UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ JUSTINIAN PATRIARHUL

REFERAT LA ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

Student

Bányai Rafael

Grupa 1

An II

Teologie Pastorală
 Mediul academic este spațiul unde orice persoană, indiferent de statutul cultural,
social sau religios se raportează la el, ca fiind modelul ori valoarea de referință atunci
când caută răspunsuri cu privire la ceea ce este etic, sau cum ar spune Kant : “Ce
trebuie să fac?”

Ne întrebăm adesea dacă întotdeauna putem găsi răspunsurile potrivite acestei

întrebări, deplin justificate, într-o lume în care se caută “Care este adevărul” nu
“Cine este adevărul”?!

Etica zilelor noastre deși nu se vrea să rămână între pierdutele ramuri ale filosofiei,
fiind greu accesibilă, în fața trâmbițatei științe, ea este din ce în ce mai mult lăsată
să concureze cu întrebări derivate cum ar fi : “Ce slujește intereselor / nevoilor
mele?!”, “Cum pot să ajung la ce îmi doresc?!”, ori “Cine mă poate obliga să nu
spun ceea ce gândesc?!”

Dacă vechii filosofi porneau în căutarea lor de la întrebări : “Ce este binele?”, ori
“Ce este răul?”, azi acestea nu mai sunt decât rareori rostite și cel mai adesea nu la
nivel personal ci doar ca simple meditații așternute pe hârtie la comandă ori chiar
mai rău într-un document electronic, care își va pierde valoarea prin simplul fapt că
este undeva stocat și fără accesul facil care ar putea înfierbânta mintea și inima cuiva.

Dar fiindcă în demersul acesta începem a lega etica de integritatea academică, mă

voi opri la un aspect întâlnit real în mediul universitar.

Știm că cel mai adesea ne lovim în jurul nostru de tot felul de “aprecieri” făcute
la adresa noastră a tuturor. Ne-am obișnuit cu ele într-un mod ciudat deși, o parte din
noi nu ne simțim deloc în largul nostru. Unii mai “spiritali” le numesc glume, ori își
spun că au umor și se laudă cu aceasta. Cei mai mulți nu reacționează fiindcă
adresantul, fie este într-o poziție superioară (socială, cel mai adesea), fie lasă
impresia aceasta și reușește să-și domine “victima”, fie bunul simț al celui umilit,
nu-i permite să-l înfrunte.

Acest lucru l-am trăit ca student al acestei Facultăți din partea unui cadru
universitar. Nu știa nimic despre mine, însă a crezut că statutul său superior îi poate
permite orice afirmații la adresa mea în fața tuturor studenților participanți la
întâlnire. Era evident că nici nu se aștepta la o apărare, fiindcă se vedea foarte sigur
de poziția sa. Dar stimatul profesor, deși avea multe cunoștințe în domeniul său, nu
știa un lucru și anume că, tăcerea mea nu era nicicum faptul că îi recunoșteam dreptul
de a face judecăți îmbrăcate în așa-zise glume și cu atât mai mult nu însemna o
aprobare a ceea ce spunea, era doar educația ce nu-mi permitea să înfrunt un om cu
câțiva zeci de ani mai vârstnic decât mine.

Deși a trecut ceva timp de atunci, mă gândesc că șansa de a scrie acum despre
această întâmplare este un fel special în care îmi pot lăsa în urmă acest episod, chiar
dacă poate ecoul lui încă mai răsună în mintea și inima colegilor mei.

Codul de etică și deontologie profesională, ce există la nivelul întregii Universități

și stabilește reguli care trebuie respectate în timpul procesului de desfășurare al
cursurilor și seminariilor de către studenți și profesori, s-a dovedit în cazul mai sus
menționat doar un document fără importanță. Dacă atitudinea măcar a unei părți din
corpul profesoral ar fi sancționat, fie și verbal fapte ca aceasta, ori altele ce încalcă
acest cod, ar fi fost vizibil și pentru studentul tânăr, ce acum își formează caracterul,
că nu toți aprobă tacit acestea, uitând până ce și de iubirea creștină.

Calitatea umană și profesională a unora dintre distinșii profesori reușește adesea

să ne însenineze, după episoade mai puțin dorite, și să aprindă în noi dorința de a le
urma exemplul. Însă, ca să reușim cât mai mulți ar fi necesară trezirea conștiinței
etice a tuturor, pentru a se ridica la înalta misiune de adevărați modelatori de
caractere.