Studentă: Elisei Ancuța Corina

Specializarea:Pedagogie
An 2, Grupa 2

Temă de reflecție

Nicolae Manolescu plasează la sfârșitul lucrării sale despre evaluare, următoare

afirmație: Trebuie să ne asumăm subiectivitatea în evaluare.

“Evalurea şcolară este o relaţie interumană cu multiple conotaţii afective şi morale,

un act de intercomunicare şi Intercunoaştere ce angajează atât personalitatea profesorului, cât
şi pe cea a elevului, atât normele şi reglementările oficiale, cât şi reprezentările şi aprecierile
nonformale, atitudinile şi mentalităţile”. (Voiculescu, E. &Voiculescu, F., 2007)
Cea mai mare parte a procesului de evaluare este în mod inerent subiectivă -
evaluatorul trebuie să efectueze un număr de alegeri, care vor condiţiona procesul şi, totodată,
rezultatul evaluării.
Atunci când se invocă subiectivitatea în evaluare este vizată,în general, subiectivitatea
profesorului, igorându-se faptul că,în evaluarea şcolară, şi elevul contribuie la condiţionarea
subiectivă a evaluării.

O evaluare strict obiectivă este neapărat corectă? Intervenţia subiectivă acţionează

neapărat în sensul lipsei de corectitudinii în evaluare?

Evident că oricât de puternică ar fi, intenţionat sau neintenţionat, intervenţia

factorului subiectiv nu poate depăşi anumite limite ale abaterii de la nivelul corect al
evaluării, chiar şi atunci când acest nivel este cel al « bunului simț ». O performanţă al cărei
nivel real este de notă şapte, nu poate fi cotată nici cu zece, dar nici cu patru, chiar şi atunci
când evaluatorul ar urmări intenţionat să supraevalueze sau să subevalueze un anumit elev.
Excepţiile, dacă apăr, nu fac decât să confirme regulă, căci subiectivismul devine în acest caz
evident, iar discuţiile asupra lui trebuie orientate în altă direcţie. Dacă însă renunţăm la
prezumţia de intenţionalitate, atunci este cert că abaterile (erorile) de origine subiectivă nu
pot depăşi - şi nici nu depăşesc în plan real - anumite limite.
 În evaluare subiectivitatea poate intervenii ca factor perturbator, atunci când are loc
coliziunea dintre două subiectivități cu scopuri diferite: - cea a evaluatorului care notează în
funcție de așteptările, convingerile, experiențele personale dobândite de-a lungul formării;

- cu cea a evaluatului care are așteptări, convingeri, experiențe personale, în aceeași măsură
ca evaluatorul, doar că un alt scop.

Intrarea în rolul de evaluator presupune asumarea acestuia și renunțarea, pe cât

posibil, la subiectivismul fiecăruia tocmai pentru a asigura partea formativă a ceea ce face.
Întrebările: De ce evaluăm?,Ce evaluăm? Cum evaluăm?, Pentru cine evaluăm? , Cui
folosește… ? necesită un răspuns clar și exact adaptat contextului în care se face evaluarea.
Asumarea subiectivității și depășirea acesteia prin transpunerea cu responsabilitate în
rolul de evaluator. ”...responsabilitatea este în mod esențial cea mai fundamentală structură a
subiectivității. Acest tip de responsabilitate dată în mod esențial nu are nimic de-a face cu o
obligație contractuală; nu are nimic în comun nici cu calcularea unui beneficiu reciproc. Eu
devin responsabil în timp ce ma autoconstitui ca subiect. A deveni responsabil înseamnă, de
fapt, că mă constitui ca subiect.”
Altfel spus, această cerință maximală îi cere evaluatorului să se comporte, în rolul său, cu
bună credință.