Metodologia Cercetarii Psihologice Id

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODULUL:
METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE
Curs pentru învăţământ la distanţă
Prof.univ.dr. Margareta Dincă
- 2014 -
CUPRINS
INTRODUCERE..........................................................................................................9
Unitatea de studiu I. Generalități privind cercetarea în psihologie.............................20

Obiectivele unităţii de studiu......................................................................................21
Cunoştinţe preliminare................................................................................................21
Resurse necesare şi recomandări de studiu.................................................................21
I. Generalităţi privind cercetarea în psihologie...........................................................22
I. 1. Scurt istoric al cercetării în psihologie............................................................22
I. 2. Principiile cercetării ştiinţifice........................................................................23
I. 3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane.................................................25
I. 4. Principiile de bază ale metodologiei calitative................................................27
Rezumat......................................................................................................................32
Cuvinte cheie..............................................................................................................32
Teste de autoevaluare.................................................................................................32
Concluzii.....................................................................................................................33
Unitatea de studiu II. Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi

raportul de cercetare...................................................................................................34
II. Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi raportul de cercetare..36
II. 1. Standarde etice...............................................................................................36
II. 2. Structura raportului de cercetare....................................................................40
Rezumat......................................................................................................................43
Cuvinte cheie..............................................................................................................43
2
Concluzii.....................................................................................................................44
Unitatea de studiu III. Generarea și formularea problemelor de cercetare.................45

III. Generarea şi formularea problemelor de cercetare...............................................47
III. 1. Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor.....47
III. 2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative...49
III. 3. Operaţionalizarea conceptelor......................................................................54
Rezumat......................................................................................................................55
Cuvinte cheie..............................................................................................................56
Concluzii.....................................................................................................................56
Unitatea de studiu IV. Generarea și formularea ipotezelor........................................57

IV. Generarea şi formularea ipotezelor......................................................................59
IV. 1. Condiţiile de formulare a ipotezelor.............................................................59
IV. 2. Etapele formulării ipotezelor........................................................................61
Rezumat......................................................................................................................64
Cuvinte cheie..............................................................................................................64
Concluzii.....................................................................................................................65
Unitatea de studiu V. Metode şi design-uri de cercetare............................................66

3
V. Metode şi design-uri de cercetare..........................................................................68
V. 1. Designuri de cercetare: clasificare.................................................................68
V. 2. Design-uri descriptive....................................................................................70
V. 3. Design-uri experimentale...............................................................................72
Rezumat......................................................................................................................74
Cuvinte cheie..............................................................................................................74
Concluzii.....................................................................................................................75
Unitatea de studiu VI. Tipuri de design experimental................................................76

VI. Tipuri de design experimental..............................................................................78
VI. 1. Design-uri multigrup (al grupurilor independente, corespondente şi
naturale)..................................................................................................................78
VI. 2. Design-uri monogrup (complet şi incomplet)..............................................82
VI. 3. Design-uri complexe de cercetare................................................................85
Rezumat......................................................................................................................85
Cuvinte cheie..............................................................................................................86
Concluzii.....................................................................................................................86
Unitatea de studiu VII. Metode descriptive................................................................87

VII. Metode descriptive..............................................................................................89
VII. 1. Metoda observației.....................................................................................89
VII. 2. Ancheta.......................................................................................................94
VII. 3. Metoda chestionarului.................................................................................94
VII. 4. Metoda interviului.......................................................................................99
VII. 5. Definirea conceptului de „eşantionare“.....................................................101
VII. 6. Tipuri de eşantionare.................................................................................104
4
Rezumat....................................................................................................................106
Cuvinte cheie............................................................................................................107
Teste de autoevaluare...............................................................................................107
Concluzii...................................................................................................................107
Unitatea de studiu VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului

uman.........................................................................................................................108
Obiectivele unităţii de studiu....................................................................................109
Cunoştinţe preliminare..............................................................................................109
Resurse necesare şi recomandări de studiu...............................................................109
VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman...................110
VIII. 1. Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale.................110
VIII. 2. Analiza arhivelor......................................................................................111
Rezumat....................................................................................................................115
Cuvinte cheie............................................................................................................115
Concluzii...................................................................................................................116
Unitatea de studiu IX. Cercetări pe un singur subiect..............................................117

IX. Cercetări pe un singur subiect............................................................................119
IX. 1. Studiul de caz.............................................................................................119
IX. 2. Analiza de caz.............................................................................................121
IX. 3. Metoda biografică.......................................................................................124
Rezumat....................................................................................................................126
Cuvinte cheie............................................................................................................126
Concluzii...................................................................................................................127
Unitatea de studiu X. Cercetarea Calitativă..............................................................128

5
X. Cercetări Calitative..............................................................................................130
X. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal............................130
X. 2. Etapele cercetării calitative..........................................................................132
X. 3. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie.......136
Rezumat....................................................................................................................137
Cuvinte cheie............................................................................................................138
Concluzii...................................................................................................................138
Unitatea de studiu XI. Metode calitative de cercetare..............................................140

XI. Metode calitative de cercetare............................................................................142
XI. 1. Observaţia participativă..............................................................................142
XI. 2. Monografia.................................................................................................144
XI. 3. Interviul comprehnesiv...............................................................................147
XI. 4. Tipuri de interviu comprehensiv...............................................................149
XI. 5. Design-ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv..............151
XI. 6. Focus grupul...............................................................................................152
XI. 7. Metode şi tehnici similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor...............153
XI. 8. Reguli de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului....................................154
XI. 9 Avantaje şi limite ale Focus grupului .........................................................157
Rezumat....................................................................................................................158
Cuvinte cheie............................................................................................................159
Concluzii...................................................................................................................160
Unitatea de studiu XII. Metoda analizei de conţinut................................................161

6
XII. Metoda analizei de conţinut..............................................................................163
XII. 1. Analiza de conţinut cantitativă.................................................................163
XII. 2. Analiza de conţinut calitativă....................................................................167
Rezumat....................................................................................................................170
Cuvinte cheie............................................................................................................171
Concluzii...................................................................................................................171
Unitatea de studiu XIII. Metoda incidentului critic..................................................172

XIII. Metoda incidentului critic................................................................................174
XIII. 1. Metoda incidentului critic (analogia formală, analiza structurală şi
fenomenologică, analiza jocurilor).......................................................................174
XIII. 2. Aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale,
drumul critic..........................................................................................................178
Rezumat....................................................................................................................180
Cuvinte cheie............................................................................................................181
Concluzii...................................................................................................................181
Unitatea de studiu XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor.................182

XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor...............................................184
XIV. 1. Metoda sociometrică................................................................................184
XIV. 2. Reţelele de comunicare............................................................................187
XIV. 3. Stilurile de conducere..............................................................................189
Rezumat....................................................................................................................191
Cuvinte cheie............................................................................................................191
7
Concluzii...................................................................................................................191
Bibliografie...............................................................................................................193
INTRODUCERE
8
1. Scopul şi obiectivele disciplinei
Prezentul curs studiază principiile metodologice de bază ale cercetării

psihologice, precum şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele
cercetării, tehnici, instrumente teoretice şi aplicative de lucru.
Pe parcursul acestei unități de studiu vor fi prezentate conceptelor de bază cu

care operează metodologia cercetării psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor
de aplicare a acestora în practică.
2. Cerinţe preliminare
Pentru a înțelege conceptele prezentate pe parcursul cursului de Metodologia

cercetării psihologice studentul trebuie să aibă cunoștințe generale și de specialitate
care sunt dobândite prin parcurgerea cursurilor de Introducere în psihologie,
Sociologie, Psihologie Experimentală.
3. Conţinutul materialului de studiu
Modulul de studiu este structurat pe unităţi de învăţare, după cum urmează:
Unitatea 1 : Generalități privind cercetarea în psihologie
Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor“.

În ştiinţele sociale, metodologia are două scopuri: analiza critică a activităţii de
cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Activitatea de cercetare presupune utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi
a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o structură de ordine, un program după
care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop“
(Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter specific
care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ş.a.). Tehnicile de
cercetare sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al abordării
fenomenelor studiate (chestionarul, interviul ş.a.). Procedeele reprezintă un mod de
utilizare a instrumentelor de cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de
observaţie, ghidul de interviu, caietul test ş.a.) de care se slujeşte cercetătorul pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane“
9
Unitatea 2: Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi raportul
de cercetare
„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să

păstreze şi să protejeze drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998).
Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a

orienta şi preciza responsabilităţile psihologilor în cele patru domenii de activitate
descrise în urma studiilor de cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt:
cercetare şi evaluare, intervenţie terapeutică, aplicaţii organizaţionale şi evaluare.
Codul propune o serie de principii care privesc responsabilitatea, competenţa,
standardele legale, expunerile publice, confidenţialitatea, bunăstarea clientului,
relaţiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană,
cercetarea în psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele
etice pe care trebuie să le respecte psihologul, atât în cercetare cât şi în alte domenii
de activitate.
Unitatea 3: Generarea și formularea problemelor de cercetare
Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei

de cercetare. În psihologie, ca de altfel în orice altă ştiinţă, există surse recunoscute
de „inspiraţie“ pentru formularea unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente
surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute în domeniu sau din domeniile
conexe, evenimentele de viaţă cotidiană, activitatea curentă, comenzile sociale.
Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea depinzînd
opţiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea
obiectivelor şi a ipotezelor. Obiectivele şi ipotezele cercetării sunt „propoziţii
interogative care statuează relaţiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).
O altă operaţie specifică şi necesară în debutul oricărei cercetări în ştiinţele

umane este „operaţionalizarea conceptelor“. Operaţionalizarea reprezintă procesul de
convertire a conceptelor în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfăşoară în
trei etape: definirea conceptelor, stabilirea indicatorilor şi stabilirea indicilor.
Unitatea 4: Generalizarea și formularea ipotezelor
O ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să ghideze cercetarea,

să asigure un răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor.
10
Pentru a formula o ipoteză de cercetare corectă este necesar ca informaţiile cu privire
la problematica aflată în studiu să fie corectă şi completă. Aceasta obligă la o bună
cunoaştere a teoriilor ştiinţifice existente în domeniul în care se încadrează studiul.
Un al doilea deziderat al formulării ipotezelor îl reprezintă precizarea locului pe care
îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul informaţiilor existente (se
continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context, sau se verifică o
teorie prin utilizarea unei metodologii noi ş.a.). Respectarea acestor deziderate
permite formularea adecvată şi precisă a ipotezelor şi integrarea cercetărilor pe care
le orientează în corpul de cunoştinţe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu-
se pe informaţii fragmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluţiei
ştiinţei.
Unitatea 5: Metode și design-uri de cercetare
Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor şi implicit a

cercetărilor. În funcţie de caracterul cantitativ sau calitativ al modalităţilor de
evaluare psihologică se diferenţiază metode calitative şi cantitative. În funcţie de
relaţia care se stabileşte între cercetător şi subiect se pot distinge între cercetări
descriptive (fără intervenția cercetătorului), studii experimentale (cu intervenţia
cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecţi al căror comportament se
analizează (monogrup, multigrup, monosubiect).
Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive şi

experimentale. Fiecare categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în
funcţie de diferite criterii cum ar fi timpul de desfăşurare a cercetării, numărul de
subiecţi ş.a. Toate aceste clasificări se utilizează simultan pentru a defini cât mai clar
calităţile unui studiu. Exemplu: putem spune despre un design că este descriptiv,
longitudinal şi monosubiect.
Unitatea 6: Tipuri de design experimental
Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situaţii

artificiale (în mod obişnuit în laborator) pentru a izola procese, funcţii sau trăsături
psihice pe care vor să le cerceteze. Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a
unei funcţii psihice este practic imposibilă, iar în aceste condiţii concluziile şi
dezvoltările teoretice care urmează unui studiu experimental trebuie să ia în
considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa
rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
11
Selecţia grupurilor de subiecţi se face în baza presupunerii iniţiale a
comparabilităţii lor. Astfel, dacă un grup are rezultate diferite de cel de-al doilea
putem presupune că este efectul acţiunii unei variabile independente. În practică se
utilizează cel mai frecvent două de căi de selecţie a subiecţilor, randomizată şi
contrabalansată.
Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot

fi la rândul lor cu una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o
variabilă independentă pot fi: multigrup (grupuri corespondende, grupuri
independente, grupuri naturale) şi monogrup. Experimentele cu mai multe variabile
independente presupun un design complex de cercetare.
Unitatea 7: Metode descriptive
Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune

accesul direct la obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinaţie cu
alte tehnici de cercetare cum sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul
documentelor, studiul corelaţional etc.
Ancheta este și ea tot o metodă descriptivă de culegere a datelor care

subsumează două tehnici: chestionarul şi interviul. Chestionarul este metoda cea mai
comună de anchetă foarte utilizat deoarece prezintă o serie de avantaje, dintre care
cel mai important este timpul relativ scurt de culegere a datelor. Interviul poate fi
considerat o variantă orală a chestionarului.
Tehnicile de eşantionare presupun definirea a patru concepte şi anume:

populaţie generală, cadru de eşantionare, eşantion, element. Eşantionul este o
populaţie numeric selectată dintre acei care sunt incluşi în cadrul de eşantionare
(primii zece studenţi din bibliotecă). Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute
pe un grup stabilit conform regulilor eşantionării depind de gradul de
reprezentativitate.
Unitatea 8: Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman
Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative

şi / sau de completare a metodelor descriptive (observaţia şi ancheta). Acestea sunt
importante prin ele însele, dar sunt utilizate cel mai frecvent în scopul validării
concluziilor obţinute cu alte mijloace de evaluare. Observaţia şi ancheta sunt metode
specifice cercetărilor descriptive şi metodele indirecte ale comportamentului se
utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor
12
documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile
fizice, identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament
s-a dezvoltat. Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei
instituţii sau a oricărui grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste
surse de informaţii (documente arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea
experimentelor naturale.
Unitatea 9: Cercetări pe un singur subiect
În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la

nivelul performanţelor medii şi se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice
persoană care dispune de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică
caracterul nomotetic al ştiinţelor psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu
extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de subiecţi asemănători din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare idiografică a fenomenelor
psihice.
Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă şi presupune analiza

comportamentului unui individ în condiţii strict determinate. El poate fi utilizat fie ca
o exemplificare a unor rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o sursă de idei
pentru studii nomotetice.
Analiza de caz este o metodă de culegere de informaţii, de ordonare a

acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex
al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic.
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei
persoane, şi poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor
fenomene sociale ceea ce presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup şi
se numeşte biografie socială.
Unitatea 10: Cercetarea calitativă
Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi

cuantificate. Spre exemplu: procedurile de decizie într-o echipă de lucru,
reprezentările şi valorile constitutive ale unei culturi.
Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la

strategii identice cu cele utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de
13
specialitate, cerinţele sociale etc.), fie apelând la strategii specifice cum este „tehnica
grupului nominal“.
Pentru a realiza scopurile propuse printr-un demers calitativ – descrieri

științifice ale desfăşurării unor fenomene sociale sau cauzele dezvoltării unor
comportamente individuale sau de grup, este necesar să se respecte o traiectorie
specifică acestui tip de demers ştiinţific. Spre exemplu, dacă într-o abordare
cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de
cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cercetare urmează o
etapă de „validare externă“.
Validarea externă, care poartă şi numele de „criteriu de confirmare externă“,

se bazează pe prezumţia „cercetătorul este inapt să fie obiectiv“ şi presupune
prezentarea orală a rezultatelor unui grup de experţi.
Unitatea 11: Metode calitative de cercetare
Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de

psihologie socială. Observaţia participativă reprezintă o metodă specific calitativă
care presupune implicarea (participarea) directă a cercetătorului în activitatea
grupului ţintă. Utilizarea ei obligă la respectarea principiilor care o fundamentează, şi
anume: neutralitatea, integrarea în grup, verificarea datelor postfactum.
Monografia, definită de Frederich le Play şi abatele de Tourville în secolul

XIX, se dezvoltă în contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia
reprezintă studiul complet şi detaliat al tuturor aspectelor funcţionării unei entităţi
umane şi sociale. Prin entitate socială şi umană se înţelege un grup social cum ar fi o
organizaţie, o familie, un sat ş.a.
Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în

etnologie şi psihologie clinică. Ulterior metoda este aplicată şi în studiile asupra
motivaţiei, în studiile de psihologie organizaţională şi în cele cross-culturale.
Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele
cantitative. În cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze)
rezultatele. Tehnicile utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul
metodei este K. Lewin, care în 1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor
mici. În prezent, o regăsim în studiile de piaţă şi în sondajele de opinii. În
mod frecvent ea se folosește în etapa preliminară a unei cercetări (având ca scop
precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru verificarea
concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
14
sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor
mici. De o deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup.
Criteriile privesc numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile
de relaţionare ş.a.
Unitatea 12: Metoda analizei de conținut
Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a

reduce întregul conţinut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate
imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezintă anumite caracteristici de
interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de conţinut este frecvent utilizată în studiile
psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă şi calitativă. Analiza de conţinut
este metoda care urmăreşte să genereze inductiv o teorie asupra unui fenomen
cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă a
datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).
Analiza de conţinut presupune analiză calitativă a bazei de date şi un algoritm prin
care se construieşte un edificiu conceptual. Analiza de conţinut presupune o
activitate metodică de culegere a datelor, dar şi o „lecturare teoretică nuanţată“ a
fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se dezvoltă progresiv
prin succesiunea operaţiei de culegere de date cu aceea de analiză a acestora până se
ajunge la definirea riguroasă a conceptelor. Operaţiile specifice analizei de conţinut
nu au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente.
Cele şase operaţii (etape) presupun trecerea de la codificarea iniţială a informaţiilor
la categorizare, relaţionare, integrare, modelare şi teoretizare. Etapa finală, de
teoretizare, denumită de Iluţ (1997) „producerea raportului“ implică o serie de
operaţii specifice cum sunt: eşantionarea teoretică (în sensul reţinerii categoriilor
care se repetă pe parcursul analizei şi reprezintă trăsături caracteristice ale
fenomenului studiat), inducţia analitică (presupune căutarea „cazului negativ“),
verificarea implicaţiilor teoretice (strategie de validare care presupune determinarea
valorii practice a concluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eşantion de date).
Unitatea 13: Metoda incidentului critic
15
Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de
Flanagan în 1954 şi se numeşte metoda incidentului critic. Această metodă este o
variantă a analizei de caz, ea presupune culegerea de informaţii despre situaţii sau
factori care au determinat un salt esenţial, pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui
individ sau a unei organizaţii.
Metoda presupune utilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală,

generalizarea descrierilor fenomenologice, analiza structurală şi fenomenologică,
colectarea, interpretarea globală şi generalizarea informaţiilor, analiza jocurilor,
determinarea şi formalizarea ciclurilor repetitive din interacţiuni).
Unitatea 14: Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor
În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la
nivel de grup social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970),
astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi
socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea
reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare
în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile precum factorii
socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al
membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de
comunicare descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune şi de funcţionalitate.
4. Recomandări de studiu
Fiecare unitate de studiu trebuie parcursă în timpul recomandat, precizat

iniţial. Dacă sunt dificultăţi în înţelegerea rapidă a conceptelor descrise în unităţile
de studiu atunci trebuie consultată bibliografia recomandată.
Toate unităţile de studiu sunt alcătuite după o structură unitară, fiind descrise
următoarele aspecte: obiective, cunoștințe preliminarii, resurse necesare și
recomandări de studiu, durata medie de parcurgere a unității, subiectele teoretice
aferente acesteia, un rezumat, cuvinte cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Pentru o identificare facilă a subpunctelor enumerate mai sus, pe parcursul
materialului, acestea vor fi semnalizate cu pictograme, după cum urmează:
16
OBIECTIVE
CUNOȘTINȚE PRELIMINARE
RESURSE BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE PARCURGERE A

UNITĂȚII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI AFERENTE

UNITĂȚII
17
REZUMAT
CUVINTE CHEIE
TESTE DE AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
5. Recomandări privind evaluarea
Pentru a asigura acumularea informaţiilor esenţiale din cadrul fiecărei

unităţi de studiu studentul trebuie să îşi verifice cunoştinţele prin rezolvarea testelor
de evaluare. Rezolvarea corectă a testelor de evaluare asigură un nivel mediu de
competenţe pentru fiecare unitate de studiu.
18
6. Test de evaluare iniţială
1. Care sunt modalitățile de colectare a datelor în psihologie.
2. Care sunt elementele definitorii pentru un experiment psihologic.
3. La ce se referă variabilele independente și cel dependente în psihologie.

Dați exemple!
19
Unitatea 1.
Generalități privind cercetarea în psihologie
Cuprins
Unitatea de studiu I. Generalități privind cercetarea în psihologie.............................14

I. Generalităţi privind cercetarea în psihologie...........................................................16
I. 1. Scurt istoric al cercetării în psihologie............................................................16
I. 2. Principiile cercetării ştiinţifice........................................................................17
I. 3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane.................................................19
I. 4. Principiile de bază ale metodologiei calitative................................................21
Rezumat......................................................................................................................25
Cuvinte cheie..............................................................................................................26
Concluzii.....................................................................................................................26
20
Obiectivele unităţii de studiu
La sfârşitul acestei unităţi studentul va putea:
- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii

cercetării în psihologie;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte şi
raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi concepte de bază ale
metodologiei;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.
Cunoştinţe preliminare
Pentru a înţelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie

să aibă cunoştinţe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
Resurse necesare şi recomandări de studiu
Resurse bibliografice obligatorii:

1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării ştiinţifice,
Bucureşti, Editura Renaissance.
2. Chelcea Sergiu (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice,
Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 60 de

minute.
21
I. Generalităţi privind cercetarea în psihologie
I. 1. Scurt istoric al cercetării în psihologie
Cercetarea socială (sau a societăţii umane, a comunităţilor umane) nu este o invenţie

a ştiinţelor moderne.
 Socrates a cercetat caracteristicile structurale ale societăţii greceşti prin

prisma filosofiei şi a ştiinţelor politice. Studii empirice asupra socialului s-au
semnalat anterior.
 Hipocrat, Thales, Anaximandres, Xenophon, Aristotel pot fi consideraţi

pionierii ştiinţelor sociale. Din scrierile lor se pot decupa fragmente care
întrunesc calificativul de ştiinţific şi în care sunt utilizate metode descriptive
şi comparative.
 Aceste metode sunt preluate de cercetătorii europeni şi dezvoltate pentru ca în

secolul XIX să asistăm la o explozie a ştiinţelor sociale. Le Play
investighează condiţiile de muncă ale muncitorilor apelând la metoda
monografiei. Bootes, în Marea Britanie, utilizează observaţia participativă în
studiul activităţilor din atelierele de lucru. Tehnici similare au fost utilizate în
Norvegia şi Danemarca. Creşterea conflictelor sociale pe fundalul dezvoltării
industriale au motivat cercetătorii să-şi intensifice eforturile în găsirea
explicaţiilor reale ale problemelor şi soluţionarea lor.
 Debuturile paradigmei pozitiviste şi implicit a analizei cantitative sunt legate

de filosoful francez A. Comte, întemeietorul sociologiei. În 1848, Comte
descrie caracteristicile filosofiei pozitiviste şi introduce metoda pozitivistă în
cercetare, metodă care predomină în ştiinţele sociale până la mijlocul
secolului XX. Pozitivismul este adoptat de şcoala americană de psihologie.
Aici cercetarea socială este instituţionalizată şi se dezvoltă în cadrul
universităţilor. Departamentul de cercetare al Universităţii Columbia este
orientat pe studii de psihologie socială, institutul Gallup este recunoscut
pentru studiile asupra opiniei publice. Până în 1960 ştiinţele socio-umane pot
fi caracterizate ca fiind pozitiviste atât din punctul de vedere al teoriei, cât şi
22
al metodelor. Se utilizează observaţia, experimentul, rezultatele sunt
cuantificate şi aparatura statistică este foarte elaborată.
 Debuturile analizei calitative sau a metodelor calitative în ştiinţele socio-

umane sunt marcate de empirismul idealist al Şcolii de la Chicago (1920).
Cercetările efectuate de Thomas şi Znaniecki asupra caracteristicilor
atitudinale ale emigranţilor polonezi din S.U.A. reprezintă unul dintre primele
studii de tip calitativ. Debutul real al cercetărilor calitative (comprehensive)
are loc în anii 1960 când în literatura anglo-saxonă se defineşte conceptul de
analiză calitativă, ca o modalitate de cercetare care-şi are originea în
sociologia comprehensivă (Weber) şi în fenomenologie (Husserl). În Anglia,
cercetările calitative se dezvoltă în cadrul antropologiei sociale, iar în Franţa
în cadrul etnologiei.
I. 2. Principiile cercetării ştiinţifice
Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual

sau de grup) depinde de respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001)
enumeră o serie de principii metodologice printre care: principiul unităţii dintre
teoretic şi empiric, principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie,
principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ.
Conform principiului unităţii dintre teoretic şi empiric în cercetarea

ştiinţifică, cunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică (concretă de
cercetare), iar datele obţinute astfel conferă valoare de adevăr intuiţiei teoretice.
Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie pune în discuţie
relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de
ce apare şi se derulează într-un anume fel un fapt sau un comportament social nu este
acelaşi lucru cu a-l explica. De exemplu, putem înţelege intuitiv cauzele care conduc
la apariţia unor mişcări sociale, dar acest lucru nu garantează corectitudinea,
obiectivitatea şi realismul concluziilor. A explica presupune a descoperi, a demonstra
şi a susţine cu argumente concrete cauzele care au condus la apariţia mişcărilor
sociale. Concluziile se vor baza pe fapte concrete şi reale, nu pe simple intuiţii.
Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a
metodelor statistice (specific cantitative) şi a metodelor cazuistice (specific
calitative).
23
Cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt procese
complexe care presupun structuri teoretice bine definite. Din acest motiv, înainte de a
începe să descriem procedurile cercetării ştiinţifice, sunt necesare câteva precizări
referitoare la conceptele de paradigmă, metodologie, metodă şi tehnică.
Paradigma, sau teoria, reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care
realitatea este percepută. Acest set de informaţii presupune o descriere a socialului şi
modalităţi de înţelegere a lui. Paradigma este o explicaţie sau o teorie foarte generală
asupra lumii, care poate sta atât la baza unor abordări de tip pozitivist (cantitativ –
descriptiv) cât şi comprehensiv (calitativ). Aşadar, paradigmele se pot clasifica în
două categorii, paradigme care stau la baza interpretării pozitiviste şi paradigme care
stau la baza interpretării comprehensive.
Alţi cercetători clasifică paradigmele în trei categorii:
 paradigme pozitiviste, care stau la baza studiilor pozitiviste şi neopozitiviste;
 paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în ştiinţele sociale:

fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza, etnologia,
etnografia, sociolingvistica;
 paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism.
Metodologia se poate defini în cel puţin două sensuri. Într-un sens, metodologia este
considerată identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular,
incluzând informaţiile teoretice adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru
verificarea ipotezelor propuse. În acest sens fiecare cercetare are o metodologie
distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie care diferă de la un
studiu la altul. Utilizând această definiţie, ajungem cu uşurinţă la concluzia că:
„există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect să
considerăm şi să denumim această accepţiune proiect de cercetare şi nu metodologie
(Sarantakos, 1994).
O altă accepţiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor

principii teoretice bine definite. În acest caz ea oferă studiului o structură dependentă
de tipul de paradigmă (teorie) la care aderă cercetătorul şi reprezintă un ghid al
cercetării. Aşadar, metodologia rezultă din paradigmă şi nu din modelul de cercetare.
În conformitate cu această definiţie vom avea metodologii calitative şi cantitative,
24
dependente de paradigma care defineşte standardele şi principiile necesare pentru
alegerea metodelor.
Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru

culegerea şi prelucrarea datelor.
Într-un anume sens metodele sunt a-teoretice şi a-metodologice, pentru că

putem utiliza aceleaşi metode indiferent de paradigma şi metodologia cărora li se
supune cercetarea (spre exemplu, metoda observaţiei poate fi utilizată în amândouă
tipurile de studii).
Tehnica este un concept definit relativ ambiguu în literatura de specialitate.

Vom considera tehnica un demers operaţional al cercetării. Spre exemplu, metoda
este ancheta, iar chestionarul şi interviul sunt tehnici.
I. 3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane
Cercetarea calitativă a fost aşa cum era de aşteptat deseori comparată cu

cercetarea cantitativă. Această opoziţie care pare a se creiona este doar relativă. O
cercetare riguros ştiinţifică considerăm că în fapt obligă la împletirea celor două
tipuri de metode. Este necesar să stabilim exact deosebirile între cele două tipuri de
cercetări.
Cercetarea pozitivistă, cantitativă. Din punct de vedere epistemologic,

paradigma pozitivistă căreia i se supun cercetările cantitative consideră că
evenimentele, faptele, informaţiile care se obţin prin metode descriptive şi
experimentale pot fi analizate într-un mod neutru şi obiectiv. Cu alte cuvinte,
pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului (o conduită externă
„care reproduce“ ad integrum trăirile interne), care poate fi măsurată de cercetător
absolut obiectiv. Subiectivitatea, identificată ca eroare, sau posibilă eroare, poate fi
conform acestei perspective eliminată prin concordanţa observaţiilor (vezi principiul
obiectivităţii din psihologia generală) şi verificarea experimentală. Cu cât numărul
cazurilor de analizat este mai mare, cu atât certitudinea rezultatelor creşte.
„Cantitativiştii“ pun mai puţin preţ pe detalii, insistând pe numărul de cazuri.
Cercetările cantitative, prin caracterul ştiinţific riguros, adică matematic al metodelor
sale şi prin condiţiile ferme de selecţie a eşantioanelor de subiecţi permit controlul
25
rezultatelor şi generalizarea lor. Dealtfel, utilizarea matematicii în cercetările sociale
este unica modalitate de a asigura caracterul ştiinţific, susţin adepţii acestei abordări.
Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:
 realitatea este obiectivă, simplă;
 fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care

trăieşte, la fel cum lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urmare,
sarcina psihologilor şi sociologilor este să descopere legităţile care dirijează
comportamentul uman;
 datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale. Ceea

ce înseamnă că informaţia care se obţine prin aplicarea unei probe este o
informaţie neutră şi care nu se asociază cu calificative de tipul bun sau rău;
 ştiinţele sociale şi cele naturale se conduc după aceeaşi logică şi au aceleaşi

fundamente metodologice.
 explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte
construcţia teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea
de concepte şi proceduri formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate
de alţi cercetători prin utilizarea unui aparat matematic comun;
 demersul logic al teoriilor este deducţia.
Cercetarea comprehensivă şi calitativă. Paradigma comprehensivă căreia i se

supun cercetările calitative consideră pe de o parte că psihismul nu este integral
prezent în comportamentul manifest, şi pe de altă parte neagă teza independenţei
posibile între conduita de măsurat, observat şi percepţia ei obiectivă. Conform acestei
teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G. Devereux precizează în 1980 că
în ştiinţele socioumane trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar trăsăturile
acestuia ca individualitate umană sunt vrând-nevrând implicate în activitatea
de cercetare şi pot influenţa rezultatele. Ca urmare, cercetătorul va trebui să
apeleze la observaţia participativă (în locul observaţiei sistematice, propuse de
pozitivişti) care obligă la implicarea directă, nemediată. Pentru a îndrepta neajunsul
propriei noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi total obiectivi), autorul propune
validarea de semnificaţie ca moment obligatoriu al cercetărilor calitative. Această
metodă se aseamănă cu principiul obiectivităţii, bine cunoscut în psihologia generală,
şi anume, validarea de semnificaţie este obţinută printr-o analiză obiectivă şi critică a
datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup neutru. Aceşti „alţii“
26
(în sensul utilizat de Pavelcu) pot fi cercetători sau specialişti în acelaşi domeniu.
Dacă raportul (intermediar sau final) este apreciat ca fiind inteligibil şi coerent,
atunci cercetarea este obiectivă. Datele de cercetare calitativă nu pot fi generalizate,
dar nici nu îşi propun acest scop. Ea ţinteşte la o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, cu alte cuvinte mai puţine cazuri,
dar mai multe detalii.
I. 4. Principiile de bază ale metodologiei calitative
Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie

cantitativă“, sau „un supliment al metodelor cantitative“, sau „o alternativă a
acestora“. Considerăm punctul de vedere conform căruia metodologia calitativă este
o alternativă la metodele tradiţionale a fi cel mai apropiat de adevăr cu precizarea că
metodologia calitativă s-a structurat în timp şi presupune o serie de caracteristici
proprii. Chiar dacă aşa cum vom vedea ea nu este atât de diversă, de extinsă precum
„adversara“ sa metodologia cantitativă.
Lamneck în 1988 formulează principiile metodologiei calitative. Acestea sunt:
 Principiul deschiderii. Cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată,

prin ipoteze şi proceduri care să îi limiteze evoluţia. Ipotezele reprezintă un
scop al cercetării, nu o condiţie.
 Principiul comunicării. Studiile calitative presupun întotdeauna directa

participare a cercetătorului şi implicit comunicarea face-to-face între acesta şi
participanţi. Participarea cercetătorului, implicarea directă nu trebuie
înţeleasă ca o dependenţă a acestuia de respondent, ci ca un travaliu comun
pentru a obţine un maxim de informaţii despre realitate. Participanţii
definesc, explică şi interpretează realitatea, în timp ce cercetătorul selectează
ceea ce este esenţial, comun, definitoriu pentru faptul social.
 Principiul realităţii sociale ca proces. Scopul cercetărilor este acela de a

identifica modul de construire a pattern-urilor comportamentale (individuale
sau sociale) şi de a defini sensul acţiunilor umane.
 Principiul reflexivităţii şi analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau

sens este considerat a fi reflexul contextului în care a luat naştere. Analiza
acestora presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările
contextuale.
27
 Principiul explicaţiei. Cercetătorul explică în amănunt participanţilor la
cercetare ce se aşteaptă de la ei şi care este procedura de lucru. Analiza
datelor are scopul de a descrie şi teoretiza un proces social.
 Principiul flexibilităţii. Metodologia calitativă este flexibilă din multe puncte

de vedere (spre exemplu, în alegerea metodelor şi a procedeelor), iar designul
se poate schimba pe parcursul cercetării în funcţie de cerinţele contextului.
Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:
 se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, nu de experimente de laborator;
 utilizează analiza inductivă, care presupune selecţia datelor esenţiale dintr-un

număr mare de elemente de amănunt;
 se ocupă de cercetări holistice în sensul în care fenomenul social este înţeles

şi analizat ca un sistem complex, care în totalitate are o semnificaţie diferită
alta decât suma părţilor componente;
 colecţionează date calitative, detaliate, descrieri de „amănunte sociale“;
 presupune participare personală şi raţionamente de tip insight, ceea ce

înseamnă că cercetătorul nu poate apela la operatori de interviu;
 abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care

presupune abilitatea de adaptare la schimbările care intervin. Se consideră că
nu se poate lucra conform unui plan antestabilit, structurat, ordonat şi „bătut
în cuie“, căci societatea este evolutivă şi tocmai această evoluţie trebuie
descrisă;
 orientată pe unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz

este unic şi ca urmare trebuie cercetat ca atare;
 utilizează analiză contextuală, ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment

social într-un cadru istoric şi temporal bine definit;
 obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea de a

rămâne neutru şi în acelaşi timp de a percepe empatic trăirile subiecţilor
studiaţi;
 cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să

se poată mişca independent. (Patton, 1993).
28
Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi calitativă
Metodologia cantitativă Metodologia calitativă
1.
Considera
rea Obiectivă, simplă, unică, Subiectivă, problematică,
realităţii măsurabilă holistică, un construct social.
psihologi
ce
Raţionamente nomologice, Rationamente non-deterministe,

2. Relaţia
care permit stabilirea de fără utilizarea relaţiei cauză-efect
cauză –
relaţii cauzale şi în explicaţii. Interesează
efect
corelaţionale. cauzalitatea circulară şi simbolică
3.
Aprofundarea şi descrierea
Abordare Negarea complexităţii
complexităţii
a realităţii
4.
Deductiv, nomotetic, bazat pe Inductiv, idiografic, interpretativ,
Demersul
reguli stricte verificabile logica descoperirii.
logic
Calitative, cu mai puţin interes

Cantitative, matematice,
5. pentru statistică, analiză calitativă
utilizarea statisticii „in
Metodele respectând principiul validării de
extenso“
semnificaţie
Poate fi pasiv, interpretează

6. Rolul informaţiile, nu este obligat Activ, ia parte direct la cercetare,
cercetător să participe la cercetări este implicat, nu se utilizează
ului putând utiliza operatori de operatori de interviu
interviu ş.a.
7.
Modalităţ
Generalizări inductive, Generalizări analitice sau
i de
abordări nomotetice conceptuale
generaliz
are
29
I.5. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor
Americani, APA)
În anii ’80, Asociaţia Psihologilor Americani (APA) precizează în urma unor

studii patru domenii principale de activitate în psihologie. Fiecare domeniu
presupune o serie de activităţi specifice.
Un prim domeniu este cel de cercetare şi evaluare, care presupune activităţi

cum ar fi:
 definirea unor probleme de studiu (întrebări la care trebuie sa găsim un

răspuns);
 elaborarea unui proiect – program de cercetare (include şi metodologia);
 colectarea datelor (informaţiilor) necesare pentru a soluţiona problema;
 interpretarea informaţiilor şi evaluarea lor;
 redactarea unui raport de cercetare care în cazul în care metodologia este de

tip calitativ este urmat de o evaluare externă;
 publicarea rezultatelor cercetării.
Al doilea domeniu este cel al intervenţiei terapeutice, care implică o serie de

activităţi cum ar fi:
 planificarea strategiilor de intervenţie şi fixarea unor obiective realiste;
 acceptarea supervizării;
 modificarea terapiei şi reorientarea pacientului dacă este necesar;
Al treilea domeniu este cel al aplicaţiilor organizaţionale (organizaţie = orice

grup care funcţionează cu un anumit scop), care implică o serie de activităţi cum ar
fi:
 evaluarea necesarului de resurse umane;
 acordarea de asistenţă în modificarea programelor sau a sistemelor de lucru;
 stabilirea unor relaţii de colaborare cu membrii organizaţiei respective;
 obţinerea consimţământului de a participa la activităţile de cercetare;
30
Al patrulea domeniu este cel de diagnostic şi evaluare şi se referă la procedeuri
de evaluare şi stabilire a caracteristicilor unei populaţii sau a unui individ. Implică
activităţi cum ar fi:
 selecţia instrumentelor sau tehnicilor ce se vor utiliza;
 adaptarea lor (traducerea, validarea, stabilirea de etaloane);
 administrarea probelor respective;
 interpretarea rezultatelor;
 validarea datelor de evaluare cu alte tipuri de informaţii obţinute despre

populaţia sau persoana respectivă.
Domenii în care este utilizată predominant metodologia calitativă (conform

Jacob, 1988):
 Ecologia umană, ştiinţa care se ocupă de descrierea pattern-urilor

comportamentale cotidiene;
 Ecopsihologia, ştiinţa care investighează relaţiile dintre indivizi şi

mediul social pentru a identifica modalităţile de adaptare umană;
 Etnografia, ştiinţa care surprinde modul în care cultura influenţează

dezvoltarea umană;
 Antropologia cognitivă, ştiinţa care studiază indivizii din perspectiva

schemelor şi categoriilor mintale interrelaţionate;
 Comunicarea (domeniul al etnografiei), ştiinţa care se ocupă de

modalităţile de interacţiune verbale sau nonverbale.
Rezumat
Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor“.

În ştiinţele sociale, metodologia are două scopuri: analiza critică a activităţii de
cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Activitatea de cercetare presupune utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi
a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o structură de ordine, un program după
care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop“
(Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter specific
care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ş.a.). Tehnicile de
31
cercetare sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al abordării
fenomenelor studiate (chestionarul, interviul ş.a.). Procedeele reprezintă un mod de
utilizare a instrumentelor de cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de
observaţie, ghidul de interviu, caietul test ş.a.) de care se slujeşte cercetătorul pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane“ (Chelcea, 1995, p.55)
Cuvinte cheie
- metodologie, instrument de cercetare, procedeu, știința metodelor
Teste de autoevaluare
La ce se referă conceptul de metodologie și de metodă. (p. 25)
Descrieți implicațiile paradigmei pozitiviste în cercetarea psihologică (p. 26).
Enumerați principiile de bază din metodologia cantitativă (p. 26).
Enumerați caracteristicile metodologiei calitative. (p. 27-28)
Concluzii
Această primă prelegere asigură o introducere generală în problematica

cercetării în psihologie, asigurând cunoştinţe cu privire la scurt istoric al cercetării în
psihologie, principiile cercetării ştiinţifice şi conceptele de bază în metodologie,
cantitativ şi calitativ în ştiinţele socio-umane, precum şi informaţii cu privire la
câteva domenii de activitate în psihologie.
32
Unitatea 2.
Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi
raportul de cercetare
Cuprins
Unitatea de studiu II. Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi

raportul de cercetare...................................................................................................28
II. Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi raportul de cercetare..30
II. 1. Standarde etice...............................................................................................30
II. 2. Structura raportului de cercetare....................................................................34
Rezumat......................................................................................................................37
Cuvinte cheie..............................................................................................................37
Concluzii.....................................................................................................................38
33
La sfârşitul acestei unităţi studentul va cunoaște:
- standardele etice specifice publicării unui raport de cercetare în psihologie
- structura unui raport de cercetare în psihologie


Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 60 de

minute.
34
II. Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi raportul
de cercetare
II. 1. Standarde etice
În cercetarea psihologică, ca în orice altă activitate este necesar să se respecte o serie

de norme de conduită morală. Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.) a formulat
codul etic al profesiei de psiholog. Acest cod cuprinde un corp de reguli comun
tuturor psihologilor indiferent de domeniul în care activează şi o serie de reguli
specifice fiecărui domeniu.
În ceea ce priveşte cercetarea şi evaluarea, codul etic A.P.A. reglementează:
 activităţile de cercetare (cu subiecţi/participanţi umani, dar şi cercetările de

zoopsihologie);
 condiţiile de publicare a raporturilor de cercetare.
Cercetarea cu subiecţi umani
Principiul 9 privind cercetarea cu subiecţi/participanţi umani precizează în

preambul: „Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata chibzuită a
psihologului în legătură cu modul în care poate contribui cel mai bine la dezvoltarea
ştiinţei psihologice fără să prejudicieze în vreun fel bunăstarea umană. În luarea
deciziei privind conducerea cercetării, psihologii iau în considerare direcţiile
alternative şi resursele umane şi materiale care pot fi investite. În baza acestor
consideraţii, psihologii desfăşoară investigaţia cu respect şi preocupare pentru
demnitatea şi bunăstarea persoanelor participante şi, pe de altă parte, acordând
atenţie sporită legilor şi standardelor profesionale care guvernează conducerea
cercetării cu participanţi umani.“
Aşadar, cercetătorul în domeniul social, ca în oricare altă ştiinţă are

responsabilitatea demersului ştiinţific. Demersul ştiinţific presupune coordonarea
cercetării cu competenţă, raportarea corectă a rezultatelor, utilizarea surselor de
35
informaţii onest, luarea în considerare a consecinţelor studiului pentru societate,
acceptarea supervizării şi a expertizei ştiinţifice. Hotărârea de a întreprinde o
cercetare aparţine psihologului, care analizează în ce măsură activitatea (informaţiile
care se obţin) contribuie la dezvoltarea ştiinţei psihologice şi mai ales la asigurarea
bunăstării umane. În luarea acestei decizii, psihologul analizează diferitele alternative
şi îşi fixează obiective şi ipoteze de cercetare în funcţie de resursele de care dispune
şi de importanţa acestora pentru comunitatea umană. În baza acestor consideraţii,
psihologii îşi desfăşoară cercetarea având obligaţia de a acţiona în aşa fel încât să nu
supună participanţii la cercetare unor proceduri generatoare de frustrare.
În planificarea unui studiu, se impune o atentă evaluare a importanţei acestuia

şi în ce măsură obţinerea unor rezultate ştiinţifice ar presupune nerespectarea parţială
sau totală a unor norme de conduită etică. Cerinţele metodologice ale studiului pot
solicita utilizarea unor proceduri în care subiectul sau participantul la cercetare nu
este avertizat anterior. În aceste condiţii, este obligatoriu ca înainte de a începe
studiul, să se stabilească dacă utilizarea unor astfel de demersuri este justificată de
rezultatele ştiinţifice / aplicative ale studiului şi să se găsească proceduri alternative.
Cercetarea de zoopsihologie
Principiul 10 se referă la grija şi utilizarea animalelor în cercetările de zoopsihologie

şi precizează: „Un investigator al comportamentului animal se străduieşte să
promoveze înţelegerea principiilor comportamentale de bază şi/sau să contribuie prin
cercetările pe animale la îmbunătăţirea sănătăţii şi bunăstării umane. În atingerea
acestor scopuri, cercetătorul este obligat să asigure bunăstarea animalelor şi să le
trateze cu atenţia cuvenită. Cu toate că există legi şi reglementări, protecţia imediată
a animalului depinde de conştiinţa personală a cercetătorului.“
În general, cercetările cu animale nu sunt valoroase în sine, ci reprezintă modalităţi

prin care se poate contribui la asigurarea bunăstării umane. Cercetările cu animale
presupun cunoştinţe şi abilităţi speciale. Un psiholog care coordonează un astfel de
studiu are obligaţia de a asigura securitatea şi confortul animalelor şi este responsabil
de activităţile desfăşurate de toată echipa de cercetare. Psihologii au obligaţia să
depună toate eforturile pentru a minimiza disconfortul, boala şi durerea animalelor.
36
Dacă se impun proceduri care obligă, le provoacă dureri sau stres ele se vor utiliza
doar dacă nu există o alternativă sau dacă rezultatele obţinute prin această cercetare
sunt foarte importante prin aplicabilitatea lor în zona umană. Dacă pe parcursul
cercetării, de exemplu, este necesar să se curme viaţa unui animal este obligatoriu ca
acesta să se facă rapid şi fără durere.
1.3. Standarde etice specifice publicării raportului de cercetare

Publicarea rezultatelor unei cercetări, sub forma unui articol / cărţi nu înseamnă doar
a face publice rezultatele unui studiu, ci în acelaşi timp reprezintă o afirmare socială
a cercetătorului şi a instituţiei din care acesta face parte.
În mod obişnuit, publicarea unui raport trebuie să respecte condiţiile impuse de

editor, mai exact de Comitetul ştiinţific al editurii respective. Acestea privesc:
 nivelul ştiinţific al informaţiilor;
 respectarea unei metodologii ştiinţifice care să acopere obiectul de cercetare;
 corectitudinea rezultatelor;
 originalitatea informaţiilor. Orice preluare de informaţii la care nu se

semnalează sursa sau orice preluare de informaţie ocazională fără
nominalizarea autorului este considerată plagiat. Tot în sfera plagiatului se
înscrie şi semnarea unor articole care prezintă date de cercetare care nu sunt
rezultate ale propriei activităţi;
 claritatea şi corectitudinea datelor de identificare a autorului / autorilor.

Atunci când se semnează un articol, semnătura trebuie însoţită de precizarea
poziţiei cercetătorului (psiholog / master în psihologie / cercetător);
 respectarea unui model standard de redactare;
 dacă după publicarea articolului se constată erori, autorii au obligaţia să

semnaleze aceste erori prin erate, corecţii etc.;
 recenzorii au obligaţia să respecte confidenţialitatea informaţiilor cuprinse în

articolul respectiv.
37
Standarde etice specifice cercetării calitative
Specificitatea normelor decurge din poziţia pe care o are cercetătorul în acest

tip de cercetare şi anume implicarea directă, participativă la cercetare. În acest tip de
cercetări nu se poate apela la operatori de interviu. Problemele etice pot fi analizate
prin prisma relaţiilor care se stabilesc între cercetător şi participanţi la cercetare şi
informaţiile obţinute.
 Relaţia cercetător – participanţi la cercetare priveşte caracteristicile morale ale

activităţii din teren. Se pot ridica întrebări de genul: „Ce compromisuri trebuie să
facă cercetătorul pentru a obţine informaţiile necesare atingerii scopului fixat?“,
„Din ce motive participanţii la cercetare acceptă să ofere informaţiile necesare
cercetării?“ ş.a.
 Relaţia cercetător – informaţii care se obţin prin studiu. Orientarea personală,

socială sau politică poate „colora“ informaţia culeasă, analiza şi interpretarea
datelor. Este necesar să se evite astfel de imixtiuni ale trăirilor personale în datele
de cercetare şi să se îndeplinească condiţiile de obiectivitate, eventual prin
neparticiparea la studii în care implicarea poate fi foarte puternică. De exemplu,
proprietarul unor case naţionalizate nu poate fi cercetător al problemelor
chiriaşilor din casele naţionalizate. Redactarea unui raport de cercetare presupune
decizii ideologice, etice şi estetice: „Ce sens dau informaţiilor şi cum exprim
aceste rezultate astfel încât să nu divulg subiecţii participanţi la ea.“ Cu cât o
cercetare este mai bine făcută, cu atât problemele de etică sunt mai mari, căci
riscul identificării participanţilor este mai mare.
Cele mai frecvente modele etice întâlnite în cercetarea calitativă sunt:
 Modelul absolutist care precizează că cercetătorul nu are voie să depăşească în

studiile sale limitele comportamentelor şi evenimentelor care aparţin domeniului
public. Ex.: Nu se fac cercetări în problemele cuplului.
 Modelul potlogarului consideră că un cercetător are voie să apeleze la orice

mijloace pentru a obţine datele, inclusiv identitatea falsă.
 Modelul relativist apreciază că singurele principii şi norme în vigoare sunt cele

care derivă din profesionalismul cercetătorului.
38
 Modelul contextual relativizează codul moral considerând că orice cercetare
presupune probleme de etică, dar important este ca deciziile luate să nu determine
consecinţe negative.
 Modelul feminist propune un set de principii care să ghideze cercetarea

ştiinţifică, printre care putem enumerăm responsabilitatea personală a
cercetătorului, empatia din relaţie cercetător – respondent, valorizarea trăirilor
afective ş.a.
II. 2. Structura raportului de cercetare
Structura raportului de cercetare trebuie respectată cu rigurozitate, acesta

asigurând corectitudinea unei comunicării coerente şi inteligibile a rezultatelor. În
prezentarea datelor se acordă o atenţie deosebită formatului prezentării, bineînţeles
fără se se minimalizeze importanţa conţinutului.
Privitor la format precizăm o serie de reguli.
 Alegerea titlului. Titlul trebuie să însumeze ideea principală a studiului în 10

– 12 cuvinte. Spre exemplu, cea mai bună formulă de titlu pentru a raporta
rezultatele unui experiment este: „(Variabila Dependentă) ca o funcţie a
(Variabilei Independente) sau efectul (Variabilei Independente) asupra
(Variabilei Dependente)“ Şi în alte tipuri de cercetări trebuie incluse
variabilele de interes în titlu (se formulează relații de cauzalitate, de tipul
„variabila x determină variabila y“). Titlul se va scrie pe o pagină separată,
pagină care se numeşte: „pagină-titlu“.
 Rezumatul. Scopul acestuia este să furnizeze un sumar scurt (100 – 120 de

cuvinte) şi cuprinzător al studiului. Este foarte important pentru că reprezintă
un sumar al lucrării. Acesta trebuie să includă o scurtă descriere a problemei
investigate, metodele folosite, rezultatele şi implicaţiile lor. Se pot integra
una sau două propoziţii principale din capitolele de introducere, metode,
rezultate şi discuţii. Trebuie evitate citatele în rezumat.
 Introducerea. Principalul scop este comunicarea către cititori a motivului

pentru care s-a efectuat cercetarea şi problematica urmărită, se precizează
39
motivul pentru care este importantă şi ce informaţii noi aduce prin raportare
la studiile anterioare. Introducerea debutează cu informaţii generale, pe
parcurs ele se focalizează pe tema studiată devenind din ce în ce mai
specifice. De exemplu, se poate începe prin definirea termenilor relevanţi.
Apoi, se expun teoriile de referinţă în ordine cronologică, evitând ca aceasta
să fie exhaustivă. În continuare, se clarifică legătura dintre studiile anterioare
şi prezenta lucrare. Acest capitol ar trebui să conţină patru paragrafe:
introducerea generală, teoriile în domeniu recunoscute, legătura studiului
prezent cu literatura de referinţă şi o declaraţie explicită a scopului.
 Metode. Scopul acestui capitol este să descrie în detaliu cum s-a desfăşurat
studiul. Oricine ar trebui să poată să refacă studiul bazându-se pe informaţiile
furnizate în acest capitol. Într-un design experimental, acest capitol este
subdivizat în patru subcapitole: subiecţi/participanţi, aparatură, design şi
procedură. Ordinea design – procedură este arbitrară. Uneori cercetătorii
combină capitolele design şi procedură, dar într-un experiment psihologic
sau într-o cercetare descriptivă, este necesar un capitol special dedicat
design-ului.
 Subiecţi/Participanţi la cercetare. Se indică cine a participat la studiu,

numărul lor şi criteriul de selecţie. Se precizează de asemenea orice detaliu
care este relevant pentru studiu (sex, vârstă, etnie, rasă, greutate etc.).
 Design-ul Se descrie modelul studiului, ceea ce presupune descrierea

variabilelor şi a relaţiilor care ipotetic considerăm că se pot stabili între ele.
 Rezultate. Se prezintă pe scurt principalele constatări. Se începe cu o

descriere generală, ulterior se detailează informaţiile obţinute în cercetare.
Când sunt prezentate rezultatele testelor statistice, se prezintă calculele
descriptive înaintea celor inferenţiale. Cu alte cuvinte, la început se prezintă
şi se comentează rezultate de tipul mediilor şi/sau procente (cu trimitere la un
tabel sau o figură). Ulterior se discută şi se prezintă rezultatele testelor
statistice. În cazul prezentării unui material mai amplu acesta se va diviza în
paragrafe cu subtitluri care să surprindă conţinutul (ca în capitolul
introductiv). Aceste subtitluri trebuie să aibă înţeles şi relevanţă pentru date
40
şi trebuie să ajute la organizarea prezentării lor, adică trebuie să fie
organizate după tipul de analiză implicată
 Discuţii. Scopul acestui capitol este evaluarea şi interpretarea rezultatelor

prin raporatare la problema iniţială a cercetării. Se începe cu un scurt
rezumat, non-tehnic al rezultatelor. Cu alte cuvinte, se expun principalele
constatări fără a se folosi terminologia statistică. Se continuă discutându-se
implicaţiile rezultatelor. Orice informaţie, orice rezultat constatat este
prezentat şi discutat. De asemenea este importantă discutarea modului în care
rezultatele se raportează la literatura de specialitate citată în introducere. În
final se face un bilanţ rezumativ.
 Trimiteri bibliografice. Orice autor citat în raportul de cercetare trebuie să fie

prezent în acest capitol şi viceversa. Dacă un autor nu este citat în text, atunci
nu trebuie să apară în acest capitol. Numele autorilor se scrie în ordine
alfabetică după numele de familie (nume de familie urmat de virgulă şi de
iniţiala prenumelui). Dacă sunt mai mulţi autori, se enumeră toţi autorii în
ordinea precizată în materialul de bază şi se separă numele autorilor cu
virgulă. După autor (autori) se precizează anul în care a apărut volumul citat
(în paranteze şi urmat de punct). Spre exemplu: Landy, F.L. (1987)
Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall. Trimiterea la
un articol publicat într-un jurnal sau o revistă se va face diferit, spre
exemplu: Wolfradt, U., Pretz, J.E. (2001) Individual Differences în
Creativity: Personality, A story Writing, and Hobbies, European Journal of
Personality 15, 297-311
Rezumat
„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să

păstreze şi să protejeze drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998).
Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a

orienta şi preciza responsabilităţile psihologilor în cele patru domenii de activitate
descrise în urma studiilor de cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt:
cercetare şi evaluare, intervenţie terapeutică, aplicaţii organizaţionale şi evaluare.
41
Codul propune o serie de principii care privesc responsabilitatea, competenţa,
standardele legale, expunerile publice, confidenţialitatea, bunăstarea clientului,
relaţiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană,
cercetarea în psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele
etice pe care trebuie să le respecte psihologul, atît în cercetare cât şi în alte domenii
de activitate.
Orice studiu ştiinţific presupune o planificare, parcurgerea unor etape

distincte într-o succesiune logică. Etapele cercetării în ştiinţele socio-umane, deci şi
în psihologie au făcut obiectul mai multor clasificări şi regăsim în literatura de
specialitate descrieri care indică patru faze, dar şi 14. Sintetizând diferitele clasificări
putem considera ca absolut necesare parcurgerea următoarelor etape de cercetare:
stabilirea temei, fixarea obiectivelor şi/ sau a ipotezelor, selecţia metodelor, stabilirea
loturilor de subiecţi, pretestare, administrarea probelor şi culegerea de date,
prelucrarea informaţiilor de teren şi analiza lor, redactarea raportului de cercetare.
Succesiunea etapelor este diferită în funcţie de tipul de metode la care apelăm

în cercetare. Astfel se vor constata ordonări diferite ale fazelor cercetării cantitative
(descriptive, experimentale) de cele calitative.
Cuvinte cheie
- standarde etice, cod deontologic, structura unui raport de cercetare
Numiți și descrieți pe scurt capitolele unui raport de cercetare (p. 40-42).
Descrieți câteva dintre standardele etice specifice cercetărilor cu subiecți umani (p.
36 - 37).
La ce se referă standardele etice specifice psihologiei calitative (p. 39- 40).
Concluzii
42
Această a doua prelegere permite înţelegerea standardelor etice specifice
relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare, a standardelor etice specifice
cercetărilor din zoopsihologie, a celor specifice redactării raportului de cercetare, a
standardelor etice specifice cercetării calitative precum şi structura raportului de
cercetare
43
Unitatea de studiu III. Generarea și formularea problemelor de
cercetare
Cuprins
Unitatea de studiu III. Generarea și formularea problemelor de cercetare.................39

III. Generarea şi formularea problemelor de cercetare...............................................41
III. 1. Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor.....41
III. 2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative...43
III. 3. Operaţionalizarea conceptelor......................................................................48
Rezumat......................................................................................................................49
Cuvinte cheie..............................................................................................................50
Concluzii.....................................................................................................................50
44
- cum se aleg metodele de cercetare în funcție de problema de cercetare

investigată
- care sunt etapele unei cercetări cantitative și calitative
- la ce se referă conceptul de operaționalizare în psihologie

De asemenea studentul trebuie să îşi fi însușit informațiile prezentate în

unitățile de studiu anterioare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 60 de minute.
45
III. Generarea şi formularea problemelor de cercetare
III. 1. Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor
Întrebarea care sunt sursele de inspiraţie în fixarea unei probleme de cercetare este
cât se poate de pertinentă. În psihologie, ca de altfel în toate ştiinţele există câteva
surse uzual folosite şi anume:
 Evenimentele de viaţă cotidiană. Relaţiile interumane oferă o sursă practic

infinită de teme de cercetare. De exemplu: conflictele intergeneraţionale în
perioade de incertitudine socială, dificultăţile de relaţionare în organizaţii,
efectul reclamelor asupra comportamentelor de cumpărare, consumul de
alcool în comunităţile de copii ai străzii ş.a.m.d. Determinarea cauzelor
individuale care conduc la aceste evoluţii, ca şi precizarea cauzelor sociale
care determină anumite comportamente rerprezintă teme de cercetare.
 Activitatea curentă. De exemplu: integrarea profesională a emigranţilor,
absenteismul şi eşecul şcolar, selecţia şi orientarea profesională, cazuistica
liminală sau personalităţile accentuate cu probleme de integrare ş.a. reprezintă
tot atâtea teme – problemă a căror explicaţie presupune o abordare
sistematică.
 Cercetările finalizate. O cercetare corect realizată trebuie să răspundă la
întrebarea formulată prin ipoteză, dar şi să genereze alte întrebări, astfel ea
devine şi sursă de idei pentru alte studii. De exemplu: să considerăm că
studiul structurilor de personalitate la adolescenţi a evidenţiat şi o serie de
deosebiri din punctul de vedere al opţiunilor profesionale. Opţiunile
profesionale nu au facut obiectul studiului respectiv, dar ele pot reprezenta un
punct de pornire pentru alte cercetări.
 Teoriile. Ca şi cercetările finalizate, teoriile sunt cu atât mai bune cu cât
permit preluarea şi dezvoltarea informaţiilor pe care le transmit. Teoria este
definită de M.H.Marx (1963) ca fiind „Un grup de reguli organizate logic“.
Teoriile sunt în acelaşi timp o ţintă şi un ghid. O teorie este o ţintă deoarece
însumează şi integrează un volum de informaţii într-un domeniu şi este un
46
ghid pentru că reuneşte o serie de informaţii care pot fi surse de idei pentru
noi teme de cercetare.
Odată formulată problema de cercetare urmează etapa de documentare sau de studiu

al literaturii de specialitate corelate problemei stabilite. Întrebarea care apare uzual
este „De ce să pierd vremea studiind ce au făcut alţii, în loc să încep imediat să
lucrez?“ Există câteva motive întemeiate pentru care trebuie să ştim ce alte cercetări
similare au fost făcute:
 pentru a nu risca să repetăm un demers de cercetare care nu poate aduce

informaţii noi;
 dacă tema pe care am ales-o a mai fost studiată, informaţiile existente pot
preciza mai clar metodele şi obiectivele studiului nostru.
Etapa următoare presupune estimarea posibilitaţilor de realizare a studiulu. Fiecare

studiu trebuie să respecte anumite norme de timp, presupune costuri, implică
acceptul participanţilor la cercetare şi nu în ultimul rând obligă la respectarea codului
etic. Dacă cercetarea pe care ne-o propunem presupune timp excesiv, sau timpul
acordat pentru cercetare este prea scurt, dacă implică finanţe pe care nu le putem
acoperi, dacă presupune un grad de experienţă pe care nu îl avem, sau dacă nu se pot
respecta toate normele etice ale raportului cercetător-participant la cercetare, este de
dorit să ne reorientăm spre o altă temă.
În demersul cercetării un moment important este acela al alegerii metodologiei de

cercetare. O cercetare poate fi efectuată apelând atât la o metodologie cantitativă, cât
şi la una calitativă. Întrebările care decurg logic sunt: Ce tip de metodologie este mai
potrivită?; Care sunt criteriile după care mă ghidez în selectarea unei metode sau a
alteia? De fapt, problema nu este dacă un tip de metodologie este mai bun şi altul mai
puţin bun, ci care tip de metodologie, care metodă serveşte cel mai bine scopului
cercetării. Relativ frecvent cercetătorii folosesc metodele pe care le cunosc cel mai
bine, cu care se simt securizaţi şi cu care obţin cele mai bune performanţe. Pentru
alţii, alegerea metodei reprezintă un scop uzual al fiecărui debut de cercetare. Berger
et al. (1989) enumeră o serie de condiţii care trebuie respectate în alegerea unei
metode şi a unei metodologii:
 să corespundă scopurilor teoretice ale cercetării;

 să corespundă obiectivelor studiului propus;
 să corespundă necesităţilor de prelucrare statistică a rezultatelor.
Opţiunea pentru o metodologie calitativă este justificată în următoarele condiţii:
 dacă informaţiile teoretice la care avem acces sunt insuficiente, apelul la

aceste metode ne permite să ne clarificăm noţiunile şi condiţiile necesare
47
pentru cercetare. În această situaţie utilizarea unei metodologii calitative
reprezintă o fază de explorare care poate fi urmată de o a doua fază, de
cercetare propriu-zisă în care să se apeleze la o metodologie cantitativă;
 dacă este necesară o abordare din interior al fenomenului social (exemplu:
integrarea socială a emigranţilor în comunităţile ţării de emigraţie);
 dacă sunt necesare informaţii de fineţe. Metodologia cantitativă oferă
informaţii mult simplificate datorită obligaţiei de a lua în consideraţie
modalităţile de prelucrare statistică a datelor;
 dacă dorim să evaluăm un fenomen în evoluţie;
 dacă informaţiile sau rezultatele studiului pot fi prezentate fără apel la cifre;
 dacă cercetătorul doreşte să studieze realitatea psiho-socială aşa cum este fără
modele preconcepute şi posibil limitatoare (Flick, 1991).
III. 2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative
Cercetarea evoluează într-o succesiune de secvenţe, sau paşi, care sunt

interrelaţionate, realizarea unei secvenţe fiind dependentă de realizarea celei
anterioare. Schiţarea unui model de cercetare presupune un sumar al elementelor
principale care interesează, precizarea condiţiilor de evaluare (unde, când şi cum
putem măsura aceste calităţi) şi a modului de prelucrare şi analiză a datelor de
cercetare. Modelul de cercetare sau design-ul diferă în funcţie de scopul cercetării şi
de metodele utilizate.
Orice cercetare presupune o serie de decizii anterioare ca timp debutului propriu-zis

şi anume:
a. alegerea tipului de design (cantitativ sau calitativ, descriptiv, experimental

ş.a.m.d.);
b. stabilirea procedurii de eşantionare (numărul şi calităţile caracteristicile

participanţilor la cercetare). În studiile cantitative, caracteristicile loturilor şi numărul
de participanţi se stabilesc anticipat şi nu se schimbă pe parcursul lor. În cercetarea
calitativă se admite modificarea caracteristicilor lotului de participanţi atât din punct
de vedere numeric, cât şi al calităţii lor.
c. alegerea metodelor de evaluare;
d. stabilirea echipei de cercetare (numărul de cercetători şi operatori inplicaţi,

specialităţile acestora). Tot acum este de dorit să se obţină acceptul instituţiilor şi a
participanţilor la cercetare).
48
Conform Berger (1989), scopurile unui model de cercetare sunt următoarele:
 să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maximum a

posibilelor pierderi de timp şi a celor financiare;
 să asigure ordinea operaţiilor astfel încât nici un aspect urmărit prin cercetare
să nu fie omis şi să fie executat la momentul potrivit;
 sa prevină erorile de lucru, dar şi posibilele distorsiuni de informaţie.
Structura unui model de cercetare este descrisă de J. Beaugrand (1993) în lucrarea

„ Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie“. Etapele
cercetării cantitative sunt următoarele: 1. Enunţarea problemei; 2. Structurarea
planului; 3. Culegerea de informaţii; 4. Analiza şi interpretarea informaţiilor; 5.
Reformularea enunţurilor teoretice; 6. Publicarea raportului de cercetare. Beaugrand
precizează că acest ciclu de cercetare admite reîntoarcerea la o etapă anterioară, cu
excepţia etapelor doi şi trei a căror ordine nu poate fi schimbată. Fiecare etapă
presupune o serie de activităţi specifice.
1. Enunţarea problemei de cercetare
O problemă este definită ca o lipsă de informaţii şi precizarea acestei necunoscute

este primul pas într-o cercetare. Pentru a delimita obiectivele unei cercetări este
necesar să se ştie ce informaţii există în domeniul în care se încadrează tema pentru
care s-a optat. În cadrul activităţilor de documentare se include atît parcurgerea
literaturii de specialitate, dar şi observaţia nestructurată. Este o metodă adecvată
acestei etape deoarece nu presupune un plan grilă antestabilit dar poate preciza
obiectivele prin confruntare cu realitatea. Această etapă se finalizează în momentul
în care se pot stabili ipotezele teoretice de cercetare (sau ipoteze de lucru cf.
Sarantakos).
2. Structurarea planului de cercetare
Aceasta etapă presupune transformarea în variabile empirice a conceptelor şi

ipotezelor generale (trecerea de la teoretic la concret). Ca activităţi specifice ea
presupune: operaţionalizarea conceptelor, alegerea metodelor, stabilirea eşantionului
de cercetare şi a locului unde aceasta se va desfăşura. Toate aceste activităţi vor
permite traducerea sau transformarea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice (sau
ipoteze de cercetare cf. Sarantakos).
49
3.Culegerea de informaţii se face cu ajutorul metodelor pentru care s-a optat în etapa
anterioară. Rezultatul acestei etape sunt datele de cercetare sau informaţiile de
cercetare.
4. Analiza şi interpretarea informaţiilor
În analiza şi interpretarea informaţiilor se poate opta pentru diferite niveluri, cum ar

fi analiza comparativă a performanţelor medii sau analiza rezultatelor testelor
statistice care permit afirmaţii de tipul: „Rezultatele obţinute ilustrează efecte
sistematice şi nu sunt obţinute la întâmplare.“ Prin teste statistice se înţelege calculul
corelaţiei sau analiza factorială.
Analiza şi interpretarea datelor obligă la confruntarea lor cu o ipoteză stabilită iniţial

în cercetare, pentru a descoperi în ce măsură rezultatele obţinute confirmă sau
infirmă ipoteza respectivă. Interpretarea reprezintă confruntarea rezultatelor sau a
relaţiilor dintre variabile, relaţii care au fost propuse prin ipoteză. În unele cazuri,
ipoteza poate fi o simplă descriere a unor regularităţi, în special când se utilizează
metode ca observaţia, iar din punct de vedere al calculelor statistice o simplă
comparaţie de medii sau de procente. Alteori, ipoteza presupune o inferenţă
(explicare a cauzalităţii unor fenomene), iar rezultatele sunt obţinute în urma unui
studiu corelaţional (teste, chestionare). Această etapă se finalizează atunci când se
pot face o serie de generalizări empirice.
5. Reformularea enunţurilor teoretice
Este etapa în care se poate propune revizuirea unui model teoretic preexistent prin
prisma noilor informaţii obţinute. Bineînţeles, această revizuire va fi reluată şi
validată prin alte cercetări. În acest moment se face evaluarea întregului studiu, se
stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei formulate, se stabilesc
care au fost sursele de eroare, se stabileşte domeniul în care pot fi generalizate
rezultatele obţinute. Se integrează noile informaţii la nivelul teoriilor deja existente,
se anulează informaţiile false, se precizează noi probleme de cercetare, noi ipoteze.
6. Publicarea raportului de cercetare
Este etapa care încheie un ciclu de cercetare. Publicarea rezultatelor înseamnă

„supunerea“ judecăţii comunităţii ştiinţifice, atât a cercetătorului, cât şi a rezultatelor
studiului (fi.3.1.).
50
Analiză comparativă a modelul cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de
cercetare
Sarantakos a propus în 1994 această comparaţie, spunând: „Dacă prima etapă

(pregătirea) în cazul unei abordări cantitative presupune un obiectiv bine specificat, o
ipoteză formulată ferm şi definitiv ca şi operaţionalizarea conceptelor utilizate în
studiu, în cercetarea calitativă această etapă obligă la formularea unor obiective mai
generale, mai puţin structurate, ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar
operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu este necesar.“ Se mai pot
preciza o serie de deosebiri între cele două abordări.
 Din punctul de vedere al design-ul de cercetare.
Într-o abordarea cantitativă – design-ul este planificat cu multă atenţie şi acurateţe

din debut; loturile de subiecţi sunt selectate conform unor criterii antestabilite; se
precizează metodele de colectare a datelor şi corelativ tipul de analiză statistică, de
asemenea la începutul cercetării.
Într-o abordarea calitativă – design-ul este planificat, dar nu este restrictiv (etapele nu
sunt fixate într-o ordine riguroasă înainte de a debuta studiul); se respectă o serie de
criterii de selecţie a participanţilor, dar criteriul de reprezentativitate nu este la fel de
important; metoda de lucru se precizează de la debutul studiului.
 Din punctul de vedere al etapei de colectare de date.
În abordarea cantitativă – colectarea datelor poate fi făcută atât de cercetător, dar şi

de persoane instruite să aplice diferite probe, adică şi de operatori de cercetare.
În abordarea calitativă – aplicarea probelor şi culegerea de informaţii se face doar de

cercetător (nu se apelează niciodată la operatori de cercetare)..
 Din punctul de vedere al analizei datelor.
Abordarea cantitativă – utilizează analiza cantitativ- statistică.
Abordarea calitativă – utilizează analiza calitativă, care are loc simultan cu

colectarea datelor sau pe măsură ce informaţiile se colectează, se analizează şi pot
deschide noi direcţii de cercetare.
 Din punctul de vedere al interpretării.
Într-o abordare cantitativă – interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă.
Într-o abordare calitativă – interpretarea se realizează prin generalizare analitică.
51
Figura 3.1. - ETAPELE CERCETĂRII CANTITATIVE
52
III. 3. Operaţionalizarea conceptelor
În cercetarea cantitativă operaţionalizarea conceptelor este o etapă indispensabilă.

Este utilizată în orice tip de studiu şi permite definirea cu acurateţe a variabilelor
utilizate în studiu. Spre exemplu: Cum se poate măsura anxietatea fără să existe o
corectă definiţie a termenului şi fără să fie precizate comportamentele semnificative
pentru prezenţa sa?
Operaţionalizarea este definită ca fiind procesul de convertire a conceptelor în

caracteristici empirice (indicatori, „evenimente observabile“) cuantificabile.
Operaţionalizarea se utilizează atunci când conceptele sunt abstracte, sau vagi, sau
neclare şi obligă la traducerea lor în sinonime empirice. Spre exemplu: conceptul
responsabilitate poate fi operaţionalizat prin următorii indicatori: conştiinciozitate,
fidelitate, stabilitate, constanţă atitudinală şi comportamentală.
A. J. Bachrach (1962) defineşte operaţionalizarea metaforic: „Definiţia operaţională

a unei mâncări este…..reţeta sa.“ (p.74)
Operaţionalizarea presupune trei paşi:
selecţia indicatorilor. Sunt cunoscute mai multe căi de selecţie a indicatorilor: a.

studiile exploratorii, care permit definirea conceptelor prin apel la un grup de experţi;
b. propria experienţă; c. analiza definiţiilor prezentate în literatura de specialitate.
cuantificarea indicatorilor (identificarea valorilor pe care aceştia îi pot lua şi

stabilirea scorurilor, a valorilor numerice corespunzătoare);
cuantificarea variabilelor (identificarea unui continuu numeric al valorii lor, sau

reprezentarea lor prin scoruri).
Procedura de operaţionalizare a conceptelor presupune respectarea unor reguli.

Acestea sunt:
Regula relevanţei empirice, conform căreia indicatorii trebuie să reflecte exact

conceptul pe care îl măsoară sau indicatorii trebuie să fie sinonomi cu conceptul.
Regula adecvării empirice, conform căreia indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a

măsura toate faţetele conceptului.
Regula cuantificării, conform căreia valorile numerice utilizate în cuantificarea

indicatorilor şi variabilelor trebuie să respecte aceleaşi proceduri.
În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată inadecvată şi ca urmare ea
nu este utilizată. În acest context, Lamneck, 1988, consideră inoperantă
operaţionalizarea din următoarele motive: a. este inadecvată deoarece în realitate ea
nu asigură relaţia abstract-concret, ci o relaţie abstract – abstract, cu alte cuvinte prin
operaţionalizare conceptele sunt definite prin alte concepte; b. este incompletă, căci
nu poate acoperi toate aspectele conceptului, conceptul fiind considerat o entitate în
evoluţie; c. este subiectivă, determinarea indicatorilor fiind dependentă de ceea ce
înţelege cercetătorul şi astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe
explicaţii; d. stabilirea unor echivalenţe numerice pentru indicatori şi implicit pentru
concept nu este întotdeauna conformă cu realitatea; e. este o pierdere de timp, căci
operaţionalizarea presupune definirea completă a conceptului înainte de a debuta o
cercetare. Ca urmare, în loc să putem îmbogăţi conceptul prin datele de cercetare
vom fi obligaţi să ne limităm la indicatorii determinaţi la început; f. crează probleme
de validitate, datorită caracteristicilor enumerate mai sus. Aşadar, dacă pentru
cercetările cantitative operaţionalizarea este o etapă absolut necesară, pentru
cercetarea calitativă ea nu este necesară.
Rezumat
Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei
de cercetare. În psihologie, ca de altfel în orice altă ştiinţă, există surse recunoscute
de „inspiraţie“ pentru formularea unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente
surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute în domeniu sau din domeniile
conexe, evenimentele de viaţă cotidiană, activitatea curentă, comenzile sociale.
Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea depinzînd
opţiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea
obiectivelor şi a ipotezelor. Obiectivele şi ipotezele cercetării sunt „propoziţii
interogative care statuează relaţiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).
O altă operaţie specifică şi necesară în debutul oricărei cercetări în ştiinţele

umane este „operaţionalizarea conceptelor“. Operaţionalizarea reprezintă procesul de
convertire a conceptelor în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfăşoară în
trei etape: definirea conceptelor, stabilirea indicatorilor şi stabilirea indicilor.
54
Cuvinte cheie
- etapele cercetării cantitative și calitative, operaționalizare
Enumerați și descrieți pe scurt cele 6 etape ale cercetării cantitative (p. 50).
Definiți termenul de operaționalizare (p 54).
Enumeraţi şi descrieţi pe scurt paşii operaţionalizării (p. 55).
Concluzii
Această a treia prelegere permite înţelegerea problematicii legată de

generarea şi formularea problemelor de cercetare, identificarea problemei de
cercetare şi criteriile de alegere a metodelor, etapele cercetării cantitative, comparaţie
cu modelul cercetării calitative precum şi cunoştinţe referitoare la operaţionalizarea
conceptelor.
55
Unitatea de studiu IV. Generarea și formularea ipotezelor
Cuprins
Unitatea de studiu IV. Generarea și formularea ipotezelor........................................51

IV. Generarea şi formularea ipotezelor......................................................................53
IV. 1. Condiţiile de formulare a ipotezelor.............................................................53
IV. 2. Etapele formulării ipotezelor........................................................................55
Rezumat......................................................................................................................58
Cuvinte cheie..............................................................................................................58
Concluzii.....................................................................................................................59
56
- condiţiile pentru generarea unei ipoteze valide

- clasificarea ipotezelor din punctul de vedere al generalităţii
- etapele de formulare ale ipotezelor



57
IV. Generarea şi formularea ipotezelor
IV. 1. Condiţiile de formulare a ipotezelor
Formularea ipotezelor este o fază specifică abordărilor pozitiviste, a

cercetărilor cantitative. Enunţarea unei presupoziţii cu privire la evoluţia a două sau
mai multe variabile psihologice obligă la o bună cunoaştere a conceptelor cu care se
lucrează. În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care
se stabilesc între două variabile, aşadar ipoteza descrie o soluţie posibilă la problema
aflată în studiu. Kerlinger (1978) defineşte ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural
despre relaţia dintre două sau mai multe variabile. Legătura presupusă între variabile
şi propusă prin ipoteză nu este o legătură sigură, ci una probabilă, posibilă. În
general, ipoteza se constituie ca o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată
prin cercetare, prin datele obţinute. În ştiinţele sociale, ipoteza este o reflectare într-o
formă specifică a realităţii obiective, fiind un enunţ cu caracteristici de probabilitate
despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor
socio-umane. Ea determină şi delimitează domeniul de cercetare ghidând procedurile
de culegere a datelor, de analiză şi interpretare a lor.
Caplow (1970) oferă două definiţii conceptului ipoteză: a. „ipoteza este

enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică“; b.
„ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare“. Ipotezele trebuie
să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să numească variabile
şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Rolul unui enunţ ipotetic este pe de o parte acela de a determina şi delimita

domeniul de cercetare şi, pe de altă parte, de a ghida colectarea datelor, analiza şi
interpretarea acestora. Ipoteza fiind un răspuns temporar la problema aflată în studiu
are rolul de ghid al cercetării. Pentru a îndeplini criteriul de validitate aceasta trebuie
să respecte o serie de condiţii, denumite de Galton (1967) dimensiuni. Acestea sunt:
1. Condiţia generalităţii. În perspectiva cantitativistă interesează informaţiile care

pot fi generalizabile deci valide pentru o populaţie numeric semnificativă. Ca urmare,
ipotezele trebuie astfel formulate încât relaţia dintre variabile să fie adevărată
indiferent de condiţiile spaţio-temporale. Spre exemplu: „cu cât o mamă este mai
protectivă cu atât şansa copilului de a dezvolta disfuncţii afective la maturitate este
mai mare“.
58
2. Condiţia complexităţii. Enunţurile ipotetice pot să privească relaţia dintre două sau
mai multe variabile. Complexitatea priveşte numărul de variabile incluse în enunţ.
Exemplul anterior este al unei ipoteze cu două variabile. Dacă adăugăm criteriul sau
variabila timp vom avea trei variabile. „cu cât o mamă este mai protectivă şi pe o
perioadă mai lungă de timp cu atât şansa copilului de a dezvolta disfuncţii afective la
maturitate este mai mare“.
Se poate face astfel o clasificare în funcţie de numărul de variabile incluse în ipoteze

(ipoteze de nivelul 1, cu două variabile; ipoteze de nivelul 2, cu trei variabile sau mai
multe).
3. Condiţia specificităţii priveşte claritatea cu care sunt definite variabilele prezentate

în ipoteză ca şi numărul de valori pe care le poate avea fiecare variabilă.
4. Condiţia determinării se referă la gradul de corectitudine al enunţului. O ipoteză

este cu atât mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică.
5. Condiţia falsificabilităţii. Condiţie care priveşte formularea enunţului ipotetic şi

obligă la o formulare clară a acestuia. Această formulare nu trebuie să permită
interpretări diferite ale sensului său. Spre exemplu enunţul „Partidele de dreapta sunt
votate sau nu, de populaţia săracă“ permite interpretări şi este incorect. Dar enunţul
„Partidele de dreapta sunt votate de populaţia săracă“ este corect.
6. Condiţia testabilităţii. Se referă la condiţiile de validare a enunţului ipotetic. O

ipoteză trebuie să poată fi verificată (testată) prin cercetări empirice, pentru a fi
corectă. Exemplu: „Relaţiile interpersonale depind de influenţa planetară din galaxia
noastră“ – nu este testabilă. Dar o ipoteză de forma: „Relaţiile interpersonale depind
de gradul de agresivitate al managerului“ este testabilă.
7. Condiţia predictibilităţii. O ipoteză este corectă dacă descrie şi explică anticipativ

evoluţia unor fenomene psihice. Explicaţie care asigură şi rolul de ghid al cercetării
fiind un răspuns provizoriu la întrebarea la care trebuie să răspundă studiul.
8. Condiţia comunicabilităţii. Formularea unei ipoteze trebuie să fie inteligibilă,

astfel încât să fie decodată identic de oricine o citeşte.
9. Condiţia reproductibilităţii. O ipoteză trebuie să poată fi preluată şi verificată în

cadrul altor cercetări.
10. Condiţia utilităţii. Ipoteza, prin confruntare cu realitatea se poate plasa pe un

continuum de la validare până la invalidare. Este de dorit ca o ipoteză să se valideze,
dar o ipoteză neconfirmată nu este o ipoteză neutilizabilă, ci ea are valoare de adevăr,
dar în sensul opus celui presupus iniţial (Radu, 1993).
59
În concluzie, ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină
formulări clare, să numească variabilele şi să descrie relaţiile care se stabilesc între
ele.
În literatura de specialitate se definesc mai multe tipuri de ipoteze.
A. Ipoteza de lucru (sau generală) este un enunţ preliminar care se formulează atunci
când nu există suficiente informaţii despre studiul respectiv.
B. Ipoteza de cercetare descrie un concept general utilizat în cercetare fără să facă

referinţă la formele particulare pe care le poate avea la nivelul populaţiei cercetate.
C. Ipoteza statistică este un enunţ corespunzător modelului care descrie distribuţia

statistică probabilă a unor parametrii; este utilizată în contextul calculelor referitoare
la ipoteza nulă şi ipoteza alterntivă. Ipoteza nulă şi ipoteza alternativă funcţionează
împreună, în sensul în care acceptarea uneia presupune rejectarea celeilalte. Ele sunt
utilizate de cercetător în condiţiile verificării ipotezelor ştiinţifice, presupunând
enunţuri de tipul: diferenţele identificate între cele două loturi se datorează
procedurilor de eşantionare (Sarantakos, 1994, p.121).
IV. 2. Etapele formulării ipotezelor
Etapele formulării ipotezelor sunt:
1. formularea ipotezelor de lucru (sau generale);
2. formularea ipotezelor de cercetare,
3. formularea ipotezelor statistice.
Vom descrie trăsăturile specifice fiecărei etape urmărind un studiu asupra

agresivităţii efectuat de Alfred Bandura. Bandura (1963) este autorul teoriei conform
căreia perceperea unor comportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare
a lor.
1. Formularea ipotezelor de lucru (sau generale). În faza de debut a unei cercetări se

pot formula mai multe ipoteze generale. Ele pot fi privite ca ipoteze de lucru, adică
formulări preliminare a scopurilor cercetării atunci când nu există suficiente
informaţii pentru o formulare precisă şi clară. Ele ghidează demersul de documentare
şi permit alegerea unor ţeluri mai precise.
Întrebarea de la care a pornit Bandura în studiul său a fost: „Este adevărat că faptul
de a-şi imagina sau de a percepe un comportament agresiv executat de altă persoană
reduce autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive?“ Primă
60
ipoteză cu un grad mare de generalitate a studiului a fost: „Reacţia la imaginea
(percepţia sau reprezentarea) unui act agresiv determină mai degrabă o creştere a
agresivităţii decât o scădere a ei“. Precizăm că cercetarea efectuată de Bandura în
1963 a avut ca scop demonstrarea faptului că acei copii care asistă (trăiesc într-un
mediu ostil şi violent) la comportamente agresive tind să manifeste la rândul lor
comportamente agresive.
Pentru a demonstra acest enunţ foarte general Bandura a recurs la metoda

experiementală. A lucrat cu trei grupe de subiecţi, primul grup a vizionat o piesă de
teatru foarte agresivă, al doilea grup a vizionat un film cu scene violente, iar al treilea
grup a urmărit un film de desene animate în care personajele erau agresive. În etapa
următoare, s-a măsurat agresivitatea comportamentelor dezvoltate de subiecţi, s-a
determinat tipul de agresivitate (imitativă sau nonimitativă). Rezultatele au evidenţiat
că există o influenţă clară a comportamentelor personajelor din piesă, din film şi din
desenul animat asupra comportamentelor prezente ulterior la copii. Comportamentele
percepute au influenţat comportamentele dezvoltate de subiecţi. Rezultatele au
evidenţiat că nivelul influenţei era dependent de cât de reale erau scenele agresive
prezentate şi de asemenea s-a constatat o agresivitate „în oglindă“ – fetele imitau
agresivitatea personajelor feminine, iar băieţii imitau agresivitatea personajelor
masculine.
2. Formularea ipotezelor de cercetare. Ipoteza generală nu se poate verifica direct, ci

sunt necesare o serie de strategii sau cercetări particulare. Opţiunea pentru o strategie
de verificare a enunţului general obligă la formularea unei ipoteze de cercetare. O
ipoteză de cercetare reprezintă concretizarea ipotezei generale într-o cercetare bine
delimitată. Este mult mai concretă şi formularea respectă regulile logicii formale. De
asemenea, prin ipotezele de cercetare se precizează şi activităţile care se vor efectua.
Enunţul ipotezei de cercetare merge în acelaşi sens cu ipoteza generală şi precizează
o situaţie concretă de desfăşurare a studiului.
În studiul efectuat de Bandura, una dintre aceste ipoteze de cercetare a fost:

„Confruntaţi cu un exemplu de model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe
comportamente agresive comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu acest
model.“ Alte ipoteze au făcut referire la dezvoltarea unor comportamente agresive
generate de filme şi de desene animate violente (nu de spectacole).
Pentru a conduce la rezultate valide ipotezele de cercetare trebuie să întrunească

câteva calităţi şi anume, trebuie să fie operaţionale, riguroase, originale, validabile.
O ipoteză este operaţională dacă precizează activităţile, operaţiile, concrete care

trebuie efectuate pentru a determina dacă fenomenele psihice presupuse au loc,
precum şi modul de evaluare al acestora. În studiul lui Bandura, s-a precizat că
61
modelul de imitat va lua forma comportamentelor reale şi că se vor utiliza trei
variante de lucru, trei modele de imitat: personaje de spectacole, filme şi desene
animate.
O ipoteză este riguros ştiinţifică dacă nu face precizări de tip cantitativ cu privire la
evoluţia unor variabile. Un enunţ de tipul reacţia X va fi de trei ori mai mare în cazul
Y faţă de cazul Z, sau de 10 ori etc. este greşit. Având în vedere unicitatea reacţiilor
umane, este incorect să anticipăm intensitatea unei reacţii la un anume stimul, dar
este corect să presupunem că vor evolua într-un sens pozitiv sau negativ. Ipoteza
formulată de Bandura nu a precizat dacă imitarea unei persoane agresive va genera
comportamente de trei ori mai violente decât imitarea unui desen animat.
O ipoteză este originală în măsura în care informaţiile care se presupun reprezintă o

achiziţie nouă şi corectă pentru ştiinţă. Când a presupus că un model agresiv va
determina un plus de agresivitate la copii, Bandura a vrut să îmbunătăţească „teoria
învăţării prin imitaţie“ şi să pună sub îndoială „teoria katharsis-ului“.
O ipoteză este validabilă atunci când enunţul postulat este confirmat pe parcursul
studiului.
3. Formularea ipotezelor statistice
Odată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care permite
validarea enunţului postulat, ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza. Statistica
permite cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor dintre stimul
şi reacţie, dar nu ne permite să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi
psihice şi dacă sunt tipice. Enunţurile statistice trebuie să respecte aceste deziderate.
Bandura în studiul său a presupus că vizionarea unei imagini violente va determina o
creştere a gradului de agresivitate al comportamentelor la copii, dar nu a precizat că
se vor dezvolta reacţii agresive de către toţi copii. Nu a formulat un enunţ ferm de
tipul „toţi copiii vor acţiona mai agresiv“, ceea ce ar fi fost greşit. Reacţiile
comportamentale ale copiilor supuşi aceluiaşi stimul au fost diferite. La majoritatea
s-a constatat o scădere a controlului, dar au existat şi cazuri în care acest lucru nu s-a
întâmplat.
Pe parcursul unei cercetări ipotezele obţin un grad de precizie mai mare. Ipotezele de
cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu particular, iar
ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate aprioric sunt verificate
de datele cercetării. Aceste etape de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente cu
dezvoltarea cercetării propriu-zise. În mod obişnuit, studiul debutează în momentul
în care ipotezele de cercetare sunt fixate. Iar ipotezele statistice sunt concomitente
fazei de analiză şi interpretare a datelor.
62
Rezumat
O ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să ghideze cercetarea,
să asigure un răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor.
Pentru a formula o ipoteză de cercetare corectă este necesar ca informaţiile cu privire
la problematica aflată în studiu să fie corectă şi completă. Aceasta obligă la o bună
cunoaştere a teoriilor ştiinţifice existente în domeniul în care se încadrează studiul.
Un al doilea deziderat al formulării ipotezelor îl reprezintă precizarea locului pe care
îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul informaţiilor existente (se
continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context, sau se verifică o
teorie prin utilizarea unei metodologii noi ş.a.). Respectarea acestor deziderate
permite formularea adecvată şi precisă a ipotezelor şi integrarea cercetărilor pe care
le orientează în corpul de cunoştinţe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu-
se pe informaţii fragmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluţiei
ştiinţei.
În formularea ipotezelor se pot distinge trei grade de specificitate: ipoteze

generale, de cercetare şi statistice (Bandura, 1963). Atât în sociologie, cât şi în
psihologie se face diferenţa între ipoteze teoretice (care propun interpretări noi ale
faptelor şi fenomenelor psihice şi sunt indirect testabile în cercetările empirice) şi
ipoteze de lucru (sau empirice, care îşi propun să explice relaţiile dintre diferite
fenomene psihice şi sunt direct testabile în cercetările empirice, de teren). Grawitz
(1972) clasifică ipotezele de lucru în funcţie de nivelul de abstractizare: ipoteze care
avansează supoziţia uniformităţii cazurilor, ipoteze care urmăresc să stabilească
relaţii empirice, ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele abstracte.
Cuvinte cheie
- ipoteză de lucru, validitate, ghidarea cercetării
Definiţi pe scurt termenul de ipoteză într-o cercetare psihologică (p. 59).
63
Enumerați și descrieți pe scurt criteriile unei ipoteze valide (p. 59 - 60).
Clasificaţi ipotezele după gradul de generalitate (p. 61) .
Enumeraţi şi descrieţi etapele formulării ipotezelor. (p. 61 )
Concluzii
Această a patra prelegere se ocupă de tematica generării şi a formulării

ipotezelor, precum şi de etapele formulării ipotezelor, încercând să clarifice o serie
de probleme referitoare la acestea.
64
Unitatea de studiu V. Metode şi design-uri de cercetare
Cuprins
Unitatea de studiu V. Metode şi design-uri de cercetare............................................60

V. Metode şi design-uri de cercetare..........................................................................62
V. 1. Designuri de cercetare: clasificare.................................................................62
V. 2. Design-uri descriptive....................................................................................64
V. 3. Design-uri experimentale...............................................................................66
Rezumat......................................................................................................................68
Cuvinte cheie..............................................................................................................68
Concluzii.....................................................................................................................69
65
- clasificarea designurilor de cercetare în funcţie de cel puţi două criterii

- diferenţele dintre tipurile de designnuri de cercetare studiate
- particularităţile designurilor de cercetare experimentale



66
V. Metode şi design-uri de cercetare
V. 1. Designuri de cercetare: clasificare

În ştiinţele sociale metodologia se ocupă pe de o parte cu analiza critică a
activităţii de cercetare şi pe de altă parte, cu formularea unor propuneri pentru
perfecţionarea acesteia. În 1959, Paul Lazarfeld (conform Chelcea, 2002) considera
că metodologia are şase obiective principale: delimitarea obiectului de studiu în
cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi a tehnicilor de
cercetare, analiza raportului dintre metode şi tehnici de cercetare, sistematizarea
datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor. Obiectivele
formulate astfel sunt mai degrabă etape ale cercetării empirice putând fi şi obiective
individualizate ale ştiinţei metodelor sau metodologiei.
În ştiinţele socio-umane, termenul de metodă are diferite accepţiuni. Uneori

are un înţeles mai larg, dacă ne referim la metoda statistică, dialectică, sau poate avea
un sens mai restrâns dacă ne referim la metoda observaţiei, chestionarului etc.
(Chelcea, 1995). Sunt cunoscute două variante de clasificare a metodelor. Pe de o
parte, în funcţie de locul ocupat în procesul cercetării, şi ele pot fi: a. metode de
culegere a informaţiilor (observaţia, experimentul etc.); b. metode de prelucrare a
informaţiilor (cantitative sau calitative); c. metode de interpretare.
O serie de criterii privesc atât metoda cât şi design-ul, acestea sunt: tipul de
relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect; caracteristicile intrinseci ale
metodelor, scopul cercetării sau numărul subiecţilor ş.a.
În funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect pot fi:
 cercetări experimentale. În experimentul psihologic cercetătorul intervine

provocând apariţia unor reacţii şi metoda utilizată este experimentul de
laborator.
 cercetări cvasiexperimentale. În acest caz cercetătorul chestionează
participanţii la studiu asupra unor evenimente sau trăiri psihologice, dar nu
intervine pentru a provoca reacţii. Metoda utilizată este ancheta (interviul,
chestionarul ş.a.).
 cercetări observaţionale În acest tip ce studii cercetătorul este necunoscut
pentru cel care oferă informaţii. Metode folosite sunt observaţia, studiul
arhivelor şi a urmelor ş.a..
În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodelor vom distinge între:
67
 cercetări cantitative. Prin caracterul ştiinţific riguros matematic al metodelor
sale şi prin condiţiile de eşantionare ferme acest tip de studii permit controlul
rezultatelor şi generalizarea lor.
 cercetări calitative. Cercetările calitative ţintesc la o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, nu apelează la metode
statistico-matematice de analiză a informaţiilor şi datele de cercetare nu pot fi
generalizate.
În funcţie de scop vom avea:
 cercetări descriptive care au ca scop descrierea evoluţiei unor evenimente

psihice. În cadrul cercetărilor descriptive se pot descrie două abordări:
nomotetică şi idiografică. Într-o abordare nomotetică scopul este definirea
trăsăturilor specifice unei populaţii, determinarea performanţelor medii tipice
ale grupului. Ca urmare, studiile de acest tip obligă la analiza peformanţelor
unui grup mare de persoane. Comportamentul tipic pentru grup nu se va
regăsi identic la nivel individual. Cercetarea nomotetică nu neagă existenţa
diferenţelor interindividuale, dar are ca scop determinarea asemănărilor dintre
indivizi. Focalizarea pe valorile medii ale grupului a generat multe discuţii
referitoare la adecvarea acestei abordări în psihologie. Au fost cercetători care
au susţiunut că abordarea nomotetică este inadecvată cercetărilor psihologice
deoarece individualitatea psihică nu poate fi evaluată astfel. Aceştia consideră
că în psihologie importantă este persoana şi descrierea unor comportamente
medii nu surprind realitatea. Chiar dacă aceste comportamente se înscriu în
limitele unor reguli general acceptate, ele se dezvoltă specific particularizând
individul. Abordarea idiografică este focalizată pe individualitate şi
presupune descrierea caracteristicilor specifice, individualizante ale
persoanei. Cele două abordări utilizează metode diferite. Astfel, metodele
specifice cercetărilor nomotetice sunt studiul corelaţional (ancheta, testul), iar
cele specifice studiilor idiografice sunt studiul de caz, observaţia.
 cercetări corelaţionale care au ca scop predicţia apariţiei unor evenimente
psihice, stabilirea modului în care unele caracteristici psihice vor evolua prin
raportare la altele. Exemplu: jModul în care performanţele şcolare
condiţionează performanţele universitare. Când utilizăm valorile unei
variabile (performanţa şcolară) pentru a face predicţii asupra evoluţiei altei
variabile (performanţa universitară), lucrăm cu variabile corelate. Se
stabileşte o relaţie atunci când două măsurători diferite asupra aceluiaşi
eveniment sau fenomen psihic au legătură între ele. Putem stabili o valoare
calitativă prin nivelul şi tipul relaţiei care se stabileşte între cele două
variabile prin calculul coeficientului de corelaţie. Nivelul variaţiei arată cât
68
de strânsă este această legătură dintre variabile (pragul de semnificaţie), iar
tipul variaţiei indică direcţia pe care se stabileşte legătura respectivă
(corelaţie pozitivă sau negativă). Corelaţia este o relaţie asociativă şi nu una
de determinare.
 cercetări explicative urmăresc să explice cauza apariţiei unor evenimente
psihice, explicarea unei evoluţii. Metoda la care apelăm în acest caz este
metoda experimentală. Pentru a explica o cauzalitate, trebuie să se respecte
trei condiţii: a) existenţa unei covarianţe între două evenimente (sau
variabile); b) existenţa unei relaţii temporale şi cauzale între evenimente; c)
eliminarea pe cât posibil a variabilelor cauzale alternative.
În funcţie de numărul participanţilor la cercetare, sau mărimea eşantionului,
vom avea:
 cercetări statistice în care se studiază şi se analizează caracteristicile
psihologice colecţionate de la un număr mare de participanţi (anchetele socio-
demografice, sondajele de opinie). Metoda utilizată este ancheta.
 cercetări cazuistice în care se analizează cât mai complet un număr mic de
cazuri (biografia, studiul de caz, monografia). Metodele corespund în acest
caz cu denumirea studiului.
V. 2. Design-uri descriptive
Diferenţele dintre un design descriptiv şi unul experimental nu sunt de neglijat.

Cercetarea descriptiv-exploratorie utilizează metode de tipul observaţie, anchetă, test.
Ea măsoară caracteristicile unei populaţii aşa cum există ele în mod natural, aşadar
nu intervine pentru a declanşa anumite comportamente. Utilizează modele specifice
de cercetare şi anume design-ul transversal, al eşantioanelor succesive independente
şi longitudinal. Cercetarea experimentală utilizează metoda experimentală şi măsoară
caracteristicile unui proces sau ale unei trăsături psihice, izolând-o din structura
generală a personalităţii şi provocând evoluţia sa într-o situaţie artificială. Cercetarea
experimentală apelează la o serie de design-uri specifice cum sunt design-ul
multigrup, monogrup şi complex. O cercetare care să evalueze cu maximă certitudine
caracteristicile sau trăsăturile psihice presupune o abordare complexă cu metode
descriptive şi experimentale. O astfel de abordare, complexă din punct de vedere
metodologic, permite realizarea unei validări convergente a datelor.
69
Design-urile descriptive se clasifică în funcţie de un criteriu temporal care
departajează între cercetări transversale, al eşantioanelor succesive independente şi
longitudinal.
 Design-ul transversal este utilizat cel mai frecvent în cercetările psihologice.

Acest tip de design, sau model de cercetare, presupune analiza unui eşantion
de populaţie o singură dată. Este focalizat fie pe descrierea caracteristicilor
unei populaţii, fie pe analiza caracteristicilor diferenţiatoare a două sau mai
multe populaţii. Cercetările transversale au ca scop determinarea relaţiilor
dintre diferite aspecte ale fenomenelor şi proceselor socio-umane la un
moment de timp bine precizat. Metodele utilizate în acest tip de studii sunt
observaţia, ancheta şi testul. Exemplu: Nivelul creativităţii la studenţii din
anul II la Psihologie.
 Design-ul eşantioanelor succesive independente trebuie înţeles ca o
succesiune de evaluări transversale. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt
observaţia şi testele. Utilizând un instrumentar constant (identic) se fac
măsurători pe loturi succesive de subiecţi. Exemplu: se determină nivelul de
performanţă al creativităţii pe parcursul a cinci ani la toţi studenţii din anul I
Psihologie. În acest scop se aplică în fiecare an testul Torrance de gândire
creativă tuturor studenţilor din eşantionul ţintă. Acest tip de design este
eficient dacă scopul cercetării este să se evalueze modificările psihice care
apar la nivelul unei populaţii într-o perioadă precizată de timp. Altfel spus,
dacă scopul cercetării este determinarea evoluţiei caracteristicilor pshice la
nivelul unei populaţii pe parcursul unui număr X de ani. A nu se confunda cu
design-ul longitudinal, care priveşte evaluarea caracteristicilor aceluiaşi grup
de subiecţi pe parcursul unei perioade determinate. Design-ul eşantioanelor
succesive independente prezintă o serie de dificultăţi, cum ar fi păstrarea
constantă şi identică a caracteristicilor populaţiilor care alcătuiesc loturile
succesive, limitarea efectelor unor evenimente conjuncturale. Exemplu, un
studiu care a avut scopul de a determina atitudinea femeilor căsătorite faţă de
alcool, în perioada 1990 –2000. În 1995 s-a constat o creştere „în salt“ a
atitudinii negative faţă de alcool. Analiza evenimentelor sociale colaterale au
arătat că în acelaşi timp cu dezvoltarea atitudinii pozitive anti-alcool la
nivelul grupului studiat, la nivel social a avut loc o foarte incisivă campanie
publicitară anti-alcool a Ministerului Sănătăţii. Campanie care s-a reflectat şi
în rezultatele cercetării.
 Design-ul longitudinal presupune studiul evoluţiei fenomenelor psihologice şi
evaluarea trăsăturilor aceluiaşi grup de subiecţi în momente diferite de timp.
Se lucrează cu acelaşi grup de participanţi şi în cea mai mare măsură probele
70
rămân aceleaşi. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt testele, studiul de
caz, metoda biografică. Exemplu: Se testează acelaşi eşantion de subiecţi în
2000 şi peste 5, 10, 15 ani cu testul Torrance de gândire creativă. Acest
design prezintă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje. Printre avantaje
enumerăm: posibilitatea de a determina schimbările care apar în structura
personalităţii şi direcţia acestor schimbări, explicarea cauzelor apariţiei unui
comportament, a unei atitudini. Dezavantajele sunt urmarea timpului mare
necesar cercetării. Astfel există posibilitatea pierderii subiecţilor (fie nu mai
sunt interesaţi, fie nu mai pot fi găsiţi), probele prin aplicări pot fi memorate
involuntar de subiecţi şi astfel devin inoperante.
V. 3. Design-uri experimentale
În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a delimita un proces

sau o caracteristică psihică, în scopul stabilirii trăsăturilor sale specifice prin
construcţia unei situaţii artificiale. De exemplu, este greu de evaluat apelând la o
metodă descriptivă dacă o persoană care citeşte utilizează un limbaj complet
interiorizat (articulare subvocală) sau semi-interiorizat (citeşte în gând cu o uşoară
mişcare a buzelor). Haber şi Haber (1982) au stabilit, apelând la o cercetare
experimentală, durate diferite de parcurgere a două texte în funcţie de nivelul de
interiorizare a limbajului şi de gradul de dificultate a textului. Experimentul a
presupus două texte cu niveluri diferite de dificultate, unul din cele două obliga la un
control atent al pronunţiei şi s-a presupus că timpul necesar parcurgerii sale în cazul
persoanei care utilizează un limbaj semi-interiorizat va fi mai mare decât pentru cel
care utilizează limbajul complet interiorizat. Cercetătorii au cronometrat timpul
necesar în fiecare din cele două situaţii. Ipoteza a fost confirmată, persoanele care
utilizează un sistem de citire semi-interiorizat parcurg textul într-un timp
semnificativ mai lung. De asemenea, s-a demonstrat că textul mai complicat a
necesitat mai mult timp comparativ cu textul simplu.
Caracteristicile unui experiment corect. Se utilizează metoda experimentală

atunci când psihologul doreşte să măsoare ceea ce se ascunde în spatele unei
conduite şi / sau cauzele care o generează. Experimentul este o metodă care permite
precizarea relaţiilor cauzale şi care presupune manipularea unuia sau a mai multor
factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări asupra comportamentului. Factorii
pe care cercetătorul îi controlează sau îi manipulează se numesc variabile
independente. Comportamentele sau procesele asupra cărora se acţionează (utilizate
71
pentru măsurarea efectului variabilelor independente) se numesc variabile
dependente.
Patru caracteristici disting un experiment corect de unul incorect: validitatea

internă, fidelitatea, sensibilitatea şi validitatea externă. Un experiment dispune de
validitate internă atunci când orice factor care ar putea influenţa necontrolat
rezultatele este îndepărtat, cauza şi efectul fiind bine delimitate. Se consideră un
experiment ca dispunând de fidelitate atunci când el este replicabil. Cu alte cuvinte,
dacă prin repetarea sa se obţin aceleaşi rezultate atunci se consideră că primul
experiment a avut un grad mare de fidelitate. Un experiment dispune de sensibilitate
atunci când se pot măsura efectele oricărei variabile independente oricât de mică
intensitate ar avea ea. Se consideră un experiment ca având validitate externă dacă
rezultatele se pot generaliza asupra altei populaţii.
În mod obişnuit, cele patru caracteristici nu se regăsesc în egală măsură

simultan într-o cercetare. Procedurile de creştere ale uneia le pot reduce pe celelalte,
de exemplu procedurile de creştere a sensibilităţii pot reduce validitatea externă.
Controlul situaţiei experimentale. Pentru a realiza un experiment corect, trei

elemente trebuie avute în vedere: a. Modalităţile de manipulare a variabilelor; b.
Menţinerea condiţiilor experimentale; c. Grupul de control.
Aceste trei elemente ale controlului urmăresc un obiectiv comun şi anume să

asigure condiţiile necesare obţinerii unor inferenţe cauzale (covarianţa, ordonarea
temporară, eliminarea cauzelor alternative posibile) şi a validităţii interne a
experimentului.
Modalităţile de manipulare a variabilelor se referă la condiţiile de covarianţă,

ordonare temporară. Covarianţa presupune obţinerea unor modificări la nivelul
variabilei dependente doar atunci când se modifică variabila independentă.
Ordonarea temporară se realizează implicit prin realizarea condiţiei de covarianţă
deoarece modificarea variabilei independente se produce anterior modificării-răspuns
a variabilei dependente.
Menţinerea condiţiilor experimentale presupune că orice factor ce ar putea

influenţa evoluţia variabilei dependente, altfel spus performanţa subiectului, trebuie
eliminat pentru a putea decide asupra influenţelor reale ale variabilei independente.
Este important să recunoaştem că în fapt noi controlăm doar acei factori despre care
presupunem că vor influenţa comportamentul pe care îl măsurăm. Este posibil să
existe şi alţi factori care să determine modificări ale variabilei dependente. Dacă pe
parcursul studiului aceştia pot fi delimitaţi, este obligatoriu să îi eliminăm. Dar
varianta cea mai corectă în aceste situaţii este reluarea studiului de la început cu
izolarea influenţelor nou descoperite. Utilizarea unui grup de control este opţională
72
în cercetările experimentale. Dacă se optează pentru acesta este obligatoriu ca toate
caracteristicile grupului experimental să fie prezente şi la cel de control.
Tipuri de design experimental. Cele mai frecvente tipuri de design-uri

utilizate în experimente sunt design-ul multigrup şi monogrup. La rândul său design-
ul multigrup poate fi: a) al grupurilor independente ; b) corespondente; c) naturale.
Rezumat
Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor şi implicit a

cercetărilor. În funcţie de caracterul cantitativ sau calitativ al modalităţilor de
evaluare psihologică se diferenţiază metode calitative şi cantitative. În funcţie de
relaţia care se stabileşte între cercetător şi subiect se pot distinge între cercetări
descriptive (fără intervenția cercetătorului), studii experimentale (cu intervenţia
cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecţi al căror comportament se
analizează (monogrup, multigrup, monosubiect).
Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive şi

experimentale. Fiecare categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în
funcţie de diferite criterii cum ar fi timpul de desfăşurare a cercetării, numărul de
subiecţi ş.a. Toate aceste clasificări se utilizează simultan pentru a defini cât mai clar
calităţile unui studiu. Exemplu: putem spune despre un design că este descriptiv,
longitudinal şi monosubiect.
Cuvinte cheie
- designuri de cercetare, design longitudinal, design transversal
73
Definiţi pe scurt designul transversal şi precizaţi în ce tip de cercetări poate fi
folosit (p. 71).
Definiţi pe scurt designul eşantioanelor succesive independente şi precizaţi în

ce tip de cercetări poate fi folosit (p. 71).
Definiţi pe scurt designul longitudinal şi precizaţi în ce tip de cercetări poate

fi folosit (p. 71 - 72).
Concluzii
Această a cincea unitate de studiu se ocupă de tematica metodelor şi a

designurilor de cercetare, într-o clasificare a acestora din urmă în designuri
descriptive şi experimentale.
74
Unitatea de studiu VI. Tipuri de design experimental
Cuprins
Unitatea de studiu VI. Tipuri de design experimental................................................70

VI. Tipuri de design experimental..............................................................................72
naturale)..................................................................................................................72
VI. 2. Design-uri monogrup (complet şi incomplet)..............................................76
Limitele design-ului monogrup..................................................................77
VI. 3. Design-uri complexe de cercetare................................................................79
Rezumat......................................................................................................................79
Cuvinte cheie..............................................................................................................80
Concluzii.....................................................................................................................80
75
- diferenţa dintre variabilă independentă şi variabilă dependentă

- problematica generală a tipurilor de designuri experimentale
- avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de design experimental



76
VI. Tipuri de design experimental

naturale).
Design-ul grupurilor independente

Cel mai simplu experiment de acest tip presupune respectarea a două condiţii:
a. variabila independentă se aplică de două ori cu nivele diferite de

intensitate; b. diferenţele de reacţie sau evoluţia variabilei dependente reprezintă
măsura efectului variabilei independente.
În design-ul multigrup fiecare grup reprezintă o condiţie de realizare a

variabilei independente. Cel mai frecvent model utilizat este cel al grupurilor
independente, în care grupurile sunt astfel selectate încât să dispună de aceleaşi
caracteristici. Astfel, dacă se obţin reacţii diferite la aceeaşi stimuli, atunci putem
afirma că diferenţa de comportament se datorează variabilei independente şi nu unor
caracteristici intrinseci diferenţiatoare ale populaţiilor avute în studiu. Loftus şi
Burns (1982), au testat capacitatea de memorare a detaliilor imaginilor de film. Ei au
selectat două grupuri de subiecţi, primul a vizionat o variantă violentă a unui film, iar
al doilea o variantă romantică. Primul grup a reţinut mai multe detalii decât grupul al
doilea. Cele două grupuri au avut aceleaşi caracteristici, în consecinţă diferenţele
obţinute la nivelul memoriei de scurtă durată a detaliilor s-au datorat variabilei
independente şi anume a gradului de agresivitate a imaginilor. Logica acestui
experiment este simplă, dacă cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din toate
punctele de vedere la începutul testării şi dacă cele două grupuri sunt tratate identic
cu excepţia tipului de variabilă independentă, atunci diferenţele de reacţie se
datorează acesteia.
În acest tip de design grupurile comparabile sunt formate în funcţie de

caracteristicile variabilei independente. Aceasta presupune ca eşantionarea să asigure
şanse egale oricărei persoane din populaţia ţintă să facă parte din unul din cele două
grupuri. Pentru a realiza dezideratul comparabilităţii rezultatelor se utilizează două
căi de selecţie a grupurilor şi anume eşantionarea aleatoare sau multistadială.
Eşantionarea aleatoare presupune selecţia unuia sau a mai multor grupuri de

subiecţi din aceeaşi populaţie. Teoria eşantionării oferă certitudinea că la nivel mediu
aceste grupuri sunt comparabile la începutul cercetării. Eşantionarea aleatoare
asigură validitatea internă a experimentului deoarece echilibrează diferenţele dintre
77
subiecţi şi totodată creşte validitatea externă a rezultatelor asigurând
reprezentativitatea grupurilor. Acest tip de eşantionare ar putea fi utilizată pentru
stabilirea grupurilor echivalente, dar este destul de rar întâlnită în psihologia
experimentală, fiind specifică celei descriptive. Scopul acestui tip de cercetare fiind
„să descrie“ o populaţie apelând la un segment al acesteia. Într-o cercetare
experimentală, scopul este identificarea variabilei independente ca sursă a
deosebirilor dintre grupuri, ceea ce se realizează mai uşor apelând la al doilea tip de
eşantionare şi anume cea multistadială. Eşantionarea multistadială este un procedeu
care presupune o selecţie secundară a persoanelor care formează eşantionul prin
intermediul selecţiei grupurilor la care aceştia au aparţinut iniţial. Beneficiul acestui
tip de eşantionare îl reprezintă asigurarea repartiţiei echilibrate a subiecţilor în
grupurile experimentale.
Validitatea externă în design-ul grupurilor independente. Eşantionarea

multistadială este specifică cercetărilor experimentale, dar utilizarea ei nu este
suficientă pentru a asigura generalizarea rezultatelor obţinute într-un experiment
asupra întregii populaţii. Putem considera rezultatele unui singur experiment ca fiind
valide şi generalizabile în condiţiile în care selecţia grupurilor de subiecţi a fost
corectă din cel puţin două motive:
a. comportamentele umane sunt relativ constante şi totodată

reprezentative pentru grupuri similare cu cele care au fost testate. În mod
obişnuit, generalizările de la un singur experiment se pot face doar la
grupurile ce aparţin aceleiaşi comunităţi;
b. dacă experimentul se repetă şi rezultatele celor două studii
sunt semnificativ comparabile atunci putem fi siguri de validitatea externă a
acestora.
Validitatea internă în design-ul grupurilor independente. Pentru a asigura

validitatea internă este necesar să se controleze doi factori, şi anume variabilele
nerelevante şi caracteristicile grupului experimental. Variabile nerelevante.
Eşantionarea este una din principalele modalităţi de control al variabilelor
nerelevante, dar separarea lor nu este întotdeauna certă. Există „variabile contopite“
(Radu, 1993) care pot influenţa rezultatele unei cercetări deşi rămân mascate. Ele se
mai numesc şi variabile confundate, deoarece manifestările lor sunt sistematic legate
de manifestările altei variabile care face obiectul experimentului. De exemplu,
Kendall, 1962, a selectat trei grupuri de elevi omogene din punct de vedere al
eşantionării şi a montat un experiment care a avut ca scop măsurarea eficienţei unor
metode de învăţare a limbilor străine. Metoda a presupus evaluarea în două momente
de timp a performanţelor, la începutul şi la sfârşitul anului, şi stabilirea diferenţelor
de preformanţă. Rezultatele au dovedit existenţa unor diferenţe semnificative de
78
performanţe între cele trei grupuri. Performanţe diferite nu au fost generate de
metodele de predare, care erau identice pentru toate clasele studiate (reprezentau
variabila independentă controlată), ci de aptitudinile didactice ale profesorilor care
predau la cele trei clase (care au fost necontrolabile şi ca urmare au fost variabile
confundate). Dacă se presupune prezenţa unei variabile confundate într-un
experiment se apelează la planuri factoriale şi la experiment replică.
Caracteristicile grupului experimental. Pentru ca într-un experiment să se

obţină rezultate cu validitate internă mare este necesar ca grupul de subiecţi să
rămână constant pe parcursul cercetării. Se pot „pierde“ subiecţii pe două căi:
1) Din cauza apariţiei unor factori care determină condiţii de

testare diferite, cum ar fi cercetător care îşi pierde vocea, pornirea unei
alarme de maşină, intensităţi diferite ale curentului electric ş.a. Aceste
tipuri de pierderi se numesc pierderi mecanice şi pot fi compensate fie
prin înlocuirea subiecţilor cu care se lucrează în momentul respectiv cu
următorii selecţionaţi, fie prin repetarea experimentului;
2) Din cauza micilor neglijenţe ale experimentatorului (selecţia
grupului fără acordul subiecţilor, abilităţile, capacităţile, caracteristici
diferite ale subiecţilor ş.a.) Aceste tipuri de pierderi se numesc pierderile
selective de subiecţi.
Design-ul grupurilor corespondente.
Design-ul grupurilor independente este cel mai des utilizat în cercetarea

experimentală. Dar pentru ca rezultatele să îndeplinească condiţia de validitate şi
fidelitate numărul subiecţilor care alcătuiesc grupele de cercetare trebuie să fie
suficient de mare pentru a avea garanţia că diferenţele individuale sunt fără
importanţă şi se încadrează în media performanţelor grupului. Pentru ca cercetarea să
îndeplinească condiţiile de validare trebuie ca grupul să fie alcătuit dintr-un număr
suficient de mare de subiecţi. Se admite un număr de 30 – 50 ca fiind suficient, dar
cel mai bine este să ne ghidăm rezultatele primare obţinute, media şi abaterea
standard. Dacă abaterile standard ale performanţelor sunt mai mici decât mediile,
atunci rezultatele dispun de fidelitate şi validitate şi putem considera grupul eterogen.
Design-ul grupurilor corespondente permite selecţia subiecţilor fără să se

apeleze la tehnici de eşantionare. Este mult mai simplu să se utilizeze criteriul
corespondenţei (asemănării perechilor) în selecţia grupului experimental. De
exemplu, în studiile de zoopsihologie criteriul de selecţie poate fi unul genetic şi în
79
virtutea acestuia se poate presupune că rezultatele obţinute de două grupuri sunt
comparabile. Acelaşi criteriu genetic s-a utilizat când s-au comparat caracteristicile
psihologice ale gemenilor. În selecţia grupurilor s-a apelat la tehnica similarităţii
subiecţilor, dar în alegerea grupului care participă la cercetare se poate utiliza şi o
alta tehnică de selecţie şi anume tehnica pretestării. În acest caz, grupurile de
subiecţi sunt supuse unui examen preliminar, care permite ulterior alegerea
persoanelor care au obţinut performanţe comparabile. Se pune problema alegerii
probei cu care se face pretestarea.
Sunt cunoscute trei variante:
 Se utilizează în pretestare proba ce va fi utilizată în experimentul propriu-zis.

 Proba din pretestare este similară, dar nu identică cu cea din experiment.
 Pentru cazuri extreme, proba din pretestare este esenţial diferită de cea din
experiment.
Dificultăţi care pot apărea în utilizarea design-ul cu grupuri corespondente:
 Pentru că presupune testarea fiecărui subiect de două ori este dificil de găsit
persoane care să accepte acest demers.
 Dacă se găsesc persoane care să corespundă, să fie similare din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice, de obicei sunt în număr foarte mic şi grupul nu
poate fi reprezentativ pentru întreaga populaţie.
 O altă problemă este generată de faptul că grupurile de subiecţi sunt
comparabile doar din punctul de vedere al dimensiunii pe care o testăm (de exemplu,
capacitatea de rezolvare a problemelor). Este de dorit ca subiecţii să fie comparabili
din punctul de vedere al majorităţii caracteristicilor. Logica acestei cerinţe este
relativ simplă, prezenţa unei variabile independente poate influenţa rezultatele
cercetării.
Prin urmare, design-ul grupurilor corespondente este superior design-ului

grupurilor independente doar atunci când numărul subiecţilor de care avem nevoie
pentru cercetare este mic.
Design-ul grupurilor naturale.
Se discută problema apariţiei unor rezultate invalide datorate diferenţelor

individuale, care reprezintă variabile necontrolabile. În psihologia socială şi a
personalităţii, diferenţele individuale reprezintă mai mult decât o eroare de variaţie şi
80
o sursă de eroare. Aceste diferenţe individuale sunt denumite variabile subiect şi sunt
diferite de variabilele independente manipulate. De exemplu, variabila independentă
este nivelul de cunoaştere a unei melodii, iar variabila subiect este gradul de
introversie-extraversie. Design-ul grupurilor naturale se bazează pe variabilele
subiect pe care le consideră variabile independente (cercetări asupra efectelor
traumatice ale unor intervenţii chirurgicale, cercetări asupra relaţiei dintre rata
divorţurilor şi neurastenie etc.). Acest tip de cercetări se mai numesc şi cercetări
corelaţionale pentru că presupun analiza corelaţiilor existente între caracteristicile
subiectului şi performanţele sale. Design-ul grupurilor naturale este eficient în
realizarea a două deziderate şi anume descrierea şi predicţia. Rezultatele obţinute în
cadrul unei cercetări de acest tip nu permit raţionamente de inferenţă. Covariaţia a
două variabile nu însemnă că prezenţa uneia implică obligatoriu prezenţa celeilalte.
Demonstrarea unei relaţii de covarianţă nu indică nimic cu privire la direcţia unei
relaţii cauzale. Pentru a susţine inferenţe cauzale atunci când apelăm la un design
natural este necesar să respectăm condiţia eliminării cauzelor alternative posible.
Măsurile speciale de control necesare realizării unor experimente corecte

privesc expectaţiile subiectului şi ale experimentatorului. De exemplu, studiul
efectelor alcoolului asupra capacităţii de memorare (Orne, 1962, Rosenthal, 1963)
poate conduce la următoarele două tipuri de aşteptări: cercetătorul consideră că
performanţa va scădea în condiţiile ingestiei de alcool, iar subiecţii cred că alcoolul
le poate genera o stare de relaxare. În aceste condiţii, cercetătorul va interpreta o
serie de manifestări ca fiind datorate alcoolului, iar subiectul poate să trăiască
subiectiv o stare de relaxare mai puternică decât cea indusă de alcool. Efectele
expectaţiilor pot fi eliminate, dar nu în totalitate. Mai corect spus ele pot fi diminuate
respectând procedurile tip de aplicare a probelor şi de prelucrare a rezultatelor, sau
prin utilizarea calculatorului ca intermediar între subiect şi cercetător.
VI. 2. Design-uri monogrup (complet şi incomplet)
Într-un experiment se administrează uzual cel puţin două nivele de intensitate

a unei variabile pentru a putea determina o influenţă diferenţiată la nivel
comportamental. Condiţia unei unice variabile cu două nivele de intensitate este
specifică design-urilor experimenatle în care se utilizează mai multe grupuri de
subiecţi, minim două. Sunt situaţii în care utilizarea grupurilor multiple este inutilă,
deoarece se pot obţine rezultate valide lucrând cu un singur grup. Cercetările
81
experimentale în care se utilizează un singur grup de subiecţi se încadrează în
cercetările monogrup.
Avantajele design-ului monogrup
 Selecţia simplă a subiecţilor. Grupul experimental este mai

uşor de format deoarece numărul de persoane care trebuie selectate este mai
mic.
 Economia de timp. Spre exemplu, Posner (1973) – descrie o
serie de experimente care au avut drept scop stabilirea proceselor cognitive
implicate în identificarea literelor pe parcursul activităţii de citire. Într-unul
din aceste experimente s-a măsurat timpul necesar identificării literelor în
funcţie de modalitatea de scriere a lor. Se prezentau literele scrise cu aceleaşi
caractere (majuscule – AA) sau cu caractere diferite (Aa). Cercetătorii au
descoperit că citirea literelor scrise cu caractere diferite presupune un timp
mai lung cu 80 de milisecunde. Având în vedere diferenţa minimă de timp
realizată de cele două grupuri în citirea celor două tipuri de grupări de litere,
devine ineficient să utilizeze două grupuri de subiecţi, căci timpul necesar
pentru a face instructajele este mai mare. În aceste condiţii se poate apela,
fără ca rezultatele să sufere, la un singur grup de subiecţi.
Limitele design-ului monogrup
 Primă limită este generată de necesitatea de a aplica repetat

acelaşi tip de probe, ceea ce conduce la oboseală şi învaţare, la erori. Aceste
erori se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practică. Dacă
ne referim doar la performanţe, erorile comise le denumim „erori progresive“.
Erorile progresive pot fi evitate dacă în proiectarea design-ului experimental
se respectă regulile de asigurare a validităţii interne.
 Nu poate fi utilizat pentru a cerceta variabile subiect (vezi
design-ul grupurilor naturale).
Se descriu două tipuri de design monogrup: monogrup complet şi monogrup

incomplet. Diferenţa dintre cele două tipuri constă în modul de anulare a erorilor
progresive. În cadrul design-ului monogrup complet, se aplică diferite nivelele ale
variabilei independente într-o ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Astfel, se reduce
posibilitatea învăţării şi a apariţiei oboselii, iar rezultatele sunt neviciate. În cadrul
design-ului monogrup incomplet, se anulează erorile prin aplicarea unor diferite
niveluri ale variabilei independente pe subiecţi diferiţi (nu se aplică toate nivelele
variabilei independente la acelaşi subiect). În etapa următoare se analizează
rezultatele parţiale la nivel de grup. Denumirea de „incomplet“ decurge din faptul că
nu se aplică tuturor subiecţilor toate nivele variabilei independente.
82
2.1. În cadrul design-ul complet monogrup se lucrează cu un singur grup, cu o
variabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate. Fiecare nivel de intensitate
se aplică fiecărui subiect. Se definesc două tipuri de design monogrup în funcţie de
modalităţile de aplicare a variabilei independente:
 Design monogrup complet ABBA. Dacă denumim nivelele de

intensitate ale variabilei independente A şi B pentru că se lucrează cu
fiecare subiect cu cele două nivele în ordinea ABBA vom denumi acest
tip design monogrup complet ABBA. Se utilizează atunci când fiecare
nivel al variabilei independente se poate aplica de minim două ori pentru
fiecare subiect. Se mai numeşte şi contrabalansare ABBA deoarece
permite evitarea erorilor progresive. Din punctul de vedere al
experimentului, contrabalansarea ABBA înseamnă aplicarea celor două
niveluri ale variabilei independente succesiv într-o primă etapă (AB),
pentru ca în a doua etapă ordinea să se schimbe (BA). Problema care
poate apărea în acest tip de design este aceea a anticipării efectelor în
condiţiile în care se aplică de mai multe ori aceeaşi succesiune de
variabile AB BA, AB BA ş.a..
 Design-ul monogrup complet cu repartiţie aleatoare Fiecare
nivel al variabilei independente se aplică pe subgrupuri de subiecţi.
Numărul subgrupurilor experimentale corespunde numărului de niveluri
ale variabilei independente. Utilizând acest model, admitem existenţa
unor erori medii pe subgrupe de subiecţi care se echilibrează la nivelul
întregului grup.
2.2 Design-ul monogrup incomplet
Se lucrează cu un grup experimental şi cu o variabilă independentă cu mai

multe nivele de intensitate. Nu se aplică fiecare nivel de intensitate al variabilei
fiecărui subiect.
Limite ale design-urilor monogrup

 Nu permit cercetarea efectelor variabilelor subiect de tipul
vârstă şi sex.
 Transferul diferenţial este redus când se utilizează corect
tehnicile de contrabalansare.
83
VI. 3. Design-uri complexe de cercetare.
Acest tip de design este cel mai frecvent utilizat în cercetarea psihologică,
deoarece permite evaluarea simultană a două sau mai multe variabile. Johnson
(1983) a studiat performanţele memoriei la persoane cu diagnostic de depresie şi la
non-depresivi. Ipoteza studiului a fost aceea că persoanele depresive memorează cu
mai mare uşurinţă cuvintele prezentate într-o probă care nu se finalizează, în timp ce
persoanele non-depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă cuvintele prezentate
într-o probă finalizată.
Experimentul a avut următorul design. În prima etapă s-au prezentat 12 filme

scurte celor două grupe de subiecţi, depresivi şi non-depresivi. Cele 12 filme au fost
10 au fost întrerupte înainte de final şi două au rulat până la sfârşit. În etapa a doua s-
a cerut tuturor participanţilor să povestească acţiunea filmelor. Ipoteza cercetării s-a
confirmat, subiecţii depresivi şi-au amintit preponderent filmele fără final, în timp ce
non-depresivii si-au amintit preponderent filmele cu final.
Cel mai simplu design complex de cercetare este cel prezentat mai sus, care
se numeşte design 22, deoarece el presupune doar două gupe de subiecţi şi două
probe. Într-un design complex putem avea mai multe categorii de subiecţi, sarcinile
pot fi mai multe (de exemplu, 23, 33 etc.).
Avantajele design-ului complex de cercetare
 Permite verificarea practică a unor enunţuri toretice.

 Rezolvă problema variabilelor necontrolate. Dacă pe parcursul
experimentului se manipulează o singură variabilă independentă, este
esenţial ca oricare altă variabilă independentă potenţială să fie controlată
pentru a nu influenţa rezultatul. Utilizând acest tip de design se pot măsura
efectuele mai multor variabile asupra comportamentului.
Rezumat
Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situaţii

artificiale (în mod obişnuit în laborator) pentru a izola procese, funcţii sau trăsături
psihice pe care vor să le cerceteze. Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a
unei funcţii psihice este practic imposibilă, iar în aceste condiţii concluziile şi
84
dezvoltările teoretice care urmează unui studiu experimental trebuie să ia în
considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa
rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
Selecţia grupurilor de subiecţi se face în baza presupunerii iniţiale a

comparabilităţii lor. Astfel, dacă un grup are rezultate diferite de cel de-al doilea
putem presupune că este efectul acţiunii unei variabile independente. În practică se
utilizează cel mai frecvent două de căi de selecţie a subiecţilor, randomizată şi
contrabalansată.
Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot

fi la rândul lor cu una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o
variabilă independentă pot fi: multigrup (grupuri corespondende, grupuri
independente, grupuri naturale) şi monogrup. Experimentele cu mai multe variabile
independente presupun un design complex de cercetare.
Cuvinte cheie
- design experimental, mono-grup, multi-grup, grup natural
Descrieţi designul experimental al grupurilor independente (p. 78).
Definiţi conceptul de grupuri naturale (p. 81 -82).
Descrieţi designul experimental monogrup (p82 -83).
Concluzii
Această a şasea unitate de studiu a atins problematica tipurilor de design

experimental, cu accent pe cele multigrup, monogrup şi complexe.
85
Unitatea de studiu VII. Metode descriptive
Cuprins
Unitatea de studiu VII. Metode descriptive................................................................81

VII. Metode descriptive..............................................................................................83
VII. 1. Metoda observației.....................................................................................83
VII. 2. Ancheta.......................................................................................................88
VII. 3. Metoda chestionarului.................................................................................88
VII. 4. Metoda interviului.......................................................................................93
VII. 5. Definirea conceptului de „eşantionare“.......................................................95
VII. 6. Tipuri de eşantionare...................................................................................98
Rezumat....................................................................................................................100
Cuvinte cheie............................................................................................................101
Concluzii...................................................................................................................101
86
- definiţia, avantajele şi dezavantajele metodelor de culegere a datelor precum

observaţia, interviul, chestionarul
- va cunoaşte tehnicile de eşantionare utilizate în cercetarea psihologică



87
VII. Metode descriptive
VII. 1. Metoda observației
Observaţia este una dintre cele mai cunoscute metode de cercetare. Ea se

defineşte ca fiind o „metodă de culegere de date care presupune accesul direct la
obiectul cercetat“ (Sarantakos, 1994). Ea este utilzată cel mai frecvent în combinaţie
cu alte tehnici de cercetare, cum sunt interviul, anamneza, analiza de caz, studiul
documentelor ş.a.. O sarcină importantă a psihologului care utilizează această metodă
este să descrie comportamentul într-un context natural şi să identifice relaţiile care se
stabilesc între variabile. Exemplu, Krantz (1979) utilizând metoda observaţiei a
descris relaţia dintre obezitate şi comportamentele sociale în cofetării. Astfel
obezitatea moderată se asociază atât cu frecventarea cofetăriilor în grup cât şi cu
comportamente de consum redus de alimente şi calorii. Marii obezi frecventează
cofetăriile neînsoţiţi şi dezvoltă comportamente de consum crescut de calorii.
Informaţiile obţinute prin utilizarea acestei metode permit descrierea
comportamentelor în contextul dezvoltării lor.
Observaţia poate fi utilizată cu succes în orice domeniu al ştiinţelor sociale,

dar nu poate fi utilizată decât pentru măsurarea prezentului. Această metodă nu
permite culegerea de informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor unor fenomene
sociale.
Tipuri de observaţie. Se cunosc mai multe tipuri de observaţie, unele mai

cunoscute şi mai utilizate, altele mai puţin cunoscute. Sarantakos (1994) descrie mai
multe tipuri în funcţie de următoarele criterii: nivelul de structurare, implicarea
cercetătorului, nivelul de formalizare al protocolului, locul în care se desfăşoară
cercetarea.
În funcţie de nivelul de structurare observaţia poate fi: naivă (nestructurată şi

uzuală interacţiunilor umane) versus ştiinţifică (planificată, organizată sistematic şi
raportată la un anumit scop);
În funcţie de nivelul de implicare al cercetătorului observaţia poate fi:

neparticipativă (cercetătorul este „spectator“, specifică studiilor cantitative) versus
participativă (cercetătorul „co-părtaş“, specifică studiilor calitative). În observaţia
participativă este ideal ca identitatea cercetătorului să nu fie cunoscută de membrii
88
grupului care este studiat. Studiile care urmăresc să măsoare condiţiile de muncă într-
o uzină, integrarea unui grup de emigranţi în comunitate, comportamente şi
caracteristici de relaţionare în grupurile de homosexuali, obligă la integrare în
grupurile respective. Doar astfel este posibil să se determine caracteristicile grupului,
atitudinile faţă de restul comunităţii, ca şi atitudinile specifice în interiorul grupului.
În cazul observaţiei neparticipative, cercetătorul se poziţionează exterior faţă de
obiectul studiului şi ideal ar fi să fie cu totul în exterior, adică „spectator invizibil“.
Cel mai clasic exemplu de observaţie neparticipativă este observaţia de laborator,
frecvent întâlnită în laboratoarele psihologice.
Tot in funcţie nivelul de implicare al cercetătorului distingem între observaţia

directă (scopul cercetării şi identitatea cercetătorului sunt cunoscute de către
participanţii la studiu) versus „mascată“ (scopul cercetării şi identitatea
cercetătorului nu sunt cunoscute). O altă clasificare distinge între observaţie activă
(cercetătorul este implicat activ în activitatea pe care o urmăreşte) versus pasivă
(cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte“). Neimplicarea oferă celui de-al
doilea tip un grad mai mare de obiectivitate şi neutralitate. Şi mai putem distinge
între observaţia directă (presupune o relaţie directă cu obiectul studiului) versus
indirectă (nu presupune prezenţa obiectului de cercetat) Exemple: se poate studia
prin observaţie directă conflictele în grupurile de şcolari; iar prin observaţie indirectă
conflictele din cuplurile de vârstă medie prin observarea comportamentelor copiilor
proveniţi din cupluri confictuale.
În funcţie de nivelul de formalizare al protocolului observaţia poate fi:

structurată (utilizează o procedură formală, strict organizată, cu obiective bine
definite de evaluat, cum ar fi numărul de foi de indigo utilizate pe parcursul unei ore
de curs de studentul X) versus nestructurată (nu presupune un protocol ferm
antestabilit, informaţiile se culeg prin raportare la scopul urmărit, dar de multe ori se
organizează ierarhic „post factum“). În aceeaşi categorie găsim şi observaţia
semistructurată, care este o soluţie de compromis între cele două tipuri descrise mai
sus.
În funcţie de locul în care se desfăşoară cercetarea observaţia poate fi:

naturală versus de laborator.
Design-ul cercetării care utilizează observaţia ca metodă principală

presupune respectarea unor etape bine definite, şi anume: selectarea şi formularea
temei, selectarea eşantionului şi obţinerea aprobărilor necesare desfăşurării activităţii
de cercetare, selectarea grupului de observatori (dacă este necesar), culegerea datelor,
analiza datelor şi raportul de cercetare.
89
1. Selectarea şi formularea temei de cercetare presupune fixarea şi explicarea
scopurilor, ca şi a structurii activităţilor care urmează a se efectua. În abordările
cantitative topica este riguros fixată astfel încât de la început sunt precizate toate
elementele care trebuie observate. Se definesc categoriile, clasele care prezintă
interes pentru studiu (comportamente, relaţii etc.). Aceste categorii se stabilesc de
persoana care efectuează cercetarea în colaborare cu un grup de experţi din domeniul
în care se înscrie tema studiului. În abordările calitative, în care se utilizează
preponderent observaţia participativă, se fixează un model de lucru fără ca acesta să
fie definit şi definitiv de la început. De asemenea, categoriile şi faptele de observat
nu sunt antefixate. În acest caz, observaţia înseamnă mai mult o explorare a zonei de
cercetare, cu scopul de a delimita categoriile de obsevaţie.
2. Selectarea eşantionului şi accepte necesare desfăşurării activităţii de cercetare. În

cazul opţiunii pentru o abordare cantitativă, lotul de subiecţi (sau unităţile de
observaţie) se selectează prin respectarea procedurilor clasice de eşantionare. În
cazul abordărilor calitative, lotul de subiecţi nu se selectează în funcţie de reguli
statistice, dar trebuie să fie suficient de mare pentru a permite îndeplinirea
obiectivelor studiului.
3. Selectarea observatorilor. Observaţia este o metodă dificilă care nu poate fi

utilizată decât de persoane care dispun de o serie de calităţi cum sunt: inteligenţă şi
experienţă, informaţii multiple şi corecte asupra temei, flexibilitate şi capacitate de
adaptare, abilitate de a colabora cu alţii şi de a urma planul de cercetare în amănunt
fără a fi influenţat de context sau de idei preconcepute, obiectivitate, onestitate şi
deschidere la ceilalţi. Este important ca persoanele care lucrează cu metoda
observaţiei să fie informaţi de la început asupra caracteristicile specifice populaţiei
pe care se face studiul. Înainte de a incepe lucrul propriu-zis se poate monta un
studiu pilot pe parcursul căruia se asigură familiarizarea cu unităţile de observaţie, se
descriu soluţii posibile la conflicte posibile, se specifică modalităţile de evitare a
surselor de distorsiune a datelor, se fac exerciţii de dezvoltare a atenţiei distributive,
a flexibilităţii şi adaptabilităţii.
4. Colectarea datelor. În acest moment al studiului este foarte important să se asigure

o relaţie corectă cu subiecţii observaţiei, conformă cu scopurile studiului şi cu
metoda aleasă. Dificultatea acestei etape este generată de relaţia directă a
cercetătorului cu subiectul cercetării. Înregistrarea comportamentelor faţă în faţă cu
cel observat poate genera reacţii atipice. Ca urmare, utilizarea reportofoanelor şi a
camerelor video, mai mult sau mai puţin mascate reprezintă cea mai bună cale de a
creşte validitatea şi fidelitatea informaţiilor. Alte mijloace de fixare a informaţiilor
sunt înregistrările narative şi scalele de evaluare.
90
Înregistrarea narativă este o descriere exhaustivă a evenimentelor. Pentru a
obţine o astfel de înregistrare, se apelează la reportofoane, echipe complexe de
cercetare, camere de filmat. Hartup şi Lorenz (1974) au utilizat metoda
observaţiei pentru a determina comportamentele de acceptare şi cele agresive în
relaţiile interumane. În acest scop ei au filmat diferite scene de agresivitate.
Analiza imaginilor le-a permis să formuleze două concluzii cu privire la factorii
generatori ai comportamentelor agresive. Acestea se datorează fie unor frustrări
relaţionale şi atunci agresivitatea este descărcată asupra unei alte persoane, fie
sunt generate de trebuinţe de acumulare (recuperare de obiecte) şi atunci violenţa
se focalizează pe obiecte. Scalele de evaluare sunt de mai multe tipuri: scale
nominale (cu două variante de răspuns: da sau nu); check-list-urile; scale ordinale
(ordonează evenimentele prin acordarea de ranguri); scale de interval (acordă
valoare comportamentelor prin precizarea distanţei).
5. Analiza datelor şi raportul de cercetare este etapa finală în care prelucrarea

informaţiilor culese se face fie prin metode cantitativ statistice, fie calitative
interpretative. Raportul are structura determinată de cerinţele beneficiarilor
cercetării.
Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei (Krueger, 1983)
Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:
 permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente,

cum ar fi aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre
ei;
 procedura de selecţie a subiecţilor este simplă;
 permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate;
 este relativ puţin costisitoare.
Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:
 nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;

 nu pot fi culese informaţii despre trecut şi nu permite predicţii;
 nu poate oferi date relevante despre frecvenţa unui comportament;
 există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relaţiilor
de cuplu;
 observatorul poate prezenta o sursă de eroare;
 rezultatele nu sunt generalizabile.
Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot genera

informaţie distorsionată, sau falsă. În continuare prezentăm o parte din acestea:
91
 lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în
tratarea problemelor
 inconsistenţa datelor de observaţie. Apare în două moduri, fie din lipsa de
abilitate a unui observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul
cercetării, fie când sunt implicaţi mai mulţi observatori care nu pot face
observaţii uniform.
 atitudinea observatorului. Se referă la tendinţa observatorului de a percepe
situaţii în acord cu ideologia personală, producând o distorsionare a realităţii.
 lipsa de cunoştinţe. Observatorii nu dispun de informaţii suficiente despre
categoriile implicate în cercetare.
 probleme în înregistrarea şi analiza datelor. Faptele pot să nu fie înregistrate
în acord cu realitatea şi analiza poate fi non-sistematică şi subiectivă.
 lipsa de familiaritete cu grupul observat. Observatorul poate să nu fie
familiarizat suficient cu unităţile de cercetare.
 distorsionarea informaţiilor. Informaţiile despre fenomenele sau procesele
care fac obiectul cercetării sunt distorsionate de faptul că observatorul se
implică şi devine subiectiv sau pentru că respondenţii trebuie să acţioneze
într-o situaţie artificială.
 aşteptările, ca sursă de eroare. Aşteptările privitoare la mulţimea
răspunsurilor şi direcţia lor conduce la erori de înregistrare.
Modalităţi de prevenire a erorilor
Este necesar un efort susţinut al observatorului pentru a evita apariţia erorilor.

Respectarea câtorva reguli poate asigura un grad crescut de obiectivitate
informaţiilor, şi anume:
 respectarea design-ului de cercetare;

 selecţia riguroasă a operatorilor (a observatorilor). Cu această metodă se
poate lucra doar de către cercetători care sunt interesaţi de tema, dispun de
abilităţile necesare (spirit de observaţie, capacitatea de concentrare a atenţiei
ş.a.);
 corectitudinea instructajului operatorilor. Un instructaj corect asigură
informaţii complete asupra tuturor aspectelor proiectului;
 supravegherea observatorilor. Presupune identificarea erorilor care apar pe
parcurs, soluţii concrete la situaţiile problematice.
92
VII. 2. Ancheta
Ancheta este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca unic instrument,
fie împreună cu alte metode. Dacă observaţia permite formularea de deducţii
privitoare la comportamentele generate de un anumit context, studiile în care se
utilizează ancheta permit accesul la informaţii care pot explica evoluţia acestora.
Metafora care exprimă demersul observaţional este: „Dacă vrei să ştii cum va
reacţiona o persoană uită-te la ea!“. În timp ce metafora corespunzătoare pentru
anchetă este: „Dacă vrei să ştii ce gândesc oamenii, întreabă-i“. Pentru a obţine
rezultate valide anterior debutului anchetei este necesar să se se precizeze design-ul
de cercetare, caracteristicile populaţiei cu care se va lucra, modalităţile de prelucrare
a datelor. Spre exemplu, dacă se efectuează un studiu privitor la preferinţele pentru
ciocolată este obligatoriu să stabilim: care sunt caracteristicile participanţilor la
cercetare şi care sunt criteriile de selecţie a lor; cum va decurge ancheta, ce tehnici
sunt mai adecvate pentru populaţia studiată (chestionar sau interviu) ; ce alte metode
se vor folosi; care este design-ul de cercetare (se lucrează individual, în grup) ; cum
evităm răspunsurile dezirabile social (Dezirabilitatea socială se referă la posibilitatea
ca participanţii la o anchetă să răspundă aşa cum este de dorit din punct de vedere
social şi nu aşa cum cred, inţeleg ei o anumită problemă.). Este absolut necesar ca
inainte de a debuta un studiu să existe răspunsuri clare referitoare la caracteristicile
eşantionului şi a modalităţilor optime de eşantionare, ca şi a caracteristicilor design-
ului de cercetare pentru ca rezultatele obţinute să fie valide şi fidele. Indiferent de
scop, ancheta utilizează un set de întrebări (sau itemi) predeterminate care se aplică
tuturor subiecţilor. Răspunsurile orale sau scrise sunt principalele rezultate ale
acestui tip de cercetare. Ca limită menţionăm posibilitatea construcţiei defectuoase a
întrebărilor. În mod obişnuit, conţinutul şi structura întrebărilor sunt stabilite „în
orb“, pe baza unor informaţii documentare, ceea ce face posibil ca întrebările deduse
astfel să nu fie adecvate populaţiei căreia i se adresează ancheta. Pentru a evita acest
viciu de procedură se apelează la un studiu – pilot în care se verifică nivelul de
adecvare al întrebărilor.
VII. 3. Metoda chestionarului
Chestionarul este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale. El poate fi

administrat fie direct de operator, fie prin poştă. Principala calitate a chestionarului
constă într-o mai mare obiectivitatea a rezultatelor, în măsura în care răspunsurile
primite teoretic nu sunt influenţate de operator.
93
Structura chestionarului. Orice chestionar trebuie să cuprindă trei secvenţe,
fiecare având un rol bine definit: scrisoarea introductivă, instrucţiunile de aplicare şi
chestionarul propriu-zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de informaţii despre scopul şi

semnificaţia socială a studiului, informaţii privitoare la sponsor, garantarea
confidenţialităţii răspunsurilor (în cazul în care acestea sunt anonime), explicaţii cu
privire la modalităţile de răspuns. În funcţie de necesităţile studiului se pot insera o
serie de întrebări care să ofere informaţii privitoare la vărsta, ocupaţie, sex, localitate
etc.
Instrucţiunile de aplicare sunt cuprinse fie în scrisoarea introductivă, fie ele

reprezintă o secvenţă de sine stătătoare. Ele cuprind principiile de bază ale cercetării.
De exemplu, faptul că răspunsurile trebuie să corespundă opiniilor personale, că nu
există răspunsuri bune sau greşite, că trebuie completat chestionarul în totalitate şi
returnat la o anumită dată (dacă chestionarul se trimite prin poştă).
Chestionarul propriu-zis reprezintă totalitatea întrebărilor sau a itemilor la

care trebuie să se răspundă. Pentru a fi eficient trebuie să se respecte regulile
privitoare la format şi conţinut.
Formatul chestionarului se referă la modul de prezentare a întrebărilor. În

mod obişnuit întrebările sunt listate de la cele mai simple la cele mai complexe într-o
ordine logică, de la întrebări impersonale sau neutre la întrebări personale, de la
întrebări nespecifice la întrebări specifice. Se utilizează formula ordonare „pâlnie“,
atunci când chestionarul începe cu întrebări simple şi gradul de dificultate creşte pe
măsură ce ne apropiem de sfârşit. Este o trecere treptată de la simplu la complex. Se
utilizează şi formula opusă „pâlnie întoarsă“, dacă există o justificare logică a acestei
prezentări. De asemenea, este recomandabil să se utilizeze întrebările contingente
sau pregătitoare (De exemplu: Cât de des citiţi Biblia ?) urmate de întrebări directe
(De exemplu: De câte ori citiţi Biblia pe săptămână ?).
Conţinutul întrebărilor. Becker (1996), Vlahos, (1984) sistematizează

criteriile de care trebuie să se ţină cont în construcţia întrebărilor. Acestea sunt: a.
relevanţa (conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelate temei de cercetare); b.
simetria (fiecare întrebare va face referinţă la un unic aspect al cercetării şi numai la
unul); c. claritatea şi simplitatea (întrebările trebuie formulate în limbaj uzual, nu în
jargon şi fără academisme); d. limbajul (se utilizează expresii uzual folosite de
populaţia căreia îi este adresat chestionarul).
Dimensiunea sau numărul optim de întrebări într-un chestionar este o

problemă frecvent întâlnită în construcţia acestora. „Regula de aur“ este următoarea:
se vor utiliza un număr cât mai mic de întrebări, dar suficient de mare pentru a
94
surprinde tema cercetată. Reţinem că dimensiunile chestionarelor diferă în funcţie de
scopul cercetării şi de metodologia utilizată. Astfel, numărul cel mai mare de
întrebări este prezent în chestionarele de opinie tip omnibus, chestionare cu întrebări
deschise care urmăresc să obţină informaţii multiple din domenii multiple.
Tipuri de întrebări. Se poate face o primă clasificare în funcţie de relaţia

dintre conţinut şi tema studiului. În funcţie de acest criteriu există trei tipuri de
întrebări, primare, secundare şi terţiare.
Întrebările primare sunt direct corelate cu tema studiului, fiecare se referă la

un aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele.
Exemple sunt întrebările de contingenţă şi cele directe.
Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema dar sunt folosite pentru a
verifica consistenţa sau validitatea probei.
Întrebările terţiare au mai degrabă rolul de a detensiona sau a crea momente

de relaxare pe parcursul completării chestionarului. Ele sunt frecvent utilizate şi sunt
plasate de obicei înainte de o întrebare dificilă sau imediat după.
Un alt criteriu de clasificare priveşte adresabilitatea întrebării. În funcţie de

acesta avem întrebări directe (Câte ţigări fumaţi pe zi ?) şi întrebări indirecte (Câte
ţigări credeţi că fumează un fumător „înrăit“ pe zi?). Acestea din urmă presupun
evaluarea comportamentelor altora. Această evaluare are un unic criteriu propriile
comportamente ale respondentului (Câte ţigări credeţi că fumează pe zi un
fumător ?). Acest tip de întrebare se foloseşte atunci când se presupune că subiecţii
vor avea reţineri în a răspunde direct la problemele în discuţie.
O categorie aparte de întrebări sunt cele sugestive. Ele sugerează prin modul
de formulare răspunsul dorit. Astfel de întrebări se utilizează mai mult în sociologie
şi doar în condiţii speciale sub un control strict.
În funcţie de tipul de răspuns se pot descrie două tipuri de chestionare: întrebări cu

răspunsuri fixe (antestabilite) sau întrebări cu răspunsuri deschise. Acest al doilea tip
oferă un număr mare de informaţii, dar există o serie de dificultăţi care apar: datorită
numărul mare şi variat de răspunsuri care se obţin şi care presupun efort de
prelucrare şi sistematizare, şi prin urmare o semnificativă investiţie de timp. În plus,
apar frecvent răspunsuri nerelevante şi care nu pot fi interpretate.
Formularea răspunsurilor. Posibilităţile de răspuns (ante-fixate) pot fi

diverse, dar trebuie respectată regula exclusivităţii, a unidimensionalităţii şi
exhaustivităţii categoriilor. Exclusivitatea categoriilor cere ca itemii formulaţi să fie
independenţi şi reciproc exclusivi pentru a nu crea dificultăţi de opţiune datorate
suprapunerii sensurilor. Unidimensionalitatea se referă la faptul că variantele alese
95
trebuie să aparţină toate unui unic concept. Exhaustivitatea se referă la faptul că
răspunsurile propuse de autorul chestionarului trebuie să acopere toate variantele
posibile de răspuns. Varianta „Altele“ adăugată la sfârşitul unei serii de răspunsuri
are tocmai scopul de a acoperi variantele la care autorul poate nu s-a gândit. Se
utilizează diferite variante de răspunsuri cum ar fi:
 scale cu răspunsuri numerice;

 scale cu răspunsuri verbale;
 scale de discriminare crescătoare;
 scale cu răspunsuri grafice;
 scale cu răspunsuri grafic numerice (combinaţie de simboluri grafice cu
cifre);
 scale cu răspunsuri pe scale termometru;
 scale cu răspunsuri figurale;
 scale cu răspunsuri pe scale Likert;
 răspunsuri pe scale cu ranguri.
Etapele construcţiei chestionarului. Chestionarele, ca şi proiectele de interviu

se construiesc după anumite reguli care trebuie respectate pentru ca rezultatele
obţinute prin utilizarea acestora să fie valide.
În etapa de pregătire se decide asupra tipului de chestionar, conţinutului şi

tipurilor de răspuns. Etapa de construcţiei primei variante constă în construcţia unei
colecţii de întrebări (sau itemi) mai multe decât estimăm că ar fi necesari, care
surprind atât aspectele specifice cercetării, dar şi informaţii mai puţin specifice
(întrebările secundare şi terţiare). În această etapă este necesar să stabilim odată cu
itemii şi modalităţile de prelucrare a răspunsurilor. Această primă variantă se
analizează şi se elimină întrebările neadecvate sau construite greşit.
Etapa analizei critice a chestionarului presupune analiza itemilor de către

specialişti, care pot interveni sugerând modificarea unora, adăugarea altora etc.
Etapa de reexaminare şi modificare constă în analiza observaţiilor făcute de

experţi şi, dacă sunt necesare schimbări în structura chestionarului, acestea se vor
face acum.
Etapa pretestării (sau testarea pilot). În majoritatea cazurilor se consideră

necesară o etapă de pretestare. În acest scop se aplică chestionarul pe un lot mic şi se
analizează răspunsurile obţinute.
Etapa de revizuire a chestionarului. Dacă după pretestare se constată erori

majore atunci se revine la etapa întâia.
96
Etapa definitivării chestionarului. Foarte importantă în această etapă este
revizuirea conţinutului itemilor, dar tot atât de importantă este prezentarea
chestionarului din punctul de vedere al formatului, corectitudinii instructajului etc.
În ultimele două etape se verifică chestionarul prin raportare la scopul

studiului, ceea ce presupune verificarea:
 dimensiunii chestionarului (este chestionarul prea mare sau prea mic?);

 ariei de acoperire a itemilor (acoperă toate problemele ?);
 utilităţii fiecărei întrebări, ca şi posibilitatea de a adăuga altele;
 formulării şi a clarităţii conţinutului ca şi dacă întrebările prin conţinut
respectă criteriile de etică ale relaţiei cercetător-cercetare-respondent;
 formei chestionarului (se verifică dacă există spaţiu suficient alocat pentru
răspuns, în special în cazul întrebărilor deschise şi dacă răspunsurile pe care
le propunem sunt uşor de înţeles, exhaustive, unidimensionale şi exclusive);
 limbajului utilizat în chestionar (corespunde nivelului intelectual al
respondenţilor şi vocabularului acestora?);
 formatului şi prezentării itemilor (caracterele literelor, ordonarea în pagină,
culoarea hârtiei şi a literelor);
 informaţiilor care se cer (dacă sunt suficiente prin raportare la scopul
cercetării).
Avantaje şi limite ale chestionarului. Bailey, 1982, Kidder, 1981, Moser & Kalton,
1971, Selltiz, 1979 ş.a. enumeră o serie de avantaje şi limite ale utilizării
chestionarului în cercetare.
Avantajele metodei sunt următoarele:
 pot fi aplicate cu uşurinţă acoperind zone mari, căci pot fi trimise subiecţilor
prin poştă;
 se poate păstra anonimatul respondenţilor;
 permite colectarea unui număr mare de informaţii în timp scurt;
 anulează sau reduce posibilitatea răspunsurilor false datorate prezenţei
operatorului; răspunsurile dându-se în scris, gradul de sinceritate al
respondenţilor este mai mare.
 este o metodă stabilă, consistentă, prin urmare permite măsurători stabile,
constante şi valide;
Limitele metodei sunt următoarele:
 nu permite culegerea altor informaţii în plus faţă de cele cuprinse în

chestionarul iniţial;
 nu se pot determina cauzele unui anumit răspuns;
97
 identitatea respondentului şi condiţiile în care a răspuns la chestionar nu se
cunosc cu certitudine.
VII. 4. Metoda interviului
Interviul poate fi definit prin raportare la chestionar ca fiind o variantă orală a

chestionarului. Se descriu două etape ale desfăşurării interviului. O etapă pregătitoare
(în care se fixează scopurile, se selectează întrebările în funcţie de tema studiului şi
se contactează persoanele care vor fi intervievate) şi etapa interviului propriu-zis,
care reprezintă o discuţie sistematică şi ordonată controlată de intervievator pentru a
evita distorsionările informaţiei.
Folosit atât în studiile calitative cât şi în cele cantitative, interviul prezintă unele
caracteristici specifice fiecărui tip de cercetare. În studiile calitative interviul este
utilizat preponderent în varianta nestandardizată (interviul intensiv, interviul
focalizat). În studiile cantitative se utilizează în special interviurile structurate.
Tipuri de interviu
Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii, cum sunt: nivelul de
structurare a conţinutului; nivelul de standardizare a răspunsurilor; numărul de
persoane intervievate; frecvenţa aplicărilor.
În funcţie de nivelul de structurare a conţinutului, interviurile pot fi:
 interviurile structurate se caracterizează printr-o procedură strictă,

presupun construirea şi respectarea unui ghid asemănător cu un chestionar
şi sunt specifice cercetărilor cantitative. Sunt de fapt „chestionare citite“
de către operator şi construite de cercetător. Utilizarea acestui tip de
interviu nu va permite obţinerea de informaţii suplimentare celor iniţial
gândite, iar operatorul este un „soi de robot“.
 Interviurile nestructurate nu presupun o procedură strictă de derulare. Nu
există restricţii în formularea întrebărilor, la fel cum nu este absolut
necesară respectarea unei ordonări stricte a acestora. Intervievatorul
dispune de o structură a întrebărilor în care se poate mişca liber. Este
utilizat frecvent în abordările calitative.
 Interviurile semi-structurate reprezintă o variantă intermediară între cele
două descrise mai sus în alcătuirea ghidului de interviu fiind precizate o
serie de întrebări obligatorii (eventual cu răspunsuri prestabilite) dar
98
permite şi construirea pe parcurs a altor întrebări care să lămurescă
diferite aspecte care apar pe parcurs.
În funcţie de nivelul de standardizare a răspunsurilor, interviurile pot fi:

 standardizate. Fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite
dintre care persoana intervievată va alege pe cel care corespunde cel mai
bine opţiunilor sale. Interviul direct (standardizat) vizează un nivel precis.
Opiniile de suprafaţă sunt cele mai accesibile şi de aceea aceste interviuri
permit disimularea esenţialului (ex: rateuri de exprimare etc.), iar analiza de
continut se va reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă.
 nestandardizate. Acest tip de interviu presupune întrebări cu
răspunsuri deschise. Respondenţii formulează răspunsurile care vor fi notate
de intervievator.
În funcţie de numărul de respondenţi, interviurile pot fi:
 Interviuri cu o persoană, interviul presupune doi participanţi, intervievator

şi respondent sau intervievat.
 Interviuri de grup. În cazul interviurilor în grup avem două situaţii : fie
grup mic două persoane (soţ-soţie, mamă-fiică), fie grup mai mare, cum
ar fi o grupă de studenţi. În acest al doilea caz, răspunsurile se dau în
scris. Fiecare participant la grup primeşte o foaie de hârtie pe care notează
răspunsurile. A nu se confunda interviul în grup cu grupul de discuţie,
asupra carateristicilor căruia vom reveni.
În funcţie de frecvenţa aplicărilor interviurile sunt:
 Unice sunt cele în care se discută o singură dată cu persoana

intervievată.
 Panel sunt cele în care intervievatorul revine odată sau de mai multe
ori la aceeaşi persoană. Ele sunt tipice pentru studiile longitudinale şi
studiile panel. Abordările calitative utilizează doar interviurile unice.
În continuare vom aminti o serie de interviuri care se deosebesc prin scopul urmărit
şi implicit prin conţinut.
 Interviurile analitice se bazează pe o teorie şi au ca scop analiza conceptelor

specifice acesteia, a relaţiilor sociale şi a evenimentelor prin prisma teoriei
respective. Acest tip de interviu este specific psihologiei clinice.
 Interviurile diagnostice sunt cunoscute şi sub numele de anamneze şi
urmăresc să obţină descrierea evenimentelor majore de pe parcursul vieţii şi
99
permit o diagnoză a individului fie utilizat independent, fie în combinaţie cu o
serie de instrumente diagnostice.
 Interviurile etnografice. Dezvoltat la început ca un instrument tipic al
etnografiei şi antropologiei, acest tip de interviu este preluat ulterior de psihologia
socială şi sociologie. El permite studiul structurilor culturale şi a
comportamentelor arhetipale. Permit descrierea caracteristicilor comportamentale,
a simbolurilor utilizate, stabilirea relaţiilor dintre simboluri şi comportamente şi în
general explicarea sensurilor comportamentelor tipice unei culturi. În mod
obişnuit, se lucrează cu informatori, adică persoane care deţin informaţii corecte
şi multiple asupra situaţiei care este subiect de cercetare. Discuţiile cu aceşti
experţi permit obţinerea unei imagini valide a structurii sociale. Este o metodă
calitativă întrutotul.
 Inteviurile Delphi sunt o variantă a interviului etnografic aplicat într-un
studiu multifazic. Se lucrează cu experţi care oferă informaţii, emit judecăţi şi
predicţii. Intervievatorul sau cercetătorul reuneşte aceste informaţii într-o
structură logică explicativă.
 Interviurile centrate (focalizate) presupun o discuţie semistructurate pe o
temă bine precizată şi interviuri de grup. Avantaje: intervievatorul este un
modelator, subiecţii au o libertate totală de răspuns, iar acest tip de interviu
permite obţinerea unor informaţii specifice şi complexe.
 Interviurile narative au apărut în 1937 şi au ca scop descrierea structurilor
comunitare. Se cere subiecţilor să descrie o serie de situaţii care exemplifică
specificul relaţiilor dintre membrii comunităţii sau dintre aceştia şi liderii
grupului.
 Interviurile convergente Sunt interviuri nestructurate care se folosesc în
terapiile de familie. În mod obişnuit presupun doi intervievatori (un bărbat şi o
femeie). Pe parcursul interviului se discută nodurile conflictuale semnalate de
respondenţi.
VII. 5. Definirea conceptului de „eşantionare“
Cercetările experimentale se constituie „în baza unei idei, a unei ipoteze care
este o întrebare adresată unei zone precise din realitate“ (Francis Bacon).
Experimentul ca metodă specifică acestui tip de cercetare este un mod de analiză care
permite miniaturizarea situaţiilor de viaţă. Sunt cunoscute diferite design-uri de
cercetare specifice acestei abordări:
100
 Design-uri elementare (de bază) – presupun un singur factor de
variaţie;
 Design-uri factoriale (multifactoriale) – presupun mai mulţi factori de variaţie
(Radu, 1993).
Cercetările descriptive au ca scop principal descrierea comportamentului în

contextul în care se desfăşoară în mod obişnuit şi metoda cea mai adecvată este
observaţia. Un al doilea scop al cercetărilor descriptive este identificarea relaţiilor
care se stabilesc între diferitele variabile de comportament sau între aceste variabile
şi mediul ca factor generator de schimbare. Descriind aceste comportamente, se
stabilesc bazele de date necesare pentru predicţie. Metoda cea mai adecvată în
predicţie este studiul corelaţional. Acestv tip de studii permite evaluarea evoluţiei
diferitelor variabile, evaluarea modalităţilor de asociere, de covarianţă a variabilelor.
În cazul acestor cercetări se pot identifica relaţii predictive prin măsurarea
covarianţei existente în mod natural între variabile sau însuşiri. Exemple: stabilirea
relaţiei emotivitate – performanţă în examenele de preselecţie profesională;
determinarea rolul disfuncţiilor sexuale în ruptura relaţiilor de cuplu.
Metodele utilizate în aceste studii sunt testul şi ancheta. Ancheta se poate

realiza prin oricare din cele două tehnici ale sale: chestionarul şi interviul. Tehnicile
anchetei obligă la respectarea unor reguli identice privitoare la selecţia subiecţilor,
stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor etc.
Selecţia subiecţilor sau a participanţilor la cercetare se numeşte eşantionare.

Rezultatul final al acestei operaţii este alcătuirea unui grup de persoane, eşantion de
populaţie, care îndeplinesc o serie de calităţi care sunt importante pentru tema
studiată. Eşantionarea presupune o serie de tehnici care trebuie urmate intocmai
pentru ca rezultatele studiului să fie valide.
Să presupunem că am optat pentru un tip de populaţie, sau o populaţie-ţintă,

cum ar fi copii sau bătrâni, sau arhitecţi sau elevi cu care să lucrăm pentru a valida o
serie de ipoteze. În continuare trebuie să stabilim cu care persoane din acest grup
mare lucrăm în cadrul studiului. Determinarea acestui grup presupune selecţia unui
eşantion de respondenţi, eşantion reprezentativ pentru întreaga populaţie din care ei
fac parte. Procedurile de selecţie ale unui eşantion sunt identice, indiferent dacă
populaţia – ţintă este formată din toţi membrii unei comunităţi, ţări, întreprinderi etc.
Conceptele specifice care se utilizează în operaţia de selecţie a unui eşantion sunt
următoarele:
 Populaţia – este conceptul cu sfera cea mai largă şi denumeşte toate

persoanele care prezintă (au) calitatea care interesează în studiu. De exemplu:
toţi studenţii din România, toţi studenţii Universităţii Titu Maiorescu. Un
101
recensământ adună informaţii de la întreaga populaţie. Într-o anchetă, pentru
eficienţă, se va selecta un subset, un grup care să fie reprezentativ pentru
întreaga populaţie. Cel mai frecvent, populaţia este un concept ipotetic.
 Cadrul eşantionului – este o listă cu membrii populaţiei care au calitatea pe
care urmează să o cercetăm; de asemenea, este o modalitate de restrângere a
populaţiei în funcţie de un criteriu.
 Eşantionul – este subsetul de populaţie limitat de un cadru. Dacă de exemplu
ne interesează atitudinea studenţilor faţă de serviciile oferite de bibliotecă,
cadrul de eşantionare poate fi lista studenţilor care vizitează biblioteca. Listă
care se obţine din registrul bibliotecii şi care reprezintă un cadru care
limitează un eşantion din populaţia generală a universităţii. Pentru a obţine
informaţii cât mai corecte este de dorit să apelăm la o serie de criterii
suplimentare, cum ar fi eliminarea studenţilor înscrişi recent. Reţinem faptul
că validitatea rezultatelor obţinute pe un eşantion comparativ cu
caracteristicile generale ale populaţiei depind de corectitudinea aplicării
tehnicilor de eşantionare.
 Elementul – este o denumire dată fiecărui membru al populaţiei. Selectarea
acestor elemente (persoane) reprezintă scopul tehnicilor de eşantionare.
Spre exemplu:
 Populaţia = toţi studenţii universităţii Titu Maiorescu (să considerăm

numeric 1000 de persoane).
 Cadrul eşantionului = studenţii care frecventează biblioteca
universităţii (să considerăm numeric 500 de persoane)
 Eşantionul = o parte din studenţii înscrişi în lista cititorilor (să
considerăm numeric 100 de persoane).
 Element = un student care citeşte cărţi în bibliotecă (numeric 1)
Validitatea datelor obţinute prin analiza rezultatelor unui eşantion este dată de
măsura în care aceste date (informaţii) reprezintă întreaga populaţie. Scopul unei
cercetări este descrierea caracteristicilor populaţiei generale şi nu ale eşantionului pe
care se face studiul.
Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un eşantion asupra întregii

populaţii depinde de gradul de reprezentativitate a eşantionului. Caracteristicile
elementelor (ale persoanelor) care alcătuiesc populaţia sunt distribuite diferit.
Frecvenţa cu care ele sunt prezente la populaţie este relativă şi variabilă. Un eşantion
este reprezentativ atunci când repartiţia caracteristicilor lui corespunde repartiţiei
caracteristicilor populaţiei. Un pericol important al reprezentativităţii este eroarea de
102
eşantionare. Aceasta apare atunci când distribuţia caracteristicilor populaţiei este
sistematic diferită faţă de populaţia-ţintă. Există două surse de erori:
 Erori de selecţie – apar atunci când procedurile utilizate pentru a obţine un

eşantion conduc la o reprezentare disproporţionat de mare sau mică a unui
segment din populaţie;
 Erori generate de întrebare – datorate construcţiei greşite a chestionarului.
VII. 6. Tipuri de eşantionare.
Cele mai frecvente tipuri de eşantionare utilizate sunt cele neprobabilistică şi

probabilistică.
Eşantionarea neprobabilistică. În acest tip de selecţie nu există o cale de
estimare a probabilităţii pe care o are un element pentru a fi inclus în eşantion. Ca
procedură presupune alegerea la întîmplare a unui grup dintr-o populaţie. Nu există
nici o garanţie că fiecare element are şansa de a fi inclus în eşantion. Avantajul
principal al eşantionării neprobabilistice este timpul scurt de formare a grupului de
subiecţi. Eşantionarea neprobabilistă poate fi de două tipuri, întâmplătoare şi jurizată.
 Eşantionare neprobabilistică întâmplătoare. Participanţii la cercetare răspund

criteriilor de disponibilitate şi voluntariat. Problema care se pune în acest tip
de eşantionare este aceea a gradului de reprezentativitate. Se impune să
obţinem informaţii suplimentare despre populaţie pentru a putea aprecia dacă
rezultatele obţinute sunt sau nu reprezentative. Ca o regulă generală, se
consideră eşantionarea întîmplătoare ca fiind eronată atâta timp cât nu avem
dovezi certe care să confirme rezultatele obţinute în studiu.
 Eşantionare neprobabilistică jurizată. Jurizarea presupune prezenţa unui grup
de experţi care selectează elementele eşantionului. Astfel, persoanele
selectate întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi de a face parte din
eşantion (selecţia şi aprecierea prezenţei/ absenţei calităţilor aparţin unui grup
de experţi, cum ar fi profesori, lideri de grup).
Eşantionarea probabilistică. Pentru a avea certitudinea validităţii rezultatelor

unei cercetări se apelează la o selecţie a subiecţilor cu metode probabiliste. Aplicând
aceste metode se poate discuta de un eşantion reprezentativ şi cercetătorul poate
preciza pentru fiecare element al populaţiei probabilitatea de a fi inclus într-un
eşantion. Se definesc trei tipuri de eşantionare de acest tip şi anume: eşantionarea
simplu randomizată (prin tragere la sorţi); eşantionarea stratificat randomizată
103
(populaţia este împărţită în „straturi“ şi pentru fiecare strat se realizează o
eşantionare simplu randomizată; eşantionarea multistadial randomizată (cluster), care
presupune o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora subiecţii aparţin. Radu
(1993) menţionează şi eşantionarea randomizat multifazică. În acest caz se selectează
iniţial un eşantion de dimensiuni mari pe care se realizează unele faze ale cercetării
extensive, pe urmă din acest eşantion se selectează un altul mai mic pentru realizarea
altor faze de cercetare cu caracter mai intensiv. (Pentru amănunte vezi I. Radu şi
colaboratorii, (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor).
Toate tipurile probabilistice de eşantionare presupun existenţa unui cadru de

eşantionare (o listă cu toate persoanele sau elementele, care îndeplinesc statutul
impus de cercetare), numerotarea reală sau fictivă a acestor elemente şi selecţia
elementelor de investigat sau aplicarea seriilor de numere aleatoare.
Eşantionarea simplu randomizată este o tehnica de bază a eşantionării
probabilistice şi este utilizată în cadrul celorlalte tipuri. Aplicarea acestui tip de
selecţie a participanţilor la cercetare asigură şanse egale tuturor persoanelor. Tehnica
presupune utilizarea tabelelor cu numere întâmplătoare. (Procedura de selecţie este
descrisă de prof. Septimiu Chelcea, în volumul „Chestionarul în investigaţia
sociologică“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1975, pg. 62-68).
O problemă care apare frecvent se referă la numărul optim de subiecţi pentru

ca eşantionul să fie reprezentativ. Nu există un „număr de aur“, dimensiunea sau
mărimea eşantionului depinde de omogenitatea/eterogenitatea populaţiei de bază.
Exagerând, putem spune că în cazul în care ar exista o populaţie foarte omogenă,
putem lucra cu 1-2 subiecţi. Pentru o populaţie foarte eterogenă, în care fiecare
individ este diferit total de ceilalţi, ar trebui să lucrăm cu întreaga populaţie, căci
populaţia se suprapune eşantionului. În realitate, gradul de omogenitate al unei
populaţii se plasează în zona medie.
O altă problemă care se pune este gradul de corespondenţă a datelor obţinute

pe un eşantion cu rezultatele care s-ar obţine pe întreaga populaţie. Cu siguranţă
rezultatele obţinute pe un eşantion nu vor corespunde întru totul celor care s-ar obţine
dacă am putea face un studiu pe întreaga populaţie. Ca urmare, se calculează marja
de eroare, între rezultatele obţinute pe eşantion şi posibilele rezultate ale întregii
populaţii. Marja de eroare este determinată de dimensiunea eşantionului, deoarece
(cu cât acesta este mai mare cu atât eroarea este mai mică). Eroarea estimărilor se
reduce atunci când creşte numărul de persoane incluse în eşantion şi este dependentă
şi de gradul de validitate şi fidelitate al probelor utilizate (sau de precizia
măsurătorilor).
104
Reprezentativitatea procedurală este dată de dimensiunea eşantionului (unui
eşantion mare îi corespunde o marjă de eroare mică) şi depinde şi de încrederea în
precizia procedurilor şi măsurătorilor efectuate. Ca principiu general, diferenţele
absolute ale procentajelor (10% sau 12%, de exemplu) nu sunt direct interpretabile,
ci doar în funcţie de marja de eroare şi de valorile erorilor cauzate de proceduri.
 Eşantionarea stratificat randomizată. Pentru a selecta un eşantion

respectând această procedură un prim pas constă în divizarea (fictivă) a întregii
populaţii în două, trei sau mai multe subpopulaţii denumite straturi. Pasul următor
constă în aplicarea procedurilor de randomizare simplă pentru fiecare strat în parte.
În această etapă trebuie respectate două reguli şi anume: selectarea unui eşantion
pentru fiecare strat şi dimensiunea populaţiei din strat să fie direct proporţională cu
dimensiunea eşantionului. Această procedură este eficientă atunci când straturile sunt
reprezentate de segmente omogene de populaţie. Este utilizată când dorim să
obţinem o reprezentativitate crescută a eşantionului prin verificarea rezultatelor
obţinute pe subeşantioane. Numărul de subiecţi incluşi în eşantion nu este necesar să
fie mult mai mare faţă de un eşantion randomizat simplu.
 Eşantionarea multistadial randomizată. Utilizând acest tip de
selecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate,
clusteri, grupări de elemente, conform cadrului de eşantionare corespunzător.
Rezumat
Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune
accesul direct la obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinaţie cu
alte tehnici de cercetare cum sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul
documentelor, studiul corelaţional etc.
Ancheta este și ea tot o metodă descriptivă de culegere a datelor care

subsumează două tehnici: chestionarul şi interviul. Chestionarul este metoda cea mai
comună de anchetă foarte utilizat deoarece prezintă o serie de avantaje, dintre care
cel mai important este timpul relativ scurt de culegere a datelor. Interviul poate fi
considerat o variantă orală a chestionarului.
Tehnicile de eşantionare presupun definirea a patru concepte şi anume:

populaţie generală, cadru de eşantionare, eşantion, element. Eşantionul este o
populaţie numeric selectată dintre acei care sunt incluşi în cadrul de eşantionare
(primii zece studenţi din bibliotecă). Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute
105
pe un grup stabilit conform regulilor eşantionării depind de gradul de
reprezentativitate.
Cuvinte cheie
- metode de culegere a datelor, observaţie, interviu, chestionar, observaţie

sistematizată
Denumiţi şi descrieţi pe scurt tipurile de observaţie cunoscute (p. 89-90).
Prezentaţi pe scurt avantajele şi dezavantajele observaţiei, ca metodă de

culegere a datelor (p. 92- 93).
Definiţi conceptele de populaţie, eşantion şi element specifice eşantionării (p.

102-103.
Definiţi eşantionarea simplu randomizată (p. 105).
Prezentaţi pe scurt avantajele şi dezavantajele chestionarului şi interviului (p

98 – 99 ).
Concluzii
Cele mai frecvente metode de culegere a datelor în psihologie sunt:

observaţia, interviul şi chestionarul. Fiecare metodă prezintă o serie de avantaje şi
dezavantaje care, împreună cu situaţia de evaluare, constituie criterii de alegere a
celei mai potrivite metode de către cercetători.
Reprezentativitatea datelor culese este o condiţie esenţială atunci când se
doreşte generalizarea datelor la nivelul unei populaţii oarecare.
106
Unitatea de studiu VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale
comportamentului uman.
Cuprins
Unitatea de studiu VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului

uman.........................................................................................................................102
VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman...................104
VIII. 1. Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale.................104
VIII. 2. Analiza arhivelor......................................................................................105
Rezumat....................................................................................................................109
Cuvinte cheie............................................................................................................109
Concluzii...................................................................................................................110
107
La sfârşitul acestei unităţi studentul va fi familiarizat cu:
- metode indirecte de măsurare a comportamentului uman precum analiza şi

interpretarea urmelor, a produselor activităţii şi analiza arhivelor



108
VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman
VIII. 1. Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale
S-a demonstrat faptul că examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor

s-a dezvoltat. Spre exemplu, urma paşilor pe nisip oferă informaţii asupra
dimensiunilor şi vârstei, iar distanţa dintre paşi poate indica atât înălţimea cât şi
ritmul mersului.
Urmele sau documentele materiale sunt importante în cercetarea psihologică

pentru că ele reprezintă măsurători de comportamente neinfluenţate de reacţii de
dezirabilitate. Utilizarea oricărui tip de metode, descriptive (observaţia, ancheta) sau
a metodelor experimentale pot genera această reacţie şi micşora validitatea
rezultatelor. Analiza urmelor materiale, a produselor activităţii nu suferă influenţa
reacţiei de dezirabilitate socială deoarece se face în absenţa persoanei generatoare de
urme. În mod obişnuit aceste metode se utilizează în combinaţie cu alte metode.
Webb în 1981 consideră că o abordare multidimensională în testarea unor ipoteze
este recomanadată pentru a reduce numărul de artefacte datorate procesului de
măsurare.
Tipuri de urme şi documente materiale
Urmele sau documentele materiale sunt dovezi ale activităţii omului, prezente
sub forma unor fragmente, resturi de obiecte, sau produse intacte. Spre deosebire de
acestea, şi oarecum la polul opus, sunt informaţiile care se obţin prin intermediul
anchetei (implică o relaţie directă între cercetător – subiect), care se numesc
informaţii provocate.
Urmele sau documentele materiale, în funcţie de criteriul integrităţii, sunt de

două tipuri: a) fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale care atestă activitatea
prezentă sau trecută a unei persoane, pe care le vom numi urme; b) creaţii,
construcţii, obiecte, care mai pot fi utilizate pe care le vom numi produse.
a. Urmele pot rezulta fie prin acumulare (grafitti-ul, praful pe cărţi

neutilizate), fie prin erodare (covoare, cărţi, trepte). Indiferent de modalitatea de
apariţie a lor, urmelor li se pot asocia o serie de semnificaţii psihologice. Astfel
sticlele de băutura din gunoaie sunt un indicator al consumului de alcool în
109
gospodării; compoziţia gunoiului este un indicator al obiceiurilor alimentare şi al
stilului de viaţă; uşile de la maşini, încuiate sau nu, reflectă interesul pentru
proprietate; gradul de deteriorare al cărţilor din bibliotecă indică interesele pentru
diferite domenii; urmele pe sticla vitrinelor din expoziţii sunt un semnal pentru
popularitatea exponatului şi vârsta publicului vizitator; uzura treptelor şi a podelelor
este indiciu de trafic; alimentele lipsă în galantare sunt un indiciu pentru preferinţele
alimentare; urmele de pe piedestalele statuilor sau distrugerile cauzate acestora sunt
indicii despre credinţe, atitudini politice, culturale, superstiţii; uzura încălţămintei la
copii (măsurată în două momente de timp) indică ritmul de activitate al acestora.
b. Produsele sunt obiecte, construcţii păstrate intacte care ne permit,

împreună cu datele obţinute prin aplicarea unei tehnici de anchetă, o evaluare
completă a comportamentelor şi trebuinţelor umane. Analiza produselor activităţii
oferă posibilitatea de a măsura caracteristici de personalitate, stiluri de viaţă, pattern-
uri comportamentale. În antropologie acest tip de produse sunt esenţiale, ca şi în
zoopsihologie. Spre exemplu, stilurile arhitecturale sunt reprezentări semnificative
pentru un stil de viaţă şi pentru relaţiile sociale; analiza structurii cuiburilor permite
descrierea comportamentului păsărilor; caracteristicle sticlăriei oferă informaţii
despre obiceiurile alimentare ale populaţiei din perioada în care au fost produse.
Urmele ca şi produsele (sau obiectele intacte) oferă informaţii valide despre

comportamentul uman. Validitatea acestor informaţii trebuie întotdeauna verificată
prin apelul la alte surse. Erorile de evaluare se pot datora unor factori fizici care
conduc la degradarea unor obiecte şi transformarea lor în urme (funcţionarea
intermitentă a curentului electric poate fi o cauză a nefuncţionării ceasurilor publice
şi nu lipsa de interes a populaţiei pentru punctualitate) sau existenţa unor produse nu
sunt întotdeauna reflexul unor atitudini ci pot fi impuse (spre exemplu: blocurile din
satele romăneşti).
VIII. 2. Analiza arhivelor
Arhivele sunt înregistrări sau documente care înregistrează activităţile

indivizilor, a instituţiilor şi a altor grupuri sociale. Ca măsuri ale comportamentului,
arhivele prezintă o parte din avantajele întâlnite în cazul documentelor materiale.
Informaţiile din arhive sunt nereactive, obiective şi reprezintă o alternativă la
informaţiile care se pot obţinute utilizând ancheta şi obsevaţia. Ca şi măsurile de
evidenţă fizică, datele din arhive pot fi utilizate pentru a demonstra sau infirma
validitatea datelor obţinute cu alte metode. Utilizarea acestei metode se poate face
individual sau poate fi o metodă în cadrul unei metodologii complexe de cercetare.
110
Datorită naturii lor în continuă modificare, arhivele curente sunt foarte utile în
cazul studiilor longitudinale.
Tipuri de arhive
Marea diversitate de informaţii şi mulţimea de surse fac din clasificarea

arhivelor un lucru dificil. Un criteriu ar fi acela care face distincţia dintre arhive
continue în care informaţiile au fost/sunt mereu actualizate (fişierele referitoare la
taxe şi datele referitoare la unele agenţii guvernamentale) şi arhive discontinue sau
periodice (taxele anuale pentru locuinţe, vânzările şi documentele personale). La
rândul lor aceste două categorii mai pot fi împărţite în funcţie de criteriul
permeabilităţii şi transparenţei la public. Distingem astfel între informaţii publice şi
informaţii confidenţiale. De cele mai multe ori arhivele care ţin de organizaţiile
guvernamentale sunt publice, în timp ce altele cum ar fi registrele unor firme
particulare sunt mai puţin accesibile publicului larg.
Iluţ (1997) enumeră alte criterii de clasificare a arhivelor şi anume vechimea

documentelor; destinatarul; accesibilitatea; gradul de încredere. Chelcea (1993)
reţine patru criterii: 1. natura documentelor (scrise, imagini, audio); 2. conţinutul
informaţional (limbaj natural, cifre); 3. destinatarul (documente personale,
documente publice); 4. emitentul (oficiale şi neoficiale).
Surse de arhive. Dintre arhivele continue fac parte informaţiile publice care
sunt o sursă puternică de informaţii, ele putând deveni obiect de analiză. Astfel,
cărţile de telefon sunt ilustrative pentru componenţa grupurilor etnice; salariile
bugetarilor pentru suportul comunitar; registrele agenţiilor guvernamentale pentru
tendinţele de evoluţie a societăţii;. registrele tribunalelor pentru evoluţia
comportamentul antisocial.
O alta sursă de arhive este mass-media. Spre exemplu, cărţile de copii aflate
spre vânzare sunt reprezentative pentru calitatea modelelor (eroi şi eroine), iar
titlurile articolelor de ziar pentru tendinţele presei.
Se cunosc o serie de alte tipuri de înregistrări care pot servi ca sursă de arhive
cum ar fi înregistrarea întârzierilor şi a absenţelor pentru obiceiuri de muncă şi
responsabilitate; vânzarea de seminţe şi alune la un meci de fotbal ca indicatori
pentru nivelul de tensiune şi de excitabilitate; nivelul vânzărilor de bunuri de larg
consum pentru eficienţa publicităţii; cifrele asigurărilor de călătorie cu avionul
pentru opinia publică înainte şi după un accident aerian (adaptare după Brandt,
1972).
Arhivele în toate formele lor, conţinuturi de media, cărţi, acte oficiale, toate
sunt surse de informaţie asupra stării unei societăţi într-un moment dat. La nivelul
111
unei comunităţi, a unei ţări, înregistrarea datelor privind produsul intern brut,
produsul net brut, exporturile şi importurile majore, distribuţia populaţie sunt doar
câteva exemple de informaţii înregistrate la nivel macro, care permit analiza
dezvoltării societăţii. O serie de acte şi date monitorizează permanent activităţile şi
acţiunile indivizilor, grupurilor şi societăţilor. La naşterea fiecărui om se eliberează o
serie de acte, iar persoana nou născută este înregistrată ca cetăţean. Informaţiile
despre persoana născută includ de cele mai multe ori oraşul sau statul în care s-a
născut, data şi momentul naşterii, numele părinţilor ca şi al nou născutului. Atunci
când un om moare există o altă serie de formalităţi şi înregistrări care certifică
stingerea din viaţă a persoanei respective. Detaliile raportului vor include, în
majoritatea cazurilor, cauza decesului, data şi ora la care a survenit moartea, precum
şi vârsta persoanei în cauză. Între cele două momente extreme ale existenţei noastre,
se mai înregistrează alte serii de informaţii despre ceea ce suntem noi, despre ceea ce
devenim şi despre comportamentul nostru. Spre exemplu, doctorii înregistrează
vizitele pacienţilor, psihologii la fel. Spitalele au condici speciale în care se
înregistrează internările şi externările. Şcolile au un sistem ordonat care înregistrează
trecerea oamenilor prin clasele şi anii primari, de gimnaziu, liceu ş.a.m.d. Firmele la
care lucrăm pot îndosaria numărul de absenţe şi numărul de întârzieri pe care le avem
într-o perioadă de timp. Ziarele nu se lasă nici ele mai prejos descriind succesele
notabile sau eşecurile lamentabile ale diverselor persoane şi personalităţi locale sau
internaţionale. Administraţiile locale ţin o evidenţă a căsătoriilor. De asemenea,
existenţa evidenţelor contabile, a registrelor financiare, a mutaţiilor (în cazul
locuinţelor) sunt şi ele bine cunoscute. Controlul taxelor de către stat, al vânzărilor şi
cumpărărilor sunt şi ele minuţios notate şi îndosariate. Aceste informaţii nu sunt
numai referinţe personale-individuale ci oferă o reprezentare completă a evoluţiei
unei societăţi.
Frank şi Gilovich's (1988) au utilizat analiza arhivelor într-un studiu asupra

relaţiei dintre simbolistica culorilor (alb şi negru) pe de o parte şi reprezentarea
conceptelor de fast şi nefast, pe de altă parte. Cei doi au pornit de la ideea că în
filmele americane western poţi face întotdeauna diferenţa între personajul negativ şi
cel pozitiv, „cei buni“ au pălării albe, iar „ cei răi“ au pălăriile negre. Pe de altă parte,
se ştie că în folclor culoarea neagră este asociată cu ideea de rău şi nenorocire. În
limba engleză chiar şi în compunerea cuvintelor se poate constata că toate cuvintele
care exprimă defecte şi neajunsuri sunt compuse dintr-un cuvânt de bază plus negru:
„blackmail, blacklisted, black death“/ şantaj, listă neagră, ciumă. Şi în limba română
întâlnim cuvinte sau sintagme de tipul listă neagră, moartea cea neagră, ciuma
neagră, negru ca iadul, suflet negru, o zi neagră. De asemenea, în multe culturi,
inclusiv în cea românească, negrul se asociază cu moartea. Frank şi Gilovich au
112
studiat modul în care aceste arhetipuri afectează modul de a gândi şi a se comporta al
oamenilor. Ei au început prin a se întreba dacă o echipă îmbrăcată în negru este mai
agresivă decât o alta îmbrăcată în alb. Au studiat arhivele Ligii Naţionale de fotbal
american şi a celei de hochei pe gheaţă şi au evaluat agresivitatea luând ca indicator
penalizările acordate pe parcursul meciurilor: numărul de infracţiuni menţionate pe
parcursul unui meci de fotbal american şi numărul de minute totalizate pe banca
eliminaţilor în cazul hocheiului pe gheaţă. Echipele care au totalizat numărul cel mai
mare de infracţiuni erau cele al căror echipament era predominant negru. Excepţie a
făcut o echipă al cărui echipament era albastru închis, culoare care era de cele mai
multe ori era confundată de suporteri cu culoarea neagră. Ipoteza studiului asocia
culoarea neagră cu un număr mai mare de penalizări. Analiza arhivelor a demonstrat
că ea este validă: echipele îmbrăcate în negru au fost penalizate mai frecvent
comparativ cu cele îmbrăcate în alb sau alte culori.
Care procese psihologice pot fi răspunzătoare pentru acest efect? Cei doi
sugerează că atât percepţia socială cât şi percepţia personală îşi pun amprenta asupra
rezultatului. Ei susţin că arbitrii, dar şi publicul, au tendinţa de a percepe jucătorii
îmbrăcaţi în negru mai agresivi comparativ ce cei îmbrăcaţi în alte culori. Jucători la
rândul lor dacă au costume negre tind să dezvolte un comportament mai agresiv. Cel
mai bun exemplu de agresivitate este echipa „All blacks“ echipa de rugby a Noii
Zeelande execută un dans ritual agresiv (Haka) la începutul partidelor şi sunt
consideraţi cei mai duri jucători de rugby din lume. Campioana mondială a
Australiei, al cărei echipament este de culoare verde deschis, s-a impus prin tehnică
şi nu prin agresivitate.
Pentru a-şi susţine ipoteza cei doi au recurs la studii experimentale. În primul
dintre acestea, studenţi şi arbitri au urmărit un meci în care o echipă era îmbrăcată în
negru şi cealaltă în alb. La sfârşitul meciului studenţii au cotat echipele din punct de
vedere al agresivităţii jocului. Rezultatele au demonstrat că echipa în negru a fost
cotată în majoritatea cazurilor ca fiind mai agresivă. În al doilea studiu li s-a cerut
studenţilor să opteze între echipamente de diferite culori, printre care şi negru. În
continuare au fost rugaţi să se îmbrace cu echipamentele alese. Studiul a urmărit să
verifice opţiunile pentru diferite jocuri mai mult sau mai putin agresive. S-a constatat
că studenţii care optaseră pentru costume negre au ales un numar semnificativ mai
mare de jocuri agresive comparativ cu cei care au preferat alte culori de
îmbrăcăminte. Compararea rezultatelor primelor două studii, unul bazat pe date de
arhivă şi celălalt bazat pe date experimentale a permis validarea ipotezei: simbolurile
culturale influenţează comportamentul uman.
113
Arhivele sunt documente care redau nu doar activităţi ale oamenilor,
instituţiilor sau a altor grupuri sociale ci permit şi o diagnoză corectă a trăsăturilor
psihice generatoare de comportamente diferenţiate.
Principalul avantaj ale acestei metode este acela că informaţiile obţinute nu

sunt influenţate de dezirabilitate socială, ca reacţie de apărare. De asemenea ea
permite validarea externă a cercetărilor experimentale, ca şi testarea ipotezelor în
condiţii de experimente naturale.
Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut.
Rezumat
Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative
şi / sau de completare a metodelor descriptive (observaţia şi ancheta). Acestea sunt
importante prin ele însele, dar sunt utilizate cel mai frecvent în scopul validării
concluziilor obţinute cu alte mijloace de evaluare. Observaţia şi ancheta sunt metode
specifice cercetărilor descriptive şi metodele indirecte ale comportamentului se
utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor
s-a dezvoltat. Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei
instituţii sau a oricărui grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste
surse de informaţii (documente arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea
experimentelor naturale.
Cuvinte cheie
- analiza urmelor, măsurători indirecte, arhive, surse de informaţie
Definiţi şi prezentaţi pe scurt analiza de urme şi analiza produselor activităţii,
ca metodele indirecte de măsurare a comportamentului uman (p. 110 – 111).
114
Definiţi şi prezentaţi pe scurt analiza arhivelor. (p. 111)
Concluzii
Metodele indirecte sau alternative ale comportamentului uman sunt adesea

utilizate pentru a completa sau pentru a valida o serie de informaţii culese prin
metode directe. Sunt folosite independent doar în cazurile în care accesul direct la
obiectul de cercetare nu este posibil (de exemplu în criminalistică).
115
Unitatea de studiu IX. Cercetări pe un singur subiect
Cuprins
Unitatea de studiu IX. Cercetări pe un singur subiect..............................................111

IX. Cercetări pe un singur subiect............................................................................113
IX. 1. Studiul de caz.............................................................................................113
IX. 2. Analiza de caz.............................................................................................115
IX. 3. Metoda biografică.......................................................................................118
Rezumat....................................................................................................................120
Cuvinte cheie............................................................................................................120
Concluzii...................................................................................................................121
116
La sfârşitul acestei unităţi studentul va cunoaşte:
- problematica generală legată de metoda studiului de caz

- avantajele şi dezavantajele metodei studiului de caz
- definiţia şi avantajele metodei numite analiză de caz
- avantajele şi dezavantajele utilizării metodei biografice



117
IX. Cercetări pe un singur subiect
IX. 1. Studiul de caz.
Definim studiul de caz astfel: analiza şi descrierea completă a caracteristicilor

evoluţiei unei persoane. Unii autori consideră studiul de caz o metodă „prin
excelenţă calitativă“ (Iluţ, 1997), alţii o consideră o metodă descriptivă cu valenţe
cantitative şi calitative, necesară completării informaţiilor care se obţin prin utilizarea
altor metode precum observaţia, ancheta, testul (Shaughnessy, 1998). Graniţa dintre
cantitativ şi calitativ, este dificil de stabilit. Metoda poate fi utilizată atât în
abordările cantitative cât şi în cele calitative studiul de caz fiind o procedură de
integrare a celor două modalităţi de cercetare permiţând o descriere completă a
evoluţiei unei persoane.
 Având în vedere că scopul studiului de caz este să redea evoluţia, existenţa

unei persoane aşa cum a fost şi este, ea este considerată o metodă exploratorie şi
descriptivă. Vom considera studiul de caz metodă în înţelesul larg al cuvântului
deoarece aceasta nu este o modalitate efectivă de culegere de date. Datele pentru
studiul de caz se obţin mediat utilizând alte metode cum sunt observaţia, interviul,
analiza documentelor personale şi a datelor de arhivă. Studiul de caz se confundă
relativ uşor cu o serie de metode asemănătoare cum ar fi analiza de caz, experimentul
monosubiect, metoda biografică. Ele reprezintă fiecare în parte metode de sine
stătătoare, cu caracteristici bine diferenţiate.
Experimentul monosubiect este o metodă care obligă la evaluarea

comportamentelor unei persoane în condiţii experimentale. B. F. Skinner în anii ’30
demonstrează importanţa analizei experimentale a comportamentului. R. Fisher, I.P.
Pavlov, J. Piaget şi Luria au utilizat în studiile lor această metodă. Apelul la
experimentul monosubiect este binevenit atunci când există posibilitatea unui studiu
în timp a comportamentului şi permite obţinerea unor informaţii de profunzime, ceea
ce îi asigură rigurozitatea ştiinţifică. Ca urmare, metoda nu este mai puţin ştiinţifică
118
comparativ cu cercetarea bazată pe eşantioane şi inferenţe statistice. Design-ul
monosubiect, spre deosebire de design-urile în care sunt mai mulţi participanţi, sunt
mai puţin expuse erorilor de evaluare. Erorile de eşantionare (datorate insuficientului
control al diferenţelor individuale) sunt excluse fiind un singur subiect şi se pot
controla mai riguros variabilele implicate. Replicabilitatea şi de aici
generalizabilitatea datelor în experimentele pe cazuri singulare se asigură fie la nivel
intrasubiect, fie la nivel intersubiecţi. Replicabilitatea studiilor intrasubiect
presupune comparaţia în timp a performanţelor aceluiaşi individ şi evaluarea
prezenţei sau absenţei variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiect obligă
la includerea în cercetare a mai multor participanţi, fiecare participant fiind supus
separat aceluiaşi demers. Spre deosebire de design-urile cu eşantioane în care datele
sau performanţele sunt prezentate sub formă de medii a performanţelor, în design-ul
monosubiect datele sunt prezentate independent pentru fiecare participant.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice şi este diferit de metoda

experimentală la nivelul scopurilor, al metodelor şi al tipurilor de informaţii obţinute.
Metoda permite compararea sistemică a cazurilor, sau „sistemică intercazuri“ cum
spune Iluţ (1997). Comparaţia se realizează între cazuri particulare, între evoluţii
individuale şi nu include date experimentale, nu comportă standardizare, dar este mai
complexă şi mai sensibilă decât cercetările pe grupuri de subiecţi căci se referă la
evoluţii individuale în contexte naturale.
Studiul de caz prezintă o serie de avantaje:
a) permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie;
b) permite studiul unor situaţii atipice şi rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat
trăsăturile de personalitate ale unei persoane a cărei capacitate de memorare depăşea
cu mult performanţele uzuale;
c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s-a
considerat funcţionarea emisferelor cerebrale consonantă şi interdependentă. O
intervenţie chirurgicală care a dus la extirparea corpului calos, deci a zonei de
legătură între cele două emisfere a permis să se descopere capacitatea de funcţionare
independentă a acestora;
119
d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice şi cele idiografice. Dacă într-o
abordare nomotetică se descriu performanţele medii ale unei populaţii, studiul de caz
poate fi folosit ca exemplu concretizator a rezultatelor unei abordări idiografice;
e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulţi subiecţi sau participanţi;
Printre dezavantajele studiului de caz putem enumera:
a) nu permite formularea unor concluzii de tipul cauză-efect. O terapie poate avea

efecte pozitive asupra comportamentului unei persoane, dar este posibil ca o parte
din modificări să se datoreze altor factori, care nu pot fi controlaţi şi evidenţiaţi;
b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind în acelaşi timp şi participant şi
observator;
c) rezultatele nu pot fi generalizate.
IX. 2. Analiza de caz
Analiza de caz, cunoscută şi sub numele de „studiu de caz multiplu“ (Radu,

1993) este o metodă de culegere de informaţii, ordonare şi interpretare a lor, care
are ca scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale
specifice, al unui sistem în evoluţie. Analiza de caz permite analiza relaţiilor din
interiorul grupurilor/organizaţiilor.
În 1984, Yin defineşte analiza de caz ca fiind o metodă specială de culegere de

informaţii, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica
caracterul evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem în
evoluţie şi dinamic. Analiza de caz este metoda prin care se evaluează performanţele
unui grup de persoane şi care utilizează surse de informaţii multiple. Ea mai poate fi
definită ca o anchetă empirică asupra unui fenomen în context real de evoluţie.
„Cazul“ este o structură în interiorul căreia se pot identifica şi determina o serie de

procese particulare. „Cazul“ este un sistem integrat în care componentele
funcţionează raţional şi iraţional. Analiza prin prisma structurii permite o mai bună
înţelegere a componentelor. Deseori cazul joacă un rol secundar, el reprezentând un
suport care facilitează înţelegerea unor elemente particulare.
120
Unul din avantajele analizei de caz este că furnizează o situaţie în care poate fi
observată evoluţia unui număr mare de procese şi fenomene care interacţionează,
ceea ce permite descrierea complexităţii şi a bogăţiei situaţiilor sociale.
Utilizăm analiza de caz dacă:
 suntem interesaţi să determinăm cum şi de ce fenomenele se produc într-un

anume context;
 ne interesează un eveniment care se derulează într-un cadru natural.
În aceste situaţii, metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente în

timp între evenimente sau fenomene chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu face
obiectul unei analize de caz.
Analiza de caz permite definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale

unor evenimente reale de viaţă cum ar fi: evoluţii individuale în context social,
procese organizatorice şi de gestiune umană, schimbări apărute într-un context
social, caracteristici ale unor relaţii internaţionale, procese de evoluţie şi involuţie
industrială etc.
De asemenea, analiza de caz permite explicarea relaţiilor complexe care nu

pot fi surprinse prin anchete şi strategii experimentale. Ernest Babbie (1992) atribuie
două funcţii acestei metode: a) funcţia de cadru într-o abordare inductivă, ceea ce
presupune analiza situaţiilor particulare cu scopul degajării evenimentelor repetitive
care pot fi încadrate într-o teorie; b) funcţia de cadru pentru o abordare deductivă,
sau confirmativă, atunci cînd demersul are ca punct de plecare o teorie care se
verifică prin analiza mai multor situaţii concrete. Prima funcţie se foloseşte în
debutul unei cercetări şi asigură constituirea unei baze de date, iar a doua se
utilizează într-o etapă mai avansată de cercetare când se verifică şi se îmbunătăţeşte
un model deja stabilit.
Stake (1994) defineşte trei tipuri de analize de caz şi anume intrinsec, instrumental şi
multiplu.
 Analiza de caz intrinsec se ocupă de o situaţie bogată în informaţii cu caracter

de unicitate sau care apare foarte rar. Ea presupune o interpretare de
profunzime a diferitelor aspecte pentru a putea determina elementele
semnificative şi legăturile care reunesc aceste elemente în obţinerea unei
dinamici sau unei evoluţii specifice.
121
 Analiza de caz instrumental se ocupă de o situaţie care prezintă trăsături
specifice prin raportare la un obiectiv existent. Acest tip de analiză este
recomandat când cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale definite
anterior într-un model teoretic. Cazul serveşte drept situaţie tip în care se
verifică capacitatea unei teorii de a explica fenomenele la care se raportează.
 Analiza de caz multiplu constă în identificarea (precizarea) evenimentelor sau
fenomenelor asemănătoare intr-un număr oarecare de situaţii. După ce s-a
analizat fiecare situaţie în parte se compară rezultatele pentru a se evidenţia
procesele asemănătoare. Acest tip de analiză de caz este folosit cu
preponderenţă în abordările inductive.
Analiza de caz se caracterizează printr-un demers specific de cercetare care

presupune trei paşi: fixarea cadrului general de analiză; culegerea şi ordonarea
informaţiilor; analiza propriu–zisă a informaţiilor reţinute.
 Fixarea cadrului general presupune precizarea poziţiei epistemologice faţă de

problema studiată şi stabilirea limitelor cazului în interiorul cărora se vor
determina legături operaţionale şi caracteristicile elementelor componente.
 Culegerea informaţiilor pune problema nivelului de generalitate şi
abstractizare a datelor. Se pot preciza două niveluri, un nivel descriptiv, în
care descrierea trebuie să surprindă evoluţia fenomenelor, a evenimentelor
sociale şi al doilea nivel, abstract, care presupune analiza şi explicaţia
relaţiilor dintre evenimente comune conform regulilor analizei de conţinut
prin teoretizare. În această etapă, cercetătorul trebuie să fie atent deoarece
există riscul reţinerii unor informaţii distorsionate subiectiv. Pentru a creşte
gradul de obiectivitate al informaţiilor se poate apela la o serie de tehnici de
validare:
 Validarea prin triangulaţie a datelor, care presupune utilizarea mai multor surse
de informaţii, cum ar fi: documente prezente, documente de arhivă, interviuri,
observaţii directe şi participative, analiză de urmă.
 Fişierul de date primare care permite analiza succesivă a informaţiilor atât de cel
care efectuează studiul, dar şi de alţi cercetători. Nu se poate descrie o formă tip
pentru acest fişier sau bază de date, el trebuie să grupeze informaţiile într-o formă
care să le facă accesibile şi altor persoane.
122
 Supunerea raportului de cercetare judecăţii participanţilor la cercetare care pot
semnala unele interpretări eronate, unele lipsuri de informaţii etc.
 Analiza propriu-zisă a informaţiilor este a treia etapă care se finalizează cu un
raport de cercetare. În mod obişnuit se utilizează două căi de analiză, fie cea
deductivă, atunci când se raportează şi selectează informaţiile noi prin raportare
la teoriile deja existente; fie cea inductivă, şi atunci informaţiile se selectează şi
analizează astfel încât să se reunească într-o teorie coerentă.
IX. 3. Metoda biografică
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei pesoane, şi
poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene
sociale, şi atunci presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup, biografia
socială. Putem considera metoda biografică ca fiind o metodă secundară deoarece
informaţiile ca şi în cazul studiului de caz se obţin mediat prin utilizarea interviului şi
a analizei documentelor, care devin în acest context tehnici de cercetare. Specificul
metodei este modul de interpretare a evoluţiei, analiza sistematică a datelor privind
trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă.
Anamneza desemnează relatările subiecţilor despre ei înşişi pe care cercetătorul le

analizează şi interpretează. În continuare prezentăm capitolele principale ale unui
ghid de anamneză.:
1. Date despre familia de origine (structura şi condiţiile materiale; informaţii

despre părinţi – însuşiri psihologice, nivel cultural, profesie; relaţiile dintre
părinţi şi copii; climat afectiv; particularităţi ale educaţieie primite;
evenimente deosebite din viaţa de familie – divorţ, deces, accident, boli
grave);
2. Pregătirea generală şi profesională (şcoli urmate; obiecte de studiu preferate;
rezultate obţinute; modalităţi de pregătire preferate; comportamente în grupul
de colegi sau prieteni; ocupaţii preferate în timpul vacanţei şi în timpul liber;
împrejurări care au condus la alegerea profesiei);
3. Stagiul militar/ unde este cazul (adaptarea la regimul de disciplină militară;
evoluţia gradelor şi a funcţiilor, recompense şi sancţiuni);
123
4. Evoluţia profesională (ruta profesională; motivaţia pentru profesia actuală;
regim de lucru; relaţii cu membrii colectivului profesional; recompense şi
sancţiuni deosebite);
5. Nivelul material, social şi modul de viaţă actual (stare civilă şi familia
actuală; sarcini şi eventuale greutăţi familiale; nivelul veniturilor în raport cu
cerinţele proprii şi familiale; locuinţa; relaţii în cadrul familiei; timp liber)
6. Conduita (în diferite situaţii: la serviciu, în familie, în situaţii critice)
7. Proiecte, aspiraţii (obiective urmărite).
Biografia socială permite descrierea unor evoluţii individuale (biografii individuale)

şi în acelaşi timp descrierea evoluţiei sistemului din care fac parte. Aceasta
presupune descrierea efectelor comportamentelor persoanei asupra sau în
comunitatea socială ca şi efectele regulilor de convieţuire socială asupra sa.
Biografiile individuale se pot constitui în „cazuri tipice“ pentru cicluri de viaţă

socială. În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare în special în
înţelegerea unor fenomene sociale majore şi pot fi considerate, prin convertire,
analize de caz şi ca urmare materiale de cercetare pentru evoluţia unor procese
psihice (cognitive, volitive etc).
Chelcea (1993) defineşte două tipuri de biografii provocate (nedirijate sau libere şi
dirijate, când se respectă un ghid de anamneză) şi neprovocate sau spontane. Clifford
(1997) descrie cinci tipuri de biografii, şi anume:
 Biografia obiectivă se bazează pe colaje de materiale şi date, presupunând o

minimă interpretare din partea celui care face biografia.
 Biografia erudit-istorică presupune descrierea faptelor cu respectarea ordinii
cronologice şi se acordă o mare importanţă integrării personajului respectiv în
contextul social-istoric.
 Biografia erudit-artistică presupune o prezentare a datelor despre personalităţile
analizate de o manieră literară cu multe detalii prezentate plastic.
 Biografia narativă avansează mai mult în genul literar, documentele fiind redate
prin transformarea în scene, conversaţii.
 Biografia de ficţiune acordă o minimă atenţie documentelor de la care s-a pornit,
fiind mai degrabă un roman istoric.
Şi această metodă prezintă la rândul ei o serie de avantaje şi de dezavantaje.
124
 Informaţia redată într-o biografie este afectată de intervenţia autorilor atât la
nivelul selecţiei documentelor cât şi al interpretării acestora;
 Documentele personale sau relatările despre propria viaţă nu sunt obiective întru
totul, sunt de fapt reprezentări ale subiecţilor despre propria persoană, despre
lumea socială etc.;
 Adevărul discursurilor propriei vieţi e discutabil în măsura în care actorul social
pe de o parte poate minţi deliberat şi deforma realitatea sub efectul dezirabilităţii
şi pe de altă parte datorită faptului că memoria reţine informaţiile sub formă de
flash-uri. Ori o relatare coerentă continuă a unor situaţii presupune intervenţia
subiectului pentru a reuni aceste informaţii şi această intervenţie este de fapt o
interpretare.
Rezumat
În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la
nivelul performanţelor medii şi se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice
persoană care dispune de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică
caracterul nomotetic al ştiinţelor psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu
extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de subiecţi asemănători din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare idiografică a fenomenelor
psihice.
Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă şi presupune analiza

comportamentului unui individ în condiţii strict determinate. El poate fi utilizat fie ca
o exemplificare a unor rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o sursă de idei
pentru studii nomotetice.
Analiza de caz este o metodă de culegere de informaţii, de ordonare a

acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex
al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic.
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei

persoane, şi poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor
fenomene sociale ceea ce presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup şi
se numeşte biografie socială.
125
Cuvinte cheie
- analiza de caz, studiu de caz, anamneză, cercetări pe un singur subiect, metoda

biografică
Definiţi pe scurt metoda studiului de caz (p. 119).
Prezentaţi avantajele şi dezavantajele studiului caz (p. 120- 121).
Definiţi analiza de caz (p.121).
Numiţi şi descrieţi pe scurt principalele capitole ale unui ghid de anamneză

(p. 124 – 125).
Concluzii
Studiile pe un singur subiect, cu extrapolarea rezultatelor asupra unui grup

de subiecţi asemănători din punctul de vedere al caracteristicilor psihice sunt utilizate
frecvent în completarea studiilor cantitative, statistice. Exemplificarea unui anumit
pattern de comportament sau a unei situaţii în care se află un grup de subiecţi poate fi
realizată cu evidenţierea unui subiect prototip care este analizat în detaliu cu ajutorul
studiului de caz.
126
Unitatea de studiu X. Cercetarea Calitativă
Cuprins
Unitatea de studiu X. Cercetarea Calitativă..............................................................122

X. Cercetări Calitative..............................................................................................124
X. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal............................124
X. 2. Etapele cercetării calitative..........................................................................126
X. 3. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie.......130
Rezumat....................................................................................................................131
Cuvinte cheie............................................................................................................132
Concluzii...................................................................................................................132
127
- specificul cercetării calitative

- informaţii generale despre tehnica grupului nominal
- etapele cercetării calitative
- metode de creştere a validităţii în cercetările calitative



128
X. Cercetări Calitative
X. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal
O metodă poate fi definită ca o succesiune de operaţii şi activităţi utilizate de

un cercetător pentru a determina semnificaţiile unui comportament uman. Specificul
metodelor calitative constă în subordonarea lor paradigmei comprehensive. Ceea ce
înseamnă că din punct de vedere epistemologic considerarea evenimentelor sau
fenomenelor umane ca având un sens, o logică care poate fi înţeleasă printr-un efort
specific. Acest efort presupune o anumită capacitate de înţelegere a fenomenelor
socio-umane de către cercetător şi care poartă numele de empatie, spre deosebire de
studiile pozitiviste unde înţelegerea umanului presupune analiza statistică a
performanţelor unui grup de persoane. Evenimentele umane pe care încercăm să le
înţelegem prin metode calitative sunt unice, nerepetabile. Spre exemplu, rezultatele
activităţii unui individ (jurnale, articole, discursuri). Aceasta este a doua diferenţă
esenţială faţă de abordarea pozitivistă în care se consideră ca o condiţie de validitate
posibilitatea repetării independente a unui studiu. Altă caracteristică a acestei metode
constă în implicarea directă a cercetătorului în colectarea de informaţii.
Metodologia calitativă nu permite apelul la intermediari, cum sunt operatorii de
interviu. De exemplu, studiul monografic al unei colectivităţi presupune prezenţa
cercetătorului în comunitatea respectivă. În aceste condiţii cercetările calitative
impun un grad crescut de profesionalitate pentru ca informaţiile obţinute să poată fi
corect interpretate atât într-o etapă incipientă a cercetării, cât şi în final. Se poate
folosi o grilă care să permită culegerea de informaţii şi construcţia categoriilor
necesare interpretării. Grila nu se construieşte anterior studiului în conformitate cu
cercetările documentare, ci în funcţie de informaţiile care se găsesc pe teren în etapa
de studiu-pilot. Validarea studiilor calitative presupune susţinerea raportului de
cercetare în faţa celor care au participat la studiu şi care trebuie să decidă asupra
corectitudinii informaţiilor expuse.
Identificarea problematicii de cercetare prin metode calitative se poate face

fie urmând căile clasice, comune oricărui tip de cercetare (documentare, cerinţa
socială etc.), fie prin utilizarea unei tehnici specifice denumită tehnica grupului
nominal.
129
Aceasta reprezintă o tehnică de identificare, de fixare a problemei, a temei de
cercetare şi a implicaţiilor acesteia. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu
succes faza de documentare a unei cercetări. Pusă la punct de Delbecq şi Van de Ven
în 1968, această tehnică presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie
de paşi de urmat.
Denumirea de grup este în fapt neadecvată, căci este vorba de reunirea în

acelaşi loc a unor persoane care discută foarte puţin una cu cealaltă. Informaţiile pe
care le oferă sunt intermediate de un mediator, care preia orice mesaj, având grijă ca
fiecare persoană din grup să-şi spună opinia. Grupul de lucru este alcătuit din
persoane avizate în domeniu.
Etapele funcţionării unui grup nominal
 Enunţarea problemei sau a temei. Mediatorul grupului precizează sub forma

unei întrebări tema şedinţei de lucru. Exemplu: Care sunt trebuinţele de încadrare în
muncă a studenţilor din anii terminali ?
 Generarea de soluţii. Toţi participanţii comunică în scris o serie de soluţii la
problema pusă în discuţie. În acest mod, răspund la întrebările puse în prima etapă,
prin enunţuri care trebuie să fie relativ scurte. Fiecare enunţ trebuie să conţină o
soluţie unică şi numai una.
 Colectarea soluţiilor sau a enunţurilor. La finalul etapei anterioare
mediatorul grupului a obţinut „o bancă de soluţii“, care sunt comunicate grupului.
Scopul comunicării tuturor soluţiilor în cadrul grupului este eliminarea duplicatelor.
 Formularea clară a soluţiilor. Această etapă are ca scop reformularea,
regruparea sau eliminarea unor idei redundante, astfel încât soluţiile care rămân în
„bancă“ să fie clare, acceptate şi înţelese de fiecare participant la grup.
 Votul preliminar. Fiecare participant ordonează primele opt soluţii pe care,
din punctul său de vedere, le consideră cele mai bune pentru problema discutată. Se
asigură confidenţialitatea acestei selecţii.
 Comunicarea rezultatelor. Mediatorul colectează datele votului preliminar şi
stabileşte nu doar o listă a soluţiilor, dar şi rangul de prioritate al fiecăreia. În
continuare, se comunică această listă participanţilor la grup. Enunţurile sunt ordonate
în funcţie de rangul primit prin ponderare. Se analizează coerenţa răspunsurilor,
pentru a evita contradicţile ce pot apărea.
 Votul final al listei de soluţii, care reprezintă tot atâtea posibile obiective de
urmărit în cercetare.
Avantaje şi limite ale tehnicii grupului nominal
130
Avantaje: a) timp scurt de aplicare ; b) costuri reduse; c) se pot forma grupuri de
vârste diferite şi cu niveluri culturale diferite ceea ce permite analiza unei game
foarte largi de subiecte.
Limite: a) poate genera frustrări participanţilor grupului care nu-şi pot exprima
opiniile, fie pentru că sunt prea vorbăreţi, fie pentru că sunt prea retraşi; b) este
posibil ca soluţiile care s-au oferit la probleme şi reprezintă obiective de cercetare să
nu fie recunoscute social şi astfel ne vom afla în situaţia similară infirmării ipotezei;
c) soluţiile emise pot fi superficiale, situaţie la care se ajunge fie dintr-o greşită
coordonare, fie dintr-o selecţie neatentă a participanţilor.
X. 2. Etapele cercetării calitative
Obiectivul general al unui studiu este acela de a determina cum se

desfăşoară un fenomen social sau individual uman şi, în secundar, determinarea
efectului acestuia în plan individual sau social.
Etapa 1. Analiza problemei de cercetare. În cazul cercetării calitative,

aceasta etapă presupune utililizarea de tehnici cum sunt: interviuri individuale cu
specialişti; discuţii de grup cu persoane competente în domeniu (tehnica grupului
nominal); analize calitative ale cercetărilor şi raporturilor ştiinţifice pe tema dată.
Specifică acestei abordări este valorizarea intuiţiilor. Intuiţia poate fi definită ca
operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se dezvoltă (mai corect se
declanşează) corelativ cu raţionamentele conştiente şi dezvăluie diferite semnificaţii
neperceptibile la momentul iniţial de timp.
Etapa 2. Formularea problematicii de cercetare. În funcţie de rezultatele

primei etape se face o primă analiză a posibilităţilor de abordare a temei. Aceasta
presupune pe de o parte analiza propriilor competenţe (Pot eu să determin rolul
intranetului în structurarea stresului profesional?), dar şi a pertinenţei problemei de
cercetat.
Etapa 3. Studii pregătitoare. Studiile pregătitoare nu se desfăşoară liniar aşa

cum le vom descrie în continuare. Există oricând posibilitatea ca pe parcursul
cercetării să fie necesară revenirea la o etapă anterioră, la fel cum este posibil ca
unele din etapele descrise să nu fie parcurse.
 Documentarea preliminară presupune studiul cercetărilor publicate

„pentru a nu se repeta şi descoperi cunoscutul“, analiza globală a documentelor,
discuţiile în grup asupra temei de cercetare, stabilirea experţilor în domeniu cărora ne
vom putea adresa într-o etapă ulterioară.
131
 Interviuri cu experţii reprezintă o primă fază non-directivă, de discuţii
nefocalizate pe domeniul larg din care face parte tema pentru care s-a optat, pe
problematica de ansamblu. Urmează o a doua fază în care întrebările sunt focalizate
pe problematica direct corelată temei respective.
 Prelucrarea informaţiilor obţinute prin interviurile cu experţii
presupune analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi
pe parcursul cercetării. Precizarea tehnicilor şi a metodelor de cercetare se face tot în
această etapă.
 Preancheta are scopul de a verifica instrumentele alese şi asigură un
prim contact cu subiecţii care alcătuiesc grupul de cercetare.
 Precizarea metodologie este etapa in care se decide design-ul
studiului, numărul de membrii ai echipei de lucru şi sarcinile fiecăruia, se
definitivează tehnicile de culegere şi analiză de date, mijloacele necesare derulării
cercetării.
Etapa 4. Reformularea problematicii. Studiile pregătitoare permit verificarea

pertinenţei obiectivelor, a temei şi a problemei de cercetare propuse. Problematica
poate să fie prea vastă, sau obiectivele prea înguste şi în aceste condiţii va trebui
reformulată problematica studiului. Cercetarea calitativă nu obligă la formularea
ipotezelor, dar presupune cu necesitate fixarea unor obiective explicite, clare.
Etapa 5. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. În această etapă se

fixează caracteristicile eşantionul, se stabileşte numărul de subiecţi şi metoda de
lucru. Termenul de eşantionare apriori se foloseşte pentru a diferenţia această
operaţie efectuată sub „pălăria“ paradigmei comprehensive de cea efectuată în
studiile subordonate paradigmei pozitiviste. La pozitivişti eşantionul trebuie să fie
suficient de mare (şi deci reprezentativ) pentru ca datele cercetării obţinute să se
poată generaliza. Eşantionul minim de dorit în cercetările cantitative este de 30
subiecţi (pentru siguranţa rezultatelor este însă de dorit să fie de minim 50 subiecţi).
Rezultatele obţinute se verifică prin diferite tehnici statistice. În mod obişnuit
numărul de subiecţi se stabileşte în debutul cercetării şi nu se schimbă pe parcurs.
În abordările comprehensive numărul subiecţilor poate fi mult mai mic, dar

rezultatele obţinute nu se pot generaliza aupra altor populaţii cu caracteristici
identice. Aceste rezultate pot fi preluate doar ca informaţii documentare pentru alte
cercetări.
Etapa 6. Ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor, presupune deplasarea

cercetătorilor în teren şi culegerea informaţiilor în conformitate cu metodologia
antestabilită.
132
Etapa 7. Jurnalul de bord. Nu este în fapt o etapă diferită ci o tehnică
obligatoriu de utilizat în colectarea informaţiilor. Jurnalul de bord reprezintă un
document cu valoare de „memorie vie“ a cercetării. În acest jurnal cercetătorul va
nota tot ce se întâmplă pe parcursul studiului, inclusiv propriile reflecţii asupra
derulării evenimentelor. El se structurează în patru domenii, sau informaţiile sunt de
patru tipuri:
 Note de context, care descriu ceea ce se întâmplă pe teren,

caracteristicile generale ale mediului social în care se desfăşoară studiul;
 Note personale sunt cele care fixează insight-urile, conştientizările
concomitente efectuării anchetei;
 Notele metodologice precizează modificările de metodologie care
intervin pe parcurs şi motivele acestor modificări ;
 Notele teoretice reprezintă explcaţii, integrări teoretice ale rezultatelor
parţiale obţinute.
Etapa 9. Efectuarea de analize calitative şi cantitative.
În cadrul unei cercetări analiza datelor este etapa cea mai importantă.
Precizăm că utilizarea unei metodologii calitative de culegere a datelor nu obligă la
utilizarea unei interpretări de tip calitativ. Exemplu: În anchetele sociologice se
utilizează frecvent o analiză cantitativă, riguros statistică a datelor după o „citire
flotantă“ calitativă a datelor. De asemenea, trebuie să distingem între două expresii:
analiza datelor calitative, care este o analiză cantitativ-statistică, şi analiza calitativă
a datelor, care reprezintă un demers discursiv, de reformulare, de explicitare sau de
teoretizare a unor evenimente sociale (Paille, 1994). Acest al doilea demers este
interpretativ şi încearcă să descopere sau să construiască sensul logic al unui set de
date care surprind un eveniment social. Cuvintele reprezintă suporturi ale
informaţiilor şi pot fi supuse unei analize care să evidenţieze sensul sau conţinutul lor
informaţional. Exemplu: semnificaţia utilizării repetitive a unui cuvânt într-un
discurs. Rezultatele unei analize calitative nu sunt niciodată o proporţie sau o
cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extrapolare sau o conceptualizare. Scopul
analizei calitative este delimitat, dar metode strict calitative sunt doar câteva: analiza
fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare, analiza tematică a jocurilor.
Foarte apropiate ca structură, dar fără să întrunească atributul de calitativ

întrutotul sunt analizele cvasicalitative. Caracteristic lor este următoarea succesiune
de operaţii: a) operaţii preliminare, exploratorii de tip calitativ ; b) operaţii de
confirmare, definitorii, numeric-statistice. Analize cvasicalitative, în fapt un hibrid
133
calitativo-cantitativ, sunt următoarele: a) analiza de conţinut (unele forme); b) analiza
propoziţională a discursului; c) analiza protocolului.
Alte deosebiri între analizele calitative şi cele cvasicalitative sunt:
- metodele cvasicalitative urmăresc să măsoare, să cuantifice

evenimentele analizate, pe când metodele calitative caută să înţeleagă, în sensul de
„comprehensiune discursivă“ sensul evenimentelor. Utilizarea primului tip de
metode comportă calcule statistice, în timp ce al doilea tip de metode nu va înlocui
niciodată cuvintele cu cifre în analiză şi interpretare.
- metodele cvasicalitative sunt preponderent formale interesând
performanţele medii, în timp ce metodele calitative presupun o analiză intrinsecă a
datelor.
- metodele cvasicalitative tind spre o obiectivitate de tip cantitativ, mai
ales atunci când se utilizează procedee de procesare automată a datelor (calcule
statistice cu programe specializate pe calculator, SPSS; Statistica ş.a.). Metodele
calitative pentru interpretarea informţiilor apelează la reformulări şi teoretizări ale
fenomenelor şi evenimentelor sociale.
Etapa 10. Validarea internă, intoarcerea pe teren pentru verificare
Orice cercetător este interesat de caracterul de validitate al rezultatelor sale,

ceea ce presupune întrebări de tipul: până unde poate surprinde o cercetare realitatea
socială şi psihologică, şi cât rămîne necunoscut ? De asemenea este interesat şi de
stabilitatea rezultatelor obţinute şi de forţa lor explicativă.
Conceptul validitate are mai multe sensuri, şi anume:
 exactitatea unui rezultat;

 adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic fenomenului
social sau psihologic pe care îl descriu;
 caracterul operaţional al unei ipoteze;
 autenticitatea unei observaţii.
În mod tradiţional se distinge între:
 validitate internă, care priveşte corespondenţa între datele de

observaţie şi realitatea empirică surprinsă de această observaţie;
 validitate externă care pe de o parte semnifică verificarea propriilor
concluzii cu concluziile altor cercetării din domeniu şi pe de altă parte compararea
rezultatelor, deci verificarea concluziilor obţinute pe un grup dat cu acelaşi tip de
observaţii făcute pe alt grup.
Etapa 11. Redactarea sintezei, a raportului de activitate şi sugestii pentru

continuarea cercetărilor.
134
Etapa 12. Prezentarea orală a rezultatelor (validarea externă). Validarea
externă mai poartă numele de criteriu de confirmare externă. Acest tip de validare se
bazează pe prezumţia incapacităţii cercetătorului de a fi obiectiv 100%, el fiind
implicat în cercetare conform procedurii calitative. Literatura de specialitate
precizează o serie de strategii caracteristice acestei etape:
 utilizarea unităţilor de observaţie;

 pregătirea minuţioasă a comunicării rezultatelor;
 verificarea critică a datelor studiului de către o persoană exterioară.
Într-o cercetare calitativă aceste etape trebuie parcurse fără ca ordinea lor să
fie întotdeauna aceeaşi, bineînţeles nu se pot intercala etapele finale după prima
etapă. Protocolul ştiinţific precizează însă că etapele: patru (reformularea
problematicii), şapte (ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor), nouă (efectuarea
de analize calitative şi cantitative) şi 10 (validarea internă, intoarcerea pe teren pentru
verificare) nu sunt iterative.
X. 3. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie
Tehnica triangulaţiei este utilizată pentru validarea rezultatelor obţinute într-o

abordare calitativă. Ea este o strategie prin care cercetătorul suprapune şi combină
mai multe tehnici de culegere a datelor pentru a compensa pierderile de informaţii
inerente fiecărei metode.
Originea termenului triangulaţie este topografia. Transferat în ştiinţele sociale

şi umane, conceptul presupune o serie de activităţi de verificare succesivă a
informaţiilor culese. Mai exact, cu cât numărul de informaţii asupra unui fenomen
este mai mare şi cu cât analiza se face din mai multe unghiuri, cu atât certitudinea
rezultatelor este mai mare.
Motivele pentru care se recurge la triangulaţie ca tehnică de validare sunt

următoarele:
- fenomenele umane sunt dinamice şi evolutive,

- utilizarea unei singure tehnici de culegere a datelor nu este suficientă
pentru a obţine informaţii corecte.
Triangulaţia permite ca interpretările cercetătorului să fie mai obiective şi îl

susţin în utilizarea mai multor surse de verificare. Conform N.K. Denzin (1989)
135
există patru tipuri de triangulaţie. O clasificare anterioară făcută de Becker (1996)
precizează cinci tipuri, dintre acestea primele patru sunt identice:
 Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe, nuanţarea

sau evidenţierea unui număr mai mare de faţete ale fenomenului studiat. Triangulaţia
datelor se poate face în trei direcţii: a) triangulaţie spaţială, cercetătorul va urmări
determinarea aceloraşi caracteristici ale fenomenului în contexte diferite pentru a
evidenţa convergenţa sau divergenţa rezultatelor; b) triangulaţia temporală,
cercetătorul consideră dimensiunea evolutivă a fenomenului studiat, deci va face o
analiză longitudinală, c) triangulaţia subiecţilor, cercetătorul analizează fenomenul
ţintă la diferite nivele: individual, interactiv, colectiv. Justificarea acestei abordări
constă în însuşi modul de existenţă a indivizilor.
 Triangulaţia cercetătorului presupune participarea unui număr de
minimum doi cercetători la un studiu. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare
separat se vor compara, realizându-se astfel o validare de semnificaţie.
 Triangulaţia teoretică presupune interpretarea datelor prin reîncadrări
succesive în diferite teorii (Exemplu: Eşecul şcolar poate fi analizat prin prisma
teoriei deficitului sau a incompatibilităţii culturale).
 Triangulaţia metodologică presupune utilizarea unor tehnici diferite
de culegere a datelor: observaţia, interviul, analiza desenelor, analiza de text ş.a.
Utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor reduce riscul reţinerii unor
informaţii incorecte.
 Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunile cercetătorului de a
supune participanţii la studiu unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele
obţinute cu scopul determinării constantelor comportamentale. Această verificare îi
permite acestuia să facă corecţiile necesare în funcţie de situaţia reală din teren şi să
reţină informaţiile corecte necesare pentru cercetare.
Rezumat
Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi
cuantificate. Spre exemplu: procedurile de decizie într-o echipă de lucru,
reprezentările şi valorile constitutive ale unei culturi.
Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la

strategii identice cu cele utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de
136
specialitate, cerinţele sociale etc.), fie apelând la strategii specifice cum este „tehnica
grupului nominal“.
Pentru a realiza scopurile propuse printr-un demers calitativ – descrieri

științifice ale desfăşurării unor fenomene sociale sau cauzele dezvoltării unor
comportamente individuale sau de grup, este necesar să se respecte o traiectorie
specifică acestui tip de demers ştiinţific. Spre exemplu, dacă într-o abordare
cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de
cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cercetare urmează o
etapă de „validare externă“.
Validarea externă, care poartă şi numele de „criteriu de confirmare externă“,

se bazează pe prezumţia „cercetătorul este inapt să fie obiectiv“ şi presupune
prezentarea orală a rezultatelor unui grup de experţi.
Cuvinte cheie
- triangulaţie, validare externă, grupul nominal, metode calitative
Enumeraţi şi definiţi pe scurt etapele funcţionării grupului nominal (p. 131).
Precizaţi etapele cercetării calitative (p. 132-134).
Explicaţi conceptele: triangulaţia datelor, triangulaţia cercetătorului şi

triangulaţie metodologică (p. 137).
Concluzii
Această unitate de studiu a asigurat o tratare ştiinţifică a metodelor de

cercetare calitativă, abordând subiecte precum specificul cercetării calitative, tehnica
137
grupului nominal, etapele cercetării calitative, validitatea în cercetările calitative,
tehnica validării prin triangulaţie
138
Unitatea de studiu XI. Metode calitative de cercetare
Cuprins
Unitatea de studiu XI. Metode calitative de cercetare..............................................133

XI. Metode calitative de cercetare............................................................................135
XI. 1. Observaţia participativă..............................................................................135
XI. 2. Monografia.................................................................................................137
XI. 3. Interviul comprehnesiv...............................................................................140
XI. 4. Tipuri de interviu comprehensiv...............................................................142
XI. 5. Design-ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv..............144
XI. 6. Focus grupul...............................................................................................145
XI. 7. Metode şi tehnici similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor...............146
XI. 8. Reguli de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului....................................147
XI. 9 Avantaje şi limite ale Focus grupului .........................................................150
Rezumat....................................................................................................................151
Cuvinte cheie............................................................................................................152
Concluzii...................................................................................................................153
139
- specificul observaţiei participative şi monografiei

- caracteristicile şi utilitatea interviului comprehensiv
- metoda focus-grupului şi aria sa de aplicabilitate



140
XI. Metode calitative de cercetare
XI. 1. Observaţia participativă
În 1994, Sarantakos defineşte observaţia ca o metodă de culegere a datelor

care presupune accesul direct la obiectul cercetat, care poate fi utilizată în orice
domeniu al ştiinţelor sociale şi permite doar măsurarea evenimentelor prezente.
Observaţia calitativă sau participativă este definită de Petru Iluţ (1997) prin
comparaţie cu cea cantitativă: „diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, faţă de
cea cantitativă, consistă în faptul că sistematizarea şi codificarea materialului
observat se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa
de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile comportamentale şi valorice. „Selecţia“
evenimentelor care diferenţiază între pattern-uri şi comportamente întâmplătoare
(nespecifice) obligă cercetătorul la utilizarea unui instrument flexibil. Spre deosebire
de observaţia cantitativă, care se focalizează pe o persoană ale cărei comportamente
sunt descrise (observate) pornind de la o grilă antestabilită, cea calitativă permite
evaluarea unui grup de indivizi, iar grila este mai flexibilă. Flexibilitatea mai mare a
grilei nu înseamnă că cercetătorul nu îşi va propune o serie de scopuri la începutul
lucrului, ci că aceasta se completează pe parcurs în funcţie de necesităţile care apar.
O altă deosebire se referă la relaţia cercetător – obiect al observaţiei. Astfel, dacă în
cazul studiilor cantitative acesta este „invizibil“ şi exterior prin raportare la
participant (persoana observată), în cercetarea calitativă el nu poate fi decât vizibil
(deşi nu este obligatoriu ca identitatea lui să fie bine precizată membrilor grupului
observat) şi implicat. Şcoala de sociologie din Chicago, adeptă a metodei, a elaborat
o tipologie a cercetătorului care utilizează acest tip de observaţie în funcţie de nivelul
de implicare. Conform acestui criteriu, se deosebesc trei categorii sau tipuri de
observatori:
 periferic, poziţie pe care o preferă cei care consideră că o implicare

prea puternică duce la distorsionarea datelor;
 activ, poziţie pe care o preferă cei care pentru a obţine informaţii
pertiente consideră că este necesar să participe la viaţa grupului de studiu;
 complet, poziţie pe care o preferă cei care se angajează întru totul în
viaţa comunităţii respective şi practic urmăresc să nu se simtă vreo diferenţă între ei
şi ceilalţi membrii ai comunităţii, considerând că aceasta este calea unică pentru a
obţine informaţii complete şi valide.
141
Observaţia calitativă, prin trăsăturile enumerate, asigură un plus de validitate
datelor obţinute. Observatorul fiind implicat în activităţile studiate, este necesar să fie
luate o serie de măsuri de precauţie pentru ca subiectivismul generat de această
implicare să nu determine erori de evaluare. Folosim metoda observaţiei participative
atunci când dorim să obţinem informaţii cât mai complete asupra unui grup relativ
mare (cum ar fi o comunitate). Metoda este frecvent utilizată în studii etnografice
împreună cu metodele specifice acesteia. Astfel se realizează între cercetător şi
obiectul cercetării o relaţie care conjugă principiile unei anchete intensive de lungă
durată cu implicarea directă şi participativă a cercetătorului.
Obiectivitatea informaţiilor este un scop principal atât în întocmirea

raportului, dar mai ales pe parcursul culegerii datelor. Zimmerman introduce
noţiunea de tracking, care se poate traduce astfel: „să urmăm pista, să mergem pe
urmele a ceea ce există“. Pentru a descrie corect caracteristicile unei comunităţi este
necesar să trăim în acea comunitate şi să folosim acelaşi limbaj. Înregistrarea
opiniilor (intervievarea participanţilor) înseamnă să situăm aceste descrieri în
contextul lor real şi să le considerăm importante pentru cercetare. Principiul de bază
al unui interviu constă în obţinerea de la cel care oferă informaţii, „informatorul“,
toate datele recunoscute de comunitatea analizată ca fiind valide pentru toţi membrii
ei. Informatorul este persoana care face parte din grupul pe care îl analizăm şi care
dispune de capacitatea de a înţelege corect modul de gândire al celorlalţi. Atât
interviurile cât şi observaţia urmăresc să descrie activităţile repetitive şi de rutină.
Etapele demersului de cercetare

1. Documentarea şi precizarea obiectivelor de cercetare. În această etapă se
alege grupul care va fi observat, se asigură colaborarea cu participanţii la cercetare.
2. Observarea directă şi participativă. Această etapă presupune culegerea

informaţiilor necesare realizării studiului direct sau prin interviuri cu informatori.
Pentru îndeplinirea dezideratului de obiectivitate, în condiţii de implicare directă, se
aplează la tehnici precum: a.jurnalul de teren; b. fişele descriptive; c. scalele de tip
check-list. În această etapă se schiţează primele structuri de informaţii. În observaţia
calitativă impun o serie de precizări legate de activitatea de cercetare.
 Neutralitatea derivă din presupoziţia conform căreia „orice

interpretare făcută de cercetător poate fi deformată de subiectivitatea acestuia“. Ca
urmare, cel care utilizează observaţia comprehensivă este obligat moral să dezvolte o
atitudine neutră şi să redea informaţiile aşa cum apar ele.
 Focalizarea pe detalii este foarte importantă deoarece detaliul într-o
etapă de interpretare poate susţine informaţiile cu un grad mai mare de generalitate.
142
 Participarea în acest caz poate fi considerată mai degrabă o formă de
socializare decât o formă de participare. Se pun câteva probleme. Prima este
corelativă implicării: cât de mult mă integrez în activitatea grupului? Se consideră că
pentru a obţine rezultate bune utilizând observaţia participativă este necesar ca
cercetătorul să fie bine informat asupra caracteristicilor tipului de comunitate pe care
o studiază. O altă problemă se referă la limbajul folosit. Cunoaşterea noţiunilor şi
conceptelor folosite în comunitatea analizată asigură un plus de validitate
rezultatelor. Validarea datelor ridică o altă serie de semne de întrebare pentru că
metoda calitativă se bazează într-un mod esenţial pe informaţii care urmează să se
prezinte într-un raport de cercetare destinat unor persoane care nu au participat la
cercetare. O condiţie în această situaţie este verificarea informaţiilor pe măsură ce
sunt obţinute. Degajarea unui principiu presupune reţinerea unor evenimente şi
activităţi care trebuie verificate pentru a li se acorda valoarea cuvenită din timp şi nu
la finalul cercetării. Problema validării se mai pune şi în raport cu eşantionul cercetat
şi foarte importantă este densitatea informaţiei. Principiul este să se reţină cât mai
multe date şi să se delimiteze cele specifice de cele nespecifice pe parcurs.
3. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi a ipotezelor. Informaţiile de

teren se înregistrează utilizând un sistem de coduri. Informaţiile se structurează şi se
ordonează în funcţie de obiectivele şi ipotezele de cercetare.
4. Redactarea raportului obligă, spune Iluţ (1997) la „o construcţie de teorii

întemeiate care leagă conceptele şi teoriile într-un întreg“ (p. 83).
XI. 2. Monografia
Metoda monografică, sau monografia, nu este o observaţie de lungă durată,

aşa cum a fost definită frecvent, ci este o metodă de sine stătătoare. Monografia este
studiul complet şi detaliat al tuturor aspectelor funcţionale unei entităţi umane şi
sociale (Muchielli, 1994). Este necesar să precizăm conţinutul noţiunilor de „entităţi
sociale şi umane“ şi de „aspecte ale funcţionării“. Entităţile sociale şi umane pot fi o
organizaţie, o instituţie (o sumă de grupuri care lucrează împreună), un cartier, un
sat, o unitate, o mănăstire. Aspectele funcţionării entităţilor sociale pot fi: formale şi
informale, organizaţionale, ale comunicării, fizice şi geografice, ecologice, istorice,
economice, demografice, culturale. Toate acestea reprezintă ţinte obligatorii ale unei
monografii.
Monografia utilizează abordarea sistemică şi comunicaţională pentru a

justifica interacţiunile dintre diverse subsisteme care compun realitatea, ca şi a
143
interacţiunilor dintre aceste elemente (interne) şi diferite elemente care ţin de
contextul entităţii respective. Descrierea finală urmăreşte să ofere o imagine coerentă
şi comprehensivă a funcţionării întregului. Ea poate debuta cu analiza sistemică
pentru ca ulterior să se insiste pe diferite procese circulare de reglare interioară a
acestei entităţi.
Abordarea sistemică are largi aplicaţii în psihologia clinică şi presupune nu

numai informaţii, ci şi o anume experienţă practică. În culegerea şi analiza
fenomenelor, această abordare utilizează cinci concepte:
 conceptul interacţiunii: nu există fenomene izolate, ci fiecare

fenomen social-uman este în interacţiune cu celălalt;
 conceptul cadrului limitator: fiecare fenomen nu poate fi înţeles decât
atunci când îl analizăm în sistemul din care face parte;
 conceptul cauzalităţii circulare: fiecare fenomen face parte, „este
prins“ într-un joc complex de acţiuni de la care el primeşte semnale, dar şi trimite
semnale;
 conceptul funcţionării homeostatice: fiecare sistem dispune şi de
propriile sale reguli de funcţionare care-i permit continuitatea existenţei;
 conceptul paradoxului: fiecare fenomen este în acelaşi timp autonom
şi dependent, organizat şi organizator, informat şi informator.
Şcoala de la Palo Alto consideră că sistemul este un ansamblu de interacţiuni

care dau sens unei acţiuni. O acţiune nu are sens în sine, căci reprezintă un sistem
izolat de comportamente, dar dacă-l plasăm într-un context de comunicare mai
general el poate căpăta sens.
Scurt istoric al evoluţiei metodei monografice
Metoda este cunoscută şi descrisă din punctul de vedere al structurii de la

începutul secolului XIX de Fréderic Le Play.(1852). Acesta elaborează o primă
monografie care are ca obiect de studiu familiile de muncitori francezi.
Etapele urmate în acest studiu au fost: a. observaţia preliminară (descrierea

contextului general, organizarea activităţilor şi precizarea importanţei în dezvoltarea
grupului, condiţiile generale de existenţă); b. analiza bugetului de familie; c. studiul
condiţiilor sociale ale familiei (structura relaţiilor interpersonale).
Un alt pionier al studiilor monografice a fost Abatele de Tourville care a

precizat faptul că „o monografie, indiferent de scopul şi obiectivul ei, trebuie să
analizeze totalitatea informaţiilor corelative obiectivului fixat, respectând o linie bine
144
precizată într-o etapă de început. Ulterior, printr-un raţionament inductiv, în funcţie
de rezultatele etapei anterioare, se fixează o tipologie care are ca scop determinarea
unui model al unui tip general reprezentativ pentru toate cazurile particulare.“
Metoda monografică se dezvoltă prin studiile de antropologie structurală. Ea

utilizează teoria structural-funcţionalistă (Talcott Parsons, 1937) conform căreia
trăsăturile sau caracteristicile observabile ale unei comunităţi se auto-organizează
funcţional, asigurând evoluţia comunităţii respective. Subsistemele (organizaţionale,
psihologice, economice, culturale) unei societăţi se organizează într-o structură
dotată cu logică proprie şi coerenţă interioară datorită sistemelor de comunicare.
Acestea sunt modalităţi de mobilizare a resurselor, de legitimare a autorităţii, de
solidaritate, consum etc.) şi pot fi evaluate prin metoda monografică.
Monografia este utilizată frecvent în studiile sociologice şi antropologice.

Willie (1968) elaborează un studiu pe populaţii rurale engleze. Capitolele lucrării pot
fi considerate tot atâtea scopuri ale unei monografii, şi ele sunt:
 evoluţia istorică a comunităţii;

 agricultură;
 caracteristici ale populaţiei;
 organizarea socială;
 religia şi politica;
 relaţia individ – comunitate.
Utilizând aceeaşi metodă, Petonnet (1972) studiază populaţiile de emigranţi

din cartierele periferice ale oraşelor din Franţa. Capitole raportului de cercetare au
fost:
 originea cartierului şi a locuitorilor;

 zona geografică din care provin emigranţii şi obiceiuri caracteristice
acestor populaţii;
 caracteristicile arhitecturale;
 relaţiile de muncă, ocupaţii, venituri;
 copii (numărul de copii, şcolarizare, dorinţele părinţilor faţă de copil);
 agresivitatea şi violenţa, conduita autodistructivă.
În România metoda s-a utilizat frecvent în studiul comunităţii rurale în
perioada interbelică. Sunt recunoscute studiile realizate de Dimitrie Gusti, Henri
Stahl, Anton Galopenţia, Traian Herseni.
Demersul cercetării monografice
145
1. Delimitarea entităţii studiate. La începutul studiului fixăm o serie de limite
mai mult spaţiale. Pe măsură ce studiul avansează, aceste limite vor deveni mai
ferme şi interacţiunile pe care aceasta le are cu contextul mai larg în care se
încadrează vor permite o mai bună „decupare“ a sa. Entitatea studiată sau unitatea
umană cercetată se delimitează (decupează din context) prin totalitatea activităţilor
actorilor implicaţi, cum sunt: acţiunile de grup, preocupările cotidiene, proiecte
existenţiale comune.
2. Etapa de preanchetă presupune trei activităţi principale, şi anume: a.

lectura şi analiza rapidă a documentelor referitoare la entitatea studiată, b. studiul
caracteristicilor ocupaţionale ale grupului, c. interviuri cu personalităţi din grupul
respectiv. Sinteza informaţiilor din această etapă vor permite să se definească
orientarea globală a problematicii monografice, se precizează întrebarea la care
trebuie să răspundă. Tot ca urmare a preanchetei se stabileşte metodologia de
cercetare (ansamblul de tehnici de culegere de informaţii şi de analiză), punctele
cheie pentru observaţie şi interviu (unde trebuie să se facă observaţia şi ce tip, cu
cine se va discuta) şi eşantionarea populaţiei. Acum se stabilesc şi obligaţiile fiecărei
persoane care participă la studiu.
3. Etapa anchetei de teren presupune un studiu amănunţit al fiecărui

subsistem, apelându-se la metoda analizei de conţinut prin teoretizare;
4. Etapa de analiză şi ordonare a informaţiilor în care se sistematizează

datele şi se prefigurează primele concluzii;
5. Redactarea raportului de cercetare .
XI. 3. Interviul comprehnesiv
Specific interviului comprehensiv este atitudinea nondirectivă a

intervievatorului care asigură libertatea de exprimare a actorului pe tema pusă în
discuţie.
Metoda presupune respectarea unor tehnici speciale care asigură menţinerea

unei atmosfere relaxate propice discuţiilor generatoare de informaţii cât mai
complete. Aceste tehnici sunt:
1. Intervenţiile indirecte şi neutre. Intervievatorul trebuie să se controleze pe

parcursul discuţiei astfel încât să nu intervină direct în conversaţie. Orice replică (ca
de exemplu un comentariu de valorizare) poate modifica „discursul actorului“.
Discursul trebuie dirijat astfel încât să se expună opiniile despre tema discuţiei şi să
nu permită divagaţii pe alt tip de probleme.
146
2. Reformulări ale discursului. Roger şi Kingers (1966) au demonstrat efectul
inducţiei pozitive a reformulărilor – întrebări care oferă actorului şi intervievatorului
certitudinea că informaţiile au fost corect înţelese. Se definesc mai multe tipuri de
reformulări:
 Reformularea reflex este o preluare a frazei şi se lucrează pe accente

de exprimare.
 Reformularea sinteză presupune reordonarea şi sintetizarea
informaţiilor.
 Reformularea prin inversarea raportului „figură-fond“ necesită
decentrarea faţă de conţinutul imediat al discursului, dar asigură conştientizarea
tuturor amănuntelor discuţiei.
 Reformulările de clasificare ajută actorul să sesizeze mai clar logica
propriului discurs. Reformulări de clasificare sunt de tipul „Nu-i aşa că... ?“, iar fraza
se construieşte în continuare folosind cu totul alte cuvinte.
 Reformulările prin abstractizare sunt folosite atunci când cel care
răspunde poate accede la această abstractizare.
Apelul la aceste tehnici indică participarea activă a intervievatorului şi

securizează actorul. În acelaşi timp, se asigură seriozitatea unui demers ştiinţific care
în ciuda aparenţei este departe de a fi o tehnică de tip „laissez-faire“. Cel care
intervievează utilizează reformulările fără să intervină la nivelul conţinutului, al
fondului discursului, ci numai în organizarea acestuia.
3. O altă caracteristică a acestui tip de interviu este obligaţia de a nota o serie

de informaţii care sunt tangenţiale informaţiilor bazale, principale. Aceste notiţe
dublează informaţiile înregistrate. Geertz (1983) le numeşte „thick description“.
Notiţele de tip calitativ nu presupun preexistenţa unor grile, ci reprezintă o activitate
de înregistrare a tuturor comportamentelor, a activităţilor colaterale, a conversaţiilor,
a reflexelor metodologice de tipul „apelăm şi la metoda X pentru precizarea
informaţiilor“ sau reflecţii teoretice generate de informaţiile primite. Strauss şi
Corbin (1990) descriu trei tipuri de notiţe calitative: metodologice, teoretice,
descriptive.
 Notiţele metodologice pot fi considerate un fel de jurnal paralel

activităţii de cercetare, descriptiv şi critic, având la bază o serie de întrebări cum ar
fi: „Metodologia folosită în timpul cercetării a fost cea mai bună sau trebuie să mai
apelez şi la alta spre completare?“; „Voi marca problemele apărute pe parcurs şi
modul în care s-au corectat acestea?“
 Notiţele
teoretice sunt paralele desfăşurării studiului, dar pot apărea şi în perioada de
147
redactare a raportului. Acestea constau în date de observaţii, intuiţii etc. Acest tip de
informaţii trebuie reţinute chiar dacă la o primă analiză pot avea foarte puţin sens. Pe
parcursul cercetării apar sensuri şi ipoteze noi (schiţate sau creionate), care riscă să
se piardă dacă nu sunt notate. În cadrul analizei de conţinut prin teoretizare, aceste
notiţe calitative se confundă cu codificările laterale ale textului.
 Notiţele descriptive se mai numesc şi „note de observaţie“ şi au forma
unor diagrame, fraze sau cuvinte care redau situaţiile la care participă intervievatorul.
Ele se intercalează între notele teoretice, dar reprezintă descrieri analitice şi nu
abstractizări sau raţionalizări şi depind în mod logic de interesele cercetătorului. În
cazul analizei de conţinut prin teoretizare care se caracterizează printr-un demers
iterativ, descrierile analitice sunt mai ordonate în sensul în care vor reţine doar
informaţii strict legate de cercetare. Având în vedere complexitatea unui studiu,
descrierea exhaustivă nu este posibilă. Notiţele constau în cuvinte cheie, expuneri
schematice şi orice alte procedee care permit surprinderea unui surplus de informaţii
lămuritor pentru tema interviului.
XI. 4. Tipuri de interviu comprehensiv
Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii: nivelul de

implicare al cercetătorului şi gradul de structurare al întrebărilor (pozitivist-
cantitative şi comprehensiv-calitative). La rândul lor, interviurile comprehensive pot
fi de mai multe tipuri: clasic, creativ, interpretativ. Pentru început, vom delimita
interviul calitativ de opusul său interviul cantitativ.
Interviurile pozitivist-cantitative au un continut antefixat prin întrebări cu

răspuns dirijat, motiv pentru care au o eficacitate redusă, fiind din ce în ce mai puţin
utilizate. Motivul pentru care se apelează la seturile de întrebări prestabilite este de a
elimina pe cât posibil influenţa anchetatorului asupra intervievatului, pe de o parte,
şi, pe de altă parte, se consideră că astfel se reduce riscul unor interpretări subiective.
Această atitudine neutră, reţinută poate declanşa însă la intervievat o reacţie specifică
de retragere. Caracterul impersonal al anchetatorului şi cel al întrebărilor determină o
non-implicare a intervievatului. Datorită acestui fapt, analiza acestor conţinuturi
devine impersonală, cercetătorul fiind pus în situaţia de a se restrânge la propriile
înterpretări. Interviul de acest tip vizează un nivel precis al informaţiilor, care sunt
cele mai accesibile şi, din păcate, doar opinii de suprafaţă. De aceea, aceste interviuri
permit disimularea esenţialului, iar analiza informaţiilor se reduce şi ea la un anumit
nivel de suprafaţă.
148
Discutând modalităţile de analiză a informaţiilor obţinute prin interviu, cea
mai periculoasă tehnică de analiză o reprezintă „sacul cu teme“, care înseamnă o
inventariere a răspunsurilor obţinute la itemi. Aceasta inventariere este greşită pentru
că „distruge arhitectura cognitivă şi afectivă a persoanelor singulare“, după cum
spune Bardin (1991).
Interviurile comprehensiv-calitative presupun o dinamică opusă. Anchetatorul

se angajează puternic în formularea întrebărilor pentru a provoca angajarea
respondentului. Analiza datelor obţinute, se face în colaborare cu cel intervievat. „De
ce?“, „Cum?“ sunt întrebările care se pun în cazul în care informaţia nu este clară.
Astfel, interpretările capătă un plus de obiectivitate, rezultatele fiind mai realiste.
Interviul comprehensiv îşi propune o restructurare a situaţiei. Se consideră că
socialul nu poate fi înţeles separat de percepţia subiectivă a individului, separat de
cunoaşterea comună. Demersul comprehensiv porneşte de la ideea că oamenii nu
sunt simplii purtători de informaţii, ci participanţi la construcţia socialului. Ca
urmare, ei sunt deţinători de informaţii care trebuie abordate din interior, prin
intermediul sistemului de valori al indivizilor.
Interviul comprehensiv presupune echilibrarea a două poziţii:
 înţelegere şi ascultare atentă;
 analiza critica a informaţiilor.
Caracterul obiectiv al datelor se obţine treptat, cu ajutorul instrumentelor

conceptualizate care se susţin reciproc şi se organizează astfel încât subiectul
anchetei devine din ce în ce mai îndepărtat de ideea spontană de la care s-a plecat,
fără să se rupă însă definitiv de ea.
Din punct de vedere al duratei, interviul comprehensiv este mai lung deoarece
obligă sau presupune discuţii libere pe una sau mai multe probleme care reprezintă
obiective ale cercetării. Aceste interviuri presupun de obicei mai multe întâlniri, iar o
întâlnire poate dura mai multe ore.
În literatura de specialitate se menţionează mai multe tipuri de interviu

comprehensiv, dar nu s-au stabilit criterii ferme. În funcţie de ţelul şi obiectivul
cercetărilor se pot descrie:
 interviuri asupra motivaţiei;

 interviuri care au ca scop culegerea de „incidente critice“. La modul
foarte general, incidentul critic poate fi caracterizat ca un eveniment „cheie“, care
schimbă cu 180 de grade traiectoria evoluţiei unui individ.
 interviuri nondirective ce privesc modalităţi de percepere ale unor
situaţii (debut de an şcolar);
149
 interviuri nondirective ce privesc tipuri de aşteptări şi aspiraţii.
Fontana, Frey (1994) fac o clasificare utilizând un criteriu dublu, conţinut /

formă:
 interviuri clasice – utilizate în cercetările etnografice unde apare

întotdeauna în asociaţie cu observaţia participativă, pentru că cercetătorul, fiind
implicat în activitatea unei comunităţi, are posibilitatea să apeleze la observaţie şi
totodată să realizeze o serie de convorbiri informale.
 interviuri specifice studiilor de istorie orală urmăresc reconstituirea
unor evenimente, episoade istorice din relatările orale ale celor implicaţi în
respectivele situaţii.
 interviuri creative – presupun consonanţa şi rezonanţa
intervievatorului cu cel intervievat.
 interviuri interpretative – urmăresc determinarea unor evenimente-
cheie în evoluţia unei societăţi sau a unei organizaţii.
XI. 5. Design-ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv
Etapa de documentare sau exploratorie presupune fie parcurgerea litaraturii

pe tema cercetată, fie apelul la tehnica grupului nominal. Astfel, se poate preciza un
plan de cercetare, care va include temele de discuţie, persoanele ţintă şi grila de
întrebări. Instrumentele utilizate trebuie să fie simple şi evolutive, adică să se poată
modifica dacă situaţia de teren o cere şi totdată să asigure o constanţă în discuţie,
precum şi evitarea dispersiei conversaţiei. Constant, pe parcursul cercetării, se va
face un bilanţ al informaţiilor care ne permite să hotărâm dacă păstrăm toate
întrebările sau dacă unele nu mai sunt necesare. Discutând despre eşantion, el nu
trebuie să respecte criteriul de reprezentativitate, dar important este „să evităm
dezechilibrul evident al categoriilor de populaţie şi să nu uităm nici una din
categoriile sociale mari“ reţinem însă faptul că rezultatele unui studiu în care se
utilizează interviul comprehensiv nu pot fi generalizate.
Etapa culegerii de date. O caracteristică a dialogului comprehensiv este

atitudinea non-directivă. Acest tip de atitudine asigură libertatea de exprimare a
actorului prin raportare la tema discutată. De asemenea, interviul comprehensiv
presupune utilizarea unor serii de tehnici care asigură obţinerea unor informaţii cu
nivel crescut de valabilitate (obiectivitate). Aceste tehnici se încadrează în cadrul
tehnicilor de comunicare interpersonală şi sunt de două tipuri:
150
Tehnici non-verbale fac apel la mimică şi pantomimică. Reacţiile mimice şi
pantomimice ale actorului pot acorda de multe ori un sens contrar informaţiilor
verbale. Pe de altă parte, intervievatorul trebuie să se arate deschis la dialog,
atitudinea sa trebuie să susţină dialogul şi discursul actorului.
Tehnici verbale – privesc mai multe aspecte ale dialogului:
 intervievatorul trebuie să se abţină să aibă intervenţii directe care pot

distorsiona discursul actorului (comentarii de valorizare a unor informaţii şi de
devalorizare a altora);
 dialogul se va menţine în limitele expunerii unor opinii pe tema dată,
evitându-se expunerea unor probleme personale;
 Rogers & Kinger (1966) au demonstrat importanţa reformulării
întrebărilor care generează un nivel de inductie pozitivă şi conferă actorului nu
numai certitudinea că a înţeles sensul frazei, dar asigură că intervievatorul a înţeles
informaţia primită.
Acum se face apel şi la o serie de instrumente corelative de culegere de

informaţii, care asigură o mai mare veridicitate şi complexitate datelor obţinute.
Acestea sunt notiţele descriptive (thick description) şi au rolul de a dubla informaţiile
obţinute cu ajutorul reportofonului ca şi acela de a asigura o descriere mai bogată a
întregii activităţi de intervievare.
Etapa redactării raportului de cercetare. Etapă finală, redactarea trebuie să

respecte standardele etice, ca orice raport de cercetare.
XI. 6. Focus grupul
În anii '30, Kurt Lewin utilizează pentru prima focus grup-ul ca metodă
pentru studiul grupurilor mici. Ulterior ea este preluată şi utilizată în studiile
antropologice, dar este aceptată cu greu de comunitatea socio-psihologilor. În anii
'40, Paul Lazarfeld şi Robert Merton au folosit-o pentru a analiza audienţa radio şi
caracteristicile propagandei în perioada războiului. În 1950, Institutul de Cercetări
Sociale din Franckfurt utilizează focus grupul în studii asupra opiniilor şi atitudinilor.
Anii '70 marchează acceptarea totală sau necondiţionată a metodei care, începând din
acest moment, se va utiliza frecvent în studii de marketing, management,
antropologie, reclamă şi dinamica grupurilor.
Petru Iluţ (1997) defineşte focus-grupul ca fiind „un interviu de grup

structurat“ (p. 95).
151
Alfred Bulai (2000) îl descrie ca: „un tip de investigaţie calitativă, în care se
pot obţine şi informaţii cantitative. Focus grupul este un tip de interviu de grup, care
are la bază o grilă, mai corect un ghid de interviu, aproape întotdeauna,
semistructurat şi în mod cu totul excepţional de tip structurat.“(p.15)
Focus-grupul este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative cât
şi în cele calitative, utilizând ca tehnică de bază interviul non-directiv concomitent cu
metoda observaţiei. Poate fi inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt conduse de
un moderator şi discuţiile se focalizează pe o temă bine delimitată.
Această metodă permite obţinerea de informaţii sociale de profunzime, care

ţin de infrastructura atitudinilor şi opiniilor, permite identificarea mecanismelor de
formare şi exprimare a acestora.
Dreher şi Dreher (1991) consideră că focus grupul mai poate fi folosit şi ca

metodă preliminară de cercetare într-un studiu pilot sau la sfârşitul studiului pentru
validare. În prima situaţie, ea permite obţinerea de informaţii mai clare asupra
domeniului de studiat şi asigură precizarea variabilelor, eliminarea unor posibile
erori. Dacă o folosim la final, ea asigură validarea informaţiilor obţinute cu alte
metode şi posibile descrieri a unor direcţii de evoluţie ca şi a motivelor dezvoltării
unor opinii şi atitudini.
Această metodă de investigaţie aparent simplu de utilizat, conduce la

obţinerea unor date valide doar dacă cercetătorul dispune de o serie de competenţe şi
abilităţi, cum sunt: a. informaţii aprofundate în domeniu, b. informaţii privitoare la
dinamica grupurilor, în special a grupurilor mici, c. abilităţi de comunicare (Bulai,
2000).
XI. 7. Metode şi tehnici similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor
Avînd aceste caracteristici, focus-grupul poate fi confundat cu alte tehnici şi

metode care presupun un grup de discuţie şi un moderator, cum sunt tehnica grupului
nominal, tehnica Delphi, brainstorming, sinectica, grupul de discuţie fără lider etc.
Toate acestea fac parte din familia mare a metodelor care urmăresc să obţină
informatii despre o comunitate şi presupun un grup de lucru, o grilă de întrebări, un
moderator.
Tehnica grupului nominal utilizează interviul ca instrument principal de

investigaţie. Regula de bază în funcţionarea acestuia este ca persoanele care-l
alcătuiesc să nu comunice între ele, ci numai cu moderatorul. Acesta chestionează pe
rând pe fiecare participant cu aceleaşi metode, colecţionează răspunsurile şi
152
relansează noi întrebări în funcţie de rezultatele parţiale. Se utilizează atunci când se
doreşte eliminarea efectului de hallo şi orice alte efecte perturbatoare care pot fi
generate de prezenţa liderilor de opinie.
Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de informaţii de la experţi (selectaţi

astfel încât să alcătuiască un grup omogen), informaţii care să permită elaborarea
unor pronosticuri, a unor previziuni sociale. Metoda presupune mai multe runde de
interviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare participant este rugat să facă
propriile previziuni şi să le ordoneze ierahic (sau să le acorde un grad de încredere).
Moderatorul analizează enunţurile primite de la toţi participanţii la grup şi elaborează
un raport-chestionar în care sunt exprimate sintetic atât rezultatele obţinute, cât şi
problemele, întrebările care derivă din această primă analiză. Urmează o nouă rundă
de interviuri în care se cer răspunsuri la întrebările rezultate Şi se continuă astfel
până când se obţin răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri care se caracterizează
prin consensualitatea tuturor participanţilor.
Tehnica brainstorming şi sinectica sunt relativ asemănătoare şi se utilizează

în special în domeniul creativităţii. O regulă esenţială de funcţionare a acestor
grupuri este interdicţia totală a criticii, scopul acestei metode fiind obţinerea unui
număr cât mai mare de idei (o avalanşă de idei) corecte sau mai puţin corecte care
vor fi selectate într-o etapă următoare. Interzicerea criticii este specifică acestei
metode spre deosebire de focus-grup unde critica este admisă.
Tehnica grupului de discuţie fără lider este utilizată în analiza relaţiilor şi

modelelor de interacţiune dintre membrii unui grup nestructurat. Tehnica este
folosită atunci când interesează modul în care apar şi se difuzează opiniile şi relaţiile
de influenţă într-un grup şi mult mai puţin structura acestor influenţe, conţinutul lor.
XI. 8. Reguli de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului
Selecţia participanţilor la grup se poate numi „eşantionare teoretică“ şi este

mai dificil de realizat. Spre deosebire de alte tipuri de eşantionare, în selecţia
participanţilor trebuie respectate atât modelul teoretic pe care se bazează investigaţia,
cât şi metodologia de selecţie a participanţilor.
„Modelul teoretic, pe baza căruia se desfăşoară cercetarea bazată pe focus-

grup stă şi la baza metodologiei de selecţie a participanţilor“ (Bulai, 2000, p.32).
Eşantionul se alege în funcţie de scopul cercetării şi de ceea ce se consideră relevant
teoretic în investigaţie.
153
Se pot descrie mai multe tipuri de eşantionări în conformitate cu mai multe
criterii. În funcţie de gradul de eterogenitate al grupului, vom distinge între: a.
eăantioane omogene, se utilizează când dorim să studiem „diferenţa minimă“,
deoarece în grupurile omogene în mod logic opiniile sunt asemănatoare dar nu
identice; b. eşantioane eterogene, care favorizează producerea „efectelor de
polarizare“, opinii diametral opuse. Aceste atitudini şi opinii diferite pot evidenţia
aspecte pe care participanţii ezită să le prezinte într-un grup omogen. Acest tip de
eşantionare evidenţiază blocajele, ca şi barierele de comunicare existente între
diferite categorii sociale, incompatibilităţile valorice şi de opinie. Pentru înţelegerea
unor mecanisme sociale, acest gen de relaţii între diverse categorii sociale este foarte
importantă; c. eşantionarea cu structuri preexistente, obligă la selecţia unor
participanţi la grup care se cunosc între ei şi permite studiul mecanismelor de
decizie.
Dacă clasificăm grupurile în funcţie de tipul de relaţii existente, vom avea: a.

eşantioane conflictuale, care asigură rezultate bune pentru că participanţii devin
critici, îşi precizează poziţia şi efectul de dezirabilitate este foarte redus; b.
eşantioane armonice, care sunt grupuri în care se respectă şi se iau în considerare şi
opiniile contradictorii argumentate. Presupune exprimarea liberă a opiniilor şi respect
pentru alte opinii.
Numărul de participanţi la grup. Numărul optim de participanţi este de 8-10

persoane. Acest număr asigură o funcţionare bună pentru că se respectă „spaţiul
intim“, în sensul în care participanţii se simt în siguranţă, se percep ca acţionând într-
un spaţiu personal, neintimidant şi sunt dezinhibaţi. Un astfel de grup este mai uşor
de moderat, căci permite o echilibrare optimă între participanţii activi şi pasivi. Un
număr mai mare de participanţi (peste 10) crează sentimentul de „spaţiu public“,
intimidant şi generator de sentimente de expunere şi de lipsă de protecţie.
Moderarea discutiei. Moderatorul trebuie să aibă competenţe de comunicare

şi negociere, să dispună de o pregătire serioasă în domeniul cercetării cu grupuri
mici. Să aibă cunoştinţe de psihologie socială ca şi cunoştinţe în domeniul
metodologiei calitative. Pregătirea pentru focus presupune: construirea unui model
teoretic referenţial pe care se bazează instrumentul de investigaţie (ghidul de
interviu), stabilirea structurii grupurilor generatoare de eşantioane, stabilirea
momentului optim de desfăşurare a şedinţelor, ca şi a duratei (optim 60 – 90 minute).
Discuţiile se opresc atunci când calitatea răspunsurilor şi implicarea participanţilor
scade. Din punctul de vedere al locului de desfăşurare al şedinţelor în mod uzual se
preferă un loc neutru, dar putem apela la locuri care au o rezonanţă afectivă puternică
pentru participanţii la discuţie, care permit regresia, spre exemplu. O atenţie
deosebită trebuie acordată modului de înregistrare a discuţiilor. Cele mai eficiente
154
modalitati de înregistrare sunt stenodactilografierea răspunsurilor, înregistrarea audio
sau video.
Tehnici utilizate în cadrul focusurilor. Tehnica principală folosită este

interviul (grile de interviu flexibile care se pot dezvolta şi adapta în functie de
evoluţia discuţiilor). În acelaşi timp, se apelează şi la o serie de tehnici / instrumente
secundare, cum sunt: a. observaţia, care permite „înregistrarea şi reţinerea“
comportamentelor non-verbale. Se recomandă din acest motiv ca moderatorul să fie
însoţit de un co-moderator a cărui identitate să nu fie dezvăluită participanţilor,
pentru a nu crea inhibiţii; b. teste proiectivele; c. jocurile de rol; d. prezentări de
situaţii de tip dilematic.
Ghidul de interviu precizează tema de discuţie şi sunt cel mai frecvent

utilizate întrebări de tipul: de ce, întrebări deschise, ipotetice, dilematice. Ghidul este
organizat după principiile scenariului, urmareşte o succesiune de teme şi probleme,
prin întrebări şi situaţii propuse participanţilor. Pe parcursul şedinţelor se apelează la
metoda observaţiei, care are ca scop să constate: gradul de interes faţă de temă al
participanţilor, gradul de competenţă al acestora, nivelul de dezirabilitate al
răspunsurilor, stilul de lucru (afectiv / raţional). De asemenea se face o analiză a
conţinutului manifest / latent al răspunsurilor. Se face şi o evaluare / analiză a
interacţiunilor care se stabilesc în focus-grup.
Stiluri şi strategii de moderare. Revenim şi insistăm spunând că moderatorul

trebuie să fie un bun profesionist. Moderarea se poate realiza într-un număr mare de
modalităţi în funcţie de natura şi de structura populaţiei sau eşantioanelor folosite, în
funcţie de problematica discutată, în funcţie de tipurile de instrumente folosite. O
primă obligaţie a moderatorului este să asigure implicarea tuturor participanţilor în
discuţii. Metoda cea mai simplă şi eficientă este ca fiecare participant să se prezinte,
după care se acordă o pauză de 15 – 30 min. în care se presupune că se vor lega
conversaţii şi se va asigura depăşirea blocajelor. De asemenea, produsele de protocol
(cafea, apă minerală etc.) au un rol foarte important în crearea unei atmosfere
destinse. În cazul în care se constată că în ciuda acestor eforturi atmosfera este
tensionată, în mod uzual se apelează la „forţarea“ primelor răspunsuri.
În literatura de specialitate sunt descrise o serie de procedee şi stiluri de

moderare. Utilizarea lor depinde de caracteristicile grupului cu care se lucrează.
Printre procedeele cele mai frecvent utilizate sunt: a. provocarea conflictelor şi
stimularea polarizării (conflicte contolate de moderator şi strict corelate cu tema) ; b.
reformularea răspunsurilor; c. atenuarea răspunsurilor (atunci când opiniile devin
agresive moderatorul este obligat să le reformuleze astfel încât să evite declanşarea
unor conflicte în grup) ; d. atenuarea disputelor şi mai ales a efectelor de moralitate.
155
Pe parcursul şedinţelor, moderatorul este obligat să aibă o atitudine neutră,
dar există şi situaţii în care este de dorit să renunţe la aceasta pentru a obţine
informaţiile pentru care s-a construit grupul. Sunt cunoscute o serie de stiluri de
moderare care contrazic neutralitatea. Astfel, moderatorul se situează pe o poziţie
opusă grupului, atunci când grupul funcţionează omogen, nediferenţiat. El devine
„avocatul diavolului“, este agresiv şi apelează la o argumentaţie contrară majorităţii.
Stilul empatic presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi şi cu apel la
verbe de stare. Acest stil trebuie folosit cu reţinere, se poate apela la el maximum de
două ori în cadrul unui focus-grup. Stilul neutru este cel mai recomandat şi
presupune tratarea echidistantă a problematicii abordate (Bulai, 2000).
Tipuri de focus-grup. Clasificarea se face în funcţie de tema discutată sau

obiectivele propuse şi distingem mai multe tipuri: teme politice; evaluare
comunitară; evaluare instituţională; analiză mass-media; marketing şi publicitate
ş.a.m.d.
Prelucrarea şi analiza datelor. Modalităţile de prelucrare a datelor obţinute

prin aplicarea acestei metode sunt de două tipuri: analiză calitativă de conţinut (în
cazul căreia se apelează la decupaje tematice în funcţie de ipoteze şi pe categorii de
participanţi) sau analiză de conţinut cantitativă.
XI. 9 Avantaje şi limite ale Focus grupului .
Fiind un interviu de grup, rezultatele obţinute pot fi influenţate de ceea ce se

numeşte „efecte de grup“. Ceea ce înseamnă că informaţiile obţinute poartă
întotdeauna amprenta caracteristicilor grupului de referinţă. Cu alte cuvinte,
răspunsurile pe care le dau diferiţii participanţi la grup sunt răspunsuri ale structurii
grupale, răspunsuri influenţate de presiunile existente la nivelul acestuia.
Avantajele utilizării focus-grupului:
 Permite obţinerea de informaţii despre un subiect dat, dar şi descrieri

de motive, de atitudini, de credinţe generatoare de comportamente.
 Construieşte o situaţie de comunicare socială care este mult mai
naturală comparativ cu interviul tradiţional. În cadrul şedinţelor de focus-grup
comunicarea se face pe orizontală, la acelaşi nivel, moderatorul integrandu-se în grup
în timp ce în interviul tradiţional moderatorul este exterior grupului şi poziţionat
oarecum superior.
156
 Face posibilă descrierea mecanismelor prin care se condiţionează în
realitatea socială, opiniile şi atitudinile polarizate pe baza unor procese de comparare
şi comunicare socială.
 Permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau blochează
diferite opinii sau atitudini.
 Informaţiile obţinute au un grad crescut de fidelitate, dar pentru a
obţine rezultate cu grad înalt fidelitate este necesar ca moderarea să fie realizată de
cercetători cu experienţă, iar numărul participanţilor să fie suficient de mare. Spre
deosebire de cercetările cantitative în care un grad crescut de validitate şi fidelitate se
obţine prin creşterea numărului de participanţi la cercetare, focus grupul fiind o
metodă calitativă, formula la care se apelează este aceea a „focusurilor pereche“ sau
„paralele“, ceea ce înseamnă discutarea aceleiaşi teme cu mai multe grupuri, minim
două.
Limitele utilizării focus-grupului:
 Fiind o investigaţie calitativă, relevanţa statistică este slabă şi prin urmare

rezultatele nu sunt generalizabile.
 Validitatea şi fidelitatea rezultatelor depind în foarte mare masură de
profesionalismul moderatorului.
 Altă limită este aceea a efectelor de grup, care pot influenţa negativ
rezultatele. Amintim aici efectul de polarizare (emiterea de idei diametral opuse şi de
atitudini exagerate ca efect al presiunii grupului), efectul de turmă sau gregar
(conformarea opiniilor şi atitudinilor exprimate la ideile grupului de apartenenţă),
efectul groupthink (tip mai complex de influenţă care apare tot datorită presiunilor
normative şi care presupune sau conduce la deteriorarea aprecierilor pe care le fac
membrii unui grup în raportarea la o problema dată). Efectul groupthink constă în
emiterea unor opinii identice de toţi membrii grupului datorită gradului înalt de
coeziune a acestuia. De obicei apare atunci când participanţii se cunosc foarte bine
sau problema, prin importanţă, obligă la aceeaşi poziţie.
Rezumat
Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de
psihologie socială. Observaţia participativă reprezintă o metodă specific calitativă
care presupune implicarea (participarea) directă a cercetătorului în activitatea
157
grupului ţintă. Utilizarea ei obligă la respectarea principiilor care o fundamentează, şi
anume: neutralitatea, integrarea în grup, verificarea datelor postfactum.
Monografia, definită de Frederich le Play şi abatele de Tourville în secolul

XIX, se dezvoltă în contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia
reprezintă studiul complet şi detaliat al tuturor aspectelor funcţionării unei entităţi
umane şi sociale. Prin entitate socială şi umană se înţelege un grup social cum ar fi o
organizaţie, o familie, un sat ş.a.
Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în

etnologie şi psihologie clinică. Ulterior metoda este aplicată şi în studiile asupra
motivaţiei, în studiile de psihologie organizaţională şi în cele cross-culturale.
Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele
cantitative. În cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze)
rezultatele. Tehnicile utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul
metodei este K. Lewin, care în 1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor
mici. În prezent, o regăsim în studiile de piaţă şi în sondajele de opinii. În
mod frecvent ea se folosește în etapa preliminară a unei cercetări (având ca scop
precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru verificarea
concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor
mici. De o deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup.
Criteriile privesc numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile
de relaţionare ş.a.
Cuvinte cheie
- observație participativă, monografia, atitudine nod-directivă, interviu

comprehensiv
Definiţi reformulările discursului din interviul comprehensiv (p. 148).
158
Enumerați şi descrieţi pe scurt tipurile de interviu comprehensiv (p. 149-151).
Definiţi focus –grupul şi precizaţi utilizările sale cele mai frecvente (p. 152 –
153).
Enumeraţi avantajele şi dezavantajele metodei focus grup (p. 157 – 158).
Concluzii
Această unitate de studiu abordează tematica metodelor calitative de

cercetare: observaţia participativă, monografia, interviul comprehensiv, focus grupul
și familiarizează studentul cu problematica generală a metodelor calitative. Metodele
calitative pot servi cercetătorului ca metode auxiliare de culegere a informaţiilor în
diferite cercetări ştiinţifice (în etapele iniţiale sau finale ale acestora), dar pot fi
utilizate şi ca metode de sine stătătoare în diferite analize calitative ale fenomenelor
sociale şi psihologice.
159
Unitatea de studiu XII. Metoda analizei de conţinut
Cuprins
Unitatea de studiu XII. Metoda analizei de conţinut................................................154

XII. Metoda analizei de conţinut..............................................................................156
XII. 1. Analiza de conţinut cantitativă.................................................................156
XII. 2. Analiza de conţinut calitativă....................................................................160
Rezumat....................................................................................................................163
Cuvinte cheie............................................................................................................164
Concluzii...................................................................................................................164
160
- scopul analizei de conţinut

- etapele analizei de conţinut
- utilizarea, avantajele şi dezavantajele metodei analizei de conţinut



161
XII. Metoda analizei de conţinut
XII. 1. Analiza de conţinut cantitativă
Din punctul de vedere al abordărilor pozitiviste, Cartwright (1953, 1963)

defineşte analiza de conţinut ca fiind „descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă
a oricărui comportament simbolic“. Impunerea abordărilor comprehensive în anii ’60
aduce cu sine o definiţie care elimină termenul de cantitativ din definiţie, extinzând
astfel sfera conceptului. Astfel, analiza de conţinut este definită drept o metodă care
asigură crearea inferenţelor prin identificarea obiectivă a caracteristicilor unui mesaj
(Holsti, 1969). Chelcea (2001) concluzioneză: „analiza conţinutului reprezintă un set
de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în
scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau
latent pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi
ca proces de interacţiune socială. „(p.157). Analiza de conţinut este asociată în
primul rând cu comunicarea scrisă, deoarece activitatea oamenilor presupune
existenţa unor documente, în sensul larg al cuvântului, cum sunt scrisorile, jurnalele,
rapoarte de lucru, articole de ziar, cărţi. Cu toate acestea, ea poate fi utilizată în
analiza imaginilor discursurilor, ş.a. Studiul ştiinţific al acestor documente asigură o
sursă indirectă sau alternativă de informaţii asupra comportamentului uman.
Criterii de clasificare a documentelor. Iluţ (1997) consideră că documentele

se pot clasifica în funcţie de următoarele criterii: a. vechimea; b. destinatarul; c.
accesibilitatea; d. gradul de încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii şi anume:
a. natura documentelor (scrise, imagini, audio); b. conţinutul informaţional (în limbaj
natural, cifre, necifrice); c. destinatarul (personale, publice); d. emitentul (oficiale,
neoficiale). Documentele fac obiectul mai multor genuri de analiză. Din perspectiva
ştiinţelor socio-umane facem distincţia între analiza cantitativă şi calitativă de
conţinut.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop determinarea şi definirea

temelor, tendinţelor, atitudinilor, valorilor, modelelor prezente în diferite documente.
Este utilizată atunci când se doreşte selectarea unor date din documente care conţin
informaţie cu valoare de comunicare complexă cum sunt cele din mass-media,
literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale. Nu orice temă de cercetare permite
utilizarea acestei metode. Ea a fost aplicată cu succes în stabilirea caracteristicilor
mesajului, în identificarea cauzelor şi a efectelor sale. Se face distincţie între două
162
tipuri de analiză: analiza în plan orizontal, atunci când ne oprim strict pe document,
şi analiza în plan vertical, atunci când ne interesează cauzele, antecedentele şi
intenţiile care au condus la producerea documentului respectiv.
Etapele analizei de conţinut cantitativ. În funcţie de problema cercetată, de

posibilităţile tehnice şi materiale de care dispunem, cantitatea de documente supuse
analizei va fi mai extinsă sau mai puţin extinsă. Prima etapă în analiză este stabilirea
tipului de document pe care se va lucra în conformitate cu tema şi obiectivele
studiului. De exemplu, dacă tema este „Atitudini faţă de procesul de privatizare în
industria românească în anii '90“, documente care pot oferi informaţii sunt ziarele,
emisiunile TV etc. Dacă tema aleasă este „Rolul femeii în societatea feudală
românescă“, documentele în care putem găsi informaţii sunt letopiseţele, scrierile
istorice ş.a.
A doua etapă presupune parcurgerea (lecturarea) materialelor selectate

pentru a fi cercetate şi formularea unor ipoteze şi transpunerea acestora în unităţi de
analiză (categorii şi indicatori). Transcrierea ipotezelor în categorii şi indicatori
(procedură asemănătoare operaţionalizării conceptelor) înseamnă construcţia unei
grile prin care se va filtra şi analiza materialul brut. Categoriile sau clasele respectă
criteriile analizei gramaticale a unui text, iar indicatorii pe cele ale analizei
morfologice şi sunt direct numărabili în text.
Existenţa grilei de categorii şi a sistemului de indicatori permite trecerea la

următoarea etapă, definirea unităţii de analiză. Unitatea de analiza poate fi de două
tipuri: de reperaj şi de context (Iluţ, 1997). Unitatea de reperaj este reprezentată de
lungimea textului în care este recunoscută sau găsită tema, iar unitatea de context
este dată de lungimea minimă a textului care trebuie citită pentru a descoperi dacă
tema este prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, în cazul
articolelor de ziar putem considera paragraful ca fiind unitatea de reperaj, iar întregul
articol ca fiind unitatea de context. Unitatea de context poate fi mai mare decât prima
sau cel puţin egală cu aceasta, pentru că trebuie să ne permită să facem o comparaţie
între ceea ce este favorabil şi ceea ce nu este favorabil. Conţinutul unităţilor de
reperaj poate fi clasificat ca fiind favorabil, nefavorabil sau neutru, prin raportare la
unităţile de context.
Prin numărarea unităţilor favorabile, a celor nefavorabile şi a celor neutre

putem obţine o evaluare statistică a informaţiei prezentate în documente. Chelcea
(2001) face o clasificare uşor diferită de cea de mai sus, în sensul în care adaugă o
ultimă unitate de analiză şi anume unitatea de înregistrare. Conform autorului, în
analiza de conţinut cantitativă se folosesc trei unităţi de analiză. Unitatea de
înregistrare, ceea ce am denumit mai sus unitate de reperaj, este acea parte din
163
comunicare care urmează a fi analizată şi variază în funcţie de scopul cercetării, de
nivelul de profunzime al analizei, de timpul şi de posibilităţile materiale de care
dispunem. Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care ne
permite să vedem dacă unitatea de înregistrare are orientare pozitivă, negativă sau
neutră. Mărimea unităţii de context este condiţionată de mărimea unităţii de
înregistrare, putând fi mai mare sau cel puţin egală cu ea. Unitatea de numărare are
funcţie de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare, dar în cele mai
multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente
(lungimea, suprafaţa, durata în timp). În afara cuvântului, propoziţiei, frazei,
paragrafului, articolului, ca unităţi de numărare se mai pot utiliza unităţile tipografice
şi centimetrul (pentru stabilirea lungimii rândurilor), centimetrul pătrat şi coloana
(pentru analiza presei scrise), rândul şi pagina, minutul şi ora (pentru analiza
conţinutului emisiunilor radio şi TV).
Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului sunt analiza

frecvenţelor, analiza tendinţei, analiza tendinţei evaluative şi analiza contingenţei.
Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi

constă în determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în
sistemul categoriilor de analiză (sau al materialului de analizat).
Analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite evaluarea

atitudinii unui emiţător faţă de o persoană, idee, fapt social. Ca şi în cazul analizei
frecvenţelor se începe cu determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context
şi de reperaj în sistemul categoriilor de analiză (materialului de analizat). Următorul
pas este stabilirea caracteristicilor unităţilor, pozitive, negative sau neutre.
Evidenţierea tendinţei se face după formula AT=F-D/L. În care AT = indicele de
analiză a tendinţei, F = numărul de unităţi favorabile, D = numărul de unităţi
nefavorabile, L = numărul de unităţi în legatură cu tema. Acest indice calculat ne
permite să comparăm atitudinea exprimată printr-o sursă de informaţii cu cea
exprimată prin intermediul altei surse.
Charles Osgood (1959) descrie tehnica analizei evaluative a textului.

Aceasta presupune transformarea informaţiilor din text în construcţii sintactice
echivalente semantic, astfel încât să apară foarte clar obiectul atitudinii şi evaluarea.
În mod concret analiza evaluativă presupune:
 Identificarea tuturor informaţiilor şi a expresiilor din text referitoare la

obiectul atitudinii.
 Stabilirea gradului de determinare a informaţiilor identificate (directe
şi indirecte).
164
 Acordarea de ponderi informaţiilor (uzual între +3 şi -3) ceea ce
permite stabilirea direcţiei şi intensităţii atitudinilor.
Analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a

conceptelor într-un text. Frecvenţa de apariţie asociată a „cuvintelor-cheie“ în textul
analizat (frecvenţa relativă) se compară cu probabilitatea teoretică de asociere a lor
(valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este semnificativă, se poate concluziona că
asocierea termenilor nu este întâmplătoare, ea datorându-se fie unei particularităţi de
stil, fie intenţiei manifeste sau latente a autorului.
Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de avantaje: a) aduce rigoare în

interpretarea documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire; b)
permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi
caracterizarea unei perioade sau a unei epoci, structuri sociale; c) documentele cu
care se lucrează nefiind provocate, efectul dezirabilităţii sociale este nul. Datele
obţinute prin analiza cantitativă a documentelor au un plus de obiectivitate şi nu sunt
distorsionate de relaţia cercetător-participant la cercetare; d) analiza de acest tip nu
presupune costuri mari.
Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de dificultăţi şi limite.
Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o
astfel de grilă trebuie să fie: exhaustivă (să cuprindă toate problemele cercetate),
exclusivă (o unitate care apare într-o categorie să nu apară şi în alta), obiectivă (să
permită o clasificare obiectivă sau corectă a datelor), pertinentă (să fie adecvată
scopului urmărit);
Stabilirea validităţii şi a fidelităţii rezultatelor. Din punctul de vedere al

validităţii nu putem discuta decât de validitatea de construct şi despre cea conţinut.
Fidelitatea rezultatelor se poate estima cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza
comparativă a rezultatelor la care ajung membrii juriului, care au lucrat independent
pe acelaşi text, permite stabilirea indicelui de fidelitate. O valoare a indicelui de
corelaţie a inter-versiunilor mai mare de 0.70 se consideră a fi indicativă pentru o
bună fidelitate.
Volumul materialelor analizate. Există situaţii în care materialele referitoare

la tema stabilită sunt numeroase şi o analiză exhaustivă a întregului volum este
imposibilă. În acest caz suntem obligaţi să apelăm la o eşantionare a materialului,
ceea ce înseamnă o pierdere de informaţii mai ales în situaţii în care nu se respectă
regulile de eşantionare.
Interpretarea atitudinilor, valorilor şi intenţiilor autorului documentelor

supuse cercetării. Se poate apela la inferenţe ca modalităţi de analiză. Dacă vom
165
considera ca având valoare de adevăr informaţia ca atare atunci vom utiliza inferenţa
directă. Dacă apreciem că informaţia directă este falsă vom considera ca adevăr
sensul opus afirmaţiilor în conţinut şi atunci vom utiliza inferenţa opusă.
XII. 2. Analiza de conţinut calitativă
Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză

calitativă prin teoretizare sau analiză prin teoretizare ancorată (Paille, 1994) sau
analiză de conţinut iterativă (Iluţ, 1997). Analiza calitativă de conţinut este o metodă
care permite generarea inductivă a unei teorii (asupra unui fenomen cultural, social,
psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor
empirice (Muchelli, 1996). Această metodă se aseamănă cu metoda descrisă de
Glasser şi Strauss în 1967 sub numele de „Grounded theory“.
Caracteristica cea mai importantă a ei este independenţa. Analiza calitativă

de conţinut poate fi considerată sau utilizată ca strategie generală de cercetare
permiţând menţinerea unui oarecare grad de autonomie teoretică, în sensul în care
spre deosebire de celelalte metode nu trebuie să ne raportăm, să ne supunem şi să
respectăm regulile unei teorii cunoscute în interpretarea datelor. De asemenea,
această metodă permite şi o autonomie tehnică, în sensul în care metoda nu este
unidirecţionată, ci poate urmări diverse scopuri.
Analiza prin teoretizare presupune o serie de paşi, operaţii care conduc la

structurarea unei teorii asupra fenomenului studiat. Studiul debutează cu o codificare
iniţială a informaţiilor şi se finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între
aceste două extreme analiza presupune determinarea şi definirea categoriilor în care
se încadrează informaţia analizată (categorizarea), stabilirea relaţiilor între categorii
şi concepte (relaţionarea), definirea unui algoritm prin care se poate construi un
edificiu conceptual (integrarea conceptelor). Metoda se bazează pe un examen
sistematic al datelor, la care se revine constant pe parcursul analizei. Această analiză
presupune nu numai o activitate metodică, dar şi o lecturare teoretică nuanţată a
fenomenului studiat. Lecturarea teoretică nuanţată permite decodificarea,
înţelegerea corpusului de informaţii. Performanţele care se obţin în urma acestei
lecturări nuanţate depind de nivelul de cultură, de profesionalismul, de informaţia şi
de experienţa cercetătorului.
Expresia de analiză calitativă prin teoretizare desemnează atât procesul, cât

şi rezultatul analizei. Teoretizarea nu înseamnă numai o construcţie de teorie, ci şi o
modalitate de a înţelege faptele sociale şi evenimentele psihologice. Aceasta
înţelegere presupune inserarea evenimentelor într-un context explicativ şi integrarea
166
într-o altă schemă care permite reevaluarea unor noi aspecte. Indiferent de amploarea
unei astfel de analize, ceea ce se obţine este întotdeauna „ancorat“ la nivelul datelor
empirice. Materialul empiric este în acelaşi timp punctul de plecare al teoretizării,
locul de verificare al ipotezelor emergente, dar şi un ultim test de validare a întregii
constructii teoretice. În analiza calitativă a documentelor efortul de adecvare
empirică este prezent în toate etapele procesului şi este un indice de rigurozitate
ştiinţifică. Această adecvare se obţine printr-o activitate de comparaţie între teoria în
construcţie şi realitatea empirică. Cu alte cuvinte între datele de analiză şi datele de
teren. Această revenire relativ continuă la datele iniţiale ne permite să spunem că în
mod ideal analiza calitativă debutează din momentul primei selecţii de informaţii.
Etapele analizei calitative de conţinut
Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se dezvoltă

progresiv. Se definesc conceptele prin aproximări succesive. În sensul în care
demersul de teoretizare sau de definire a conceptului permite reîntoarcerea la o etapă
anterioară. Etapele nu au o succesiune liniară şi operaţiile de revenire nu sunt
echivalente. Descriem în continuare aceste etape.
Etapa 1 este identică cu cea a analizei cantitative de conţinut şi presupune

fixarea scopurilor şi a materialelor de analizat. Înainte de trece la etapa următoare se
formatează paginile pe care se lucrează. Materialele pe care se lucrează se înscriu în
fişe în care s-a lăsat un spaţiu liber în partea stângă, spaţiu care va fi folosit în etapele
următoare.
Etapa 2 Scopul acestei etape este acela de a elimina informaţiile

nesemnificative, de a fixa informaţiile esenţiale şi se numeşte codificare. Această
etapă presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor existente în
materialul de analizat. În urma operaţiilor de analiză se păstrează doar informaţiile
esenţiale, care se notează în spaţiul lăsat liber în partea stângă a paginii pe care se
lucrează. Cuvintele folosite în codificare trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de
abstractizare şi generalizare cu cele prezente în textul analizat. Ele au valoare de
simboluri reprezentative pentru textul de bază, astfel încât reluarea lor să fie
suficientă pentru a declanşa o imagine corectă a bazei iniţiale de date, fără a fi nevoie
de o recitire a ei. Pentru a codifica un material se pun întrebări de genul: „despre ce
este vorba aici, ce este aici.“
Etapa 3. O categorie desemnează un nivel superior de abstractizare care

trebuie atins la finalul acestei etape şi care se numeşte categorizare. Categorizarea
desemnează un nivel superior al abstractizării. Generarea de categorii reprezintă
punctul de plecare a unui drum în care conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce
167
mai adecvate realităţii empirice. Orice categorie obţinută presupune urmatoarele
operaţii:
 definire concisă şi adecvată;
 precizarea elementelor distinctive;
 identificarea elementelor necesare definirii ei;
 identificarea formelor sale de manifestare (durată, intensitate).
Se pun întrebări de tipul: „ ce fenomen are loc, ce se întâmplă aici“.
Etapa 4. Etapa de relaţionare presupune determinarea relaţiilor existente

între categoriile de informaţii determinate în etapa anterioară. Se lucrează simultan la
două niveluri. Primul este mai concret şi presupune analiza datelor de bază pentru a
vedea dacă există o legatură între categoria stabilită şi fenomenele pe care le
desemnează. Al doilea nivel, mai abstract, urmăreşte să determine dacă există
legături între conceptele sau categoriile deja delimitate. Întrebarile care se pun
vizează stabilirea de relaţii între categorii sau concepte sunt: „conceptul sau categoria
x este corelata cu categoria n“, „cum, în ce fel“, „care este legatura între aceste
categorii?“.
Etapa 5. Există riscul ca având o serie de concepte şi o serie de relaţii unele

contradictorii, altele nu, să ne pierdem într-un „hăţiş“ de date, să fim tentaţi să
păstrăm tot ce cuprinde materialul de bază, iar explicaţiile să fie foarte complexe şi
arborescente. Este necesară reunirea tuturor informaţiilor şi a explicaţiilor într-un
sistem coerent, iar operaţia (şi etapa) prin care se realizează această sistematizare se
numeşte integrare. Integrarea permite definirea obiectivului principal pe care se va
axa raportul de cercetare. Faza de integrare este o fază de sinteză. Se pun următoarele
întrebări: „care este problema principală, în faţa cărui fenomen mă aflu, care este
scopul studiului?“
Etapa 6. Activitatea principală a acestei etape constă în reproducerea cât

mai fidelă a relaţiilor structurale şi funcţionale dintre elementele care definesc
fenomenul studiat şi se numeşte modelare. Se pun întrebări de tipul: „care sunt
proprietăţile fenomenului, care sunt antecedentele, care sunt consecinţele, care sunt
procesele implicate în acest fenomen“.
Etapa 7. Este o etapă de teoretizare care presupune scrierea raportului şi

obligă la trei activităţi:
 eşantionarea teoretică – înseamnă reţinerea categoriilor care s-au

repetat în cursul analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
168
 inducţia analitică – presupune căutarea cazului negativ. Cu alte
cuvinte, după ce s-a determinat o categorie şi elementele componente vom încerca să
stabilim dacă pornind de la aceleaşi elemente nu putem stabili o altă categorie opusă
celei iniţiale.
 verificarea implicatiilor teoretice – este ca şi cele de mai sus o
strategie de validare în interiorul demersului de teoretizare şi constă în determinarea
la nivelul unui fenomen aplicabilitatea teoriei la care s-a ajuns. Cu alte cuvinte, se
verifică teoria aplicând-o pe alte baze de date.
Rezumat
Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a
reduce întregul conţinut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate
imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezintă anumite caracteristici de
interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de conţinut este frecvent utilizată în studiile
psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă şi calitativă. Analiza de conţinut
este metoda care urmăreşte să genereze inductiv o teorie asupra unui fenomen
cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă a
datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).
Analiza de conţinut presupune analiză calitativă a bazei de date şi un algoritm

prin care se construieşte un edificiu conceptual. Analiza de conţinut presupune o
activitate metodică de culegere a datelor, dar şi o „lecturare teoretică nuanţată“ a
fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se dezvoltă progresiv prin
succesiunea operaţiei de culegere de date cu aceea de analiză a acestora până se
ajunge la definirea riguroasă a conceptelor. Operaţiile specifice analizei de conţinut
nu au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente. Cele
şase operaţii (etape) presupun trecerea de la codificarea iniţială a informaţiilor la
categorizare, relaţionare, integrare, modelare şi teoretizare. Etapa finală, de
teoretizare, denumită de Iluţ (1997) „producerea raportului“ implică o serie de
operaţii specifice cum sunt: eşantionarea teoretică (în sensul reţinerii categoriilor
care se repetă pe parcursul analizei şi reprezintă trăsături caracteristice ale
fenomenului studiat), inducţia analitică (presupune căutarea „cazului negativ“),
verificarea implicaţiilor teoretice (strategie de validare care presupune determinarea
valorii practice a concluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eşantion de date).
169
Cuvinte cheie
- unităţi de analiză, unitate de context, unitate de reperaj,
Precizaţi scopurile analizei de conţinut cantitative (p.163 – 164).
Precizaţi şi descrieţi pe scurt etapele analizei de conţinut cantitative (p. 164 –
165).
Precizaţi dificultățile şi limitele analizei de conţinut cantitative (p. 166 – 167).
Precizaţi etapele analizei de conţinut calitative (p. 168-170).
Concluzii
Analiza de conţinut presupune o activitate metodică de culegere a datelor,

fiind o activitate iterativă. Este utilizată pentru a reduce şi interpreta informaţii culese
prin toate celelalte metode de colectare a datelor, descrise anterior. Este
indispensabilă în generarea rapoartelor de evaluare în domeniile sociale.
170
Unitatea de studiu XIII. Metoda incidentului critic
Cuprins
Unitatea de studiu XIII. Metoda incidentului critic..................................................166

XIII. Metoda incidentului critic................................................................................168
fenomenologică, analiza jocurilor).......................................................................168
XIII. 2. Aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale,
drumul critic..........................................................................................................172
Rezumat....................................................................................................................174
Cuvinte cheie............................................................................................................175
Concluzii...................................................................................................................175
171
- definiţia incidentului critic

- utilitatea şi caracteristicile metodei incidentului critic



172
XIII. Metoda incidentului critic.

fenomenologică, analiza jocurilor)
Metoda incidentului critic s-a dezvoltat în domeniul psihologiei

organizaţionale, dar în ultimii ani a fost utilizată şi în psihologia socială şi sociologie.
În funcţie de domeniul de utilizare, această metodă poate fi definită în cel puţin două
moduri. Prin prisma psihologiei organizaţionale, metoda incidentului critic
presupune selectarea comportamentelor sau acţiunilor care sunt adaptative şi
eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Metoda se bazează pe observaţie şi
chestionar ca modalităţi de culegere a datelor (Flanagan, 1954).
Prin incident critic se înţelege „orice acţiune umană observabilă care este
suficient de completă pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii.“ (Pitariu,
1983). Un comportament poate fi considerat un „incident critic“ dacă îndeplineşte
următoarele condiţii:
 activitatea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine

definite;
 cauzele situaţiei definite ca şi urmările sale trebuie să fie evidente,
astfel încât să poată fi descrise semnificaţiile sale prin raportare la persoana care
acţionează;
 descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară;
 comportamentele pozitive sau negative descrise trebuie să fie cazuri
extreme pentru a fi considerate incidente (Pentru amănunte, vezi Horia Pitariu,
Managementul resurselor umane, Editura ALL, 1994).
Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, metoda incidentului

critic este o variantă a studiului de caz (Muchielli, 1996), care presupune culegerea
sau colectarea „incidentelor critice“ prin intermediul anchetei (chestionar şi interviu).
Prin incidente critice se înţeleg evenimente esenţiale (situaţii sau factori) care au
determinat o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei persoane, un salt în bine
sau în rău. Exemplu de incidente: utilizarea drogului ca debut pentru prostituţie;
întâlnirea dintre Gaugain şi van Gough etc. Analizată din această perspectivă (ca
variantă a studiului de caz), metoda poate apela la o serie de tehnici specifice pentru
analiza cazului, cum sunt analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,
analiza jocurilor. Analogia formală ca şi celelalte enumerate mai sus sunt considerate
173
tehnici deoarece în acest context au rolul de modalităţi de aplicare a metodei, deşi pot
fi utilizate ca metode de sine stătătoare.
Analogia formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice

a unor situaţii. Ea presupune determinarea, din punctul de vedere al mai multor
actori, a elementelor esenţiale ale unei situaţii, elemente care pot fi sintetizate,
reprezentând trăirile comune tuturor membrilor grupului respectiv. Relatarea unor
evenimente într-un mod identic de către mai multe persoane se bazează pe
mecanismele de schematizare, aşa cum sunt descrise de teoria gestaltistă. Sociologia
şi psihologia socială, de exemplu, au folosit aceste tehnici pentru a surprinde
evenimentele cu valoare de „incident critic“, evenimente care au determinat
schimbări esenţiale în viaţa socială. Levy Leboyer (1971) a demonstrat că din punct
de vedere profesional agricultorii, pescarii şi minerii se raportează la aceeaşi „formă“
(gestalt) care are cel puţin trei elemente comune:
 Contact direct cu natura (pământ, apă, mină) şi efort fizic pentru

îndeplinirea unei sarcini;
 Percepţia sau posibilitatea de vizualizare directă a rezultatelor muncii
(grâu, peşte, minereu);
 Risc crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale care pot fi
distrugătoare prin raportare la eforturile de până atunci (ger, inundaţie, furtună)
Se constată că situaţiile de muncă ale celor trei tipuri de actori sunt analogice
din punctul de vedere al acestor caracteristici. Prin urmare, vom spune că aceste
profesii au o „formă“ comună definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus.
Este evident că se pot descrie şi o serie de elemente diferenţiatoare, dar într-o analiză
de acest fel acestea pot fi ignorate. Celor trei situaţii de muncă le este asociată o
trăire colectivă, un sens care depăşeşte elementele concrete diferenţiatoare. Sensul
comun sau trăirea comună care se poate deduce din analiza celor trei profesii este
efortul constant pentru a atinge un scop „palpabil“, care poate fi distrus de
evenimente exterioare incontrolabile. Aceste evenimente exterioare incontrolabile
pot fi descrise şi reprezintă incidente critice. Analiza formală presupune utilizarea
chestionarului ca tehnică de culegere de informaţii. Acestea vor fi de tipul:
elementele componente ale formei, relaţiile dintre ele şi evenimentele care pot
distruge această formă (care sunt incidente critice).
Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de analize de cazuri

distincte (cazuri care descriu acţiuni şi situaţii), care permit explicarea sensului altor
acţiuni care au loc în situaţii asemănătoare structural din punctul de vedere al trăirilor
174
subiective ale actorilor. Metoda constă în alcătuirea unei colecţii de activităţi ale unor
actori, urmată de o interpretare globală a sensului fiecărei acţiuni. Aceasta presupune
parcurgerea mai multor etape:
1. alcătuirea colecţiei de cazuri;
2. selecţionarea cazurilor pe categorii apriori analogice;
3. descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge, evidente în fiecare din

cazurile descrise;
4. alcătuirea sau structurarea unui tabel astfel încât situaţiile să apară pe

coloană şi fiecare caz în elementele sale componente pe orizontală;
5. analiza coloanelor şi concluzionarea asupra sensului;
6. analiza globală a ansamblului coloanelor şi concluzionarea asupra

conduitelor actorilor.
Exemplificăm cu un studiu efectuat de J.Baechler (1975) asupra suicidului

(conform Mucchielli, 1996). Baechler analizează cauzele suicidului utilizând analiza
fenomenologică. În acest scop, el intervievează patru persoane care fuseseră internate
într-un spital de urgenţă ca urmare a tentativei de sinucidere. Cele patru cazuri
prezintă următoarele elemente comune.
Efecte în plan
Evoluţie Conflicte
comportamental
1. F, 16 Mama şi-a dorit un baiat. Eşec scolar şi reac- Conflicte cu mama care au
ani ca urmări interdicţia de a
In copilăria mica crescută o ţie de opoziţie la
părăsi casa. Aceste conflicte
perioadă în familia bunicilor, pe tatăl vitreg.
şi interdicţii semnifică
urmă preluată de părinţi, urmează
pentru pacientă riscul
din nou o perioadă cu părinţii
pierderii afecţiunii materne.
ş.a.m.d.
Tatăl moare cand avea 10 ani.
2. F, 18 Tatal moare când pacientul avea Reacţii de rebeliu- Mama şi sora o ameninţă
ani 7 ani. Pentru o perioadă de timp ne. Enurexis noc- cu internarea într-un cen-
este crescut de o familie care
175
locuia în alt sat. Dificultăţi de turn. tru de plasament.
reinserţie în familie.
3. F, 21 Al treilea copil din opt. Mama Furt. Agresivitate şi Conflict cu soacra.

ani prostituată susţine că fiecare copil violenţă în relaţiile
are un alt tată. Pâna la 14 ani cu personalul
lucrează într-o familie, servitoare. Centrului de
Se căsătoreşte, un copil. Plasată Ocrotire. Fuge la
intr-un Centru de Ocrotire pentru socrii abandonându-
mamă şi copil la 16 ani. şi copilul.
4. B, 25 Ultimul dintr-o familie cu 13 Alcoolic din Soţia îi reproşează faptul

ani copii. Îngrijit de părinţi pâna la adolescenţă cu crize ca nu lucrează ceea ce
moartea acestora, pe urmă trece de delirium
este interpretat de acesta
în ingrijirea unuia din fratii mai tremens.
ca fiind un atac care con-
mari. Căsătorit fără copii.
duce la riscul de a nu mai
fi protejat
 Elemente comune pe coloana 1 – trecut afectiv relaţional marcat de

abandon, de lipsa de protecţie şi siguranţă.
 Elemente comune pe coloana 2 – opoziţie globală şi constantă a
subiectului la context ca încercare de a atrage atenţia asupra sa.
 Elementele comune pe coloana 3 – justifică suicidul ca reacţie la
ameninţarea de refuz afectiv din partea celor apropiaţi (refuzul protecţiei).
Analizat prin prisma incidentului critic, tentativa de suicid poate fi

considerată „incident“, care poate fi anticipat prin trăirile de abandon şi reacţiile de
opoziţie comune tuturor pacienţilor analizaţi.
Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de

interacţiuni între actorii sociali. Formalizarea permite explicitarea regulilor implicite
care par a guverna aceste schimburi sistematice şi care se finalizează prin obţinerea
de avantaje şi beneficii de către actorii implicaţi. Prin analiza tranzacţională,
psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi există interacţiuni
constante, schimburi care se conformează unor scheme susceptibile de a fi clasificate
şi reproductibile la nivelul altor relaţii (Berne, 1975). Autorul explică faptul că aceste
relaţii prin repetitivitate aduc beneficii care nu au fost obţinute în copilăria mică.
176
Totul se petrece ca şi cum indivizii caută un anume tip de relaţii şi ca urmare
încearcă să impună anumite comportamente care le permit „să suporte“ şi să se simtă
bine integraţi social. Aceste interacţiuni repetitive se pot numi joc, nu prin aspectul
ludic al interacţiunii, ci pentru că analiza unui ansamblu de schimburi (de tranzacţii)
evidenţiază un sistem de interacţiuni în care schimburile succesive par a fi
determinate de reguli. Sistemul de interacţiune astfel descris poate fi considerat un
joc.
De exemplu, una dintre analizele lui Berne asupra acestui tip de relaţie s-a
focalizat pe jocul conjugal „fără tine“ şi a evidenţiat cauzele psihologice ale acestui
tip de joc, care este teama de a înfrunta o situaţie. Interacţiunea între două persoane
este un sistem repetitiv care se dezvoltă pentru a asigura fiecăruia dintre participanţi
sentimentul de securitate şi totodată posibilitatea de a nu se confrunta cu o serie de
evenimente pe care le presupun periculoase. Anamneza poate preciza care
evenimente din viaţa fiecăruia au determinat dezvoltarea acestui tip de
comportament. Aceste evenimente pot fi considerate incidente critice.
XIII. 2. Aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore

comportamentale, drumul critic.
În 1963, Smith şi Kendall dezvoltă o nouă tehnică de evaluare denumită scală

de expectanţe comportamentale, care este mai cunoscută sub numele de scală de
evaluare cu ancore comportamentale (SEAC). Acest tip de scală diferă de cele
clasice atât sub aspect constructiv, cât şi prin faptul că apelează la comportamente în
loc de adjective, litere etc. Metoda are la bază teoria lui Flanagan (1949) care a
descris şi utilizat metoda incidentelor critice combinată cu exemple de performanţe
sau evenimente de muncă care au generat schimbări în cadrul unei organizaţii sau al
unui individ. Aceste evenimente nu pot fi toate de aceeaşi intensitate. Ele pot fi
considerate evenimente de intensitate mare, medie sau mică şi pot alcătui o scală de
evaluare.
Landy şi Trumbo (1994) consideră că ancorele sau evenimentele critice sunt

propoziţii explicative care pot identifica cu precizie un nivel de performanţă. Ei
preiau teoria lui Flanagan şi o aplică în psihologia socială, unde aceste ancore sunt
indicatori de performanţă.
Scalele de evaluare cu ancore comportamentale trebuie să răspundă la trei

criterii importante: a. factorii de performanţă să fie definiţi cu acurateţe; b. ancorele
să descrie cu multă precizie principalele categorii de performanţe (înalt, mediu, slab);
177
c.răspunsul evaluatorului sa fie dirijat prin urmărirea unor instrucţiuni precise de
operare cu scala.
Etapele construcţiei unei scale cu ancore comportamentale (cf. Pitariu, 1994)
Etapa 1. Se utilizează metoda juriului, care presupune două- trei grupuri de

experţi cărora li se solicită să denumească în scris factorii sau dimensiunile care
permit evaluarea performanţei într-un domeniu dat. Se analizează rezlutatele şi se
elimină factorii sau dimensiunile redundante obţinându-se astfel o listă „curată“ care
se supune din nou judecăţii experţilor. De această dată, sarcina lor este să definească
şi să explice fiecare dimensiune.
Etapa 2. Lista de dimensiuni şi definiţiile lor este analizată de un al doilea

grup de experţi care are obligaţia să găsească unul sau mai multe exemple de
comportamente care să descrie clar fiecare nivel de performanţă (comportament de
nivel mare/mediu/mic).
Etapa 3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte două liste:

una cu dimensiuni şi una cu comportamente. Sarcina acestui grup este să repartizeze
fiecare exemplu de comportament la dimensiunea sau factorul pentru care a fost
scris. Operaţia se numeşte retroversiune şi scopul ei este de a determina
corespondenţa între dimensiune şi comportamentul ancoră din punct de vedere
calitativ.
Etapa 4. Comportamentele ancoră, sau itemii, care s-au reţinut după ultima
triere sunt grupaţi pe dimensiune şi un al patrulea grup de experţi notează individual
pe scală de 5, 7 sau 9 fiecare comportament. Este o operaţie de ponderare sau de
localizare pe scală a ancorelor comportamentelor.
Etapa 5. Urmează o etapă de determinare a fidelităţii scalei, ceea ce

presupune aplicarea ei pe un lot pilot de subiecţi, cărora li se cere să evalueză o
persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările tind către acelaşi rezultat se poate
considera că scala are un grad mare de fidelitate. Scala de evaluare cu ancore
comportamentale este o metodă calitativă şi va trebui validată statistic.
Metoda drumului critic a fost utilizată şi descrisă prima dată în 1957 de catre
Walker şi Kelly. Această metodă permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei
activităţi la care participă un grup mare de lucru. A fost utilizată cu succes în
organizaţii şi s-a constatat că timpul de lucru se poate reduce la jumătate. Metoda
presupune un program pe calculator. Tot în anii '50 se descrie o variantă a drumului
critic metoda P.E.R.T. (Program Evolution Review Technique) care permite, prin
ordonarea relaţiilor între indivizi de asemenea o reducere a timpului de lucru. În
178
1959 în Franţa se finalizează o a treia variantă a drumului critic metoda M.P.M.
(Metro Potential Method).
În prezent sunt cunoscute mult mai multe variante ale metodei (în 1975,
Septimiu Chelcea numără 30 de variante). Această metodă de utilizare eficientă a
timpului de lucru are la bază premisa conform căreia o activitate, oricât de complexă,
poate fi descompusă în activităţi simple şi evenimente sau etape, care să marcheze
începutul şi sfârşitul activităţilor. Activităţile simultane sau succesive, în ordinea lor
de desfăşurare (tehnologică sau logică) pot fi redate prin arce (activitate arc) sau prin
noduri (activitate nod). Un exemplu de programă a unei activităţi prin metoda
drumului critic se găseşte în cartea profesorului Septimiu Chelcea „Chestionarul de
investigaţie sociologică“ (1985, pp. 135-136).
Rezumat
Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de
Flanagan în 1954 şi se numeşte metoda incidentului critic. Această metodă este o
variantă a analizei de caz, ea presupune culegerea de informaţii despre situaţii sau
factori care au determinat un salt esenţial, pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui
individ sau a unei organizaţii.
Metoda presupune utilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală,

generalizarea descrierilor fenomenologice, analiza structurală şi fenomenologică,
colectarea, interpretarea globală şi generalizarea informaţiilor, analiza jocurilor,
determinarea şi formalizarea ciclurilor repetitive din interacţiuni).
O metodă frecvent utilizată în ultimii ani în evaluarea comportamentului şi

care are originea în măsurarea prin intermediul incidentului critic este scala de
evaluare cu ancore comportamentale. Dacă la baza interviului stă principiul: „cea
mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană este să întrebi“, la baza metodei
de evaluare cu ancore comportamentale regăsim principiul: „cea mai bună cale de a
afla informaţii despre o persoană este să îi întrebi pe cei ce o cunosc“. Evaluarea cu
ancore presupune o ordonare sintetică a informaţiilor referitoare subiectul de
măsurat, care poate fi o persoană, o organizaţie, un loc de muncă, o profesie. Aceste
metode (incident critic, scala cu ancore) construite pe terenul psihologiei
organizaţionale pot fi preluate şi utilizate cu succes în oricare alt domeniu al
psihologiei.
179
Metoda drumului critic reprezintă o modalitate de planificare a unei activităţi
complexe prin descompunerea ei în acţiuni simple a căror durată şi necesităţi de
realizare pot fi uşor determinate sau precizate. Chelcea (1975): „Activităţile
simultane sau succesive, în ordinea lor de desfășurare tehnologică sau logică, pot fi
redate prin arce (activitate-arc) sau prin noduri (activitate-nod).“
Cuvinte cheie
- incident critic, analogie formală, analiza jocurilor, ancore comportamentală
Enumeraţi şi descrieţi pe scurt criteriile pentru ca un comportament să poată
fi numit incident critic (p. 174).
Definiţi operaţia de analogie formală (p. 175 ).
Definiţi operaţia de analiza jocurilor (p. 177-178).
Precizaţi şi descrieţi pe scurt etapele construcţiei unei scale cu ancore
comportamentale (p. 179).
Concluzii
Metoda incidentului critic este o variantă a analizei de caz, care presupune

culegerea de informaţii despre situaţii sau factori care au determinat un salt esenţial,
pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui individ sau a unei organizaţii. Metoda are
aplicaţii practice în psihologia clinică, educaţională dar şi în analiza organizaţională.
180
Unitatea de studiu XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a
grupurilor
Cuprins
Unitatea de studiu XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor.................176

XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor...............................................178
XIV. 1. Metoda sociometrică................................................................................178
XIV. 2. Reţelele de comunicare............................................................................181
XIV. 3. Stilurile de conducere..............................................................................183
Rezumat....................................................................................................................184
Cuvinte cheie............................................................................................................185
Concluzii...................................................................................................................185
181
- utilitatea metodei sociometrice

- principalele patternuri de structurare a unei reţele de comunicare
- clasificarea generală a stilurilor de conducere



182
XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor
XIV. 1. Metoda sociometrică
nivel de grup social. Metoda a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât
să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Teoria
lui Moreno asupra fenomenelor psihosociale este o abordare dinamică care se
bazează pe reacţii afective de tipul atracţie, respingere, indiferenţă, reacţii care
caracterizează viaţa oricărui microgrup. Moreno afirma că sociometria se ocupă cu
„studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei“. Fundamentale pentru
sistemul său sunt conceptele de spontaneitate şi creativitate. Spontaneitatea este
determinantă, ea reprezentând o reacţie potrivită la o situaţie nouă sau, o reacţie nouă
la o situaţie anterior întâlnită. Ea acţionează asupra creativităţii şi a modelelor
culturale. Energia psihică individuală eliberată prin spontaneitate se află la baza
actului interpersonal, manifestat prin atracţie – respingere – indiferenţă. Aceste trei
elemente, acţionând ca acte de emisie sau recepţie se numesc teleelemente.
Teleelementul este „cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la
altul“. El fundamentează corpusuri sociale care cresc în complexitate: atomul social
(reţeaua sociometrică elementară ce înconjoară un individ), molecula socială
(superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), grupurile mici
(ansambluri de socioide). Totalitatea structurilor formate de teleelemente se pot
evalua prin matricea sociometrică, care reprezintă aspectele microsociale ale vieţii
sociale, patternul social. În cadrul grupului se definesc două tipuri de relaţii, formale
şi informale într-o relativă opoziţie. Sociometria poate evalua diferenţierile de
structură între aspectul formal şi cel informal al relaţiilor de grup.
Activitatea grupurilor este coordonată de un lider, care are un rol determinant
în stabilirea căilor de acţiune ale grupurilor spre atingerea unui scop comun tuturor
membrilor grupului. Grupurile mici se caracterizează prin prezenţa unui obiectiv unic
care se realizează prin eforturi individuale. Există diferenţe între contribuţiile
183
membrilor la scopul comun din mai multe puncte de vedere: calitativ, cantitativ, al
tipului, intensităţii. Au şanse să devină lideri persoanele care contribuie în mod
semnificativ la realizarea scopului, fiind percepuţi de ceilalţi ca persoane de
încredere. Se poate face o clasificare a tipurilor de lider:
• liderul formal (oficial, instituţional), în acest caz poziţia de conducere
rezultă din structura socială fixată, prestabilită, funcţia fiind condiţia autorităţii sale
• liderul informal (neoficial, neinstituţional): nu are o poziţie dată de
structura căreia îi aparţine, aceasta este dobândită în raporturile de preferinţa ale
grupului, ocupă o poziţie centrală datorită influenţei în grup.
Având drept criteriu relaţia lider-subaltern, tipul comportamentului de
influenţare a unui subltern (B) de către lider (A), B.M.Bass (1960) descrie trei tipuri
de conducere:
• conducere manipulativă: scopul lui A este să modifice
comportamentul lui B;
• conducere eficientă: comportamentul lui B se modifică în funcţie de
dorinţa lui A;
• conducerea pentru recompensă: modificarea de comportament a lui B
îi aduce lui A o recompensă.
R.B.Cattell (1954) evidenţiază două funcţii ale liderului:
• structurarea grupului – iniţiative în procesul de structurare a grupului;
• menţinerea grupului – păstrarea coeziunii în cadrul grupului, prin
motivarea indivizior.
Considerând ipotetic că statutele se află într-o ordine unidimensională,
simplă, ierarhia membrilor grupului după competenţă şi simpatie coincide, Robert
Bales a dorit să determine dacă indivizii manifestă tendinţa de atribuire a unor roluri
diferite în cazul în care nu există diferenţe prestabilite de statut. Concluziile cercetării
au fost următoarele:
• persoanele generatoare de idei întreprind acţiuni mai multe în
domeniul rezolvării problemei, însă recepţionează dezaprobări mai numeroase,
reacţii negative şi întrebări;
• persoanele simpatizate au mai multe acţiuni în domeniul manifestării
solidarităţii fiind ajutate semnificativ de ceilalţi membrii ai grupului.
Se corelează pozitiv criteriul activismului cu cel al iniţiativei. Liderul formal
este recunoscut de grup ca având în majoritatea situaţiilor iniţiativă şi caracterizându-
184
se prin activism, dar pe o scală de evaluare a simpatiei se situează într-o poziţie
secundară prin raportare la liderul informal. Eficienţa tehnică a liderului formal este
în raport invers proporţional cu popularitatea, deţinută de liderul informal, care are
competenţă superioară în relaţiile socioafective. De aici reiese necesitatea existenţei
în cadrul colectivelor umane a unui specialist în probleme umane care să poată sesiza
cauzele, efectele şi însemnătatea diferitelor fenomene apărute în grup: scăderea
eficienţei muncii, conflictele de muncă, incompetenţa profesională etc.
Chestionarul care stă la baza unei determinări sociometrice (a relaţiilor
socioafective care se dezvoltă într-un grup) permite tuturor membrilor grupului să
precizeze relaţiile (pozitive sau negative) pe care le întreţin cu ceilalţi. Fiecare
trebuie să verbalizeze atitudini de alegere sau de respingere în legătură cu partenerii
săi. Cel mai simplu chestionar sociometric are două întrebări: Cu cine aţi prefera să
lucraţi pentru a efectua X activitate? şi Cu cine nu aţi prefera să lucraţi pentru a
efectua X activitate? Fiecare persoană chestionată răspunde indicând minim trei
nume de colegi.
Pentru a obţine răspunsuri valide este necesar să se respecte câteva condiţii, şi
anume:
- grupul trebuie să aibă un trecut comun pentru ca relaţiile socioafective
să funcţioneze;
- persoanele care sunt chestionate să accepte să completeze
chestionarul, nu să li se impună;
- răspunsurile să fie confidenţiale şi să fie garantată confidenţialitatea
lor.
În baza răspunsurilor se calculează o serie de indici, denumiţi indici
sociometrici. Indicii pot fi:
1. afectivi pozitivi: popularitatea (numărul de alegeri primite),
expansivitatea pozitivă ( numărul de alegeri făcute), inserţia pozitivă (numărul de
alegeri reciproce).
2. afectivi negativi sunt: excluderea (numărul de respingeri primite),
expansivitatea negativă (numărul de respingeri făcute), inserţia negativă (numărul de
respingeri reciproce).
În interpretarea indicilor trebuie respectate o serie de reguli. Acestea sunt:
1. interpretarea indicilor nu se face izolat, ci corelativ;
185
2. rezultatele surprind situaţia dată sau precizată prin întrebări şi nu se
pot generaliza pentru alte situaţii;
3. rezultatele sunt valide pentru momentul de timp în care s-a aplicat
chestionarul;
4. rezultatele reflectă doar relaţiile afective din grup fără să fie indicative
pentru personalitatea celor implicaţi (a celor la care se face referire).
Dacă indicii sociometrici oferă informaţii despre persoanele care fac parte din
grup, sociogramele permit descrierea structurii afective a grupului. Sociogramele
sunt de două tipuri: individuale şi colective.
Socigrama individuală constă în reprezentarea grafică a relaţiilor reale şi
imaginare care unesc un individ cu alţi membrii ai grupului şi corespunde atomului
social.
Sociograma colectivă este reprezentarea grafică a tuturor relaţiilor
socioafective care există în grup.(Abric, 2002, p.137)
XIV. 2. Reţelele de comunicare
Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea

comunicare, descrie o serie de dimensiuni a acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune şi de funcţionalitate:
• suma vecinilor fiecărui membru al grupului reprezintă numărul de
persoane cu care un membru al grupului poate comunica direct;
• centralitatea este dată de numărul de opţiuni directe pentru o persoană
din grup, se cuantifică după numărul verigilor de comunicare;
• suma totală a vecinilor – suma poziţiilor aflate la distanţă minimă faţă
de o persoană;
• suma distanţelor – suma pentru toate poziţiile a celor mai mici
distanţe de la o poziţie la alta.
Leavitt (1968) subliniază o serie de trăsături ale reţelelor de comunicare,
având la bază modul în care sunt interconectate elementele acestora:
186
• Flexibilitatea reţelei: o reţea flexibilă este aceea în care pentru a
rezolva o problemă subiecţii au un traseu minim de parcurs. Numărul de mesaje este
criteriul conform căruia se stabileşte eficienţa teoretică a unei reţele şi se stabileşte
după formula C=2 (n-1), în care: C= numărul minim de comunicări; n= numărul de
subiecţi.
• Centralitatea reprezintă măsura apropierii persoanelor grupului. De
această calitate depinde cantitatea de informaţii deţinută de un individ. Informaţia
deţinută de o persoană determină diferenţele de comportament (viteza, agresivitatea,
flexibilitatea, precizia);
• Poziţia periferică relativă este reprezentată de diferenţa dintre
centralitatea poziţiei periferice şi centralitatea poziţiei celei mai centrale a reţelei.
Odată cu creşterea poziţiei periferice în cadrul grupului apare tot mai clar poziţia
liderului.
În urma studiilor pe reţele de comunicare s-au stabilit o serie de ierarhizări ale
acestora în funcţie de diferiţi parametrii:
• În funcţie de criteriul stabilitate: organizările de tip „roată“ (stea) şi
„y“ sunt mai stabile decât organizările de tip „linie“ şi „cerc“
• În funcţie de viteza de transmitere a informaţiei: organizările de tip
„roată“ sunt mult mai rapidă decât organizările de tip „cerc“
• În funcţie de numărul de mesaje emise: organizările de tip „cerc“
utilizează cel mai mare număr de mesaje
• În funcţie de numărul de erori care apar în activitaea grupului:
numărul cel mai mare de erori se întâlneşte în organizările de tip „cerc“
Organizările de tip „roată“şi „y“ funcţionează cel mai corect. Deşi
formaţiunile de tip „stea“ şi „y“ sunt mai eficiente, ele limitează independenţa
acţiunii membrilor existând riscul pasivităţii şi al insatisfacţiei. În cazul „cercului“,
deşi lipsită de lider, neorganizată şi dătătoare de erori, formaţiunea poate oferi mai
multă satisfacţie şi poate fi mai activă, însă poate da naştere activismului anarhic, ce
riscă a se transforma, în cele din urmă, în insatisfacţie.
Grafic reţelele de comunicare se pot reprezenta astfel:
187
XIV. 3. Stilurile de conducere
Stilul de conducere influenţează relaţiile de grup din toate punctele de vedere.

Într-o serie de cercetări efectuate asupra mai multor grupuri de către Lippit şi White
s-au putut preciza caracteristicile diferitelor stiluri de conducere. Cercetarea s-a
fectuat pe trei grupuri de subiecţi. În prima serie de experimente liderul îşi schimba
stilul de conducere de la un grup la altul. În a doua serie, grupurile parcurgeau
succesiv trei tipuri de conducere. Tipurile de conducere au fost: în cazul unei
conduceri democratice votul a fost instrumentul de decizie a activităţii acestuia; în
cazul unei conduceri autoritare decizia a aparţinut în totalitate liderului; în cazul unei
conduceri „laissez faire“ membrii grupului au avut dreptul de a opta intre diferite
variante de activitate prezentate de lider.
Rezultatele primei variante de experiment au demostrat că odată cu trecerea
timpului membrii din grupul autoritar deveneau tot mai agresivi şi ostili la nivel
188
interpersonal, cu o frecvenţă de opt ori mai mare decât în cele democratice, faţă de
lider manifestau supunere. Rezultatele celei de a doua variante de experiment au
demonstrat pe de o parte faptul că la trecerea de la conducerea autoritară la cea
democratică au loc apariţii bruşte de agresivitate şi pe de altă parte, absenţa liderului
autoritar generează agresivitate în grup.
Stilul de conducere democratic şi „laissez – faire“ sunt eficiente şi liderii se
bucură de simpatie din partea majorităţii persoanelor care fac parte din grup. În
grupuri apar două tipuri de conflicte, şi anume conflicte cu declanşare graduală şi
conflicte cu declanşare bruscă. Lewin (1939) explică conflictele în grup prin teoria
câmpului. Agresivitatea reprezintă „expresia emoţională a unei tensiuni interne“7.
Tensiunea reprezintă o anumită trebuinţă, stabilind numai forţa agresiunii, situaţia în
ansamblu dând naştere efectelor. Agresivitatea dezbină unitatea în cadrul grupului şi
produce separarea membrilor de grup. P.Golu (1974) a demonstrat că în cazul
agresivităţii este vorba de interacţiunea proceselor motivaţionale ale membrilor
grupului, „stilul de conducere reprezintă de fapt, un ansmblu de procedee de
orientare a subiecţilor în sarcină“. În cazul grupurilor cu lider autoritar motivaţia
subiecţilor vine din exterior, aceştia fiind vulnerabili la perturbările ce-i pot influenţa,
pe când în grupurile democratice există o motivaţie internă pentru îndeplinirea
sarcinii, interacţionând pozitiv cu sarcina şi rezistând la influenţele exterioare.
Stilurile de conducere depind în mare măsură de natura activităţii, de relaţiile
interpersonale, de caracteristicile personale ale membrilor, de trăsăturile individuale
ale liderului ş.a. Leavitt a efectuat experienţe prin care a arătat că indicele
centralităţii unui individ din grup contribuie la probabilitatea acestuia de a deveni
lider.
Un procedeu pentru măsurarea leadership-ului este oferit de Cattell: unui grup
de n-1 indivizi i se adaugă progresiv câte un lider în postură de persoană n şi se
cuantifică performanţa realizărilor grupului, ştiindu-se sintalitatea acestuia. Astfel se
poate evalua poziţia liderului.
R.Pagès (1954) propune o metodă de măsurare a reuşitei liderului, în mod
indirect variindu-se succesele grupului prin retragerea alternativă a unor lideri
189
Rezumat
nivel de grup social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970),
astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi
socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea
comunicare descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune şi de funcţionalitate.
Cuvinte cheie
- matrice, relaţii afective, lider informal, lider formal, reţea de comunicare stil de
conducere
Numiţi întrebările care stau la baza chestionarului sociometric (p. 186).
Precizaţi condiţiile necesare pentru a putea obţine informaţii valide în urma
aplicării chestionarului sociometric (p. 186-187).
Precizaţi care sunt cele mai frecvente topologii ale reţelelor de comunicare (p.
189)
Concluzii
Dacă formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt influenţate şi

influenţează diferite variabile precum factorii socioculturali, obiectivul pe care
190
grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al membrilor, abilităţile fiecărui
individ, atunci este indicat să cartografiem modalitatea de comunicare/relaţionare din
cadrul grupurilor. Cunoaşterea patternurilor de relaţionare în grup ne poate ajuta să
reconfigurăm grupul astfel încât acesta să îşi atingă eficient obiectivele.
191
Bibliografie
1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.

2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont,
CA, Woodsworth
3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York:
Random House Wadsworth Company
4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy
5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive
models, Journal of abnormal and social psychology
6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide,
London, Open University Press
7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.
8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior,
New York, Harper
9. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M.
Robert (ed.) Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie,
St. Hyacinthe, Edisem
10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University
Press
11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New
York
12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt,
Rinehart and Winston, University Press of America
13. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti
14. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin
15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L.
Festinger & D. Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales,
Paris, P.U.F.
16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of
Group Syntality, în: Hum.Relat, 4
17. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică
19. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice,
Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii
20. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C.
Zamfir şi L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel
21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C.
Constantinescu (ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea
din Piteşti
22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura
Economică
23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul
de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to
sociological methods, (3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall
192
25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la
créativité, Revue de Psychologie, nr.2
26. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al.
(eds.) Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs
Union
27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie
(coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti
28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee
evaluation, „Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor
umane, Editura All, Bucureşti
29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds)
(1991) Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs
Union
30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in
Handbook of qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London,
Sage
31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social
perceptions: Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of
personality and social psychology
32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative
antropology, New York, Basic Books
33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation?
Evidence from tongue twisters, American Journal of Psychology
36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting
Educational and Psychological Tests, European Journal of Psychological
Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276
37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University,
Columbus
38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading,
Mass. Addison-Wesley
39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi,
Polirom
40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale,
Polirom, Iaşi
42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale,
Polirom, Iaşi
43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur
44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size
among moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine
45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior,
Homewood, II: The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor
umane, Editura All, Bucureşti
47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice
Hall
193
48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group
performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l.
franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la
performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes
fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316
49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in
experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-
299. Citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de
climats sociaux crées experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique,
PUF, Paris, 1959
50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde
amnesia, Memory & Cognition
51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York
52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in
contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York
53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open
University Press
54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives
on methodology and practice, London, Falmer Press
55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette,
Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993,
4/1992
56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.
57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.
58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences
humaines et sociales, Paris, Armand Colin
59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.
60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude
measurement, London / New York, Pinter Publisher
61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological
experiment: With particular reference to demand characteristics and their
implications, American Psychologist
62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a
content analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology
63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et
dimensions majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7
64. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche
sociologique
65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury
Park, CA, Sage
66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca,
Dacia
67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti
69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros,
Bucureşti
70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott,
Foresman
194
71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor,
Cluj-Napoca, Ed. Sincron
72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines,
ed. De l'Universite de Louvain, 7 ed.
73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological
experiment: The experimenter's hypothesis as unintended determinant of
experimental results, American Scientist
74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-
Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai
75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London
76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded
Theory Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage
77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in
psychology. McGraw –Hill Publishing Company, New York
78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R.
(1988) Approaches to social research, New York, Oxford University Press
79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul
de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an
approach to the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of
Applied Psychology, 2
81. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed.
N.K. Denzin si Y.S. Lincoln) London, Sage
82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press
83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative
measures in the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston
195

Metodologia Cercetarii Psihologice Id

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metodologia Cercetarii Psihologice Id

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Departamentul de învățământ la distanță

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Curs pentru învăţământ la distanţă

Prof.univ.dr. Margareta Dincă

Unitatea de studiu I. Generalități privind cercetarea în psihologie.............................20

Unitatea de studiu II. Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi

Unitatea de studiu III. Generarea și formularea problemelor de cercetare.................45

Unitatea de studiu IV. Generarea și formularea ipotezelor........................................57

Unitatea de studiu V. Metode şi design-uri de cercetare............................................66

Unitatea de studiu VI. Tipuri de design experimental................................................76

Unitatea de studiu VII. Metode descriptive................................................................87

Unitatea de studiu VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului

Unitatea de studiu IX. Cercetări pe un singur subiect..............................................117

Unitatea de studiu X. Cercetarea Calitativă..............................................................128

Unitatea de studiu XI. Metode calitative de cercetare..............................................140

Unitatea de studiu XII. Metoda analizei de conţinut................................................161

Unitatea de studiu XIII. Metoda incidentului critic..................................................172

Unitatea de studiu XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor.................182

Prezentul curs studiază principiile metodologice de bază ale cercetării

Pe parcursul acestei unități de studiu vor fi prezentate conceptelor de bază cu

Pentru a înțelege conceptele prezentate pe parcursul cursului de Metodologia

3. Conţinutul materialului de studiu

Modulul de studiu este structurat pe unităţi de învăţare, după cum urmează:

Unitatea 1 : Generalități privind cercetarea în psihologie

Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor“.

„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să

Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a

Unitatea 3: Generarea și formularea problemelor de cercetare

Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei

O altă operaţie specifică şi necesară în debutul oricărei cercetări în ştiinţele

Unitatea 4: Generalizarea și formularea ipotezelor

O ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să ghideze cercetarea,

Unitatea 5: Metode și design-uri de cercetare

Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor şi implicit a

Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive şi

Unitatea 6: Tipuri de design experimental

Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situaţii

Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot

Unitatea 7: Metode descriptive

Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune

Ancheta este și ea tot o metodă descriptivă de culegere a datelor care

Tehnicile de eşantionare presupun definirea a patru concepte şi anume:

Unitatea 8: Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman

Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative

Unitatea 9: Cercetări pe un singur subiect

În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la

Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă şi presupune analiza

Analiza de caz este o metodă de culegere de informaţii, de ordonare a

Unitatea 10: Cercetarea calitativă

Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi

Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la

Pentru a realiza scopurile propuse printr-un demers calitativ – descrieri

Validarea externă, care poartă şi numele de „criteriu de confirmare externă“,

Unitatea 11: Metode calitative de cercetare

Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de

Monografia, definită de Frederich le Play şi abatele de Tourville în secolul

Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în

Unitatea 12: Metoda analizei de conținut

Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a

Unitatea 13: Metoda incidentului critic

Metoda presupune utilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală,

Unitatea 14: Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor