Cartea Uitata

Se împlinesc aproape 500 de ani de la publicarea, în 1524, a

lucrării[1] pe care unul dintre liderii marcanţi ai Reformei protestante
din secolul al XVI-lea, Andreas Karlstadt, a scris-o în apărarea
doctrinei Sabatului. Era prima lucrare pe acest subiect elaborată de
un conducător al Reformei.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Reforma protestantă

înseamnă Luther, Calvin și supărările lor legate de fastul și opulenţa
Bisericii Catolice. În dialogul ecumenic din ultimii ani, a fost sugerată
ideea că diferenţele dintre protestanţi și liderii bisericii oficiale a
acelor vremuri au fost preponderent de ordin emoţional, personajele
principale fiind prea mândre pentru a se accepta reciproc.

Totuși o analiză amănunţită a istoriei dezvăluie poziţii teologice

ireconciliabile, confruntări ideologice aprinse și perspective radical
diferite asupra dogmelor fundamentale, amănunte ce par irelevante
astăzi pentru apostolii unităţii necondiţionate a creștinismului, dar
importante pentru cei ce vor să fie consecvenţi cu realitatea istorico-
biblică.

Nu mai este un secret pentru nimeni că Reforma protestantă nu a

fost un demers unitar și omogen, așa cum era sistemul teologic
catolic, din care predicatorii Reformei se străduiau să iasă, ci mai
degrabă a fost o mișcare de reînnoire spirituală și religioasă.

Reformatorii au fost măcinaţi de conflicte teologice, de contraziceri

dogmatice și de culmi de înţelegere incredibil de abrupte. Chiar dacă
ideile unora dintre ei nu au fost acceptate cu aceeași ușurinţă ca în
cazul altora, ele au reușit să se impună în timp și să devină doctrine
fundamentale ale unor noi confesiuni creștine. Cele mai relevante
exemple de acest tip sunt anabaptiștii și sabatarienii, comunităţi
:
 creștine ce urmau să constate, din păcate, că dorinţa lor de a rămâne
fidele acelui Sola Scriptura atât de lăudat al Reformei i-a făcut
dușmanii deopotrivă ai catolicilor și ai fraţilor lor protestanţi.

Dacă anabaptiștii nu sunt astăzi cu totul uitaţi, sabatarienii din

perioada Reformei sunt, de cele mai multe ori, ignoraţi de manualele
de istorie bisericească. Printre cei care au avut îndrăzneala de a fi
altfel decât curentul general al Reformei, s-au numărat Karlstadt,
Glait și Eossy, credincioși care au încercat să promoveze ideea
sabatarianismului încă de la începutul secolului al XVI-lea în ciuda
dublei opoziţii, de care am amintit.

Repere biografice

Andreas Rudolff-Bodenstein von Karlstadt, cunoscut ca Andreas

Karlstadt (Ortografiat uneori și Carlstadt.), după numele localităţii
unde se născuse, a fost contemporan cu Luther, a studiat la
Universitatea din Erfurt, apoi la Universitatea Tomistă din Köln, de aici
a mers la Universitatea din Wittenberg, unde a obţinut titlul de doctor
în teologie în 1510, iar în final și-a completat studiile cu un doctorat în
drept obţinut la Roma.

A fost apreciat de Luther, atunci când i-a împărtășit opiniile, au

colaborat pentru o vreme, dar în final au ajuns să se afle pe poziţii
teologice diferite din cauza deciziei categorice a lui Karlstadt de a fi
consecvent până la capăt textului Scripturii. Astfel, Karlstadt a vorbit
împotriva imaginilor din biserici, a renunţat la veșmintele preoţești, a
refuzat să își boteze
copilul la naștere, a negat inspiraţia cărţilor apocrife și a primatului
papal, a scris împotriva mijlocirii sfinţilor și chiar a Fecioarei Maria.

Toate aceste doctrine l-au făcut să fie privit de unii contemporani cu

suspiciune și de alţii, cu admiraţie. Drumul său teologic a cunoscut
:
 urcușurile și coborâșurile firești pentru epopeea unui deschizător de
drumuri, fiind marcat de conflictele ideologice și compromisurile
necesare reconcilierii atât cu Luther, cât și cu Zwingli.

Karlstadt a avut o viaţă destul de zbuciumată, găsindu-și liniștea,

într-un final, când a fost chemat, în 1534, la Basel, unde a activat ca
profesor de Vechiul Testament, ca rector și pastor al bisericii
Universităţii „Sfântul Petru“. A murit în timpul ciumei din 1541
ajutându-
i pe credincioșii din oraș, indiferent de confesiunea lor, ceea ce, din
nou, i-a atras criticile
unora dintre apropiaţi.

Andreas Karlstadt și Sabatul

Atunci când și-a publicat, în 1524, lucrarea referitoare la Sabat,
Karlstadt a reușit, se pare, să aducă mai multe întrebări decât
răspunsuri în lumea religioasă europeană. Chiar dacă au existat
totdeauna grupuri de creștini care păzeau aceeași zi de odihnă ca și
urmașii lui Moise sau Avraam, aceștia au fost, de cele mai multe ori,
asociaţi cu evreii și, aproape de fiecare dată, persecutaţi crunt.

Ziua de închinare nu fusese până atunci un subiect de dezbatere

între protestanţi și catolici. Cum a ajuns la această descoperire,
Karlstadt nu a mărturisit niciodată, dar putem bănui că ea s-a
conturat mai ales în urma dezbaterii de la Leipzig, dintre renumitul
profesor catolic Johann Eck și Andreas Karlstadt, cărora li s-a
alăturat Martin Luther (sosit mai târziu).

Dezbaterea a început în iunie 1519, între Karlstadt și Eck, pe

subiectul liberului-arbitru, dar se pare că memoria impresionantă și
stilul oratoric aproape perfect al lui Eck au înclinat balanţa în favoarea
sa, ceea ce l-a determinat pe Martin Luther să vină pe 4 iulie și să
:
 susţină personal cauza Reformei. Dacă până atunci Luther mai visa la
o posibilă reformare a catolicismului din interior și nu era convins că
trebuie să se rupă definitiv de biserica Romei, dezbaterea de la
Leipzig a despărţit pentru totdeauna drumurile Reformei și ale
catolicismului, Eck silindu-l pe reformator să se pronunţe în chestiuni
delicate, cum ar fi primatul papal, autoritatea conciliilor sau teologia
husită, și câștigând astfel argumente pentru ca Luther să fi e
excomunicat și învinuit de erezie.

Autoritatea supremă în chestiuni de dogmă era, pentru reformatorul

german, Biblia și numai Biblia, acesta lovind astfel în autoritatea
conciliilor bisericești, a părinţilor bisericești sau chiar a papei. Dr. Eck
nu cunoștea textul biblic la fel de bine ca Luther, dar l-a provocat pe
acesta să dovedească faptul că păzirea duminicii are și alte
argumente în afară de autoritatea infailibilă a bisericii și i-a cerut să
păzească sâmbăta, dacă vrea să fie credincios textului sacru până la
capăt[2]. Ideea nu era nouă, Toma d’Aquino afirmase următoarele în
Summa Theologica: „În Legea nouă, păzirea Zilei Domnului a înlocuit
păzirea Sabatului nu în virtutea unei porunci, ci prin hotărârea
bisericii și prin obiceiul creștinilor.“[3]

Chiar dacă nu aceasta a fost tema principală a dezbaterii, ea a lăsat

probabil urme adânci în mintea lui Karlstadt, care avea să-și publice,
în 1524, lucrarea despre Sabat și zilele rânduite de sărbătoare. Textul
era scris în limba germană și a fost republicat la Augsburg, Strasburg
și Konstanz, ceea ce arată că subiectul a fost destul de popular la
vremea aceea[4].

Cartea nu a fost o surpriză pentru cei care cunoșteau poziţia lui

Karlstadt faţă de rolul și importanţa Legii în viaţa creștină, iar, pe de
altă parte, nu trebuie considerată un tratat defi nitiv pe subiectul zilei
de închinare săptămânală, ci mai degrabă o provocare pentru cei
care doreau să ia în serios textul Scripturii și să se lase purtaţi
:
 dincolo de poziţiile de siguranţă exprimate de Luther și acceptate de
prinţii germani.

Nu îi putem pretinde reformatorului aceeași înţelegere exactă a

subiectului pe care o vor avea mai târziu anabaptiștii sabatarieni și
pentru care Oswalt Glait va plăti cu viaţa în 1546, dar nici nu îi putem
ignora contribuţia.

Karlstadt a legat organic ţinerea Sabatului de credinţa în Iisus

Christos, afirmând: „Cea mai directă cale de a păzi Sabatul este
printr-o înţelegere iubitoare a slavei îmbelșugate a lui Christos…
Christos este desăvârșirea Sabatului.“[5] Totuși contrastul dintre
teoria sa despre Sabat și obiceiurile din viaţa sa religioasă arată că,
pentru Karlstadt, „păzirea Sabatului era mai mult un ideal către care
să tinzi decât o condiţie a mântuirii prin Christos“[6].

Reacţii și consecinţe
Luther a reacţionat foarte dur la ideile publicate de Karlstadt despre
Lege și Sabat, afirmând că ele sunt o întoarcere spre legalism. Luther
considera că două dintre cele Zece Porunci aveau elemente legate
de prescripţiile ceremoniale – porunca despre imagini și cea despre
Sabat[7] –, astfel că, în concepţia sa, dacă voia cineva să păzească
poruncile, trebuia inclusiv să se circumcidă.

Totuși, la cinci ani de la publicarea lucrării lui Karlstadt în Moravia, un

grup de anabaptiști condus de Oswalt Glait a început să păzească
Sabatul. Nu există o legătură directă între cele două evenimente, dar
este foarte posibil ca ei să fi citit cartea lui Karlstadt, care era unul
dintre cei mai cunoscuţi autori ai vremii sale (scrierile lui au fost
depășite ca răspândire doar de cele ale lui Luther).

Karlstadt însuși nu va mai reveni în operele sale decât foarte rar la

subiectul Sabatului, acesta nefiind una dintre preocupările sale
:
 majore. Tema va fi însă dezvoltată indirect de anabaptiști, care nu
doar că vor vorbi despre Sabat, ci vor începe să îl și păzească, în
conformitate cu înţelegerea Scripturii, trecând de la ideea unei
discipline spirituale opţionale, cum era la Karlstadt, la aceea a unei
datorii morale.

Rememorarea acestui episod istoric arată încă o dată că, pentru

reformatori și generaţia lor, cea mai mare provocare a fost curajul de
a naviga pe marea necartografiată a credinţei și a schimbărilor, fără a
se opri atunci când ţărmul siguranţei dispărea de la orizont. Dacă
suntem sinceri, acest curaj rămâne și pentru noi marea provocare.
: