetul statului.
61
 Clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare enunţă
cheltuielile bugetare grupate mai întâi în părţi create pentru
categoriile principale de cheltuieli, astfel:
- partea I cheltuieli social-culturale, partea a -IV- a
apărarea naţională, partea a-X-a datoria publică etc.
De exemplu, partea I- cheltuieli social culturale - cuprinde
capitole de cheltuieli pentru învăţământ, sănătate, cultură şi artă
etc., iar cheltuielile pentru învătământ sunt împărţite pe
subcapitole pentru învăţământ preşcolar, primar şi gimnazial,
liceal, superior etc.
Clasificaţia economică precizând speciile şi subspeciile de
cheltuieli admise şi finanţate din bugetul statului cuprinde articole
de cheltuieli pentru salarii, pentru deplasări, pentru detaşări şi
transferări, pentru întreţinere şi gospodărire, pentru cărţi şi
publicaţii etc.
Unele dintre articolele de cheltuieli cuprind alineate de
cheltuieli, de exemplu articolul cheltuieli pentru întreţinere şi
gospodărire, alineate de cheltuieli pentru: încălzit, iluminat, forţă
motrică, apă, canal şi salubritate, poştă, telefon, telex, radio şi
televizor etc.
Se poate concluziona faptul că noua clasificaţie bugetară a
veniturilor şi cheltuielilor îşi demonstrează importanţa şi utilitatea
atât în programarea bugetară în evidenţa contabilă bugetară, cât şi
în cunoaşterea detaliată a cuprinsului actual al bugetului statului
nostru.
Contul general de execuţie a bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie
a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor
62
aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor
ordonatorilor principali de credite inclusiv anexele acestora.
Conturile anuale de execuţie a bugetului de stat şi bugetului
asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor fondurilor speciale ale
ordonatorilor de credite, inclusiv anexele acestora, cuprind:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi
bugetare definitive, încasări realizate;
- la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare
definitive, plăţi efectuate.
Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte anual contul
general al datoriei publice a statului. Contul general al datoriei
publice a statului este anexat la contul general anual de execuţie a
bugetului de stat, ce se depune la Parlament.
Contul general al datoriei publice a statului cuprinde
conturile datoriei publice interne şi a datoriei publice externe
directe a statului şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru
credite interne şi pentru credite externe primite de către persoane
juridice.
Lucrările elaborate de Ministerul Finanţelor Publice se
prezintă Guvernului care este obligat a le analiza şi definitiva
contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale.
Guvernul trebuie să prezinte contul general anual spre aprobare
Parlamentului până la data de 1 iulie a anului următor celui de
execuţie.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de

63
execuţie se aprobă prin lege după verificarea lor de către Curtea
de Conturi.
Competenţa de a aproba contul general anual de execuţie a
bugetului de stat aparţine Parlamentului.
Raportul public anual pe care Curtea de Conturi îl înaintează
Parlamentului este un document important care furnizează puterii
legislative informaţii concrete privind execuţia conturilor publice
examinate mai sus.
Astfel, în Raportul public anual, Curtea de Conturi
prezintă Parlamentului observaţiile asupra conturilor de execuţie
a bugetelor publice supuse controlului său şi anume, asupra:
- contului general anual de execuţie a bugetului de stat;
- contului general de execuţie a bugetului asigurărilor
sociale de stat;
- conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale;
- conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor
speicale;
- conturilor fondurilor de tezaur;
- contului anual al datoriei publice a statului şi situaţiei
garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe
primite de către alte persoane juridice.

8. Bugetul asigurărilor sociale de stat.

Bugetul asigurărilor sociale de stat face parte dintr-un
sistem unitar de bugete care mobilizează şi gestionează resursele
financiare publice şi este parte componentă a bugetului public
naţional, elaborat anual de Guvern, prin Ministerul Finanţelor
Publice şi supus separat aprobării Parlamentului.
64
 Prin bugetul asigurărilor sociale de stat se realizează
alocarea şi redistribuirea resurselor financiare ale fiecărui an
bugetar pentru finanţarea prestaţiilor de asigurări sociale ş
asigurări pentru accidente de muncă ş boli profesionale.
Prin bugetul asigurărilor sociale de stat se asigură
finanţarea măsurilor de ocrotire, de protecţie şi ajutorare a
cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a membrilor de familie.
Mijloacele de protecţie socială constau în acordarea de
către stat de pensii, indemnizaţii, ajutoare, trimiteri la odihnă, la
tratament balnear şi alte drepturi, în perioada în care salariaţii se
găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate de muncă sau în
alte cazuri când ajutorarea este necesară.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi
cheltuielile sistemului public de pensii şi sistemului de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Casa Naţională de
Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale este organul de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea
Guvernului, care administrează şi gestionează sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, precum şi sistemul de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi se află
sub autoritatea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei.
În România, dreptul la asigurări sociale este garantat de
stat şi se exercită prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, organizat pe anumite principii.
Principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi
garantează sistemul public, indiferent de domemiu, pe baza
aceloraşi norme de drept.
65
 Principiul egalităţii asigură tuturor participanţilor la
sistemul public, contribuabili, şi beneficiari, un tratament
nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege.
Principiul solidarităţii sociale, conform căruia
participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi
beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege.
Principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice
şi juridice au, conform legii, obligaţia de a participa la sistemul
public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu
îndeplinirea obligaţiilor.
Principiul contributivităţii stabilite ca fondurile de
asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de
persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public,
drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul
contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
Principiul repartiţiei prevede că fondurile realizate se
redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public,
conform legii.
Principiul autonomiei acordă dreptul de administrare de
sine stătătoare a sistemului public, conform legii.
În sistemul public sunt asigurate obligatoriu, prin efectul
legii, persoanele care desfăşoară activităţti pe bază de contract
individual de muncă; persoanele care îşi desfăşoară activitatea în
funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii
executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului,
precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţtiei
66
meşteuşugăreşti; persoanele care beneficiază de ajutor de şomaj,
ajutor de integrare profesională sau alocaţie de sprijin, ce se
suportă din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj;
persoanele carer ealizează prin cumul venituri brute, pe an
calendaristic, echivalente cu cel puţin trei salarii medii brute pe
economie şi persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază
de convenţii civile de prestări de servicii şi care realizează un
venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin trei salarii
medii brute pe economie.
În sistemul public, au calitatea de contribuabili asiguraţii
care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale,
angajatorii, persoanele juridice asimulate angajatorilor, Agenda
Naţională de Ocupare şi Formare Profesională care administrează
bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj şi persoanele
care încheie contracte de asigurare.
Prin sistemul public de pensii sunt asigurate riscuri
rezultate din pierderea veniturilor profesionale ca urmare a
bătrâneţii, invalidităţii, decesului şi se acordă prestaţii de
asigurări sociale sub formă de pensii, ajutoare şi alte prestaţii
prevăzute de lege, corelate cu obligaţiile privind plata contribuţiei
de asigurări sociale.
Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale este reglementat în cadrul sistemului de asigurări
sociale prin Legea privind accidentele de muncă şi boli
profesionale, nr. 346/2002, cu modificările şi completările
ulterioare.

67
 Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat
şi cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecţia
socială împotriva următoarelor categorii de riscuri profesionale:
pierderea, diminuarea capacităţii de muncă şi decesul ca urmare a
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
acoperă un ansamblu de servicii şi prestaţii în beneficiul
persoanelor asigurate, având ca obiective promovarea sănătăţii şi
a securităţii în muncă, precum şi prevenirea accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale, precum şi diminuarea şi
compensarea eventualelor consecinţe ale accidentelor de muncă
sau ale bolilor profesionale.
Sistemul de asigurări pentru accidente de muncă şi boli
profesionale are la bază următoarele principii:
- asigurarea este obligatorie pentru toţi cei care utilizează
forţă de muncă, angajată cu contract individual de muncă;
- riscul profesional este asumat de cei care beneficiază de
rezultatul muncii prestate;
- fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale se constituie din contribuţii diferenţiate în funcţie de
risc, suportate de angajatori sau de persoanele fizice care încheie
asigurarea, potrivit prevederilor prezentei legi;
- creşterea rolului activităţii de prevenire în vederea
reducerii numărului accidentelor de muncă şi al bolilor
profesionale;
- solidaritatea socială, prin care participanţii la sistemul de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale îşi
68
asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru
prevenirea, dirninuarea sau eliminarea riscurilor prevăzute de
lege;
- asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru
beneficiarii drepturilor prevăzute de lege;
- asigurarea transparenţei în utilizarea fondurilor;
- repartiţia fondurilor în conformitate cu obligaţiile ce
revin sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, prin prezenta lege.
Sistemul asigură riscurile rezultate din diminuarea sau
pierderea capacităţii de muncă sau a decesului, ca urmare a
accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt
evidenţiate distinct pentru sistemul public de pensii şi pentru
sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale.
Veniturile sistemului public de pensii provin, în principal,
din contribuţii de asigurări sociale datorate de angajatori şi
angajaţi, dobânzi, penalităţi pentru plata cu întârziere a
contribuţiilor, subvenţii de la bugetul de stat.
Veniturile sistemului de asigurare pentru accidente de
muncă şi boli profesionale provin din contribuţiile de asigurări
pentru accidente de muncă şi boli profesionale, datorate de
persoanele juridice şi de persoanele fizice care încheie asigurare,
dobânzi şi penalităţi de întârziere, precum şi din alte venituri
prevăzute de lege.

69
 9. Bugetele locale.
a. Administraţia publică locală şi finanţele publice
locale.
Potrivit Constituţiei României, administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale reglementează regimul
general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi
funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale
se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei
locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit. Consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti se aleg prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Unităţile administrativ-teritoriale în România sunt
comunele, oraşele şi judeţele, în care se organizează şi
funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.
Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate, iar unele
oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii.
Legea privind administraţia publică locală prevede că
autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau
impune niciun fel de responsabilităţi autorităţilor admimstraţiei
publice locale în procesul de descentralizare a unor servicii
publice ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea

70
mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea
respectivelor responsabilităţi.
Pentru asigurarea serviciilor publice de interes local
consilile locale hotărăsc cu privire la crearea şi organizarea
acestor servicii publice, fie ca servicii gestionate direct de către
acestea, fie delegarea gestiunilor unor agenţi economici, prin
încheierea de contracte corespunzătoare.
Prin Codul fiscal sunt stabilite impozitele şi taxele locale,
precum şi limitele acestora, obligaţia persoanelor fizice şi juridice
de a plăti aceste impozite şi taxe locale, termenul de plată,
posibilitatea consiliilor locale şi judeţene de a stabili impozite şi
taxe locale în limitele şi în condiţiile legii, ca expresie a
principiului autonomiei locale şi posibilitatea majorării acestora.
Consiliile locale şi judeţene pot acorda, de la caz la caz,
pe motive temeinic justificate, amânări, reduceri sau scutiri de la
plata impozitelor şi taxelor locale.
Legea finanţelor publice locale stabileşte principiile,
cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea,
angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale
instituţiilor implicate în domeniul finanţelor publice.
Aplicarea prevederilor Legii finanţelor publice locale a
modificat fundamental managementul financiar şi bugetar utilizat
în anii precedenţi de către autorităţile locale, sporind autonomia
financiară şi decizională a consiliilor locale, precum şi
responsabilitatea acestora atât în stabilirea, constatarea, controlul,
urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale, cât şi în
administrarea veniturilor şi planificarea şi stabilirea priorităţilor
71
de cheltuieli, în concordanţă cu interesul comunităţilor locale pe
care le reprezintă.
b. Autonomia financiară a administraţiei publice
locale.
Autonomia locală este un concept larg, privit şi denumit
sub diferite forme. De exemplu în DEX ,,drept al unui stat, al
unei regiuni, al unei naţionalităţi sau al unei minorităţi naţionale
de a se administra singur în cadrul unui stat condus de puterea
centrală”.
Aceasta înseamnă că autonomia locală reprezintă
capacitatea autorităţilor administrativ-teritoriale de a se
administra aşa cum acestea consideră că este mai bine, în limitele
legislaţiei statului din care fac parte şi în funcţie de interesele şi
nevoile comunităţii.
Conform Cartei europene a autonomiei locale, prin
autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
În ţările U.E. există diverse modalităţi de a percepe
autonomia locală, fiecare ţară adoptând o formă particulară de
reglementare a autonomiei locale, ce ţine de condiţiile istorice ale
formării statului, structura acestuia, formele de guvernământ,
coloratura etnică a populaţiei, tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor.
Cu toate acestea, se desprind două tendinţe majore, în
ceea ce priveşte autonomia locală şi anume: preocuparea statelor
de a integra autonomia locală în contextul principiilor
democratice, al participării comunităţilor locale la afirmarea
72
propriilor interese şi conturarea conceptului de autonomie locală,
prin adoptarea ,,Cartei Europene pentru autonomia locală” la
Strasbourg, în anul 1985.

Autonomia financiară - legea autonomiei locale.

Conceptul de autonomie locală, consfinţit de Constituţia
României şi Legea administraţiei publice locale, nu poate să aibă
suport în practică decât în măsura în care este însoţit de o
autonomie financiară reală.
Această autonomie se poate realiza priin descentralizarea
administrării unor impozite şi taxe care constituie surse ale
bugetului de stat, dar şi prin gestionarea corespunzătoare a
veniturilor care prin lege sunt surse ale bugetelor locale.
Autonomia financiară a autorităţilor administraţiei publice
locale este absolut necesară deoarece asigură suportul material al
funcţionării, iar pe de altă parte, comunităţile locale îşi cunosc
posibilităţile proprii privind resursele băneşti de provenienţă
publică, în special, nevoile privind cheltuielile ce trebuie
acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.
Autorităţile administraţiei publice locale administrează
sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum şi de
bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi
judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale.
Problematica generală a autonomiei locale pentru statele
europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale,
întocmită de Consiliul Europei.
Carta Europeană a Autonomiei Locale obligă semnatarii
să aplice regulile de bază stabilite pe baza unor principii generale,
73
care garantează independenţa publică, administrativă şi financiară
a autorităţilor locale.
În cadrul politicii economice naţionale, autorităţile
administraţiei publice locale au dreptul la resurse proprii,
suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea
atribuţiilor lor.
Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei
publice locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele
prevăzute de constituţie sau de lege.
Cel puţin o parte dintre resursele financiare ale
autorităţilor administraţiei
publice locale trebuie să provină din taxele şi impozitele locale.
Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să aibă
competenţa de a stabili nivelul taxelor şi impozitelor în limitele
legale.
Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de
care dispun autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie
de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le permite
să urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor
exercitării competenţelor acestora.
Protejarea unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie
mai grea din punct de vedere financiar necesită instituirea de
proceduri de egalizare financiară sau de măsuri echivalente,
destinate să corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor
potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor fiscale care le
incumbă.

74
 Asemenea proceduri sau măsuri nu trebute să restrângă
libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în
sfera lor de competenţă.
Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie
consultate, de o manieră adecvată, asupra modalităţilor de
repartizare a resurselor redistribuite care le revin.
Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritoriale
trebuie, pe cât posibil, să nu fie destinate finanţării unor proiecte
specifice.
Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă atingere
libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei
publice locale în domeniul lor de competenţă.
În scopul finanţării cheltuielilor lor de investiţii,
autorităţile administraţiei publice locale trebuie să aibă acces, în
conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalurilor.
După perioada totalitarismului, România a adoptat, în
decembrie 1991, o nouă Constituţie prin care s-au instituit
autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice, ca
principii de bază ale administraţiei publice în unităţile
administrativ-teritoriale.
S-a trecut la infăptuirea reforrnei în administraţia publică
locală, stabilind responsabilităţile autorităţilor administraţiei
publice locale, precum şi resursele financiare necesare susţinerii
acestora.
Autonomia locală presupune un ansamblu de trei
componente interdependente: autonomie decizională în
efectuarea cheltuielilor, autonomie patrimonială şi autonomie
financiară în asigurarea resurselor financiare.
75
 Legea privind finanţele publice locale sporeşte autonomia
administraţiilor locale atât în ceea ce priveşte modul de stabilire,
constatare, urmărire şi încasare a veniturilor locale cât şi a
modului de planificare a cheltuielilor bugetare conferindu-le
responsabiliăţi suplimentare atât în colectarea cât şi în gestionarea
resurselor locale.
O autonomie reală nu poate exista fără asigurarea
resurselor financiare necesare într-o proporţie corespunzătoare cu
responsabilităţile şi competenţele conferite de lege.
Pornind de la faptul că autonomia locală este condiţionatã
de existenţa autonomiei financiare, în România încă nu se poate
vorbi de o reală autonomie locală întrucât resursele financiare ale
unităţilor administrativ-teritoriale, realizate la nivel local
(impozite, taxe şi alte venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri
de capital), sunt de multe ori insuficiente.
În ultimii ani structura bugetelor locale a cunoscut
profunde mutaţii calitative şi cantitative, corespunzător unor
stricte orientări care să determine o cât mai substanţială creştere a
veniturilor proprii ale bugetelor locale şi, pe această bază, să se
asigure o reală autonomie financiară pentru autorităţile publice
locale.
A continua cu un sistem fiscal bazat pe o multitudine de
taxe şi impozite (multe cu potenţial relativ redus) şi pe
completarea veniturilor bugetare locale prin apreciabile
transferuri de la bugetul de stat care atrag intervenţia centralizată,
masivă, a autorităţilor guvernamentale, înseamnă a reduce
autonomia locală şi dreptul comunităţilor locale de a-şi decide

76
soarta, de a-şi dezvolta localităţile şi de a spori bunăstarea
fiecăruia.
Teoretic, un consiliu local îşi poate obţine veniturile din
următoarele surse: propriile impozite şi taxe locale, cote şi sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, subvenţii cu
destinaţie precisă din partea statului, venituri rezultate din
vânzări, împrumuturi, concesiuni, închirieri.
Echilibrul dintre impozite şi taxe depinde, în principal, de
tipul de funcţiuni pentru care consiliile locale sunt responsabile.
Cu cât consiliile locale îşi asumă responsabilităţi mai mari
în sectoarele sociale şi de educaţie, cu atât au nevoie de mai mulţi
bani proveniţi din impozite.
Gradul de autonomie locală depinde foarte mult de sursa
veniturilor din impozite.
Independenţa consiliilor locale este maxima atunci când
veniturile provin din impozitele locale proprii şi când ele însele
pot decide rata de impozitare.
Gradul de autonomie a colectivităţilor locale rezultă din
următorii factori de influenţă: independenţa deplină sau parţială
în formarea veniturilor, competenţa atribuită pentru contractarea
şi gestionarea împrumuturilor, asigurarea echilibrului bugetar şi
gestionarea excedentului sau deficitului anual.
Principalul factor care determină gradul de autonornie
locală a unităţilor administrativ-teritoriale este independenţa în
forrnarea veniturilor sau, altfel spus, independenţa financiară.
Aceastã independenţă poate fi deplină, în cazul în care
autorităţile locale îşi procură resursele în totalitate pe plan local,

77
sau parţială, în cazul în care resursele unităţilor administrativ-
teritoriale provin atât de pe plan local cât şi de la nivel central.
Gradul de autonomie financiară de care se bucură
administraţiile locale depinde de mai mulţi factori, printre care
cei mai importanţi se referă la competenţa acestora de a crea noi
surse de venituri, competenţa de a stabili nivelul impozitelor,
competenţa de a colecta veniturile locale şi capacitatea de a
obţine venituri în mod direct.
În România, Legea anuală a bugetului de stat prevede în
anexă tipurile veniturilor locale.
Autorităţile locale au competenţe în ceea ce priveşte
stabilirea impozitelor şi taxelor locale în condiţiile legii.
c. Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale în
condiţiile aplicării principiului autonomiei locale.
Principiul autonomiei, element de bază al administraţiei
publice locale are drept pilon autonomia financiară care trebuie
înţeleasă ca o anume independenţă şi capacitate proprie în
mobilizarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale
unităţilor teritoriale cum sunt judeţele, municipiile, oraşele şi
comunele.
Folosirea acestor resurse se va face în conformitate cu
nevoile şi interesele comunităţilor locale prin decizii ale
organelor alese în mod democratic şi cu ajutorul cetăţenilor în
cadrul unei democraţii participative.
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale
reglementează şi modul de elaborare, aprobare, executare şi
încheiere a bugetelor locale, pe care le defineşte ca fiind bugetele
de venituri şi cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale.
78
 La baza elaborării, aprobării şi executării bugetelor locale
stau principiile autonomiei locale, echilibrului, realităţii,
anualităţii şi publicităţii.
Veniturile şi cheltuielile publice locale se grupează
conform clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, emisă
de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin această dispoziţie se asigură aplicarea unei clasificaţii
bugetare unitare, a veniturilor şi cheltuielilor publice în toată
economia indiferent de categoria bugetelor publice.
Procedura de elaborare a bugetelor locale prevăzută de
Legea nr.215/2001 stabileşte un scadenţar riguros al datelor şi
perioadelor până la care trebuie să se conceapă proiectele
bugetelor locale.
Astfel, proiectele bugetelor locale se elaborează pe baza
proiectelor de bugete proprii ale administraţiei publice locale, ale
instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare locală.
Ordonatorii principali de credite, ai bugetelor locale iniţiază
acţiuni de implementare a finanţării bugetare, pe bază de
programe, care sunt întocmite de către instituţiile şi serviciile
publice de interes local, în scopul finanţării unor acţiuni, proiecte
şi obiective.
Programele analizate de către ordonatorii principali de
credite sunt propuse spre aprobare ca anexe la bugetul local.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă
proiectele bugetelor locale, echilibrate, Direcţiilor Generale ale
Finanţelor Publice, până la data de 15 mai a fiecărui an, urmând
ca acestea să depună la Ministerul Finanţelor Publice proiectele

79
bugetelor locale pe ansamblul judeţului respectiv al Municipiului
Bucureşti, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice examinează propunerile de
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi de
transferuri cu destinaţie specială cuprinse în proiectele bugetelor
locale şi cu acordul Guvernului, comunică până la data de 1 iulie
Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice limitele sumelor
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale
transferurilor cu destinaţie specială precum şi criteriile de
repartizare a acestora pe unităţile administrativ-teritoriale, în
vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către
ordonatorii principali de credite.
Limitele sumelor se transmit, pentru informare,
Consiliilor Judeţene şi Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.
Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor
primite elaborează şi depun la Direcţiile Generale ale Finanţelor
Publice, până la data de 20 iulie, noile propuneri pentru proiectul
bugetului, urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor
locale pe ansamblul judeţului şi Municipiului Bucureşti la
Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui
an.
Proiectele bugetelor locale se prezintă spre aprobare
Consiliilor Locale judeţene şi Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, după caz, în termen de maximun 30 de zile de la
intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat.
Pe parcursul exerciţiului bugetar, Consiliile Locale, judeţene
şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot
80
aproba rectificarea bugetelor locale, în termen de 30 de zile de la
intrarea în vigoare a rectificării bugetului de stat, precum şi ca
urmare a unor propuneri fundamentale ale ordonatorilor
principali de credite.
Proiectul bugetului local se publică în presa locală sau se
afişează la sediul primăriei, după care, în termen de 15 zile, este
supus aprobării Consiliului Local, judeţean şi Consiliului General
al Municipiului Bucureşti, după caz.
Proiectul bugetului local este însoţit de raportul primarului,
al preşedintelui Consiliului Judeţean sau al primarului general al
Municipiului Bucureşti, după caz, precum şi de contestaţiile
depuse de către locuitori în termen de 15 zile de la data publicării
sau afişării proiectului.
O prevedere importantă a Legii nr. 215/2001 o reprezintă
instituirea obligaţiei pentru ordonatorii principali de credite de a
elabora şi prezenta, odată cu proiectul anual al bugetului local, o
prognoză a acestuia pe următorii 3 ani, precum şi programul de
investiţii publice, detaliat pe obiective şi pe ani de execuţie.
Observăm că metoda modernă a bugetelor pe programe se aplică
şi pe plan local.
Fiecare comună, oraş, municipiu, sector al Municipiului
Bucureşti, judeţ, respectiv Municipiul Bucureşti, întocmeşte
bugetul local în condiţii de autonomie, potrivit legii. Mai mult,
între aceste bugete nu există relaţii de subordonare.
Legea nr. 215/2001 stabileşte competenţa de aprobare atât a
bugetelor locale, cât şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes local, după cum urmează:

81
 a) bugetele locale, de către consiliile locale, Consiliile
judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după
caz;
b) bugetele instituţiilor şi serviciilor publice, finanţate
integral sau parţial din bugetele locale de către Consiliile
menţionate la lit.a) în funcţie de subordonarea acestora;
c) bugetele instituţiilor şi serviciilor publice, finanţate
integral din venituri extrabugetare, de către organul de conducere
a acestora, cu avizul ordonatorului principal de credite.
Consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, după caz, se pronunţă asupra contestaţiilor depuse de
locuitori şi apoi adoptă proiectul bugetului local. Proiectul de
buget este votat pe capitole, subcapitole, articole şi anexe.
Veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetele locale se
repartizează pe trimestre, în funcţie de doi factori:
- termenele legale de încasare a veniturilor;
- perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare se aprobă de către:
1. Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate
din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile de la
acest buget, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de
credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale
finanţelor publice şi controlului financiar de stat, în termen de 20
de zile de la intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat.
2. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale,
pentru bugetele proprii şi bugetele instituţiilor şi serviciilor

82
publice subordonate, în termen de 15 zile de la aprobarea sumelor
prevăzute la pct.1.
Pe baza bugetelor locale aprobate, în condiţiile legii, de
Consiliile locale judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti după caz, direcţiile generale ale finanţelor publice
întocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor Publice bugetele pe
ansamblul fiecărui judeţ, respectiv al Municipiului Bucureşti, cu
repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor, grupate în
cadrul fiecărui judeţ şi al Municipiului Bucureşti, pe comune,
oraşe, municipii, sectoare ale Municipiului Bucureşti şi bugetul
propriu, pe structura clasificaţiei stabilită de Ministerul Finanţelor
Publice.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt
preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al Municipiului
Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
Conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu
personalitate juridică din subordonea fiecărui Consiliu judeţean şi
al Consiliului General al Municipiului Bucureşti sunt, după caz,
ordonatori de credite secundari sau terţiari.

Cele 3 grupe de ordonatori au competenţa arătată mai jos.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele
bugetare aprobate prin bugetele locale, pe unităţi ierarhic
inferioare, în raport cu sarcinile acestora, cuprinse în bugetele
respective şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii,
cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele
bugetare aprobate:
83
pe unităţi ierarhic inferioare ai căror conducători sunt ordonatori
terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele
proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare
ce le-au fost repartizate, numai pentru nevoile unităţilor pe care le
conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile
stabilite prin dispoziţiile legale.
Observăm că dacă ordonatorii principali şi secundari de
credite au o dublă competenţă (respectiv de repartizare a
creditelor bugetare pe unităţi ierarhic inferioare şi de aprobare a
efectuării cheltuielilor din bugetele proprii), ordonatorii terţiari au
o singură competenţă (redusă), adică de a aproba utilizarea
creditelor bugetare ce le-au fost repartizate.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza
creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor
aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor
sau serciciilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor
legale în materie.
Legea prevede că ordonatorii de credite pot delega dreptul
de a aproba folosirea creditelor bugetare.
Legea instituie răspunderea pentru toate trei gradele de
ordonatori de credite în ce priveşte elaborarea proiectului de
buget propriu; urmărirea modului de încasare a veniturilor;
necesitatea, oportunitatea şi legalitatea angajării şi utilizării
creditelor bugetare în limita şi cu destinaţia aprobate prin buget
propriu; integritatea bunurilor aflate în administrare; organizarea
şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a
bilanţurilor şi a conturilor de execuţie bugetară.
84
 Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare
aprobate în buget se aporobă de ordonatorul de credite şi se
efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv
intern, care atestă respectarea dispoziţiilor legale, încadrarea în
creditele bugetare aprobate şi destinaţia acestora.
În situaţia refuzului de viză de control financiar preventiv
intern, ordonatorul de credite poate dispune, pe propria
răspundere, angajarea şi efectuarea cheltuielilor respective.
Conturile anuale de execuţie a bugetelor locale se întocmesc
de ordonatorii principali de credite şi se prezintă spre aprobare
Consiliilor judeţene, Consiliului General al Municipiului
Bucureşti şi Consiliilor Locale, până la data de 31 mai a anului
următor, în structura de venituri şi cheltuieli identică cu cea a
contului general anual de execuţie a bugetului de stat.
De asemenea trimestrial, ordonatorii principali de credite
întocmesc dări de seamă contabile asupra execuţiei bugetare, care
se depun la direcţiile generale ale finanţelor publice, după
verificarea şi centralizarea lor; acestea întocmesc şi depun la
Ministerul Finanţelor Publice darea de seamă contabilă
centralizată asupra execuţiei bugetelor locale, pe ansamblu, la
termenele şi potrivit normelor stabilite de acesta.
Excedentul anual al bugetului anual, rezultat la încheierea
exerciţiului bugetar, după efectarea regularizărilor în limita
transferurilor din bugetul de stat, se utilizează în ordine, pentru:
- rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata
dobânzilor şi a comisioanelor aferente acestora;
- constituirea fondului de rulment.

85
 Fondul de rulment se păstrează într-un cont distinct,
deschis fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, la unităţile
teritoriale ale Trezoreriei statului şi poate fi utilizat temporar,
pentru acoperirea unor goluri de casă provenite din decalaje între
veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru
acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la
finele exerciţiului bugetar.
De asemenea, fondul de rulment poate fi utilizat şi pentru
finanţarea unor investiţii din competenţa autorităţilor
administrativ publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor
publice locale în interesul colectivităţii.
Aprobarea pentru utilizarea fondului de rulment este dată
în competenţa consiliului local, judeţean şi a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti, după caz.
Execuţia de casă a bugetului local se efectuează prin
unităţile teritoriale ale Trezoreriei statului evidenţiindu-se în
conturi distincte, veniturile bugetare pe structura clasificaţiei
bugetare, cheltuielile în limita creditelor aprobate şi a destinaţiei
stabilite, alte operaţiuni financiare ale ordonatorilor de credite
bugetare dispuse de aceştia, veniturile extrabugetare şi
cheltuielile dispuse din acestea pe instituţii publice şi categorii de
resurse.
Metodologia de elaborare şi execuţie a bugetelor locale se
stabileşte de către Ministerul Finanţelor Publice.Ţinând seama de
politica de descentralizare şi de principiul autonomiei locale,
inclusiv în domeniul finanţelor publice, reglementarea legală
privind veniturile şi cheltuielile bugetelor locale prezintă o serie
de trăsături specifice, unele adoptate recent.
86
 d. Veniturile bugetelor locale.
Veniturile bugetelor locale, conform Legii nr. 215/2001 se
formează din impozite şi taxe locale, alte venituri cu destinaţie
specială, din cote şi sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat; cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de
stat şi ale bugetelor locale; din transferuri cu destinaţie specială
de la bugetul de stat.
Impozitele şi taxele locale sunt în principal Impozitul pe
clădiri. Impozitul şi taxa pe teren, taxa asupra mijloacelor de
transport, taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi
autorizaţiilor, taxele pentru folosirea mijloacelor de publicitate şi
reclamă, impozitul pe spectacole, taxe hoteliere.
Din impozitul pe venit, încasat de bugetul de stat la nivelul
fiecărei unităţi administrativ teritoriale, se alocă lunar, în termen
de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-a încasat acest
impozit, o cotă la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi
municipiilor; la bugetul propriu, al judeţului respectiv şi la
dispoziţia consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului, pe baza criteriilor
stabilite prin Legea bugetului de stat.
Pentru Municipiul Bucureşti cota se repartizează la
Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru bugetele
fiecărui sector, respectiv pentru bugetul Municipiului Bucureşti.
Aceste cote pot fi modificate anual prin Legea bugetului de stat.
Prin lege se stabilesc, cote adiţionale la unele venituri ale
bugetului de stat şi ale bugetelor locale, care să constituie venituri
ale bugetelor locale.

87
 Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz, stabilesc şi aprobă cote
adiţionale, în cadrul limitelor maxime aprobate prin lege şi în
funcţie de necesităţile funcţionării normale a serviciilor publice
de interes local şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin
autorităţilor administraţiei publice locale.
Sumele încasate din concesionarea sau din închirierea
unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al comunei,
oraşului sau judeţului, constituie venituri ale bugetelor locale.
Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând
domeniului privat şi unităţilor administrative – teritoriale
constituie venituri cu destinaţie specială ale bugetelor locale şi se
utilizează pentru realizarea de inventiţii din componenţa
autorităţilor administraţiei publice locale.
Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate
devin venit local, în funcţie de subordonarea instituţiilor care au
dispus confiscarea acestora, în condiţiile legii, după deducerea
cheltuielilor legate de activitatea de valorificare.
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
şi transferurilor cu destinaţie specială din bugetul de stat se
aprobă anual prin Legea bugetului de stat pe ansamblul fiecărui
judeţ, respectiv al Municipiului Bucureşti.
Transferurile de la bugetul de stat la bugetele locale se
acordă pentru investiţiile finanţate din împrumuturi externe la a
căror realizare contribuie şi Guvernul.
O altă sursă de venituri specifică bugetelor locale o
reprezintă taxele speciale. Acestea se stabilesc de către consiliile
locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
88
după caz, pentru funcţionarea unor servicii locale, create în
interesul persoanelor juridice şi fizice.
Cuantumul taxelor speciale se stabilesc anual şi trebuie să
acopere cel puţin sumele investite şi cheltuielile curente de
întreţinere şi funcţionare a acestor servicii.
Taxele speciale constituie venituri cu destinaţie specială
ale bugetelor locale, fiind utilizate în scopurile pentru care au fost
înfiinţate.
Sumele rămase neutilizate din taxele speciale, stabilite ca
diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate, se
reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie, o dată cu
încheierea exerciţiului bugetar. Acelaşi regim se aplică şi
celorlalte venituri cu destinaţie specială.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi
juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-
au instituit taxele respective.
Prin regulementul aprobat de consiliile locale, judeţene şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, se
determină Condiţiile în care se pot percepe taxele speciale.
Constatarea, aşezarea şi urmărirea încasării taxelor speciale
se realizează prin compartimente de specialitate ale primăriilor,
consiliilor judeţene şi ale Primăriei Municipiului Bucureşti, după
caz.
e. Cheltuielile bugetelor locale.
Cheltuielile din bugetele locale se efectuează pentru
finanţarea de acţiuni social-culturale, sportive, de tineret, inclusiv
ale cultelor, acţiuni de interes local în beneficiul colectivătăţii,

89
cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a administraţiei locale,
cheltuieli cu destinaţie specială.
O noutate o reprezintă competenţa dată consiliilor judeţene,
Consiliului General al Muncipiului Bucureşti şi consiliilor locale,
după caz, de a aproba colaborarea sau asocierea pentru realizarea
unor lucrări şi servicii de interes public local.
Colaborarea sau asocierea se realizează pe bază de
convenţii sau contracte de asociere în care se prevăd şi resursele
financiare reprezentând contribuţia fiecărei autorităţi a
administraţiei publice locale implicate.
În bugetele locale se înscrie Fondul de rezervă bugetară la
dispoziţia consiliului local, judeţean şi al Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, după caz, în cotă de până la 5% din
totalul cheltuielilor.
Acesta se poate utiliza, pe baza hotărârilor consiliilor
respective, pentru finanţarea acţiunilor sau a sarcinilor intervenite
în cursul anului, precum şi pentru înlăturarea efectelor unor
calamităţi naturale.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba şi utiliza, în
întregime, sumele încasate din veniturile proprii peste cele
aprobate prin bugetele locale, pentru suplimentarea cheltuielilor
prevăzute în aceste bugete, în următoarele condiţii:
- depăşirea încasărilor să fie realizată pe total venituri
proprii aprobate prin bugetul local respectiv şi să se menţină până
la finele anului;

90
 - bugetele respective să nu aibă împrumuturi restante,
precum şi dobânzi şi comisioane neachitate, aferente
împrumuturilor contractate.
Cheltuielile pentru investiţiile judeţelor, municipiilor,
oaraşelor şi comunelor, după caz, ale instituţiilor şi serviciilor
publice de subordonare judeţeană şi locală care se finalizează,
potrivit legii, din bugetele locale şi din împrumuturi, se înscriu în
programul de investiţii al fiecărei unităţi administrativ-teritoriale,
care se aprobă ca anexă la bugetul local de către consiliul local,
judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.
Legea nr. 215/2001 interzice înscrierea în bugetele locale
şi aprobarea de cheltuieli fără asigurarea resurselor financiare
corespunzătoare. Cheltuielile prevăzute în capitolele şi articolele
de cheltuieli au destinaţie precisă şi limitată.

10. Bugetul public naţional.

Noţiunea de Buget Public Naţional este menţionată în
Constituţie şi cuprinde:
1. Bugetul de stat: documentul elaborat şi administrat de
către Guvern adoptat de către Parlament, prin Lege, cuprinzând
veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea bugetara anuală.
2. Bugetul asigurărilor sociale de stat: documentul ce se
întocmeşte distinct pe bugetul de stat se aprobă de Parlament,
prin lege separată, fiind administrat şi gestionat de Ministerul
Muncii.
3. Bugetele locale: bugete de venituri şi cheltuieli ale
unităţilor administrativ-teritoriale, elaborate autonom.

91
 11. Bugetul general consolidat.
Legea nr. 500/2002 defineşte bugetul general consolidat
ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar,
agregate şi consolidate pentru a forma un întreg.
Bugetul general consolidat este un sistem unitar de
bugete, care reflectă fluxurile financiare publice de formare a
veniturilor şi de repartizare a cheltuielilor.
Bugetul general consolidat este un tablou de ansamblu al
resurselor şi cheltuielilor bugetare şi reprezintă un instrument
important de informare a Guvernului asupra situaţiei economico-
financiare din ţară.
Bugetul general consolidat nu are caracter de lege, nu se
substituie bugetului de stat sau celorlalte bugete componente.
În prezent, bugetul general consolidat are în componenţa
sa următoarele bugete.
- Bugetul de stat;
- Bugetele locale;
- Bugetul asigurărilor sociale de stat Bugetul asigurărilor
pentru şomaj;
- Bugetul fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate;
-Bugetul fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi
şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- Bugetul activităţilor finanţate integral din venituri
proprii Bugetul fondurilor exteme nerambursabile;
- Bugetul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri
Naţionale din România;
92
 - Bugetul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor
Statului Bugetul activităţii de privatizare.
În cadrul bugetului general consolidat ponderea cea mai
mare o deţine bugetul de stat urmat de bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului naţional de asigurări
sociale de sănătate şi de celelalte bugete componente ale
bugetului general consolidat.
Bugetul de stat este un tablou comparativ al veniturilor şi
cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă.
Bugetul de stat trebuie să reflecte cât mai real posibil
resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită
compararea, la finele exerciţiului bugetar, a veniturilor încasate şi
a cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării
veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
Sinteza Bugetelor locale este o parte deosebit de
importantă a bugetului general consolidat. Bugetul local este
actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile colectivităţilor
locale, pe o perioadă de un an.
Bugetele locale reflectă fluxurile formării veniturilor şi
efectuării cheltuielilor administraţiilor locale şi modalitatea de
finanţare a cheltuielilor pe destinaţii şi de acoperire a deficitelor.
Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare şi
de conducere a activităţii financiare a unităţilor administrativ-
teritoriale.
Bugetele locale au o anumitã structură, în cadrul
administraţiilor publice locale, delimitate teritorial. Fiecare dintre
acestea este autonom unul faţă de celălalt.

93
 Bugetele locale se elaborează pe baza proiectelor de
bugete proprii ale administraţiei, ale instituţiilor şi serviciilor
publice locale.
Bugetul de venituri şi cheltuieli se elaborează de
ordonatorul principal de credite al fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale, potrivit metodologiei stabilite de Ministerul Finanţelor,
pe baza proiectelor de bugete proprii ale administraţiei publice
locale, instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.
Verigile bugetelor locale sunt reprezentate de bugetele
proprii ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, administrate de
consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
pe de o parte şi bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, administrate de către
consiliile locale, pe de altă parte.
Structura veniturilor şi a cheltuielilor bugetelor locale este
comună cu cea a bugetului de stat şi a altor bugete în cadrul
sistemului de bugete.
Bugetele locale trebuie să reflecte cât mai real posibil
resursele proprii constituite din impozite şi taxe locale ce pot fi
mobilizate de autorităţile publice locale, subvenţiile acordate
autorităţilor locale din bugetul de stat, destinaţia acestora şi să
asigure aprecierea corectă a cheltuielilor de către autorităţile
administraţiei publice locale, precum şi creşterea responsabilităţii
în alocarea cheltuielilor.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar
anual care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea
fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi

94
membrilor de familie. Bugetul asigurărilor sociale de stat este o
componentă importantă a bugetului general consolidat.
Dreptul la asigurãri sociale este garantat de stat şi se
exercită, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi
cheltuielile sistemului public de pensii. Bugetul asigurărilor
sociale de stat se elaborează şi se execută separat de bugetul de
stat, dar respectă atât principiile cât şi etapele procesului bugetar
stabilite de Legea privind finanţele publice, nr.500/2002.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt
constituite, în principal din contribuţiile de asigurări sociale
datorate de angajatori, din contribuţiile de asigurări sociale
datorate de angajaţi, din dobânzi şi penalităţi pentru plata cu
întârziere a contribuţiilor, precum şi din alte categorii de venituri
(contribuţii pentru bilete de tratament şi odihnă.
Cheltuielile bugetului de asigurări sociale de stat acoperă,
în principal, contravaloarea prestaţiilor de asigurări sociale din
sistemul public, cheltuielile privind organizarea şi funcţionarea
sistemului public, finanţarea unor investiţii proprii, precum şi alte
cheltuieli.
Bugetul asigurărilor sociale de stat reflectă grija statului
faţă de salariaţi, pensionari, precum şi faţă de familiile lor şi
reprezintă un mijloc de reflectare a drepturilor constituţionale
privind pensiile, asigurările sociale de boală, indemnizaţiile
pentru incapacitate temporară sau permanentă de muncă,
abocaţiile de stat pentru copii, indemnizaţii pentru creşterea
copilului, precum şi alte ajutoare şi indemnizaţii.
95
 Bugetul asigurărilor pentru şomaj cuprinde veniturile şi
cheltuielile sistemului asigurărilor pentru şomaj.
Bugetul asigurărilor pentru şomaj se aprobă prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat, ca anexă la acest buget.
Bugetul asigurărilor pentru şomaj respectă principiile,
regulile, precum şi etapele procesului bugetar stabilite de Legea
privind finanţele publice, nr. 500/2002.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se
constituie, în principal din contribuţiile angajatorilor şi ale
angajaţilor, precum şi venituri din alte surse.
Din bugetul asigurărilor pentru şomaj se acoperă, în
principal, cheltuieli privind plata indemnizaţiilor de şomaj, plăţi
compensatorii, se finanţează măsuri pentru stimularea ocupării
forţei de muncă, măsuri pentru prevenirea şomajului, precum şi
taxe, comisioane şi alte cheltuieli.
Bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate.
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul
sistem de finanţare a ocrotirii şi promovării sănătăţii populaţiei.
Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi
funcţionează ca un sistem unitar.
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se
constituie din contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice,
subvenţii de la bugetul de stat, precum şi alte surse respectiv
dobânzi, donaţii, sponsorizări şi alte venituri.
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se
utilizează pentru plata serviciilor medicale, a medicamentelor, a

96
materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale, plata cheltuielilor
de administrare, funcţionare şi de capital.
Bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate se aprobă de către Parlament, la propunerea Guvernului,
ca anexă la legea bugetului de stat.
Bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate respectă principiile, regulile, precum şi etapele
procesului bugetar stabilite de Legea privind finanţele publice, nr.
500/2002.
Bugetul activităţii de privatizare este elaborat ca o sinteză
a bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice
implicate în procesul de privatizare, respectiv Ministerul
Economiei şi Comerţului reprezentat în activitatea de privatizare
de Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie,
Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, şi
Ministerul Comunicaţiiior şi Tehnologiei Informaţiei.
Bugetul fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi
şi alte costuri se asigură din fonduri publice.
Acest buget este inclus în bugetul general consolidat
numai pe partea de cheltuieli şi are impact deosebit asupra
deficitului bugetului general consolidat.
În acest buget sunt incluse creditele externe contractate de
ordonatorii principali de credite pentru finanţarea unor proiecte
de investiţii în domeniul infrastructurii rutiere, navale şi
feroviare, în domeniul învăţământului, mediului, apărării şi
siguranţei naţionale.

97
 Bugetul activităţilor finanţate integral din venituri proprii
este parte componentă a bugetului general consolidat şi cuprinde
veniturile proprii ale ordonatorilor principali de credite, venituri
reţinute în baza unor acte normative specifice. Din acest buget
sunt finanţate cheltuielile instituţiilor publice finanţate integral
din venituri proprii.
Bugetul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri
Naţionale din România.
Acest buget se elaborează de către Compania Naţionalã de
Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, cu avizul
Ministerului Transporturilor Construcţiilor şi Turismului şi se
aprobă prin hotărâre de Guvern.
Veniturile acestui buget sunt constituite, în principal din
sume alocate din bugetul Ministerului Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului reprezentând: sume pentru
cofinanţarea fondurilor externe nerambursabile şi a
împrumuturilor rambursabile; credite externe contractate de
Ministerul Finanţelor Publice, precum şi alte credite bancare şi
garanţii. Din acest buget sunt finanţate cheltuielile de exploatare,
respectiv cheltuielile proprii de organizare şi funcţionare şi
investiţiile în domeniul infrastructurii rutiere.
Acest buget reflectã sumele alocate din bugetul de stat,
prin bugetul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi
Turismului dar şi din alte surse destinate dezvoltării şi
modernizării infrastructurii rutiere. Bugetul Trezoreriei Statului
se elaborează de către Ministerul Finanţelor Publice şi se aprobă
prin hotărâre de Guvern. La venituri, bugetul cuprinde, în

98
principal, veniturile din dobânzi aferente Trezoreriei Statului de
la alte bugete şi alte sectoare, precum şi venituri din dobânzi.
Din bugetul Trezoreriei Statului se acoperă atât
cheltuielile de organizare şi funcţionare a Trezoreriei Statului,
precum şi dobânzile la depozite şi disponibilităţi păstrate în
contul trezoreriei statului şi dobânzile aferente datoriei publice
interne şi externe.

99
 Cap. III PROCEDURA BUGETARĂ

1. Introducere.
Procedura bugetară reprezintă un ansamblu de acte şi
operaţiuni referitoare la întocmirea proiectului de buget,
aprobarea şi executarea lui, încheierea şi aprobarea contului
general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei
bugetare.
Ministerul Finanţelor Publice, propune obiectivele
politicii fiscale şi bugetare împreună cu limitele de cheltuieli pe
ordonatorii principali de credite.
Guvernul aprobă propunerile Ministerului Finanţelor
Publice.
Parlamentul este informat de guvern asupra principalelor
orientări ale politicii macroeconomice şi ale finanţelor publice.
Ministerul finanţelor publice, transmite ordonatorilor
principali de credite o scrisoare cadru conţinând contextul
macroeconomic care stă la baza întocmirii bugetului,
metodologiile de elaborare a acestuia şi limitele de cheltuieli
aprobate de guvern.
Ordonatorii principali de credite elaborează proiectele de
buget propriu cu încadrarea în limitele de cheltuieli aprobate de
guvern.

100
 Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectul legii
bugetare şi al bugetului pe care le comunică guvernului spre
încuviinţare.
Guvernul aprobă proiectul legii bugetare şi al bugetului,
transmiţândul parlamentului spre dezbatere şi aprobare.
Parlamentul adoptă bugetul de stat prin legea bugetului de
stat, pe anul următor, lege publicată ulterior în Monitorul Oficial
al României.
Dupa adoptarea bugetului de către legislativ se trece la
execuţia bugetului pe anul bugetar, care în România începe la
01.01. şi se termină la 31.12.
Dupa terminarea operaţiunilor de execuţie bugetară
efectuate de ordonatorii de credite, Ministerul Finanţelor Publice
elaborează proiectul legii execuţiei bugetare pe care îl trimite
executivului.
Guvernul aprobă acest proiect de lege şi îl trimite
Parlamentului împreuna cu contul de execuţie bugetară.
Contul de execuţie bugetară este verificat de către Curtea
de Conturi a României care întocmeşte un raport cu privire la
acesta.
Parlamentul, în final, analizează raportul Curţii de Conturi
şi adoptă legea de aprobare a contului de execuţie bugetară pe
anul precedent.

2. Elaborarea proiectului de buget.

Proiectul de buget este aprobat de către Guvern prin
intermediul instituţiilor publice aflate în structura acestora, iar

101
atribuţiile de coordonare, finalizare, şi prezentare către guvern le
are Ministerul Finanţelor Publice.
Guvernul exercită conducerea generală a conducerii
bugetare, iar după aprobarea bugetului de către Parlament,
răspunde de realizarea prevederilor bugetare. Ministerul
Finanţelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului
de stat, precum şi de realizarea acestuia, după aprobarea
Parlamentului până la 1 iunie a anului următor celui de execuţie.
Legea privind finanţele publice, Nr. 500/ 11 Iulie 2002,
precizează că ,,Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor
se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice,
pa baza:
- prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali
pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget,
precum şi pentru următorii trei ani; politicilor fiscale şi bugetare;
- politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite
în formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii
principali de credite;
- propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor
principali de credite;
- programelor întocmite de către ordonatorii principali de
credite în scopul finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni,
cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate
şi de eficienţă; etc.,etc. ”
Prin legile bugetare anuale, Guvernul este autorizat de
asemenea să efectueze şi să urmărească: contractarea unor
împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetar de stat anual,
precum şi refinanţarea datoriei publice interne.
102
 Principalele atributii ale Ministerului Finanţelor Publice
sunt:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor din
bugetul de stat, pe capitole ale clasificaţiei bugetare;
- deschiderea de credite bugetare şi alimentarea cu fonduri
a conturilor bancare deschise pentru ordonatorii principali de
credite;
- efectuarea transferurilor către unităţile administrativ-
teritoriale, în cadrul limitelor prevăzute în bugetul de stat şi in
funcţie de necesităţile executiei bugetare;
- elaborarea lucrărilor privind contul general al execuţiei
bugetului de stat;
- întocmirea contului anual general al datoriei publice a
statului;
- efectuarea controlului preventiv şi de gestiune asupra
veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi controlul de
gestiune asupra patrimoniului public;
- conducerea trezoreriei naţionale.
Elaborarea proiectului de buget presupune structurarea
cheltuielilor fiecărui minister şi agenţii guvernamentale pe
programe specific atribuţiilor şi competenţelor acestora, precum
şi formularea de criterii concrete de performanţă pentru evaluarea
eficienţei, eficacităţii şi economicităţii programelor cu finanţare
bugetară şi pe ansamblul bugetului.

3. Aprobarea bugetului prin Legea bugetului.

Parlamentul este împuternicit de Constituţie să aprobe
proiectul bugetului prin adoptarea Legii bugetului. Examinarea
103
proiectului de buget se face mai întai în comisiile permanente
ale Camerelor, respectiv comisiile de buget finanţe, bănci,
asigurări, iar apoi acesta este prezentat de către primul ministru
sau ministrul finanţelor publice în plenul forului legislativ
(camere reunite) printr-un raport ce rezumă acest proiect.
După adoptarea Legii bugetului de stat aceasta se
promulgă de către preşedinte şi se publică în Monitorul Oficial al
României.

4. Execuţia bugetului.
După promulgare bugetul devine operaţional, trecându-se
la execuţia acestuia, care se realizează pe durata unui an bugetar
execuţia bugetului înseamnă realizarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor.
Responsabilitatea execuţiei bugetare revine guvernului
care, prin intermediul instituţiilor sale componente trebuie să îşi
dovedească capacitatea de administrare a procesului de colectare
a resurselor financiare, cât şi a procesului de utilizare eficientă a
acestora.
Executia veniturilor bugetului de stat.
În ceea ce priveşte execuţia veniturilor bugetului de stat,
aceasta se încadrează strict în anul financiar. Oricare venit
neîncasat până la 31 decembrie a anului respectiv se va încasa în
contul bugetului anului următor.
Operaţiile implicate la nivelul organelor fiscale în legătură
cu execuţia veniturilor pot fi grupate în următoarele etape:
1. aşezarea veniturilor. Această etapă urmăreşte
identificarea materiei impozabile care constituie baza pentru
104
perceperea de venituri la bugetul statului şi determinarea mărimii
acesteia.
2. lichidarea. Aceastà etapă urmăreşte stabilirea
cuantumului impozitului aferent materiei impozabile, pe baza
cotelor şi a altor elemente prevăzute de lege.
3. emiterea titlului de percepere. Această etapă constă în
înscrierea cuantumului venitului (impozitului) într-un act pe baza
căruia se autorizează organul fiscal pentru perceperea unui
anumit venit în contul bugetului de stat.
4. perceperea sau încasarea efectivă a veniturilor. Această
etapă presupune încasarea efectivă a veniturilor, în contul de
venituri ale bugetului de stat, deschis la Trezoreria statului. În
cazul în care nu se respectă termenele de plată ale obligaţiilor
datorate bugetului de stat de către plătitori se recurge la sancţiuni,
sub forma calculării şi încasării de majorări de întârziere.
Execuţia cheltuiellior bugetului de stat.
În execuţia cheltuielilor acţionează principiul respectării
destinaţiei pentru care acestea au fost aprobate de către
Parlament.
Operaţiile implicate la nivelul organelor fiscale în legătură
cu execuţia cheltuielilor pot fi grupate în următoarele etape:
1. angajarea. Angajarea este actul care generează obligaţia
unei instituţii publice de a plăti o sumă de bani unui terţ pe baza
unui act juridic.
Competenţele în angajarea cheltuielilor publice revin
conducătorilor instituţiilor publice, în calitate de ordonatori
principali de credite.

105
 2. lichidarea. Această etapă constată serviciul făcut în
favoarea instituţiei publice şi se determină suma de plată. Această
operaţie se bazează pe acte justificative şi efectuarea reală a
mărfurilor şi prestarea de servicii pentru instituţii publice.
3. ordonanţarea. Este etapa în care se emite ordinul de
plată (a dispoziţiei de plată) a sumei de bani în favoarea unui terţ.
4. plata. Această etapă marchează operaţia de achitare a
sumei de bani datorată de instituţia publică.
Pentru execuţia bugetelor publice un rol important îl are
repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Această repartizare are loc în principal în funcţie de
următorii trei factori:
- termenele legale de încasare a veniturilor;
-termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de
finanţete a deficitului bugetar;
- perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Respectarea şi aplicarea celor trei factori asigură realizarea
echilibrată a bugetelor publice, deoarece se pot curprinde
eventuale disproporţii dintre veniturile şi cheltuielile anumitor
trimestre şi se procedează la repartizarea cheltuielilor publice în
funcţie de proporţia realizării veniturilor publice ale fiecărui
trimestru.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor
aprobate în bugetele prevăzute se face de către:
a) Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli
şi în cadrul acestora pe titluri, la propunerea ordonatorilor
principali de credite. Pe capitole şi subcapitole, pentru bugetul

106
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; la
propunerea ordonatorilor principali de credite.
b) ordonatorii principali de credite, pentru celelalte
subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru bugetele
ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor
terţiari de credite, după caz.
c) ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii
şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se poate
modifica de Ministerul Finanţelor Publice, în cazurile în care, în
baza unor dispoziţii legale, au loc treceri de unităţi, acţiuni sau
sarcini de la un ordonator principal de credite la altul.
Modificările se introduc atât în bugetele ordonatorilor principali
de credite în cauză, cât şi în structura bugetului de stat, cu
condiţia de a nu afecta echilibrul şi rezerva bugetară.
În vederea respectării repartizării veniturilor şi cheltuielilor,
garanţie a asigurărilor echilibrului bugetar, Legea privind
finanţele publice instituie obligaţia ca, în cazurle în care se fac
propuneri de elaborare a unor acte normative a căror aplicare
atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltueililor stabilite
prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele fondurilor speciale, iniţiatorii să prevadă şi mijloacele
necesare acoperirii golurilor la venituri sau sporul de cheltuieli.
Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă credite
bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, precum şi
structura funcţională şi economică a acestora.
Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata
exerciţiului bugetar.
107
 Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe
ordonatorii principali de credite şi în cadrul acestora, pe capitole,
nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de
cheltuieli.
Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal
de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui
ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare
aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui
capitol.
Virările de credite bugetare între celalte subdiviziuni ale
clasificaţiei bugetare, care nu contravin legii bugetare anuale,
sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite pentru
bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate.
Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt
determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile
bugetare anuale.
Nici o cheltuielă nu poate fi înscrisă în bugetele publice şi
nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza
legală pentru respectiva cheltuială.
Nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată
ordonatorilor şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu
are prevederi bugetare.
Potrivit Legii finanţelor publice veniturile bugetare sunt
formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte şi
constituie resurse băneşti care se cuvin categoriilor de bugete
publice prevăzute şi Legea bugetară anuală prevede şi autorizează
venituri această prevedere consacrând caracterul legal al
veniturilor bugetare.
108
 În consecinţă impozitele, taxele, contribuţiile şi alte
obligaţii similare nu pot fi stabilite decât de organul reprezentativ
suprem - Parlamentul, care este unica autoritate legiuitoare a
statului şi este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice
denumire, de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor
stabilite prin lege.
În plus, legea bugetară anuală aprobă pentru fiecare exerciţiu
bugetar, lista impozitelor, taxelor şi a cotelor acestora precum şi a
celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă.
În execuţia părţii de venituri a bugetului de stat se folosesc
procedee tehnice diferite, cum sunt:
a - calcularea şi plata directă de către contribuabil. Spre
exemplu, impozitul pe profit, TVA;
b - reţinerea şi vărsarea la bugetul de stat (denumită şi
stopajul la sursă) de către plătitorii veniturilor impozabile. De
exemplu, impozitul pe venituri din salarii;
c - impunerea şi debitarea de către organele fiscale.
Exemplu: impozitul pe unele venituri ale persoanelor fizice;
d - anularea de timbre fiscale - şi emiterea de recipise
CEC sau prin trezoreria finanţelor publice.
În cazul neplăţii integrale şi la termenele legal fixate a
impozitelor şi taxelor datorate statului, sunt aplicate normele de
procedură fiscală până la executarea silită.
Nerespectarea termenelor de plată pentru sumele datorate
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale atrage obligaţia calculării şi
încasării de dobânzi şi penalităţi de întârziere, al căror cuantum
este stabilit prin lege.
109
 Totodată, în vederea efectuării controlului asupra sumelor
cuvenite statului, Legea privind finanţele publice prevede că
persoanele fizice, juridice precum şi persoanele care au calitatea
de comerciant, au obligaţia contabilizării operaţiunilor
patrimoniale, potrivit normelor legale privind sistemul contabil
unificat al economiei naţionale. În prezent, această obligaţie se
realizează în condiţiile prevăzute de Legea contabilităţii.
Execuţia părţii de cheltuieli sau efectuarea cheltuierlilor.
presupune finanţarea integrală şi la timp a sarcinilor bugetului de
stat.
Suma prevăzută şi aprobată prin Legea bugetară anuală, în
limitele căreia o instituţie publică poate ordonanţa şi efectua
cheltuieli, în cursul unui an cu o destinaţie prestabilită, poartă
denumirea de credit bugetar.
Prin Legea bugetară se aprobă creditele bugetare pentru
cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, având o destinaţie precisă şi
fiind repartizate pe titulari. Aceste credite bugetare se
repartizează conform structurii funcţionale şi economice a
acestora, pe trimestre şi nu pot fi depăşite.
Alocaţiile pentru cheltuielile de personal şi de capital,
aprobate de ordonatorii principali de credite şi în cadrul acestora,
pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi utilizate pentru alte
articole de cheltuieli.
Aşa cum s-a arătat mai sus, creditele bugetare aprobate
unui ordonator principal de credite prin Legea bugetară anuală,
nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator
principal de credite. De asemenea, cheltuielile aprobate la un

110
capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui
capitol.
Creditul bugetar nu trebuie confundat cu noţiunea de credit
bancar. Mai corectă ar fi expresia de alocaţie bugetară dar se
păstrează denumirea tradiţională de credit bugetar.
Trebuie avut în vedere că cel bugetar nu este rambursabil,
pe când cel bancar este totdeauna rambursabil. Este adevărat că şi
creditul bugetar se eliberează în condiţiile prescrise strict de
Legea privind finanţele publice, dar prin aceasta nu-şi schimbă
natura sa de credit nerambursabil.

5. Ordonatorii de credite.
Creditele bugetare aprobate prin Legea bugetară sunt puse
la dispoziţia conducătorilor ministerelor şi celorlalte instituţii
publice beneficiare care au dreptul de a dispune de acestea.
Conducătorii acestor instituţii publice sunt denumiţi de lege
ordonatori de credite. În funcţie de competenţele atribuite şi
importanţa instituţiei pe care o conduc, ordonatorii de credite pot
fi de trei grade:
- principali (gradul I);
- secundari (gradul II);
- terţiari (gradul III).
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat pot fi utilizate la cererea ordonatorilor
principali de credite, numai după deschiderea de credite,
repartizarea lor şi alimentarea cu fonduri efectuându-se la
Ministerul Finanţelor Publice prin conturile bancare deschise pe

111
seama acestora la trezorezia statului sau la unităţi bancare, după
caz.
Aprobarea deschiderii de credite se face în limita
creditelor bugetare şi potrivit destinaţiilor, în raport cu
respectarea reglementărilor legale privind efectuarea cheltuielilor
respective, precum şi în funcţie de gradul de încasare a veniturilor
bugetare şi de posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.
Transferurile către autorităţile publice locale, în cadrul
limitelor prevăzute în bugetul de stat, se efectuează prin
Ministerul Finanţelor Publice, la cerere şi în funcţie de
necesităţile execuţiei bugetare locale, cu respectarea destinaţiei.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, ai
bugetului asigurărilor sociale de stat şi ai bugetelor fondurilor
speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, respectiv miniştrii
şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale. La Camera Deputaţilor şi la Senat, ordonatorii
principali de credite sunt secretarii generali ai acestora.
Ordonatorii principali de credite au dublă competenţă:
a) aprobă efectuarea cheltuielilor din bughetul propriu, cu
respectarea dispoziţiilor legale.
b) repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţi ierarhic
inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse, potrivit legii în
bugetele respective.
Ordonatorii secundari de credite primesc creditele de la
ordonatorii principali pentru nevoile instituţiilor ce le conduc cât
şi pentru a le repartiza unităţilor subordonate. Ordonatorii
secundari nu au legătură directă cu bugetul de stat.

112
 Ei sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate
juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite,
finanţaţi din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele fondurilor speciale. Ordonatorii secundari au, de
asemenea, dublă competenţă de a aproba:
a) efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii ale
instituţiilor publice pe care le conduc;
b) şi repartizarea creditelor bugetare aprobate pe unităţi
ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de
credite.
Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor
publice cu personalitate juridică din subordinea unor instituţii
publice finanţate din bugetul de stat.
Aceşti ordonatori de credite au competenţă limitată la
utilizarea creditelor bugetare ce le-au fost repartizate numai
pentru nevoile instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor
bugetelor proprii aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile
legale.
Ordonatorii de credite, indiferent de grad, au obligaţia de a
angaja şi utiliza credite bugetare numai în limita prevederilor şi
destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea
instituţiilor publice respective şi cu respectarea prevederilor
legale.
Ordonatorii de credite răspund potrivit legii de:
a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita
creditelor bugetare repartizate şi aprobate potrivit prevederilor
art. 21 din Legea nr. 500/2002;
b) realizarea veniturilor;
113
 c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei
gestiuni financiare;
d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o
conduc;
e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la
termen a situaţiilor financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat
în administrare şi execuţiei bugetare;
f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de
achiziţii publice şi a programului de lucrări de investiţii publice;
g) organizarea evidenţei programelor inclusiv a indicatorilor
aferenţi;
h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului,
conform prevederilor legale.
Execuţia bugetară a cheltuielilor bugetare parcurge
următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanţare, plată, în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 500/2002 şi Normele
metodologice aprobate de ministerul Finanţelor Publice.

6. Încheierea execuţiei bugetare

Încheierea execuţiei bugetare are loc la data de 31
decembrie al fiecărui an, deoarece exerciţiul bugetar este anual şi
la noi coincide cu anul calendaristic. Pentru organizarea în bune
condiţii a numeroaselor operaţiuni pe care le prezumă încheierea
execuţiei bugetare, legiuitorul a stabilit competenţa Ministerului
Finanţelor Publice de a emite instrucţiuni anuale privind
închiderea exerciţiilor bugetare.
Efectele încheierii exerciţiului bugetar sunt foatrte
importante, atât cu privire la venituri cât şi la cheltuieli.
114
 a) orice venit neîncasat până la data de 31 decembrie se va
încasa în contul bugetului pe anul următor, în rezultatele căruia
urmează a se reflecta. Mai exact, veniturile vor fi vărsate la
veniturile exerciţiului bugetar următor;
b) orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în
cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31
decembrie se va plăti în contul bugetului pe anul următor, dacă
desigur acel buget va conţine prevederi în acest sens.
Prin votarea bugetului public, Parlamentul autorizează
Guvernul să perceapă unele venituri şi să efectueze anumite
cheltuieli. Orice împuternicire este urmată - în general - de un
raport asupra modului cum aceasta a fost realizată. Tot aşa în
domeniul bugetar este necesară prezentarea în faţa Parlamentului
a modului în care a fost efectuată execuţia bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetului fondurilor
speciale.
Legea finanţelor publice instituie obligaţia Guvernului de a
prezenta contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelelte conturi anuale de
execuţie spre aprobare Parlamentului, până la 1 iulie a anului
următor.
Astfel, pe baza situaţiilor financiare prezentate de
ordonatorii principali de credite, în urma verificării şi analizării
acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general
anual de execuţie a bugetului de stat şi respectiv, contul de
execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care le
prezintă Guvernului.

115
 Contul general de execuţie a bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie
a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor
aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor
ordonatorilor princiapli de credite inclusiv anexele acestora.
Conturile anuale de execuţie a bugetului de stat şi bugetului
asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor fondurilor speciale ale
ordonatorilor de credite, inclusiv anexele acestora, cuprind:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi
bugetare definitive, încasări realizate;
- la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare
definitive, plăţi efectuate.
Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte anual contul
general al datoriei publice a statului. Contul general al datoriei
publice a statului este anexat la contul general anual de execuţie a
bugetului de stat, ce se depune la Parlament.
Contul general al datoriei publice a statului cuprinde
conturile datoriei publice interne şi a datoriei publice externe
directe a statului şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru
credite interne şi pentru credite externe primite de către persoane
juridice.
Lucrările elaborate de Ministerul Finanţelor Publice se
prezintă Guvernului care este obligat a le analiza şi a definitiva
contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi al bugetelor fondurilor speciale.
Guvernul trebuie să prezinte contul general anual spre
aprobare Parlamentului până la data de 1 iulie a anului următor
celui de execuţie.
116
 Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de
execuţie se aprobă prin lege după verificarea lui de către Curtea
de Conturi.
Competenţa de a aproba contul general anual de execuţie a
bugetului de stat aparţine Parlamentului.
Raportul public anual pe care Curtea de Conturi îi înaintează
Parlamentului este un document important care furnizează puterii
legislative informaţii concrete privind execuţia conturilor publice
examinate mai sus. Astfel, în Raportul public anual, Curtea de
Conturi prezintă Parlamentului observaţiile asupra conturilor de
execuţie a bugetelor publice supuse controlului său şi anume,
asupra:
- contului general anual de execuţie a bugetului de stat;
- contului general de execuţie a bugetului asigurărilor
sociale de stat
- conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale;
- conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor
speicale;
- conturilor fondurilor de tezaur;
- contului anual al datoriei publice a statului şi situaţiei
garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe
primite de către alte persoane juridice.

7. Controlul execuţiei bugetare

Parlamentul exercită direct controlul legislativ prin
dezbaterea şi aprobarea contului general anual de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a
117
bugetului fondurilor speciale. Prin votul Parlamentului,
autoritatea executivă este descărcată de gestiunea financiară.
Competenţa de aprobare este dată numai Parlamentului
pentru că, este singura autoritate publică care exercită dreptul de
supraveghere privind modul în care au fost percepute veniturile
publice şi efectuate cheltuielile aprobate prin bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale.
Controlul legislativ este total.
Efectuarea controlului numai asupra contului general anual
de execuţie a bugetului ar însemna limitarea acestei operaţiuni la
o comparaţie a unor rezultate sintetice cuprinse în acest document
financiar. Un astfel de control ar fi limitat şi superficial.
De aceea s-a simţit nevoia instituirii unui control detaliat
asupra conturilor ordonatorilor de credite şi a documentelor
justificative care au stat la baza operaţiunilor bugetare. În acest
scop, s-a procedat la organizarea pe lângă Parlament a unui organ
de specialitate care să pregătească prin verificarea contabilităţii
trezoreriei datele şi elementele necesare exercitării controlului
Parlamentului. Astfel a fost reînfiinţată Curtea de Conturi.
Constituţia României din 1991 prevede printre
competentele Curtii de Conturi controlul asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public.
Rezultă că acest organ are atribuţii foarte largi de control
financiar, ele nefiind limitate la controlul execuţiei bugetului de
stat, ci a finanţelor publice în ansamblu.
Constituţia României cât şi legea Curţii de Conturi prevăd
obligaţia acesteia de a prezenta anual Parlamentului un raport
118
asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din
exerciţiul expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
De asemenea, Curtea de Conturi îşi exercită funcţia de
control asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului
public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
Controlul administrativ se exercită în cadrul autorităţii
executive.
Potrivit Legii finanţelor publice, Guvernul exercită
conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice, scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi
stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului
bugetar, după caz.
Ministerul Finanţelor Publice, ca organ al adminiastraţiei
publice centrale de specialitate în domeniul financiar, are o
răspundere importantă în luarea măsurilor pentru asigurarea
echilibrului financiar şi aplicarea politicii bugetare a statului,
cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.
Pentru realizarea acestei atribuţii generale, ministerul şi
organele sale teritoriale au dreptul şi obligaţia de a executa
controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi
cheltuielilor publice, precum şi controulul de gestiune asupra
patrimoniului public.
Celelalte organe ale administraţiei publice au, de asemenea,
dreptul şi obligaţia, pe linie ierarhică, de a efectua controlul
preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor publice,

119
precum şi controlul de gestiune asupra patrimoniului public şi
privat al statului din domeniile pe care le conduc sau controlează.
De altfel, aşa cum s-a precizat deja, fiecare ordonator
principal de credite întocmeşte o situaţie financiară iar Ministerul
Finanţelor Publice elaborează lucrările privind contul general
anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, cont pe care,
după examinare, Guvernul îl prezintă Parlamentului.
În fiecare etapă menţionată organele respective execută un
control ierarhic administrativ asupra execuţiei bugetare de care
răspund.

8. Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară,
elaborat de Curtea de Conturi, parlamentul dezbate şi aprobă prin
lege execuţia bugetară a bugetului anului precedent.

120
121
 Cap. IV TREZORERIA

1. Consideraţii generale.
Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi
evoluţii istorice, care a condus, pentru început, la identificarea cu
noţiunea de bani publici, iar, mai târziu, la crearea şi centralizarea
unei instituţii sub o autoritate unică desemnată să asigure
respectarea ansamblului de reguli specifice casieriei şi
contabilităţii publice.
Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri. Astfel,
pe de o parte, el serveşte la desemnarea casieriilor propriu-zise
ale statului, atunci cand se vorbeşte de ,,situaţia trezoreriei” sau
de ,,deficitul trezoreriei”, iar pe de altă parte, el serveşte
desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.
Cele doua sensuri ale termenului sunt legate între ele şi
vizează funcţiile pe care le îndeplineşte trezoreria.
Trezoreria, ca administraţie, este serviciul public
însărcinat cu gestiunea fondului public, în sensul casieriei, dar
mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările
generatoare de lichidităţi şi plăţile exigibile, dintre veniturile
publice şi cheltuielile publice, finanţarea deficitului bugetar,
gestionarea datoriei publice şi altele, toate acestea concurând la
asigurarea echilibrului monetar şi a echilibrului general al
economiei.

122
 Funcţiile trezoreriei publice sunt astăzi influenţate de
diversificarea şi complexitatea rolului statului modern, care a
impus regândirea şi redimensionarea fluxurilor monetare prin
instituţia trezoreriei.
Funcţia originară a trezoreriei este cea atribuită de către
finanţele clasice care considerau trezoreria ca o casierie, unde
sunt depuse şi gestionate fondurile statului şi ca o bancă, cu
activitate de credit pe termen scurt, însărcinată să echilibreze în
orice moment întrările şi ieşirile de fonduri.Aceasta corespunde
definiţiei corecte a trezoreriei.
În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale
trezoreriei se adaugă cea a controlului asupra ansamblului de
activităţi ale statului. Trezoreria tinde să devină un instrument de
procurare a resurselor, alături de resursele bugetare şi de cele de
împrumut. Astăzi, vorbim în mod curent de resursele de
trezorerie, ca de o categorie specială a resurselor financiare
publice, care se formează în cadrul activităţii trezoreriei şi se
reflectă numai în contabilitatea publică.
Activitatea care se manifestă distinct în exercitarea
funcţiilor tradiţionale ale trezoreriei (de casier public şi de bancă
a sectorului public) se bazează pe două principii: centralizarea şi
gestionarea fondurilor publice.
În ceea ce priveşte centralizarea fondurilor, s-a demonstrat
deja că un stat nu poate să-şi exercite pe deplin suveranitatea
financiară decât dacă reuşeşte să centralizeze totalitatea
serviciilor financiare, dacă încasează toate veniturile la care are
dreptul, pentru a-şi finanţa toate cheltuielile pe care le-a angajat,
pentru a le efectua pe întreg teritoriul ţării.
123
 În acest scop, pentru funcţionarea unui mecanism al
centralizării fondurilor s-a instituit Trezoreria publică centrală, ca
o etapă importantă în planul separării finanţelor publice de
finanţele private.
Mecanismul centralizării fondurilor a presupus de la
început crearea unei administraţii speciale însărcinate cu execuţia
bugetului având mai mult funcţii contabile, ceea ce a presupus
separarea sa în raport cu autorităţile care iau decizii privind
execuţia bugetului.
Stabilirea unităţii casieriei în favoarea serviciului public al
trezoreriei a fost însoţită de atribuirea dreptului de control asupra
ansamblului operaţiilor de execuţie a bugetului. În ceea ce
priveşte gestionarea fondurilor, aceasta se efectuează atât în timp
cât şi în spaţiu.
Gestionarea fondurilor în timp se realizează în cadrul
anului financiar, iar previziunile excepţionale pe perioade mai
lungi pot fi efectuate prin conturi speciale. Previziunea anuală a
încasărilor şi cheltuielilor bugetare este necesară, deoarece nu
există paralelism (egalitate în timp) între ritmul încasărilor şi cel
al plăţilor. La începutul anului, de exemplu, impozitele nu sunt
încă intrate, iar casieriile sunt goale (numai dacă nu există
excedente sau disponibilităţi constituite în trezorerii din trecut).
Totuşi, anumite cheltuieli trebuie efectuate neîntârziat.
Rolul trezoreriei este să ajusteze astfel în timp încasările cu
cheltuielile, împrumutând pe termen foarte scurt, în aşteptarea
încasării veniturilor prevazute de buget.

124
 Previziunea pe mai mulţi ani, prin conturile speciale ale
trezoreriei, se referă la cheltuielile publice cu caracter provizoriu
care trebuie compensate prin intrări corespondente.

2. Organizarea şi funcţionarea trezoreriei statului.

Trezoreria statului este definită ca un ,,sistem unitar şi
integrat prin care statul asigură efectuarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi privind fonduri publice, inclusiv cele privind
datoria publică, şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţiile de
siguranţă şi în conformitate cu dispoziţile în vigoare”.
Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem
unitar atat la nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor
Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului
Finanţelor Publice, în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor
publice şi al administraţiilor financiare.
La nivel central, trezoreria generală este cuprinsă în
structura organizatorică a Ministerului Finanţelor Publice, în
subordinea unui Secretar de stat, cu denumirea de Unitatea de
Management a Trezoreriei Statului, cu statut de direcţie generală.
La nivel teritorial:
a) În cadrul Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice
funcţionează Direcţia Trezorerie şi Contabilitate Publică, având
patru serivicii de specialitate:
- Serviciul de îndrumare şi verificare a activităţii
trezoreriilor locale;
- Serviciul de administrare şi contabilitate a contului
curent al trezoreriei;
- Serviciul buget şi contabilitate publică;
125
 - Serviciul de urmărire a activităţii de vânzare şi gestiune
a titlurilor de stat si certificatelor de trezorerie.
b) În cadrul Administraţiilor Finanţelor Publice:
- la nivelul municipiilor, funcţionează Direcţia Trezoreriei
şi Contablitate Publică;
- la nivelul oraşelor, funcţionează Serviciul Trezorerie şi
Contabilitate Publică;
- la nivelul comunelor, funcţionează Serviciul Trezorerie
şi Contabilitate Publică.
Operaţiunile derulate prin trezoreria statului sunt încasări şi
plăţi privind fonduri publice care privesc, în principal, următoarele:
a) veniturile şi cheltuielile bugetelor componente ale
sistemului de bugete publice;
b) veniturile şi cheltuielile bugetelor instituţiilor publice;
c) emiterea certificatelor de trezorerie pentru populaţie,
răscumpărarea acestora la scadenţă şi transformarea lor în
certificate de depozit;
d) datoria publică internă şi externă, inclusiv serviciul
datoriei publice interne şi externe;
e) alte venituri şi cheltuieli privind fonduri publice.

3. Funcţiile trezoreriei.
A) Trezoreria în calitate de casier.
Această funcţie implică două aspecte:
Execuţia de casă a încasărilor şi plăţilor.
Obiectul acestor operaţiuni îl reprezintă execuţia
operaţiunilor statului şi ale instituţiilor publice, respectiv ale
corespondenţilor.
126
 Trezoreria efectuează, în calitate de casier al statului un
mare număr de incasări şi plăţi. Acestea sunt, mai întâi, operaţiuni
prevăzute de legea bugetară, adică de venituri şi cheltuieli
bugetare propriu-zise, precum şi operaţiuni ale conturilor speciale
ale trezoreriei.
În calitate de casier al statului, trezoreria are ca sarcină
emisiunea titlurilor de împrumut public şi gestionarea datoriei
statului. În acest scop, ea poate beneficia de concursul băncilor
care folosesc ghişeele lor pentru plasarea împrumuturilor. Pentru
împrumuturile pe termen scurt, trezoreria joacă un rol important
în emisiunea bonurilor de tezaur.
Pe această cale, se urmăreşte asigurarea de lichidităţi
suficiente pentru efectuarea plăţilor în termenele stabilite,
conform angajamentelor asumate.
Asigurarea disponibilităţilor băneşti.
Sarcina fundamentală a trezoreriei este de a veghea ca în
fiecare moment să existe fonduri disponibile într-un cuantum
suficient pentru a face faţă cheltuielilor statului şi ale
corespondenţilor săi. Procurarea de bani pentru casieria publică
este prima dintre operaţiunile trezoreriei. Aceasta este legată de
mişcarea fondurilor în timp, determinată de termenele la care
devin exigibile încasările şi plăţile.
Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic.
Astfel, încasările şi plăţile sunt obiectul fluctuaţiilor monetare în
cursul anului.
La cheltuieli, există o anumită regularitate în ceea ce
priveşte nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se
execută parţial cheltuieli, serviciile publice utilizând cea mai
127
mare parte a creditelor lor încă neconsumate înainte de închiderea
exerciţiului, şi care riscă să fie anulate în virtutea regulii
anualităţii.
La venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă,
deoarece aceasta depinde de ritmicitatea activităţii economice,
mai ales în cazul impozitelor directe.
Aceste mişcări diferite în timp ale veniturilor şi
cheltuielilor se combină cu alte mişcări de fonduri excepţionale
(emisiunea de împrumuturi, rambursări în străinătate, amortizarea
datoriei publice) şi cu mişcările datorate operaţiunilor
corespondenţilor. Ele imprimă lichidităţilor trezoreriei mari
variaţii.
Prin aceste mişcări excepţionale, se pot degaja unele
mişcări constante în fluctuaţia lichidităţilor trezoreriei şi
succesiunea perioadelor de creşteri (lichidităţi abundente) şi
scăderi (lipsa de lichidităţi).
Asemenea perioade pot fi identificate în cadrul
trimestrelor, pe luni ale acestora, între trimestre, dar şi în cadrul
lunilor, între decadele acestora.
Echilibrarea resurselor trezoreriei.
Pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei
categorii de resurse:
a) Utilizarea fondurilor corespondenţilor.
Fondurile cele mai mari provin din depozitele
corespondenţilor (colectivităţi locale, instituţii publice,
intreprinderi publice şi altele).

128
 Trezoreria are posibilitatea să dispună de aceste fonduri în
intervalul până când respectivii corespondenţi îşi retrag din
conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii.
În ciuda centralizării fondurilor, disponibilităţile astfel
procurate de trezorerie pot fi insuficiente pentru asigurarea
lichidităţilor necesare. Această insuficienţă poate ţine de un
deficit bugetar important, precum şi de faptul că aceasta creează
un gol în casieria trezoreriei.
De asemenea, această insuficienţă poate să ţină de
deciziile luate de corespondenţi privind retragerea fondurilor lor
din conturi. În acest caz, trezoreria trebuie să procedeze la
alimentarea casieriei sale prin alte mijloace, şi anume: emisiunea
de bonuri de tezaur; avansurile acordate de Banca Centrală etc.
b) Emisiunea bonurilor de tezaur.
Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe
termen scurt şi mediu. Politica de emisiune a bonurilor de tezaur
se referă la alternativele operaţiunilor trezoreriei posibile de
folosit pentru a influenţa masa subscrierilor si presupune
stabilirea unui anumit procentaj al valorii bonurilor emise în
raport cu nivelul total al resurselor bugetare.
Bonurile de tezaur reprezintă forma curentă, obişnuită de
recurgere la împrumut ca mijloc de procurare a resurselor
publice. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se pot face regulat,
ele generand o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea
de ,,datorie flotantă”.

129
B) Trezoreria în calitate de bancher.
Rolul de bancher al trezoreriei are două forme. În primul
rând, trezoreria acţionează ca o bancă de depozit, ca o bancă de
afaceri, care furnizează capitalul unor intreprinderi pentru a le
asigura dezvoltarea.
În al doilea rând, trezoreria acţionează ca o banca de
emisiune şi, în acest fel, intervine în domeniul circulaţiei monetare.
Acoperirea golurilor temporare de casă şi a deficitului
înregistrat pe parcursul execuţiei bugetului de stat se efectuează
prin:
a) folosirea resurselor disponibile aflate în contul general
al trezoreriei statului. Legea finanţelor publice prevede că
asemenea resurse se pot folosi pentru finanţarea temporară a
deficitului înregistrat pe parcurs.
Atragerea acestor resurse reprezintă imprumuturi de stat
purtătoare de dobândă;
b) emisiunea, în primele zece luni ale fiecărui an, de
bonuri de tezuar sau alte instrumente specifice purtătoare de
dobândă şi cu scadenţă până la sfârşitul anului financiar.
c) împrumuturi acordate de Banca Naţională pe seama
resurselor de creditare ale acesteia. Termenul de rambursare este
de maxim 180 zile, iar dobânda se stabileşte la nivelul pieţei, pe
baza de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice.

C) Alte funcţii ale Trezoreriei.

a) Funcţia de administrator al banilor publici care constă
în ajustarea resurselor la sarcinile publice, adică echilibrarea
intrărilor cu ieşirile de fonduri pe ansamblul circuitului
130
trezoreriei, prin asigurarea securităţii resurselor disponibile pe
termen scurt, permiţând confruntarea cu nevoile imprevizibile.
Totodată, această funcţie presupune existenţa unei
distincţii între echilibrul bugetar şi echilibrul trezoreriei.
Trezoreria trebuie să asigure sudura între secvenţele
fluxurilor bugetare, pe parcursul anului bugetar, solicitând
împrumutul în numele statului.
În asemenea situaţii, funcţia de administrator se
prelungeşte cu aceea de casier de care se leagă sarcinile
contabilităţii şi ale controlului banilor publici.
Apelul la împrumuturi obligă trezoreria să ducă, în
numele statului, o politică activă a îndatorării, prin intervenţia sa
pe piaţa titlurilor de stat, pentru a obţine profit de pe urma
reducerii sau a extinderii costurilor datoriei.
b) Funcţia de intermediar financiar. Pe de o parte
trezoreria se împrumută pentru a acoperi un deficit, iar pe de altă
parte, poate acorda imprumuturi pentru a facilita fluxuri de
fonduri pentru împrumutaţi sau împrumutători.
În acest fel, funcţia de intermediar a trezoreriei este
similară celei a instituţiilor financiar-bancare, putând contribui în
numele statului la finanţarea sectoarelor prioritare.
În acest context, trebuie reţinut că trezoreria, în tabloul
operaţiunilor financiare din contabilitatea naţională, este numele
sub care figurează Statul, considerat în activităţile sale monetare
sau financiare.
c) Funcţia de mandatar al puterii publice. Trezoreria are
numeroase misiuni de autoritate publică în sectoarele financiar şi
economic.
131
 Astfel, trezoreria reprezintă instituţiile financiare care
depind de ea şi asupra câtorva îşi exercită influenţa sau
acţionează în nume propriu; veghează, împreună cu Banca
Centrală, la buna funcţionare a instituţiilor de credit; este acţionar
şi gestionar al proprietăţii publice, folosind mijloacele de acţiune
de care dispune statul, ca proprietar, făra a limita autonomia de
gestiune a managerilor acestor intreprinderi şi mai ales în
sectoarele concurenţiale, poate fi asociată la conducerea
instituţiilor financiare şi economice internaţionale, ca Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială ş.a.
d) Funcţia de supraveghetor al marilor echilibre.
Trezoreria publică este considerată un serviciu al statului care
asigură marile echilibre monetare şi financiare ale statului, atât
prin operaţiile de casierie, bancare şi de contabilitate publică,
precum şi prin activitatea de tutelă de finanţare şi de impulsionare
în domeniul economic şi financiar.
Prin operaţiunile pe care le efectuează, trezoreria
finanţelor publice îndeplineşte importante atribuţii şi anume:
a) casier al sectorului public, care se ocupă de încasarea
veniturilor, efectuarea plăţilor şi păstrarea disponibilităţilor;
b) realizarea execuţiei de casă a bugetelor componente ale
sistemului, adică a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat, a bugetelor locale, a bugetelor fondurilor speciale,
ş.a.
c) efectuarea controlului financiar preventiv asupra
încasării veniturilor, şi a încadrării cheltuielilor dispuse de
ordonatorii de credite în prevederile legii bugetare;

132
 d) atragerea disponibilităţilor din economie (de la instituţii
financiare, agenţi economici, populaţie) prin constituirea de
depozite şi prin împrumuturi de stat lansate în vederea asigurării
resurselor financiare pentru restructurarea şi retehnologizarea
unor sectoare din economie, acoperirea deficitului bugetar şi
altele;
e) efectuarea de plasamente financiare ale
disponibilităţilor statului existente temporar în conturile
trezoreriei;
f) gestionarea datoriei publice, prin primirea
împrumuturilor interne şi externe, prin folosirea acestora potrivit
destinaţiei prevăzute în contracte prin rambursarea creditelor la
scadenţă şi plata dobânzilor;
g) ţinerea evidenţei contabile a operaţiunilor privind
execuţia de casă a bugetului, pentru încasări şi plăţi, în
conformitate cu clasificaţia bugetară;
h) funcţionarea normală a sistemulul informaţional
contabil privind raportarea rezultatelor execuţiei bugetului de stat,
a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale şi a
fondurilor speciale.

133
 Cap. V CHELTUIELILE PUBLICE

1. Caracteristicile şi componentele cheltuielilor

publice.
Cheltuielile publice sunt alcătuite din acea parte a
raporturilor juridice ce constituie finanţele publice şi anume,
acele raporturi juridice ce iau naştere, se modifică sau se sting în
procesul repartizării şi întrebuinţării resurselor financiare publice
în scopul şi cu finalitatea întreţinerii autorităţilor statului,
serviciilor şi instituţiilor publice, satisfacerii cerinţelor social-
culturale şi a celorlalte trebuinţe colective.
Se impune a se face distincţie între cheltuielile publice şi
cele bugetare.

Componentele cheltuielilor publice. Cheltuielile publice

includ:
- cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice
centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare;
- cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor
administrativ teritoriale);
- cheltuielile finanţate din fondul asigurărilor sociale de
stat;
- cheltuielile organismelor internaţionale, finanţate din
resursele publice prelevate de la membrii acestora.

134
 Cheltuielile publice au trei caracteristici definitorii:
- are loc o întrebuinţare a unor fonduri băneşti;
- întrebuinţarea fondurilor băneşti este făcută de stat prin
autorităţile sau instituţiile sale publice ori prin unităţile
administrativ-teritoriale;
- fondurile băneşti sunt întrebuinţate în interes public.
Cu alte cuvinte, aşa cum se poate deduce şi din ceea ce
urmeaza, cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, însă nu
toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare.
Astfel există asemănări şi deosebiri între cheltuielile
publice şi cheltuielile bugetare:

Cheltuielile publice:
- cuprind toate cheltuielile care se efectuează prin
intermediul instituţiilor publice;
- sunt acoperite atât de la buget (central sau local), cât şi
din fondurile extrabugetare sau din bugetele proprii ale
instituţiilor, pe seama veniturilor realizate;
- dimensionarea şi repartizarea acestora rezultă direct din
necesitatea satisfacerii nevoilor publice.
Cheltuielile bugetare:
- cuprind cheltuielile înscrise în bugetele din cadrul
sistemului public de bugete;
- sunt acoperite doar de la buget (central, local, al
asigurărilor sociale de stat);
- dimensionarea şi repartizarea rezultă în urma aprobării
de către Parlament sau consilii locale.

135
 Pentru cunoaşterea modului în care sunt orientate resursele
financiare publice în utilizarea lor, au fost formulate, atât în
doctrina cât şi oficial şi legal, o serie de criterii de clasificare.

2. Clasificarea cheltuielilor.
În literatura de specialitate se utilizează mai multe tipuri
de clasificare a cheltuielilor publice.
A. Clasificarea economică.
Cheltuieli curente (de funcţionare) sunt destinate
asigurării bunului mers al activităţii instituţiilor publice,
finanţarea unor acţiuni publice, plăţile efectuate anumitor
categorii de persoane cu venituri insuficiente sau lipsite de
venituri. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut
şi au la bază ideea de contraprestaţie.
Cheltuielile de capital (de investiţii) sunt sume alocate din
bugetul de stat pentru realizarea unor bunuri publice cu caracter
durabil destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale
cum ar fi: construirea unor noi intreprinderi, construcţii de
autostrăzi, clădiri administrative, şcoli, spitale etc.
Clasificarea econonomică are următoarea structură:
a. Cheltuieli curente
Titlul I. Cheltuieli de personal
II. Cheltuieli materiale şi servicii
III. Subvenţii
IV. Transferuri
V. Plata dobânzilor
b. Cheltuieli de capital
Titlul VI. Cheltuieli de capital
136
 c. Rezerve
Titlul VII. Rezerve
In cadrul clasificării funcţionale, cheltuielile publice
cuprind:
Partea a-I-a:
Cheltuieli social-culturale;
Învăţământ;
Sănătate;
Cultură şi artă;
Asistenţă socială;
Alocaţii şi alte ajutoare pentru copii;
Pensii şi ajutoare IOVR (invalizi, orfani, văduve de
război), militari ş.a. persoane;
Alte cheltuieli social-culturale.
Partea a-II-a:
Asigurări sociale şi protecţie socială;
Cheltuielile asigurărilor sociale de stat;
Cheituielile fondului pentru pensia suplimentară;
Cheltuielile fondului pentru ajutor de şomaj.
Partea a-III-a:
Gospodărie comunală şi locuinţe
Partea a-IV-a:
Apărare naţională
Partea a-V-a:
Ordine publică
Partea a-VI-a:
Puterea şi administraţia de stat;
Preşedinţia ţării;
137
 Organele puterii legislative:
Organele judecătoreşti ale procuraturii:
Organele puterii executive.
Partea a-VII-a:
Acţiuni economice;
Cercetare ştiinţifică;
Prospecţiuni şi lucrări geologice;
Industria extractivă, energetică, metalurgică etc.
Agricultură, şi silvicultură, ape, mediu înconjurător;
Transport şi comunicaţii;
Alte acţiuni economice.
Partea a-VIlI-a:
Alte acţiuni
Partea a-IX-a:
Transferuri;
Transferuri din bugetul administraţiei centrale de stat.
Partea a-X-a:
Datoria publică;
Dobânzi aferente datoriei publice.
Partea a-XI-a:
Fondul de rezervă bugetară
B. Clasificarea funcţională.
Cheltuielile sunt grupate după profilul activităţii
instituţiilor publice. Acest criteriu este important pentru
repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate
şi obiective. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de
activitate consumă resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt
ordonatori de credite bugetare.
138
 În cadrul clasificării funcţionale cheltuielile publice se
grupează astfel:
Servicii publice generale (Autorităţi publice): Preşedenţia
României, Autorităţi legislative, Autorităţi judecătoreşti, Alte
organe ale autorităţilor publice, Autorităţi executive.
Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională:
Administraţie centrală, apărare naţională şi operaţiuni de
menţinere a păcii, acţiuni cu aliaţii euro-atlantici, poliţie,
protecţie şi pază contra incendiilor, jandarmerie, siguranţă
naţională, etc.
Cheltuieli socio-culturale: Învăţământ (preuniversitar,
liceal, superior, profesional, biblioteci, internate, cămine, cantine,
etc.), Sănătate (spitale, dispensare, sanatorii, etc.), Asistenţă
socială (creşe, servicii de ambulanţă, alocaţii, pensii, etc.).
Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe mediu şi ape.
Acţiuni economice: (Industrie, agricultură şi silvicultură,
transporturi şi comunicţii, etc.).
Cercetare ştiinţifică şi alte acţiuni.
Transferuri din bugetul de stat.
Împrumuturi acordate.
Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice.
Fonduri de rezervă: (rezervă bugetară şi fond de investiţie
la dispoziţia guvernului, s.a.).
C. Clasificarea administrativă. Acest criteriu este folosit
pentru repartizarea cheltuielilor pe ordonatorii de credite
bugetare: ministere, instituţii publice autonome, unităţi
administrativ-teritoriale.

139
 D. Alte criterii de clasificare a cheltuielilor publice:
- din punctul de vedere al cuprinderii lor în bugetul
statului (cheltuieli curente, ordinare ce sunt cuprinse în buget
periodic şi regulat şi cheltuieli extraordinare ce apar în mod
excepţional pentru acoperirea unor necesităţi excepţionale, secetă,
inundaţii, cutremur).
- din punctul de vedere al surselor de finanţare (cheltuieli
publice bugetare, extra-bugetare, sau finanţate din fonduri cu
destinaţie specială).
- ONU clasifică cheltuielile publice pe destinaţii, după
cum urmează: (servicii publice generale - administraţie, ordine
publică şi securitate, organe de justiţie; apărare - armată, cercetare
şi experienţe cu arme, participarea la blocuri militare, educaţie;
sănătate; acţiuni economice; servicii comunale).
- În bugetul de stat, al României clasificarea cheltuielilor
publice are următoarea structură:
Cheltuieli curente. (cheltuieli de personal, cheltuieli
materiale şi servicii, subvenţii, prime, transferuri, dobânzi,
rezerve).
Cheltuieli de capital.
Împrumuturi acordate.
Rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la
credite.

140
141
 Cap. VI CREDITUL PUBLIC

1. Definiţie.
În situaţiile în care veniturile bugetare ordinare se
dovedesc a fi insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice
sau când, în timpul execuţiei bugetare se înregistrează goluri
temporare de trezorerie, autorităţile publice apelează, de cele mai
multe ori, în vederea obţinerii de resurse financiare, la persoanele
fizice sau juridice deţinătoare de disponibilităţi băneşti în vederea
unui împrumut. Astfel, sub forma unor împrumuturi, sunt atrase
resurse financiare care au caracter extraordinar.
Împrumutul sau creditul public este obligaţie bănească
rezultată dintr-un contract prin care statul obţine fonduri de la
persoane fizice sau juridice (creditoare), angajându-se totodată să
ramburseze suma acestui împrumut împreuna cu cheltuielile
aferente acestuia (dobânzi, câştiguri etc.) într-o perioadà
determinată.
Altfel spus, creditul public ,,reprezintă împrumutul făcut
de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale de la persoane
fizice sau juridice, deţinătoare de mijloace băneşti, prin instituţii
specializate .. care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă
şi le încredinţează statului pentru o perioadă determinată de timp.
Având aceleaşi surse de constituire, respectiv sumele de
bani disponibile la un moment dat în economie, creditul public va
intra în concurenţă cu creditul privat.
142
 Principalul avantaj pe care l-ar avea creditorii la
împrumutul public îl reprezintă solvabilitatea statului, sau a
unităţilor administrativ-teritoriale.
Creditul public reprezintă împrumutul făcut de la
persoanele fizice sau juridice, deţinătoare de mijloace băneşti,
prin instituţiile specializate (bănci), care colectează
disponibilităţile baneşti de pe piaţă şi le încredinţează statului pe
o perioadă determinată de timp.
De regulă, împrumutul public este utilizat pentru
acoperirea necesităţilor de trezorerie, pentru necesităţile de
echilibru bugetar, pentru finanţarea serviciilor publice etc. Pentru
fiecare împrumut contractat, statul emite înscrisuri (titluri, hârtii
de valoare, obligaţiuni) de o anumită valoare. Valoarea
menţionată pe fiecare înscris împrumutului respectiv, reprezintă
valoarea nominală. Suma care poate fi obţinută pe înscrisul
respectiv prin vânzarea ei la bursă reprezintă valoarea reală.

2. Caracteristicile creditului public.

- are caracter voluntar şi contractual de drept public,
exprimând acordul de voinţă al părţilor. Statul stabileşte condiţiile
împrumutului, iar eventualii subscriptori pot accepta sau refuza
aceste condiţii, dar nu pot solicita tratament preferenţial;
- statul nu oferă subscriptorilor o garanţie specială în afară
de veniturile sale bugetare viitoare. Împrumutul reprezintă, de
fapt, o modalitate de anticipare a resurselor viitoare;
- împrumuturile de stat au caracter rambursabil, suma
subscrisă rambursându-se la un termen fix, sau amortizându-se
treptat;
143
 - împrumuturile sunt purtătoare de dobânzi sau de
câştiguri sau oferă ambele tipuri de avantaje.

3. Elementele tehnice ale creditului public.

Un împrumut de stat presupune stabilirea unor elemente
tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic şi în funcţie de
care eventualii subscriptori decid cu privire la oportunitatea unei
alocări a resurselor lor financiare disponibile pentru creditarea
statului.
Aceste elemente sunt cuprinse în conţinutul legii pe baza
căruia se emite împrumutul şi cuprind:
- Denumirea împrumutului, care apare şi este legat, în
general, de scopul şi destinaţia creditului;
- Valoarea totală a împrumutului. De regulă, se stabileşte
suma pană la care se primesc subscrierile (în cazul unui împrumut
limitat) sau nu stabileşte nici o sumă, precizând doar durata (în
cazul unui împrumut nelimitat);
- Valoarea nominală a înscrisurilor. Pentru fiecare
împrumut statul emite înscrisuri sub forma obligaţiunilor,
titlurilor, hârtiilor de valoare etc. Suma înscrisă pe aceste titluri
reprezintă valoarea nominală, respectiv creanţa pe care
deţinătorul titlului trebuie sa o încaseze de la stat;
- Valoarea reală a împrumutului. Aceasta reprezintă preţul
la care se vând sau se cumpără titlurile, atunci când ele sunt
tranzacţionate la bursă din dorinţa deţinătorilor de a-şi
răscumpăra mai repede banii plasaţi;
- Termenul de rambursare. Acesta reprezintă durata pentru
care se contractează împrumutul. Din acest punct de vedere
144
împrumuturile pot să fie cu termene precise de rambursare, fie
fără termene precise;
- Dobânda. Dobânda reprezintă preţul pe care statul îl
plăteşte unui creditor pentru utilizarea sumelor acestuia pentru o
perioadă de timp.
Remunerarea creditului pus la dispoziţia statului poate fi
reprezentată prin: dobândă, câştiguri, o combinaţie între dobândă
şi câştiguri sau alte tipuri de avantaje.
Rata dobânzii la creditul de stat trebuie să fie, teoretic,
apropiată de cea de la creditul bancar. Aceasta deoarece rata
dobânzii se formează prin confruntarea cererii cu oferta de
capitaluri, iar cererea statului face parte din cererea totală de
disponibilităţi băneşti, alături de cererea agenţilor economici şi
cea a populaţiei.

4. Plasarea imprumuturilor de stat.

- Plasarea prin subscripţie publică. Aceasta modalitate de
plasare se realizează prin intermediul Ministerului Finanţelor
Publice sau al unei instituţii specializate, împuternicită în baza
unei convenţii.
În cazul în care nu se limitează cuantumul împrumutului,
fiecare subscriitor poate efectua vărsăminte pentru întreaga sumă
subscrisă, fără restricţii.
Dacă împrumutul este limitat, fie subscrierile se
desfăşoară până la termenul stabilit şi dacă plafonul este depăşit
se limitează fiecărui subscriitor suma care poate fi vărsată, fie se
stabilesc limite de subscriere pe fiecare plasator.

145
 - Plasarea prin consorţii bancare. În acest caz se formează
un grup (sindicat) de bănci care efectuează plasarea împrumutului
la cererea autorităţilor.
Această modalitate de plasare a împrumuturilor de stat
este mai costisitoare din punct de vedere financiar, luând în
considerare comisioanele destul de ridicate care trebuie plătite
bancilor, dar mult mai comodă din punct de vedere tehnic.
- Plasarea prin vânzarea la bursa. Această modalitate este
utilizată pentru înscrisurile unui nou imprumut atunci când statul
doreşte să treacă neobservat, întru-cât vânzarea se face prin
intermediari, iar cumpărătorii nu ştiu dacă este vorba de înscrisuri
noi, emise recent sau unele vechi, vândute de cei care le deţin.
Această modalitate, deşi este discretă, comodă şi
necostisitoare, prezintă dezavantajul că o ofertă mare de astfel de
înscrisuri ar atrage scăderea cursului şi prin urmare şi a
randamentului financiar.

5. Rambursarea împrumuturilor de stat.

Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, din surse
stabilite prin dispoziţii legale, în general din trezoreria statului.
Statul îşi asumă, în mod expres, obligaţia de a răscumpara
titlurile de credit aferente împrumuturilor la termen. Această
rambursare a împrumuturilor de stat se poate face integral la o
scadenţă dată sau în mod eşalonat, pe o perioadă mai îndelungată.
În practica financiară se întâlnesc următoarele modalităţi
de rambursare a împrumuturilor de stat:

146
 - Rambursarea prin anuităţi. Această modalitate este
utilizată atunci când statul are un număr mai mic de creditori, cu
care convine condiţiile de rambursare.
În acest caz, începând din al doilea sau al treilea an de la
contractarea împrumutului, statul, achită atât dobânzile cat şi o
parte din credit. Anuităţile putând fi egale sau inegale, progresive
sau regresive.
- Rambursarea prin tragere la sorţi. Aceasta modalitate se
foloseşte în cazul unui număr mare de creditori ai statului. În
această situaţie, în momentul lansării împrumutului, se stabileşte
valoarea înscrisurilor care se va amortiza în fiecare an prin
tragere la sorţi.
- Răscumpărarea la bursa a înscrisurilor. Aceasta metoda
se practică în cazul în care legea care autorizează un împrumut
prevede că acesta nu poate fi rambursat înainte de scadenţă (sau
într-o anumită perioadă, determinată) şi deci statul nu poate
rambursa împrumutul prin anuităţi sau prin tragere la sorţi.
Prin răscumpărarea la bursa se pot retrage din circulaţie şi
titlurile aferente împrumuturilor perpetue.
Există, desigur, şi alte modalităţi de stingere a obligaţiilor
statului care decurg din împrumuturile contractate de acesta.
Este vorba de cazurile excepţionale când, statul intră în
incapacitate de plată, de depreciere monetară accentuată sau de
repudiere a obligaţiunilor financiare asumate.

6. Alte operaţiuni privind împrumuturile de stat.

147
 Titlurile de stat mai pot genera, de asemenea, operaţiuni
legate de modificarea nivelului ratei dobânzii sau a termenului de
rambursare.
Astfel, în perioade de scădere a ratei dobânzii, statul caută
să-şi diminueze efortul financiar legat de împrumuturile de stat
vechi cu cele ale unui nou împrumut, cu o dobândă mai mică.
Aceasta operaţiune se numeşte conversiune.
Ea poate fi obligatorie, facultativă sau anticipată. Inversul
operaţiunii de conversie se numeşte arozarea.
Arozarea intervine în cazul în care statul majorează
dobânda, în situaţia unor scăderi apreciabile ale cursurilor
obligaţiunilor de stat iar creditorii care deţin înscrisurile vândute
la bursă nu işi mai recuperează nici măcar suma subscrisă.
Astfel, crescând dobânda, statul doreşte să menţină
interesul pentru creditul public, pentru a nu întâmpina dificultăţi
mai târziu la plasarea unor noi împrumuturi.
În ceea ce priveşte modificarea termenului de rambursare,
statul procedează la operaţiuni de consolidare a datoriei scadente,
preschimbând înscrisuri pe termen scurt sau exigibile imediat cu
înscrisuri ale unui împrumut pe termen mediu, lung sau făra
termen.

7. Clasificarea împrumuturilor de stat:

a. În funcţie de termen:
- pe termen scurt (până la 1 an);
- pe termen mediu (2-3 ani, până la 5 ani);
- fără termen, de natura împrumuturilor perpetue.
b. În funcţie de locul de plasare (contractare):
148
 - Împrumuturi interne;
- Împrumuturi externe.
c. În funcţie de poziţia statului faţă de creditori:
- Împrumuturi contractate direct de către stat;
- Împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de
către unităţile administrativ-teritoriale sau alte entităţi în drept.
d. În funcţie de moneda în care se exprimă:
- împrumuturi publice în moneda naţională;
- Împrumuturi publice în monedă străină, care poate fi
creditor (dacă împrumutul este angajat din străinătate), o terţă
monedă străină.

8. Datoria Publică.
a. Datoria publică internă.
Datoria publica internă este partea din datoria publică,
care reprezintă totalitatea obligaţiilor statului, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de pe piaţa internă,
inclusiv sumele primite temporar din trezoreria statului.
Datoria publică internă cuprinde datoria publică
guvernamentală internă şi datoria publica locala internă, definită
astfel în, Legea datoriei publice, Nr. 313/26 iunie 2004, ca fiind,
totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, la
un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct
sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în
numele României, de pe pieţele financiare iar alin.4 defineşte
datoria publică locală ca fiind ,,totalitatea obligaţiilor financiare
interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, la

149
un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau
garantate de acestea de pe pieţele financiare”.
Datoria publică internă este generată de:
- împrumuturi pe termen scurt ale statului, primite de la
Banca Naţională pentru echilibrarea în execuţie a bugetului de
stat;
- emisiunea de bonuri de tezaur, în acelaşi scop;
- plasarea de înscrisuri pe termen mediu sau lung, prin
subscripţie publică, pentru procurarea de resurse necesare pentru
acoperirea deficitului bugetar anual;
- garanţii acordate de stat la credite bancare interne ale
agenţilor economici sau ale autorităţilor locale, pentru necesităţi
legate de obiective de maximă importanţă pentru economia
naţională.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care pot să apaăa ca
urmare a garanţiilor acordate de stat la creditele bancare interne
se constituie ,,Fondul de risc pentru garanţii interne”. Acest fond
se alimentează din:
- sumele încasate de la persoanele juridice, reprezentând
comisionul negociat sub formă de cotă procentuală la valoarea
împrumutului garantat sau angajat.
Guvernul apelează la împrumuturi pentru necesităţi ca:
finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a
deficitelor din anii precedenţi ale bugetelor asigurărilor sociale de
stat, până la alocarea de sume cu această destinaţie, finanţarea
deficitelor ternporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi bugetului Trezoreriei statului din exerciţiul
curent şi refinanţarea datoriei publice guvernamentale, în
150
condiţiile acceptate de Ministerul Finanţelor Publice; menţinerea
în permanenţă a unui sold corespunzător în contul general al
Trezoreriei statului, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice;
finanţarea unor proiecte sau a unor necesităţi aprobate prin
hotărâre a Guvernului; susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei
valutare; alte situaţii prevăzute de lege.
Împrumutul de stat reprezintă o obligaţie garantată de un
contract, prin care statul obţine fonduri de la o persoană fizică sau
juridică creditoare şi se angajează să le ramburseze împreună cu
dobânda şi cu alte costuri, într-o perioadă specificată.
Prin garanţie de stat se înţelege angajamentul asumat de
stat în contul şi în numele statului de către Guvern prin Ministerul
Finanţelor Publice, în calitate de garant, de a plăti la scadenţă
obligaţiile nedatorate ale garantatului, în condiţiile legii.
Pe baza aprobărilor date de Guvern, Ministerul Finanţelor
Publice este autorizat să garanteze, în numele şi în contul statului,
credite bancare interne, pe termen scurt, mediu sau lung,
contractate de agenţi economici de la băncile comerciale pentru:
realizarea programelor de restructurare aprobate de organele şi
autorităţile legal constituite; constituirea stocurilor la principalele
produse strategice necesare economiei naţionale; realizarea
lucrărilor agricole;
- producţia cu ciclu lung de fabricaţie destinată exportului;
obiectivele de investiţii de interes naţional.
Acordarea garanţiilor este condiţionată de acceptarea de
către Ministerul Finanţelor Publice a clauzelor cuprinse în
contractele de credit încheiate între agenţii economici şi băncile
comerciale, dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în
151
depozite reprezentând disponibilităţi în fondul de risc pentru
garanţiile de stat pentru împrumuturi interne, după deducerea din
acestea a alocaţiilor de la bugetul de stat sumele reprezentând
încasări din majorările de întârziere aplicate pentru neplata în
termen a comisioanelor de risc, echivalente cu majorările de
întârziere stabilite pentru neplata impozitelor datorate bugetului
de stat;
Sumele primite de la bugetul de stat în completarea
fondului de risc pentru garanţiile de stat pentru împrumuturile
interne, în condiţiile prevăzute de lege; - alte sume legal
constituite cu aceasă destinaţie.
Din Fondul de risc pentru împrumuturile interne garantate
de stat se pot efectua numai plăţile care rezultă din executarea
scrisorilor de garanţie.
b. Datoria publică externă este acea parte din datoria
publică care reprezintă totalitatea obligaţiilor statului, provenind
din împrumuturi de pe piaţa externă, contractate direct sau
garantate de stat. Datoria publică externă cuprinde datoria publica
guvernarnentală externă şi datoria publică locală externă.
Împrumuturile externe contractate de stat se obţin pe bază de
acorduri internaţionale şi prin plasamente de titluri de valoare pe
pieţele financiare internaţionale.
Datoria publică externă cuprinde:
- Datoria externă brută în sens larg (toate obligaţiile ţării
faţă de strainătate);
- Datoria externă brută în sens restrâns. Nu cuprinde:
- împrumuturi pe termen scurt (sub un an);

152
 - investiţii directe (nu au termene de rambursare sau de
lichidare);
- aporturi nerambursabile (asistenţă financiară multilaterală);
- Împrumuturi externe cu o perioadă de graţie de 10-15
ani;
- Împrumuturi acordate de unii creditori externi
sucursalelor, filialelor sau reprezentanţelor lor în condiţii mai
avantajoase;
- Împrumuturi contractate de persoane fizice sau juridice
negarantate de autorităţi competente;
- Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a
instituţiilor din sistemul său, cuprinde:
- sume datorate de stat unor creditori publici şi privaţi în
valută, bunuri, servicii, cu o perioadă de rambursare de peste un
an;
- sume datorate de persoane private, garantate de autorităţi
publice;
Nu cuprinde:
- datoriile persoanelor private către străinătate,
negarantate de autoritatea publică;
- datoria din tranzacţiile cu F.M.I;
- datoria care poate fi achitată în moneda debitorului,
conform opţiunii debitorului;
- sume datorate unor creditori rezidenţi în străinătate,
pentru care au fost stabilite termene de achitare;
- Datoria externă netă, reprezintă diferenţa dintre activele
publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele
deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată. Datoria externă
153
netă include numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de
străinătate.
Datoria publică externă nu cuprinde:
- tranzacţiile cu F.M.I., cu excepţia împrumuturilor
acordate de fondurile financiare (pentru echilibrarea balanţei de
plăţi externe);
- datoria rambursabilă în monedă naţională;
- investiţiile directe de capital străin;
- datoria pe termen scurt (cu scadenţa iniţială mai mică de
un an).
Formele datoriei externe:
- Datorie publică externă (obligaţiile externe contractate
prin debitori publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi
organismele publice autonome);
- Datorie cu garanţie publică (obligaţiile externe
contractate prin debitori privaţi, a căror rambursare este garantată
printr-un organism public);
- Datorie privată negarantată (obligaţiile externe
contractate de debitori privaţi).
Cuantificarea datoriei publice.
1. În funcţie de termenul pentru care se contractează
împrumuturi:
- datorie publică pe termen scurt (flotantă);
- datorie publică pe termen mediu şi lung (consolidată);
2. În funcţie de calitatea creditorilor:
- datorie publică brută (fiind dată de valoarea totală a
împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate acestea);

154
 - datorie publică netă (în care nu intră valoarea
împrumuturilor plasate la instituţiile statului).

155
 Concepte şi expresii necesare înţelegerii
dreptului bugetar

Administraţie financiară. Structură organizatorică din

cadrul Direcţiei Finanţelor Publice care urmăreşte aşezarea şi
încasarea veniturilor statului, exercită controlul asupra respectării
obligaţiilor de plată către buget.

Administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor.

Ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în
legătură cu: înregistrarea fiscală, declararea, stabilirea, verificarea
şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi soluţionarea
contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.

An bugetar. Perioada pentru care se elaborează, aprobă

execută bugetul de stat, care începe la 1 ianuarie şi se încheie la
31 decembrie a fiecărui an.

Aparat fiscal. Totalitatea organelor fiscale şi de control

ale statului care au ca atribuţii principale: aşezarea şi perceperea
impozitelor şi taxelor; urmărirea şi controlul respectării legislaţiei
din domeniu şi îndeplinirii obligaţiilor fiscale de către
contribuabili.

156
 Asiguraţii prin sistemul asigurărilor sociale de stat.
Angajaţii care datorează contribuţii individuale de asigurări
sociale; persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract
individual, persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii
elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive,
legislative sau judecătoreşti, persoanele care realizează un venit
brut, pe un an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii
brute pe economie.

Asigurări sociale de stat. Sistem de formare a unor

fonduri, prin contribuţia angajaţilor şi a angajatorilor, la bugetul
asigurărilor sociale de stat şi de utilizare a lor pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii, precum şi pentru
piaţa pensiilor de asigurări sociale de stat.

Asigurări sociale de sănătate. Sistem de finanţare a

ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură acoperirea unui pachet
de servicii de bază, prin fondul naţional unic de asigurări de
sănătate.

Asiguraţi în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini
şi apatrizi cu domiciliul sau reşedinţa în România, care au
obligaţia plăţii unei contribuţii de asigurări de sănătate.

Autonomie locală. Principiu aşezat la baza administraţiei

în unităţile administrativ-teritoriale, care reflectă capacitatea unei
colectivităţi de a reglementa şi administra independent, în cadrul
157
unui stat, o serie de treburi publice, în cadrul legii şi în beneficiul
cetăţenilor.

Autorităţi ale administraţiei publice locale deliberative.

Consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Autorităţi ale administraţiei publice locale executive.

Primarii oraşelor, comunelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, primarul general al municipiului
Bucureşti, preşedinţii consiliilor judeţene.

Autorizare bugetară. Aprobare dată ordonatorilor de

credite de a angaja şi/sau de a efectua plăţi într-o perioadă dată, în
limita creditelor bugetare aprobate.

Bon de tezaur. Titlu de credit emis de stat (Ministerul

Finanţelor Publice) pentru contractarea de împrumuturi pe termen
scurt în vederea acoperirii unor goluri bugetare.

Buget. Document ce cuprinde estimarea veniturilor şi a

cheltuielilor băneşti ale autorităţilor administraţiei de stat centrale
sau locale, ale unei instituţii, societăţi comerciale. Cu o anumită
perioadă de timp (de regulă 1 an).

Buget de stat. Principala componentă a bugetului general

consolidat care reflectă resursele financiare şi destinaţia lor
pentru serviciile furnizate de administraţia centrală de stat.
158
 Buget general consolidat. Ansamblul bugetelor din
cadrul unei ţări agregate şi consolidate, care formează un întreg,
şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, bugetele fondurilor speciale.

Bugete locale Documente în care se prevăd şi aprobă în

fiecare an veniturile şi cheltuielile comunei, oraşului,
municipiului şi judeţului.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Instituţie

publică, autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică,
ce administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de
sănătate.

Clasificaţia veniturilor bugetare. Grupare obligatorie a

veniturilor bugetare, în funcţie de natura lor, în toate etapele
procesului bugetar, pe capitole şi subcapitole.

Colectivitate teritorială. Totalitatea locuitorilor din

unităţile administrativ-teritoriale.

Concesiune. Raport contractual prin care activităţi

economice, servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii
autonome şi terenuri proprietate de stat sunt acordate unor alte
persoane pe bază de licitaţie publică şi cu condiţia ca prin
concesionare să se asigure un venit fix anual, cel puţin egal cu
media beneficiilor nete realizate prin exploatarea, în ultimii 5 ani,
a obiectului concesiunii. Venitul nu poate fi mai mic decât rata
159
dobânzii Băncii Naţionale aplicată la valoarea estimată a
concesiunii.

Consolidarea bugetului. Operaţiune de eliminare a

transferurilor de sume între două bugete componente ale
bugetului consolidat, în vederea eliminării dublei evidenţieri.

Contravenţie. Faptă de nerespectare a prevederilor legale

privind impozitele şi taxele care prezintă un pericol social mai
mic. Contravenţiile sunt reglementate prin legile fiscale. Pot fi
considerate contravenţii: fapte ale persoanelor fizice, juridice şi
ale angajaţilor regiilor autonome şi societăţilor comerciale, prin
care nu se respectă normele legale ce reglementează impozitele şi
taxele, cum sunt: nedepunerea la termenele prevăzute de lege a
declaraţiilor de înregistrare fiscală, a declaraţiilor de impunere.
Contravenţia se sancţionează prin aplicarea de amenzi.

Contribuabil. Persoană fizică, persoană juridică sau orice

entitate fără personalitate juridică ce are obligaţia prin lege să
plătească un impozit la bugetul general consolidat.

Contribuabilii în sistemul public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale. Asiguraţii, care datorează
contribuţii individuale de asigurări sociale; angajatorii; asiguraţii
care pot fi asimilaţi angajatorului; persoanele care încheie
contract de asigurare socială; instituţia statului care administrează
fondul pentru plata ajutorului de şomaj.

160
 Contribuţia individuală pentru asigurări sociale. Sumă
datorată de asiguraţi care desfăşoară activităţi pe bază de contract
individual de muncă, funcţionari publici; persoane care îşi
desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în
cadrul autorităţii executive, legislative şi judecătoreşti, membrii
cooperaţiilor ai organizaţiilor meşteşugăreşti; persoanele care
desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţii civile, cu
excepţia beneficiarilor unei pensii de limită de vârstă.

Contribuţia de asigurări sociale datorată de

angajatori. Reprezintă diferenţa dintre cotele de contribuţii de
asigurări sociale, stabilite prin legea anuală a bugetului de stat, în
funcţie de condiţiile de muncă, şi contribuţia individuală de
asigurări sociale.

Contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi

boli profesionale. Sume datorate la Fondul naţional de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale de către
angajatori, pentru persoanele asigurate obligatoriu prin efectul
legii, şi anume: persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui
contract de muncă, inclusiv funcţionarii publici; persoanele care
îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite
în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti,
precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei
meşteşugăreşti; şomerii, pe toată durata efectuării practicii
profesionale în cadrul cursurilor organizate; ucenicii, elevii şi
studenţii, pe toată durata efectuării practicii profesionale.

161
 Credit. Împrumut acordat de o persoană fizică sau
juridică, numită creditor (imprumutător), sub formă de bani,
mărfuri, unei alte persoane fizice sau juridice, numită debitor
(împrumutat), pe principiul rambursabilităţii şi al plăţii unei
dobânzi.

Datorie publică. Totalitatea sumelor băneşti datorate de

stat, la un moment dat, provenite din împrumuturi interne şi
externe pe termen scurt, mediu sau lung, contractate în nume
propriu sau garantate de acesta.

Datorie publică locală. Totalitatea obligaţiilor de plată,

la un moment dat, ale unei autorităţi a administraţiei publice
locale, rezultate din acorduri şi contracte de împrumut interne şi
externe.

Deficit bugetar Sumă cu care cheltuielile bugetare

autorizate pentru un an bugetar depăşeşte veniturile bugetare
ordinare din cursul anului respectiv.

Direcţia Finanţelor Publice. Instituţie publică la nivel

judeţean care asigură fundamentarea şi înfăptuirea politicii
financiare promovate de Guvern, urmărirea şi încasarea
veniturilor statului, gestionarea fondurilor cu destinaţie specială,
exercitarea controlului şi intărirea disciplinei financiare,
exercitarea controlului asupra administrării şi utilizării
mijloacelor financiare ale instituţiilor publice, asupra îndeplinirii
obligaţiilor regiilor autonome şi societăţilor comerciale faţă de
162
stat, stabilirea unor măsuri în vederea realizării ritmice a
veniturilor bugetare.

Disciplină bugetară. Comportamentul autorităţilor,

instituţiilor şi persoanelor fizice şi juridice faţă de principiile de
constatare şi incasare a impozitelor, precum şi faţă de normele de
efectuare a cheltuielilor din bugetul de stat şi bugetele locale.

Domeniu privat al unităţii administrativ-teritoriale.

Bunurile mobile şi imobile, altele decât cele de interes public,
intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de
lege.

Domeniu public. Bunuri care, potrivit legii sau prin

natura lor, sunt de uz ori de interes public.

Domeniu public de interes local. Bunuri care, potrivit

legii sau prin natura lor, sunt de uz public şi aparţin unităţilor
administrativ-teritoriale.

Domeniu public de interes naţional. Bunuri care,

potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz public şi aparţin
statului.

Echilibru bugetar. Principiu aşezat la baza elaborării şi

executării bugetului de stat, bugetelor locale şi bugetului
asigurărilor sociale, care presupune balansarea veniturilor cu
cheltuielile din cursul unui an bugetar.
163
 Execuţie bugetară. Etapă a procesului bugetar în cadrul
căreia se încasează veniturile prevăzute în buget pentru exerciţiul
respectiv şi se efectuează cheltuielile, în limita şi potrivit
destinaţiei stabilite prin bugetul anului respectiv.

Exerciţiu bugetar. Perioada de timp pentru care se

elaborează şi în care se execută bugetul, care este de un an.
Exerciţiul bugetar în România începe de la 1 ianuarie şi se
termină la 31 decembrie.

Extras de rol. Document care reflect date din registrul de

rol nominal unic, în vederea urmăririi creanţelor fiscale la
domiciliul contribuabilului.

Fondul naţional unic pentru asigurări sociale de

sănătate. Se constituie pe seama contribuţiei datorate de
angajatori şi salariaţi şi este utilizat pentru plata serviciilor
medicale.

Fondul naţional de asigurare pentru accidente de

muncă şi boli profesionale. Se formează pe seama unei
contribuţii, în cote procentuale aplicate la fondul de salarii şi se
foloseşte pentru acoperirea cheltuielilor privind accidentele de
muncă şi bolile profesionale.

Fonduri speciale. Resurse ce sunt prevăzute, printr-o

reglementare specială, să se mobilizeze şi să se administreze de
către anumite organe ale administraţiei centrale de stat, pentru a
164
satisface în mod direct anumite cerinţe: ocrotirea sănătăţii,
solidaritatea socială, protecţia persoanelor handicapate,
dezvoltarea sistemului energetic etc.

Împrumut. Operaţiune financiară prin care o persoană

fizică sau juridică îşi procură de la o instituţie de credit sau de la
o altă persoană o sumă de bani, cu obligaţia să o restituie la un
anumit termen, numit scadenţă, şi să plătească o dobândă.

Ordonatori de credite. Conducătorii instituţiilor publice

investiţi cu dreptul de a dispune de credite bugetare aprobate prin
bugetul instituţiilor respective, precum şi de a finanţa instituţiile
publice din subordine. În funcţie de instituţiile pe care le conduc,
ordonatorii de credite sunt de mai multe feluri.

Ordonatori principali de credite (de gradul I). Sunt

miniştrii şi conducătorii instituţiilor centrale de stat care depind
de bugetul central, iar pe plan local, conducătorii organelor
administraţiei locale de stat care au bugete proprii de venituri şi
cheltuieli. Ordonatorii principali de credite primesc credite
bugetare direct de la Ministerul Finanţelor Publice respectiv, de la
Administraţiile Financiare şi au dreptul de a dispune de acestea
pentru finanţarea cheltuielilor instituţiilor pe care le conduc, în
limita prevederilor din bugetele de venituri şi cheltuieli, precum
şi de a repartiza credite bugetare pentru nevoile instituţiilor din
subordine (ordonatorii secundari şi terţiari de credite).

165
 Ordonatori secundari de credite (de gradul II). Sunt
conducătorii instituţiilor cărora li se repartizează resursele
bugetare necesare de către ordonatorii principali, atât pentru
acoperirea cheltuielilor acestora, cât şi pentru repartizarea
creditelor ordonatorilor terţiari aflaţi în subordine.

Ordonatori terţiari de credite (de gradul III). Sunt

conducătorii instituţiilor bugetare, împuterniciţi de ordonatorii
principali sau secundari să utilizeze creditele bugetare pentru
nevoile proprii ale instituţiilor pe care le conduc, cu respectarea
prevederilor din bugetele de venituri şi cheltuieli.

Organe fiscale. Sunt reprezentate de Agenţia Naţională

de Administrare Fiscală, unităţile sale teritoriale şi
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei
publice locale, care au atribuţii pe planul constatării, aşezării şi
urmăririi încasărilor din impozite, taxe şi contribuţii.

Procedură bugetară. Etapele consecutive de elaborare,

aprobare, execuţie, încheierea execuţiei, controlul execuţiei şi
aprobarea execuţiei bugetului de stat şi a bugetelor locale.

Serviciul datoriei publice. Reflectă cheltuielile cu

rambursarea datoriei respective, inclusiv cheltuielile privind plata
dobânzilor, comisioanelor şi alte cheltuieli aferente.

Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări

sociale. Ansamblu de norme juridice prin care statul se angajează
166
să încaseze contribuţii de asigurări sociale şi să asigure protecţia
persoanelor din câmpul muncii, în cazul pierderii capacităţii de
muncă sau depăşirii unei anumite vârste, pe baza principiilor
egalităţii, solidarităţii, obligativităţii, contributivităţii, repartiţiei
şi autonomiei.

Statul, în calitate de subiect al raportului juridic fiscal.

Este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale.

Titluri de credit. Documente scrise care reflectă un drept

de creanţă, respectiv o obligaţie de plată a unui debitor şi care
urmează să fie achitată la o scadenţă.

Trezoreria statului. Instituţie publică din cadrul

Ministerului Finanţelor Publice care încasează veniturile
bugetare, eliberează sumele în vederea efectuării cheltuielilor
publice, gestionează veniturile extrabugetare, datoria publică.

167
168