FMF FARM 1 Fiziologie Umana Curs6

FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA FARMACIE

FIZIOLOGIE UMANĂ
CURS
Prof. dr. Carmina Liana Muşat

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
CURSUL 6
1. Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv

2. Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
3. Motilitatea tubului digestiv
1. Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Digestia reprezintă ansamblul

proceselor mecanice, fizice şi chimice
prin care alimentele sunt transformate în
compuşi simpli care sunt absorbiţi.
Aparatul digestiv este alcătuit din
organe la nivelul cărora se realizează
digestia şi absorbţia alimentelor.
Aparatul digestiv este alcătuit din:
tubul digestiv
glandele anexe.
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Cavitatea bucală
Limba este un organ musculomembranos cu rol în:
masticaţie, deglutiţie, vorbire articulată, supt, organ de simţ.
Structură: schelet osteofibros; muşchi striaţi; mucoasă bucală.
Mucoasa linguală pe faţa dorsală (superioară) pe margini prezintă
papilele linguale:
Circumvalate;
Foliate;
Fungiforme
ce au în structură mugurii gustativi.
Dinţii sunt organe dure ale apara-

tului masticator,
cu rol în:
Triturare;
Vorbire articulată.
Cavitatea bucală
Este despărţită de arcadele
alveolo-gingivo-dentare în:
 vestibulul bucal;
 cavitatea bucală propriu-zisă.
În cavitatea bucală se află:

limba
glandele sublinguale.
În vestibulul bucal se deschide

canalul Stenon (canalul
excretor al glandei parotide).
Faringele
Este un conduct musculomembranos, dispus de la baza craniului
până în dreptul vertebrei C8 unde se continuă cu esofagul.
Structură:adventicea; aponevroză intrafaringiană; musculara:
muşchi striaţi (constrictori ce micşorează prin contracţie diametrele
faringelui şi ridicători ce îl ridică în timpul deglutiţiei); mucoasă.
Esofagul
Este un canal musculomembranos prin care bolul alimentar trece din
faringe spre stomac. Structural prezintă:
 adventicea;
 tunica musculară cu fibre longitudinale la exterior şi circulare la
interior (în 1/3 superioară fibrele musculare sunt striate, iar în rest
netede);
 tunica submucoasă conţine glande ce secretă mucus ce uşurează
înaintarea bolului alimentar;
 tunica mucoasă prezintă cute longitudinale ce dispar la trecerea
bolului alimentar, având rol de transport.
Stomacul
Este situat în etajul supramezocolic al cavităţii abdominale între
splină şi ficat.
Stomacul are:
 două feţe (anterioară şi posterioară);
 două margini (curbura mare, convexă
şi curbura mică, concavă);
 două orificii: cardia (sup.), pilor (inf.).
Stomacul are forma literei J cu:
porţiune verticală şi una orizontală.
Porţiunea verticală are două părţi:
 fornixul (fundul stomacului)
ce conţine punga cu aer;
 corpul stomacului.
Porţiunea orizontală are două zone:
 antrul piloric – o zonă mai dilatată
 canalul piloric – continuat cu duodenul.
Structura stomacului:
1) tunica seroasă (peritoneul);
2) tunica musculară formată din fibre musculare netede dispuse
pe trei planuri (longitudinale, circulare, oblice), fibrele circulare se
îngroaşă în jurul orificiului piloric formând sfincterul piloric.
Musculatura stomacului prezintă contracţii tonice şi peristaltice. În
stratul muscular se găseşte plexul mienteric Auerbach;
3) tunica submucoasă conţine vase, nervi, plexul submucos
Meissner, foliculi limfatici;
4) tunica mucoasă conţine glande gastrice (cardiale produc
mucus, fundice produc pepsinogen şi acid clorhidric, pilorice produc
mucus şi gastrină).
pori de deschidere a gl. gastrice
epiteliu
mucoasa
corion
folicul limfatic
sub-
musculara mucoasei mucoasa
vase limfatice
artere musculara
vene
fibre musculare oblice
f. musculare circulare seroasa
plex mienteric
Auerbach
Intestinul subţire
Se întinde de la stomac până la intestinul gros. Prezintă o porţiune
fixă (duoden) şi una mobilă (jejunoileon).
Duodenul, are formă de potcoavă, cu concavitatea în sus, în care se
află capul pancreasului. Jejunoileonul, se întinde de la flexura
duodenojejunală până la orificiul ileocecal. Este legat de peretele
posterior al abdomenului prin mezenter. I se descriu 14 –16 flexuozităţi
în formă de U numite anse intestinale.
Structura:
2) tunica musculară cu fibre musculare netede dispuse
longitudinal la exterior şi circular la interior. Prezintă pexul mienteric
Auerbach. Prezintă mişcări: peristaltice, segmentare, pendulare;
3) tunica submucoasă conţine: vase, nervi, plexul submucos
Meissner, foliculi limfatici;
4) tunica mucoasă prezintă plici circulare şi vilozităţi intestinale
(absorbţia intestinală).
Mucoasa intestinului subţire are: un epiteliu unistratificat format din
celule cu platou striat (margine în perie), celule caliciforme (mucoase) şi
celule argentiforme; glande interstiţiale Lieberkűhn.
Vilozităţile intestinale: proeminenţe cilindrice sau conice întâlnite
de-a lungul intestinului subţire; în număr de 5 milioane; suprafaţă de
50 m2; la suprafaţă au un epiteliu unistratificat în care predomină celulele
cu platou striat (margine în perie). Sub epiteliu se află fibre musculare
netede, care favorizează absorbţia. În centrul vilozităţii se află: o venulă;
o reţea de capilare; o arteriolă; un vas limfatic (chilifer).
microvilozitati
Microvilozitati
celula celule
absorbanta absorbante
celule
caliciforme capilar
chilifer celule
central caliciforme
mucoasa corion
glande celule
intestinale entero-
Lieberkühn endocrine
musculara
mucoasei
vas limfatic
submucoasa artere celule
vene fagocitare
Intestinul gros
Continuă jejunoileonul şi se deschide la exterior prin orificiul anal.
Este subîmpărţit în: cec, colon, rect.
Cecul, are formă de sac şi se găseşte în fosa iliacă dreaptă. Prezintă
apendicele vermicular.
Colonul, începe de la nivelul valvulei ileocecale şi se termină în
dreptul vertebrei S3. Are 4 segmente: ascendent, transvers, descendent,
sigmoid.
Stuctură:
2) tunica musculară cu fibre musculare netede, longitudinale la
exterior ce formează teniile şi circulare la interior. Prezintă plexul
mienteric Auerbach;
3) tunica submucoasă conţine vase, nervi, plexul submucos Meissner,
foliculi limfatici;
4) tunica mucoasă ce conţine glande..
Rectul, începe de la nivelul vertebrei S3 şi se sfârşeşte la nivelul orificiului anal.
Are 2 porţiuni: ampula rectală şi canalul anal.
Structura: 1) tunica seroasă (peritoneu);
2) tunica musculară cu fibre musculare netede circulare şi longitudinale.
Fibrele dispuse circular în jurul canalului anal formează sfincterul intern al anusului.
Sfincterul extern al anusului este format din fibre musculare striate;
3) tunica submucoasă;
4) tunica mucoasă
Curbura Colon transvers curbura rect
colica dr colica stg
Colon
descendent canal
Tenii anal
Colon ciucuri
Ileon
ascendent epiploici
apendice
haustre Sfincter
Valve intern
Ileo-cecale
cec Colon Sfincter
apendice extern
Canal anal sigmoid
rect anus anus Coloane anale
Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
Glandele salivare
Secretă saliva cu rol în digestia bucală.
Sunt 2 categorii:
 glande salivare mici fără canal excretor
(palatine, labiale, bucale, linguale),
 glande salivare mari cu canal excretor
ce îşi varsă produsul de secreţie în
cavitatea bucală *parotide
*submandibulare
*sublinguale.
2. Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
Ficatul
Este situat în etajul supramezocolic, este acoperit de peritoneul visceral.
Sub peritoneu se află capsula fibroasă – Glisson.
De pe faţă ei internă pleacă septuri conjunctivovasculare ce pătrund în parenchimul
hepatic.
Între aceste septuri se delimitează lobulii hepatici
(unităţile morfofuncţionale ale ficatului). Vena suprahepatica
Vascularizatia hepatica e dublă:
- din vena porta (functională);
- din artera hepatica (nutritivă).
sinusoide
Sangele hepatic este colectat de venele
suprahepatice ce se varsă în vena cavă inferioară. sinusoide
La întâlnirea a 3 lobuli hepatici se află spaţiul port
ce conţine: Vena
- artera perilobulară (ram din artera hepatică); porta
- vena perilobulară (ram din vena portă);
- canalicul biliar perilobular;
- vase limfatice. Artera
hepatica
Lobulul hepatic este format din:
- celule hepatice (hepatocite);
- capilare sinusoide (provin din capilarizarea venei perilobulare);
- vena centrolobulară spre care converg capilarele sinusoide;
- canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse sub forma unor lame formate dintr-un
singur rând de celule, între care se delimitează spaţii în care se găsesc
capilarele sinusoide.
Între hepatocitele adiacente sunt
canaliculii biliari intralobulari.
Cordoane de hepatocite
Fiecare hepatocit vine în contact
cu:
*capilarul sinusoid (polul vascular) capilar sinusoid Endoteliu
fenestrat
unde îsi varsă secreţia endocrină;
* canaliculul biliar intralobular
(polul biliar) unde îşi varsă secreţia
Canaliculi biliari
exocrină.
Căile biliare sunt: intrahepatice şi extrahepatice.
Căile biliare intrahepatice: canaliculii biliari intralobulari ce
converg, formând canaliculii biliari perilobulari ce se găsesc în spaţiul
portal şi care se deschid în canaliculii biliari interlobulari.
Aceştia converg şi formează 2 canale hepatice (drept şi stâng).
Căile biliare extrahepatice :
- canalul hepatic comun ce se formează din unirea, la nivelul hilului
hepatic, a celor 2 canale hepatice;
- canalul coledoc ce se întinde de la locul unde din canalul hepatic
comun se deschide canalul cistic şi până la duoden, unde se deschide
împreună cu canalul principal al pancreasului în ampula
hepatopancreatică Vater, care este prevăzută cu sfincterul Oddi;
- canalul cistic care leagă calea biliară principală de vezica biliară,
având rolul de a conduce bila în perioadele interdigestive spre vezica
biliară;
- vezica biliară (colecistul) un rezervor în care se depozitează bila în
perioadele interdigestive.
Pancreasul
Este o glandă mixtă având funcţie exocrină şi endocrină.
Structura: cap (înconjurat de duoden), col, corp, coadă. Este acoperit de
o capsulă conjunctivă din care se desprind spre interior septuri
conjunctivovasculare ce separă lobulii pancreatici.
Pancreasul exocrin este format din acini de la care pleacă ductele
colectoare interlobulare şi interlobare care confluează formând:
ductul principal Wirsung Duct Duct biliar comun

ductul accesor Santorini pancreatic Duct pancreatic
ce străbat pancreasul de la coadă la accesor Wirsung
cap şi se deschid împreună cu
canalul coledoc în duoden prin Duct
ampula Vater. biliar
Pancreasul endocrin este Ampula Coada pancreas
reprezentat de insulele Vater
Langerhans răspândite difuz duoden
în ţesutul exocrin.
Cap pancreas
3. Motilitatea tubului digestiv
Fenomenele mecanice ale tubului digestiv sunt:
Motilitatea bucală : masticaţia şi deglutiţia
Motilitatea esofagiană: peristaltismul esofagian
Motilitatea gastrică: umplerea şi evacuarea gastrică
Motilitatea intestinală: peristaltismul şi segmentaţia, defecaţia

Motilitatea tubului digestiv
1. Masticaţia
Este un proces extrem de complex, care constă în fragmentarea
mecanică a alimentelor solide şi semisolide, concomitent cu îmbibarea
lor cu salivă.
Actul masticaţiei constă, în esenţă, în mişcări ritmice de coborâre şi
ridicare a mandibulei, cărora li se supraadaugă mişcări de propulsie,
retropulsie şi de lateralitate, asociate cu mişcările buzelor, obrajilor şi ale
limbii care, acţionând coordonat, dirijează bolul alimentar între dinţi.
Muschii masticatori, striati, sunt împartiti în 4 grupe funcţionale:
- ridicători şi propulsori: maseter şi pterigoidian intern;
- ridicători şi retractori: temporal;
- coborâtori şi propulsori: pterigoidian intern;
- coborâtori şi retractori: milohioidian, geniohioidian, digastric.
La procesul masticaţiei contribuie toţi dinţii: incisivii cu rol de tăiere,
caninii cu rol de sfâşierea alimentelor, iar premolarii şi molarii cu rol la
măcinarea alimentelor.
Masticaţia este un act parţial voluntar şi parţial reflex.
Ea este iniţiată prin deschiderea voluntară a gurii, prin semnalele nervoase care
pleacă din zona motorie corticală.
Coborârea mandibulei determină întinderea fusurilor neuromusculare, care
declanşează reflexul miotatic.
Semnalele proprioceptive ajung, prin intermediul nervului cranian trigemen (V), la
centrul bulbopontin al masticaţiei, de unde pornesc comenzi motorii:
- prin nervul facial (VII) la buze şi obraji;
- prin nervul hipoglos (XII) la musculatura limbii;
- prin nervul trigemen (V) la muşchii ridicători ai mandibulei, declanşând
contracţia lor şi apropierea arcadelor dentare.
Bolul alimentar, comprimat între arcadele dentare, stimulează presoreceptorii
(situaţi în paradonţiu, pulpa dentară, gingie, mucoasa palatului dur, suprafaţa dorsală a
limbii etc.) şi proprioceptorii musculotendinoşi Golgi.
Aceste semnale sunt transmise prin fibrele senzitive ale nervului trigemen, în
centrul masticaţiei de unde pornesc semnale inhibitoare pentru muşchii ridicători ai
mandibulei şi semnele activatoare pentru muşchii coborâtori şi ciclul reîncepe.
Centrul bulbopontin al masticaţiei, pe baza informaţiilor primite de la
nivelul gurii, activează sau inhibă diverşi nuclei motori implicaţi în
masticaţie.
Centrul masticator bulbopontin, în afara influenţelor periferice
(bucale), este coordonat şi de stimuli proveniţi de la centrii nervoşi
superiori (zonele corticale din apropierea segmentelor centrale ale
analizatorilor gustativi şi olfactivi, hipotalamusului, formaţiunea
reticulată), care corelează masticaţia cu celelalte manifestări digestive.
2. Deglutiţia
Este un proces constituit dintr-un lanţ de reflexe prin care conţinutul
bucal străbate faringele şi esofagul, ajungând în stomac.
În funcţie de situaţia topografică a bolului alimentar, se disting 3
timpi ai deglutiţiei: bucal, faringian şi esofagian, dintre care numai
primul poate fi declanşat şi oprit voluntar.
După ce bolul alimentar a trecut istmul faringian, progresiunea sa
până în stomac nu mai poate fi controlată voluntar.
Timpul bucal
În timpul bucal deglutiţia debutează cu plasarea alimentului masticat,
„însalivat” şi agregat sub formă de bol alimentar, pe faţa posterioară a
limbii, pentru a se termina cu trecerea acestuia prin istmul bucofaringian.
Bolul alimentar, situat în spaţiul cuprins dintre dosul limbii şi bolta
palatină, este împins posterior prin acţiunea de piston realizată de
ridicarea vârfului limbii pe arcada dentară superioară.
Întreaga parte anterioară a limbii se ridică şi se lipeşte pe bolta
palatină, propulsând bolul spre faringe printr-o mişcare bruscă, în sus şi
îndărăt.
Durata timpului bucal este, scurtă, de cca. 0,3 sec. şi se asociază cu
oprirea concomitentă a masticaţiei şi respiraţiei.
Timpul faringian
Timpul faringian al deglutiţiei, declanşat de stimularea zonei receptoare de
la nivelul istmului bucofaringian, se caracterizează prin:
1) contracţia susţinută a muşchilor care păstrează baza limbii ridicată,
împiedicând reîntoarcerea bolului alimentar în cavitatea bucală;
2) ridicarea vălului palatin, ceea ce determină închidereea reflexă a
choanelor evitând refularea alimentelor în cavitatea nazală;
3) contracţia muşchilor suprahioidieni, ridicători ai faringelui şi laringelui,
aduc deschiderea laringelui la adăpostul epiglotei şi al rădăcinii limbii. O dată
cu ridicarea laringelui corzile vocale se apropie;
4) sfincterul muscular esofagian superior (primii 3 cm ai esofagului
superior) care, prin contracţia sa tonică, menţine partea superioară a esofagului
închisă, evitând pătrunderea aerului în esofag în timpul inspiraţiei, se relaxează,
permiţând pătrunderea bolului alimentar din faringe în partea superioară a
esofagului;
5) o dată cu ridicarea laringelui şi relaxarea sfincterului esofagian superior
se contractă muşchiul constrictor superior al faringelui, care generează o undă
peristaltică rapidă ce se deplasează în jos de-a lungul muşchilor faringieni,
trecând în musculatura esofagului.
În timpul faringian al deglutiţiei, choanele nazale şi traheea sunt închise,
esofagul se deschide, iar unda peristaltică, apărută în zona faringelui,
forţează bolul în partea superioară a esofagului.
Timpul esofagian
Timpul esofagian al deglutiţiei asigură deplasarea bolului prin două
tipuri de unde peristaltice: primare şi secundare.
Undele prestaltice primare reprezintă continuarea undelor plecate din
faringe, care ajung în stomac în 8 – 10 sec. Dacă în acest interval scurt al
undei primare alimentele ingerate nu trec în stomac, distensia muscualturii
netede de la nivelul celor 2/3 inferioare ale esofagului excită plexul nervos
intramural, care constituie factorul de declanşare a undelor peristaltice
secundare.
Ultimii 2 – 3 cm ai esofagului deasupra implantării în stomac, deşi
anatomic nu prezintă caracterul unui sfincter, se contractă tonic şi închide
esofagul. Zona respectivă reprezintă sfincterul esofagian inferior (cardia).
Contracţia lui evită refluxul conţinutului gastric în esofag şi protejează
mucoasa esofagului. Deschiderea sfincterului cardia este mediată de
neuroni. Dozele mari de gastrină intensifică tonusul sfincterului cardia.
Controlul nervos al deglutiţiei
Reflexul deglutiţiei este declanşat de stimuluii proveniţi de la nivelul
receptorilor (mecano-, termo- şi chemoreceptori) din partea posterioară a
limbii nervul glosofaringian (IX) şi din zona reflexogenă, constituită din
stâlpii anteriori şi posteriori şi peretele posterior esofagian, nervul
trigemen (V), ramura faringiană a nervului glosofaringian (IX) şi
nervului vag (X).
Deglutiţia poate fi declanşată şi voluntar, cu condiţia să existe în
cavitatea bucală o substanţă de înghiţit.
Dacă gura este perfect uscată, nu poate fi declanşat reflexul.
Semnalele provenite de la nivelul receptorilor periferici, precum şi
comanda corticală voluntară, ajung prin intermediul nucleului tractusului
solitar şi al formaţiei reticulate în centrul deglutiţiei, situat în bulb şi
porţiunea inferioară a punţii.
Stadiile ulterioare ale deglutiţiei sunt coordonate prin centrul
deglutiţiei.
Căile eferente ale timpului bucal al deglutiţiei sunt reprezentate prin
fibrele care ajung la muşchii respectivi prin nervii :
- trigemen (V)
- facial (VII)
- accesor (XI)
- hipoglos (XII).
Căile eferente ale timpului faringian al deglutiţiei sunt reprezentate
prin fibrele care ajung la muşchii respectivi prin fibrele motorii, care
inervează esofagul.
Acestea sunt de provenienţă vagală (X) în partea superioară a
esofagului (muscualtură striată), inervaţia vagală declanşând contracţiile
peristaltice şi asigurând progresiunea lor în funcţie de semnalele primite
de la centrul deglutiţiei. Inervaţia intrinsecă modelează această activitate.
Undele peristaltice nu se transmit prin musculatura esofagului din
aproape în aproape, ci sunt iniţiate şi controlate aproape integral prin
reflexe vagovagale.
3. Motilitatea gastrică
Stomacul îndeplineşte trei funcţii motorii:
1) depozitarea unei cantităţi de alimente;
2) amestecarea lor cu sucuri digestive până se formează o „mixtură”
semilichidă numită chim;
3) descărcarea chimului în duoden într-un ritm optim digestiei şi
absorbţiei intestinale.
Din punct de vedere fiziologic, stomacul poate fi divizat în două părţi:
corpul şi antrul.
Funcţia de rezervor al stomacului
Stocarea alimentelor în stomac se face între anumite limite (1–1,5 litri),
fără modificări însemnate ale presiunii intragastrice. Acest proces, numit
relaxare receptivă, este declanşat de mişcarea faringelui şi a esofagului şi se
realizează prin intermediul nervului vag, care reduce tonusul muşchilor
gastrici. Alimentele care pătrund în stomac sunt dispuse sub formă de
cercuri concentrice la nivelul corpului stomacului, ultimele alimente
aflându-se în apropierea cardiei, iar primele sunt dispuse în apropierea
peretelui stomacal.
UMPLEREA GASTRICA esofag

Funcţional, se descriu 2 regiuni:
 proximală (fundul şi 1/3 din corp) cu rol de depozitare;
stomac
 distală specializată pentru triturare şi amestecare.
Undele peristaltice amestecă conţinutul cu sucul gastric pilor chim
formând chimul gastric .
gastric
EVACUAREA GASTRICA
Depinde de volumul şi de compoziţia conţinutului gastric.
 Particulele sunt eliminate la 15-20 min. după lichide; duoden
 Viteza de evacuare a chimului depinde de
*presiunea intragastrică;
*presiunea intraduodenală,
*rezistenta la trecere a chimului prin regiunea pilorică;
 Solidele digestive parasesc stomacul in 1 ora de la ingestia lor;
 Solidele nedigerabile (fibrele alimentare) stau in stomac toata
perioada postprandiala şi sunt evacuate tardiv.
 Lichidele hipo- si hipertone se elimină lent.
 Cresterea acidităţii gastrice ca şi conţinutul caloric crescut
incetinesc evacuarea gastrică.
Mişcările gastrice de amestecare
Stomacul prezintă două categorii de contracţii cu rol în amestecarea
conţinutului său cu sucul gastric: tonice şi peristaltice.
1. Contracţiile tonice, de adaptare la conţinut şi amestecare, sunt
contracţii de intensitate mică.
Ele încep în apropierea cardiei şi avansează spre pilor, determinând
amestecarea alimentelor cu secreţia gastrică şi deplasarea straturilor cele
mai externe ale alimentelor spre antrul piloric: se repetă la cca. 20 sec.
2. Contracţiile peristaltice sunt prelungiri ale contracţiilor tonice,
care devin de intensitate mare la nivelul antrului piloric. Ele se
intensifică în momentul evacuării conţinutului gastric în duoden.
Deschiderea pilorică fiind mică, la fiecare undă peristaltică numai
câţiva ml din conţinutul antrului piloric sunt expulzaţi în duoden, iar cea
mai mare parte este aruncată înapoi spre corpul stomacului.
Această mişcare de retropulsie contribuie într-o mare măsură la
amestecarea conţinutului gastric.
Evacuarea stomacului
Procesul este realizat de undele peristaltice care străbat stomacul spre
duoden, având de învins rezistenţa sfincterului piloric.
Cât timp stomacul este gol pilorul este întredeschis şi lasă să treacă
secreţia gastrică şi saliva înghiţită.
Gradientul de presiune, realizat în această situaţie, este de 3 – 5 cm
H2O.
Contracţiile peristaltice intermitente, care determină o presiune mai
mare de 50 – 70 cm H2O în regiunea atrului piloric, sunt capabile să
efectueze evacuarea chimului gastric.
Procesul de evacuare este determinat, de gradientul de presiune
dintre antrul piloric şi duoden.
Controlul motilităţii gastrice
Mişcările stomacului sunt reglate pe căi nervoase şi umorale, ca
urmare a semnalelor care pleacă atât de la nivelul stomacului, cât şi a
duodenului.
Stomacul are chemo- şi mecanoreceptori.
Stimularea acestor receptori din mucoasă şi musculoasă declanşează
atât reflexe locale intramurale, cât şi reflexe extrinseci, prin intermediul
căilor parasimpatice (vagale) şi simpatice.
Distensia stomacului de către alimente stimulează mecanoreceptorii,
iar semnalele nervoase, urmând căile vagale, ajung la centrul
gastromotor bulbar, de unde, pe cale eferentă vagală, inhibă tonusul
zonei gastrice proximale (de depozit), prin care se:
- măreşte capacitatea de depozitare;
- intensifică activitatea peristaltică a zonei distale („pompa
pilorică”), concomitent cu inhibarea sfincterului piloric.
Gastrina, eliberată din zona antrului piloric, sub acţiunea peptidului
eliberator de gastrină:
intensifică activitatea pompei pilorice;
inhibă sfincterul piloric, contribuind la evacuarea stomacului;
contractă uşor sfincterul cardia prin care împiedică refluxul chimului
în esofag.
Factorii duodenali care inhibă golirea stomacului
În timpul evacuării stomacului, receptorii duodenali sunt exercitaţi
de componentele fizice şi/sau chimice ale chimului gastric ajuns în
duoden declanşând reflexe enterogastice.
Prin aceste reflexe enterogastrice, care inhibă peristaltismul antral şi
evacuarea gastrică, se evită supraîncărcarea duodenului cu chim gastric.
Reflexul enterogastric este foarte sensibil la prezenţa substanţelor
iritante şi a acidităţii crescute a chimului ajuns în duoden.
Blocând evacuarea gastrică, reflexele enterogastrice permit
neutralizarea acidităţii chimului prin secreţiile pancreatice.
4. Motilitatea intestinului subţire
La 8 – 9 ore de la ingerare resturile alimentare ajung în cecum,
mişcările intestinului asigurând contactul intim al alimentelor cu sucurile
intestinale şi progresiunea lor de-a lungul tractului digestiv. Tranzitul
intestinului subtire ~ 12 ore. Formele de motilitate sunt: interdigestivă;
digestivă (2-3 h de la ingestie); propulsia în masă. Intestinul prezintă
mişcări: segmentare, pendulare, tonice şi peristaltice.
Mişcările segmentare
Se prezintă sub forma unor contracţii inelare ale muşchilor circulari,
apărute simultan în diverse porţiuni ale intestinului, pe care îl împart în
segmente egale sau inegale.
Contracţiile ulterioare, care apar cu frecvenţă de 8 – 12/min se
instalează în segmentele intesinale care au fost relaxate.
Mişcările pendulare
Sunt considerate ca fiind efectul contracţiilor izolate ale fibrelor
longitudinale, care asigură alunecarea anselor una peste alta, intervenind
şi în amestecarea conţinutului.
Mişcările tonice
Sunt mişcări prin care muşchiul îşi modifică lungimea fără a-şi
modifica tensiunea.
Aceste mişcări sunt prezente în toate zonele tubului digestiv
prevăzute cu muscualtură netedă.
Aceste 3 tipuri de mişcări descrise intră în categoria mişcărilor de
amestecare, cu toate că ele asigură, într-o oarecare măsură, şi propulsia
conţinutului intestinal.
Mişcările peristaltice
Propulsia conţinutului intestinal este asigurată îndeosebi prin ele.
Undele peristaltice se transmit într-o singură direcţie, dinspre stomac
spre porţiunile terminale ale intestinului subţire.
Direcţia de propagare a undei peristalice este determinată de
”polarizarea” plexului mienteric în direcţie anală.
Excitantul natural al peristaltismului este reprezentat de distensia
intestinului de conţinutul său.
În duoden apar şi mişcări antiperistaltice.
Activitatea peristaltică a intestinului subţire este mult intensificată de
pătrunderea alimentelor în stomac, care declanşează reflexul
gastroenteric realizat prin intermediul plexului mienteric.
Iritarea intensă a mucoasei intestinale poate determina mişcări
peristaltice rapide şi foarte puternice, denumite rafale peristaltice, care
împing rapid conţinutul intestinului subţire în intestinul gros, prin care se
inlătură iritarea sau distensia prea mare a intestinului subţire.
Acest tip de mişcări peristaltice sunt iniţiate, cu precădere, de
sistemul nervos extrinsec prin intermediul nervului vag.
Motilitatea intestinului subţire este controlată şi pe cale umorală, prin
hormonii gastroenterici.
Serotonina, histamina, motilina etc. stimulează motilitatea, iar
encefalinele, inhibă motilitatea intestinală.
Unele fibre ale plexului mienteric au efect inhibitor asupra
motilităţii.
Mişcările vilozităţilor intestinale
În cursul digestiei vilozităţile intestinale se află într-o permanentă
mişcare, determinată de contracţia musculaturii mucoasei.
Cutarea mucoasei măreşte suprafaţa de absorbiţe a intestinului.
Prin contracţia vilozităţilor se favorizează circulaţia limfei din chiliferul
central în sistemul circulator limfatic.
Se produce o agitaţie a fluidelor din jurul platoului striat, ceea ce
determină expunerea unor noi zone de lichid, bogate în nutrimente, în
contact cu mucoasa intestinală.
Prin toate aceste mişcări se favorizează absorbţia substanţelor
absorbite la nivelul mucoasei intestinale.
Musculatura mucoasei este stimulată prin reflexe nervoase locale,
care se închid la nivelul plexului submucos şi prin nervii simpatici, care
stimulează aceste mişcări.
Evacuarea ilionului
Funcţia principală a valvei ileocecale constă în prevenirea
regurgitării conţintului fecal din colon în intestinul subţire.
Buzele valvei ileocecale, care pătrund în cecum, sunt perfect adaptate
acestei funcţii.
Traiectul ultimilor centrimetri ai porţiunii terminale a ileonului este
ingroşat, constituind sfincterul ileocecal. În mod normal el este uşor
contractat, evitând pătrunderea conţinutului ileonului în cecum.
În momentul apariţiei reflexului gastroileal, care se declanşează după
pătrunderea alimentelor în stomac, se intensifică peristaltismul în ileon,
care determină pătrunderea a cca. 4 ml chil intestinal în cecum la fiecare
undă peristaltică. Gastrina gastrică are un efect relexant asupra
sfincterului ileocecal.
Gradul de contracţie al sfincterului ileocecal este controlat, cu
precădere, prin reflexele iniţiate în cecum.
Reflexele sunt mediate de plexul mienteric şi de nervii extrinseci
simpatici, având centrul reflex în ganglionii paravertebrali.
5. Motilitatea colonului
Funcţiile de bază ale colonului constau în:
1) absorbţia apei şi a electrolitiţor;
2) conservarea materiilor fecale până la epuizarea lor.
Jumătatea proximală a colonului este legată, îndeosebi, de procesul de
absorbţie, iar jumătatea distală este răspunzătoare de conservarea materiilor
fecale. Deoarece aceste funcţii nu necesită mişcări intense de lungă durată,
colonul se contractă, în general, lent.
Mişcările pot fi divizate în două categorii: de amestecare şi de propulsie.
Mişcările de amestecare
Se aseamănă cu mişcările segmentare ale intestinului subţire. În felul
acesta materiile fecale sunt expuse treptat în contact cu mucoasa intestinului
gros, în vederea absorbţiei apei şi electroliţilor, încât din totalul de cca. 1500
ml apă din chilul pătruns în cecum se elimină prin fecale doar 80 – 150 ml.
Mişcările de amestecare, în special din cecum şi colonul ascendent,
contribuie şi la propulsia materiilor fecale în direcţia anusului.
Mişcările de propulsie
Mişcările peristaltice tipice, observate la nivelul intestinului subţire, se
produc rar de-a lungul colonului.
Propulsia se realizează prin:
1) mişcări segmentare;
2) mişcări în masă.
Cu ajutorul în special, al mişcărilor segmentare, propulsia materiilor din
cecum în colonul transvers necesită cca. 8 – 15 ore.
Deplasarea materilor fecale, devenite semisolide, din colonul transvers
în colonul sigmoid se realizează, cu precădere, prin contracţiile în masă.
Aceste mişcări apar, de regulă, în decursul primei ore de la micul dejun
şi durează cca. 15 min.
Mişcările în masă pot fi iniţiate prin stimulare intensă a nervului vag
pentru colonul drept şi prima jumătate a colonului transvers şi a nervului
pelvic pentru restul colonului.
Factorii umorali care stimulează motilitatea colonului sunt reprezentaţi
de gastrină şi serotonină.
6. Defecaţia
Este un act motor care constă în eliminarea la exterior a materiilor fecale.
Acest act este coordonat de centrii medulari şi controlat cortical.
Reflexul defecaţiei este declanşat, în condiiţii fiziologice, atunci când mişcările în
masă împing sub presiune în rect conţinutul colonului sigmoid.
Odată atins pragul critic al distensiei peretelui rectal sunt iniţiate semnale, care se
transmit prin plexul mienteric ce iniţiază unde peristaltice în colonul descendent,
sigmoid şi rect, forţând materiile fecale spre anus.
Semnalele nervoase sunt conduse prin nervii pelvici în centrii sacrali ai defecaţiei
(S2 – S4).
Centrul simpatic se află în măduva lombară, care asigură „contenţia” materiilor
fecale, prin diminuarea peristaltismului enterocolic şi prin contracţia sfincterului anal
intern.
Odată cu apropierea undei peristaltice spre anus sfincterul anal intern se relaxează,
iar dacă sfincterul extern se relaxează şi el are loc defecaţia.

FMF FARM 1 Fiziologie Umana Curs6

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FMF FARM 1 Fiziologie Umana Curs6

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

Prof. dr. Carmina Liana Muşat

1. Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv

Digestia reprezintă ansamblul

Dinţii sunt organe dure ale apara-

În cavitatea bucală se află:

În vestibulul bucal se deschide

pori de deschidere a gl. gastrice

ductul principal Wirsung Duct Duct biliar comun

Fenomenele mecanice ale tubului digestiv sunt:

Motilitatea bucală : masticaţia şi deglutiţia

Motilitatea esofagiană: peristaltismul esofagian

Motilitatea gastrică: umplerea şi evacuarea gastrică

Motilitatea intestinală: peristaltismul şi segmentaţia, defecaţia

UMPLEREA GASTRICA esofag

S-ar putea să vă placă și