AUDIT ALFABETIC – 2010

1. Abordarile privind metodologia auditului statutar

Auditul statutar (legal) este singurul tip de audit reglementat la nivel european (Directiva a VIII-a) si prevãzut, de
regulã, prin legea companiilor si prin actele constitutive (statutele) acestora;
Denumirea simplã de "audit financiar" poate fi folositã pentru a desemna numeroase alte misiuni ca, de exemplu:
-auditul financiar al procedurilor informatizate de tinere a contabilitãtii;
-auditul financiar al operatiunilor de schimb pentru a verifica prezentarea regulamentarã a acestora în situatiile
financiare;
-auditul financiar al contabilizãrii cheltuielilor sociale pentru a verifica respectarea legislatiei sociale;
-auditul financiar asupra situatiei fiscale;
-auditul financiar asupra conturilor de clienti pentru a verifica dacã evaluarea creantelor îndoielnice s-a fãcut de o
manierã prudentã etc.
Din cele prezentate rezultã cã sintagma "audit financiar" este mult mai cuprinzãtoare decât cea de "audit
statutar".
Reglementarea europeanã (Directiva a VIII-a) si reglementãrile nationale se referã numai la auditul statutar, adicã
auditul asupra situatiilor financiare ale entitãtii.

Orice definitie a auditului statutar trebuie sã tinã cont de nevoile si asteptãrile utilizatorilor, în mãsura în care acestea
sunt rezonabile, precum si de capacitatea auditorului statutar de a rãspunde la aceste nevoi si asteptãri.
Nevoile si asteptãrile utilizatorilor pot fi considerate rezonabile, dacã:
. sarcinile au fost descrise de lege;
· existã persoane interesate care doresc sã plãteascã pentru serviciile respective;
· existã un auditor interesat sã ofere un serviciu (pentru un pret care reflectã, în special, nivelul de calificare,
dificultatea actiunii, numãrul de ore si riscul implicat) si are competenta sã o facã.
Publicul se asteaptã ca auditorul statutar sã joace un rol în protejarea intereselor sale, prin oferirea unei reasigurãri
referitoare la:
. acuratetea declaratiilor financiare;
· continuitatea exploatãrii si solvabilitatea firmei;
. existenta unor fraude;
· respectarea de cãtre firmã a obligatiilor sale legale;
· comportamentul responsabil al firmei fatã de problemele legate de mediu si problemele sociale.
Analiza modului în care nevoile si asteptãrile publicului sunt rezonabile conduce la urmãtoarele concluzii:
Acuratetea declaratiilor financiare
Toti utilizatorii informatiilor financiare se asteaptã ca un raport de audit necalificat (fãrã rezerve) sã garanteze
acuratetea declaratiilor financiare.
În aceastã asteptare existã douã conceptii inerente, gresite:
-prima, cã este posibil sã se pregãteascã rapoarte financiare, care sã aibã "acuratete";
-a doua, cã declaratiile financiare intrã în responsabilitatea auditorului.
În legãturã cu prima conceptie:
-este general acceptat, de cãtre cei care sunt bine informati, cã declaratiile financiare nu pot fi "exacte", în sensul cã
existã un singur set de cifre care pot exprima corect rezultatele operatiilor unei întreprinderi si situatia ei financiarã;
-optiunile posibile pentru abordarea contabilã a operatiunilor unei afaceri complexe si incertitudinile implicite în
luarea unei decizii la nivelul conducerii împiedicã orice încercare de a alcãtui un set de declaratii financiare pe care
toti utilizatorii informati sã le poatã considera drept exacte.

În Uniunea Europeanã, recunoasterea generalã a faptului cã nici un set de declaratii financiare nu poate fi absolut
"corect" este inclusã în cerinta ca aceste declaratii sã prezinte "o imagine adevãratã si corectã" - idee încorporatã în
Directivele europene.
Forta cerintei referitoare la corectitudine si adevãr - principiu predominant în Directivele contabile europene - constã
în aceea cã permite, în mod inevitabil, natura discutabilã a multor cifre contabile.

În legãturã cu cea de-a doua conceptie:

-conducerea întreprinderii se aflã în cea mai bunã pozitie sã cunoascã afacerile firmei, sã-i mentinã performantele si
sã se ocupe de conturi; ea este cea care hotãrãste asupra tratamentului contabil care urmeazã sã fie aplicat si
practicile de declarare adoptate în situatiile financiare; deci,conducerea poartã responsabilitatea modului în care au
fost întocmite situatiile financiare;

-auditorii au servicii foarte bine distinse în legãturã cu situatiile financiare; ei stabilesc dacã, dupã pãrerea lor,
rapoartele financiare au fost pregãtite în conformitate cu reglementãrile si dacã asigurã o imagine corectã si realã.

Pentru aceasta, auditorii trebuie sã fie independenti fatã de situatiile financiare respective: sã nu fi participat în vreun
fel la elaborarea lor (fie chiar si sub formã de consultanti) si sã fie separati de conducere (sã nu existe nici un fel de
legãturã).

3.2. Continuitatea exploatãrii, solvabilitatea firmei

Publicul se asteaptã ca raportul auditorului statutar sã garanteze soliditatea unei firme. Comentarii:
-Conturile anuale sunt pregãtite pe ideea cã firma îsi va pãstra continuitatea în exploatare. Conducerea are obligatia
sã adopte aceastã bazã, numai dacã este convinsã;
dacã nu, sã aplice reguli contabile diferite.
-Acceptarea bazei de continuitate în exploatare implicã solvabilitatea, respectiv, dacã la momentul întocmirii
bilantului pozitia firmei era de asa naturã încât sã-si poatã îndeplini responsabilitãtile asa cum era prevãzut.
-O întreprindere poate rãmâne activã, iar banii actionarilor si creditorilor pot fi salvati, dacã problemele au fost
identificate la timp.
-Conducerea nu poate garanta continuitatea soliditãtii financiare a firmei; de aceea, este rezonabil ca aceasta sã
declare public, dacã, în opinia ei, dat fiind mediul comercial în care opereazã firma, sunt disponibile resursele
financiare care îi permit sã-si pãstreze continuitate a cel putin 12 luni de la data adoptãrii situatiilor financiare.
-Auditorii trebuie sã sesizeze aspecte care ar ameninta continuitatea exploatãrii; raportul de audit trebuie sã continã
opinia auditorului asupra solvabilitãtii, în cazul în care situatiile financiare au fost elaborate pe baza continuitãtii în
exploatare.
-Auditorii trebuie sã fie atenti la modul în care prezintã public orice îndoialã, pe care ar putea sã o aibã, cu privire la
continuitate. Continuitatea unei firme depinde si de faptul cã lumea nu stie cã existã îndoieli în ceea ce priveste
statutul de continuitate al firmei respective (de exemplu, în cazul în care auditorul raporteazã cã firma îsi mentine
continuitatea, dacã banca va continua sã-i acorde credite, e posibil ca a doua zi banca sã nu-i mai dea credite;
cãderea unei bãnci).
-Auditorii trebuie sã testeze punctele de vedere ale conducerii cu privire la continuitate si solvabilitate.
Responsabilitatea conducerii este continuã, în timp ce opinia auditorului se bazeazã pe o situatie vãzutã la un
moment dat.

3.3. Existenta unei fraude

Auditul a fost asociat, aproape întotdeauna, cu detectarea unei fraude. Trebuie fãcute urmãtoarele remarci:
-Managerii, conducerea sunt cei care au prima si cea mai mare responsabilitate în detectarea fraudelor, neregulilor si
erorilor, ca parte a rolului de conducere pe care îl au.
-Responsabilitatea auditorului este sã planifice, sã desfãsoare si sã evalueze activitatea de audit, astfel încât sã poatã
spera, în mod rezonabil, sã fie depistate declaratiile incorecte din conturi si dacã acestea au fost cauzate de fraudã,
erori sau alte nereguli.
-Dificultatea în care se gãsesc auditorii este legatã de faptul cã trebuie sã ia o decizie care se bazeazã, mai degrabã,
pe o suspiciune de fraudã decât pe fapte dovedite; dacã raporteazã bãnuielile unui tert si ulterior nu sunt capabili sã
stabileascã dovezi clare de fraudã, sunt pasibili de actionare înjustitie. De aceea, auditorul poate avea nevoie de o
consiliere legalã înainte de a lua decizia, dacã problema respectivã trebuie sã fie raportatã unei autoritãti în interesul
public. '
-Nu pot fi invocate regulile de confidentialitate în cazul fraudelor.

Directiva 95/26/EC, adoptatã în iunie 1995, aratã cã auditorul statutar al unei întreprinderi "are datoria sã raporteze
cu promptitudine autoritãtilor competente orice fapt sau decizie referitoare la întreprinderea respectivã, care este
posibil sã:
· constituie o încãlcare gravã a legilor;
· afecteze continuitatea functionãrii';
· conducã la refuzul de a face certificarea conturilor sau la exprimarea de rezerve".
Auditorii statutari trebuie sã ofere siguranta cã rapoartele financiare reflectã efectul fraudei si cã sunt declarate toate
detaliile necesare.
În concluzie, publicul se asteaptã ca posibilitãtile de fraudã sã fie minimalizate. Conducerea trebuie sã ia mãsuri de
organizare si mentinere a sistemelor de control intern care sã micsoreze sansele de fraudã. Auditorii statutari trebuie
sã confirme in rapo~tul de audit cã existã astfel de control intern si sã spunã dacã el functioneazã.

3.4. Respectarea de cãtre firmã a obligatiilor legale

Este unanim împãrtãsitã ideea cã este de datoria auditorului sã depisteze încãlcãri ale legii companiilor sau ale
statutului; în acelasi timp, nu se poate pretinde auditorului sã raporteze aspecte care nu tin de competenta sa.
Conducerea firmei trebuie sã-si asume responsabilitatea pentru elaborarea si mentinerea sistemelor de control intern
care permit, printre altele, minimalizarea sanselor de comitere a încãIcãrii legilor prin prevenirea sau depistarea la
timp a acestora;auditorul trebuie sã confirme în raportul sãu cã existã si functioneazã astfel de sisteme.
Conducerea firmei trebuie sã asigure cã rapoartele financiare reflectã implicatiile financiare ale actelor ilegale
detectate (dacã se apreciazã a fi importante); auditorul trebuie sã confirme aceste lucru.

3.5. Comportamentul responsabil fatã de problemele sociale si de mediu

Se asteaptã de la auditor sã se pronunte cu privire la comportamentul social si de mediu al firmei (respectarea

mediului fizic, practicilor de ocupare a locurilor de muncã, sanctiuni comerciale, politici de dezvoltare etc.).
Se poate pune întrebarea dacã auditorul statutar are calificarea si experienta necesare sau este nevoie de experti în
domeniu.
Desi nu este corect sã se pretindã unui auditor statutar sã emitã judecãti în probleme ce nu intrã în sfera lui de
competentã, se poate argumenta cã ei trebuie sã accepte ca responsabilitãtile lor sã creascã o datã cu asteptãrile
publicului.

3.6;. Distinctia audit statutar (legal), audit contractual

Ceea ce caracterizează un auditor statutar (legal) de auditul contractual se referă la:

a) Numirea auditorului statutar (legal) se face de catre adunarea generala a actionarilor sau asociatilor. Aceasta
înseamnă că auditorul statutar este numit de către deținătorii de capital ai societății; într-un anumit fel
înseamnă că auditorul statutar este în serviciul acționarilor cărora le aduce o securitate relativă asupra
situațiilor financiare ale societăților lor;
b) Orice auditor statutar este manadatat, de regulă, pentru o durată de 5 – 7 ani; rezultă că misiunea de audit de
bază este o misiune plurianuală, ceea ce permite auditorului să progreseze în cunoașterea întreprinderii și să
abordeze în mod privilegiat anumite aspecte specifice;
c) Auditorul statutar emite în toate cazurile un raport de audit care are un conținut strict normat, el neputând să
inventeze un alt mod de raportare;
d) Auditorul statutar ii este specifică o anumită conduită deontologică precis stabilită prin codul etic;
e) Misiunea de audit statutar are un caracter permanent, ceea ce înseamnă că auditorul poate face controale în
societăți în orice moment al exercițiului; în practică, însă, el se rezumă la 2 sau 3 intervenții principale din
rațiuni de buget și pentru a nu perturba activitatea întreprinderii și anume: intervenții pentru analiza și
 evaluarea controlului intern, pentru inspecția fizică (inventariere) și pentru revizia situațiilor financiare;
pentru societăților cotate mai există o intervenție asupra situațiilor financiare semestriale;
f) Auditul statutar se efectuează numai prin sondaj și deci nu are loc o validare exhaustivă a tratamentului
contabil al tranzacțiilor și fluxurilor exercițiului;
g) Auditorul statutar nu poate avea imixtiuni în gestiunea societății; el păstrează o anumită distanță și nu poate
da sfaturi sau efectua lucrări care presupun substituirea conducătorilor întreprinderii client.

Auditul contractual se realizează la cererea unui client și nu în realizarea unei obligații legale; obiectivele
auditului sunt stabilite prin contract în funcție de așteptările clientului și pot fi foarte diferite de la un audit la
altul. Ex: un tert doreste să ia o participație într-o întreprindere; o societate mamă solicită un audit la o filială,
etc.

2. Acceptarea mandatului si contractarea lucrarilor de audit

La acceptarea unui mandat auditorul trebuie să aprecieze posibilitatea de a îndeplini misiunea şi să ţină seama de
unele reguli deontologice şi profesionale.
Fundamentarea deciziei de acceptare a misiunii se face prin următoarele acţiuni:
– cunoaşterea globală a intreprinderii;
– aprecieri cu privire la independenţă şi la absenţa incompatibilităţilor;
– competenţa raportată la specificul intreprinderii;
– decizia de acceptare a mandatului;
– respectarea altor obligaţii profesionale;
– întocmirea unei fişe de acceptare a mandatului.
Auditorul trebuie să obţină elemente care să-i permită aprecierea riscurilor importante. El trebuie să observe:
– control intern ineficient sau cu carenţe mari;
– contabilitate neţinută corect şi la timp;
– atitudinea conducătorilor faţă de respectarea legii şi a organelor de control;
– personal incompetent;
– rotaţia cadrelor prea mare şi anormală;
– dezechilibre financiare, pierderi mari, activităţi în declin;
– riscuri fiscale;
– conflicte sociale;
– riscuri juridice;
– independenţa exerciţiilor nerespectată;
– situaţii conflictuale între conducători – acţionari;
– cazuri de limitare a controlului;
– onorarii insuficiente.
Existenţa riscurilor nu presupune că auditorul refuză mandatul. Acesta este acceptat în cunoştinţă de cauză şi se pot
lua toate măsurile în consecinţă.
Orice mandat nou trebuie examinat în raport cu regulile de independenţă şi de incompatibilitate fixate prin normele
interne ale profesionistului:
– auditorul se asigură că nu există deja o activitate remunerată din partea intreprinderii;
– analizează situaţia sa şi a membrilor de familie în legătură cu eventualele interese.
O misiune nu se acceptă dacă nu există competenţă în domeniul respective.
Auditorul trebuie să contacteze fostul auditor în cazul în care acesta a refuzat reînnoirea mandatului (nerespectarea
normelor legale, stabilirea onorariilor etc.).
După analiza factorilor de risc auditorul poate decide să:
- acceptă un mandat fără riscuri aparente;
- acceptă mandatul şi ia măsuri speciale de supraveghere;
- refuză mandatul.
Elemente de bază ale contractului:
– normele de lucru: - se menţionează intervenţiile ce urmează a fi efectuate de auditor şi
termenele la care au loc;
- cunoaşterea intreprinderii;
- aprecierea procedurilor de control intern;
- asistenţă la efectuarea inventarelor fizice;
- controlul conturilor şi al documentelor de sinteză.
– termen de depunere rapoarte;
– onorariile – în funcţie de timpul necesar pentru efectuarea lucrării, nivelul de
responsabilitate şi calificarea profesională.

3. Care sunt elementele de baza ale controlului intern al unei entitati?

1. Existenţa unui plan de organizare:
- definirea cât mai precisă a sarcinilor (fiecare trebuie să ştie ce trebuie să facă);
- definirea limitelor de competenţă şi a răspunderilor (stabilirea unei ierarhii indiscutabile);
- circulaţia informaţiilor (elaborarea circuitului documentaţiei pentru a exclude neglijenţa şi fantezia);
2. Competenţa şi integritatea personalului de conducere (deciziile conducerii se răsfrâng asupra
compartimentului);
3. Existenţa unei documentaţii satisfăcătoare
- producerea informaţiei – un manual de proceduri;
- arhivarea informaţiei – element esenţial care condiţionează controalele ulterioare.

4. Care sunt normele de referinta in auditul situatiilor financiare?

În auditul situatiilor financiare ale unei entitãti sunt folosite douã categorii de norme de referintã: norme contabile si
norme de audit.
1. Norme contabile: - sunt emise de autoritatea prevăzută de lege (Ministerul Finanţelor);
- sunt comune tuturor celor care stabilesc, controlează şi utilizează conturile.
2. Norme de audit financiar: - ansamblu de reguli stabilite de autoritatea profesională;
- auditorul trebuie să le respecte în exercitarea misiunii;
- permit terţilor să aibă asigurarea că opinia auditorului va fi emisă după criterii
de calitate unitare;
- se împart în:
A. Norme profesionale de lucru;
B. Norme de raportare a opiniilor (Raportul de audit);
C. Norme generale de comportament profesional.

5. Care sunt principalele misiuni speciale si misiuni conexe ale profesionistilor contabili?
Auditorul prestează servicii de audit (audit statutar al situatiilor financiare integrale sau misiuni speciale de audit) si
servicii conexe.
Misiunile speciale de audit se refera la:
 Un set complet de situaţii financiare întocmite în concordanţă cu o altă bază exhaustivă de raportare
contabilă (ex. Baza de impozitare contabilă pentru un set de situaţii financiare care însoţeşte fişa de
impozit pe venit a unei societăţi; Baza contabilă a încasărilor şi plăţilor în numerar pentru informaţii de
 flux de trezorerie pe care o societate comercială le poate avea de întocmit la cererea creditorilor;
Prevederile de raportare financiară ale unei agenţii guvernamentale de reglementare pentru un set de
situaţii financiare întocmit pentru cerinţe de raportare.
 O componentă a unui set complet de situaţii financiare cu scop special sau cu scop general, precum o
singură situaţie financiară, conturi specificate, elemente ale conturilor sau elemente ale unei situaţii
financiare;
 Conformitatea cu contractele.
 Situaţii financiare simplificate
Misiunile conexe se referă la:
- misiuni de examene limitate;
- examene pe bază de proceduri convenite;
- măsuri de compilare a informațiilor financiar – contabile.

Examenul limitat – urmărește concluzionare de către auditor – pe bază de proceduri care nu presupun punerea în
lucru a tuturor diligențelor pe care le-ar presupune un audit – că nu a fost descoperit niciun fapt de importanță
semnificativă care l-ar face să aprecieze că situațiile financiare nu au fost stabilite în toate aspectele semnificative
conform unei referințe contabile identificate.
- nu include evaluarea sistemului contabil și de control intern, controlul conturilor, confirmarea de
solduri ale terților, observarea și inspecția care sunt proceduri specifice auditului.
- oferă o asigurare moderată că informațiile un sunt viciate de animalii semnificative (auditul o
asigurarea ridicată, dar un absolută).
- opinia se exprimă sub forma unei asigurari negative, adică un au fost constatate fapte în
neconformitate cu criteriile corespunzătoare acestei examinări.

Misiuni de proceduri convenite – auditorul nu exprimă nicio asigurare;

- se întocmește un raport simplu asupra faptelor constatate și utilizatorii raportului
sunt cei care evaluează procedurile puse în lucru și constatările făcute de auditor și trag propriile concluzii din
lucrările auditorului. Raportul se adresează exclusiv părților care au convenit procedurile de pus în lucru, căci terții,
care ar putea ignora motivul alegerii acestor proceduri, riscă să interpreteze eronat rezultatele.

Misiuni de compilare - nu se exprimă nicio asigurare;

- profesionistul întocmește conturi sau situații financiare;
- utilizatorii informațiilor au încredere în cunoștiințele și competențele profesionistului
contabil.

6. Care sunt principalele obiective ale controlului intern?

Obiectivele controlului intern rezultă din următoarea definitie:
Controlul intern este planul de organizare şi ansamblul coordonat al tuturor măsurilor adoptate în interiorul
intreprinderii pentru - a proteja valorile active;
- a promova eficacitatea exploatării;
- a asigura responsabilitatea dispoziţiilor administraţiei;
- a asigura fidelitatea şi exactitatea informaţiei contabile.

7. Care sunt principalele obiective ale controlului intern al unei entitati?

Obiectivele controlului intern rezultă din următoarea definiție:
Controlul intern este planul de organizare şi ansamblul coordonat al tuturor măsurilor adoptate în interiorul
intreprinderii pentru - a proteja valorile active;
- a promova eficacitatea exploatării;
- a asigura responsabilitatea dispoziţiilor administraţiei;
- a asigura fidelitatea şi exactitatea informaţiei contabile.
 8. Ce este auditul financiar?

Întreprinderile mari sau mici trebuie sã recurgã la serviciile auditorilor sau expertilor contabili fãrã sã stie
întotdeauna cine sunt, ce sunt si ce fac acesti profesionisti contabili. Vocabularul oficial ajutã prea putin la
întelegerea celui care intrã în aceastã adevãratã junglã a auditurilor. Uniunea Europeanã nu cunoaste decât
denumirea de controlor legal, dar acesta se cheamã comisar de conturi în Franta, comisar-revizor în Belgia, auditor
statutar în Regatul Unit etc.
A audita a avut initial semnificatia de a verifica situatiile financiare ale unei întreprinderi; azi, a audita poate avea în
plus semnificatia studierii unei întreprinderi pentru a-i aprecia procesele, tranzactiile si situatiile financiare (audit
financiar), pentru a-i ameliora performantele (audit operational) sau pentru a face o judecatã asupra gestiunii (audit
de gestiune). Atunci se pune întrebarea:
care este adevãratul audit? Cine este adevãratul auditor? Este imposibil de a da azi un rãspuns convingãtor, cu
exceptia unui singur tip de audit pentru care existã texte oficiale si o directivã europeanã: auditul legal, cunoscut si
sub denumirea de control legal sau de audit statutar; cele trei denumiri având aceleasi semnificatii:
-caracterul legal, care rezultã din aceea cã este singurul tip de audit reglementat la nivel european (Directiva a VIII-
a) si prevãzut, de regulã, prin legea companiilor si prin actele constitutive (statutele) acestora;
-statutul de independentã al persoanelor care realizeazã aceste misiuni de audit si autonomia organismului din care
face parte auditorul.
Atunci ce semnificatie are "auditul financiar"? Dacã este vorba de "audit financiar care conduce la certificarea
situatiilor financiare", fãrã nici o îndoialã este vorba de o parte din auditul legal, controlul legal sau auditul statutar.
Denumirea simplã de "audit financiar" poate fi folositã pentru a desemna numeroase alte misiuni ca, de exemplu:
-auditul financiar al procedurilor informatizate de tinere a contabilitãtii;
-auditul financiar al operatiunilor de schimb pentru a verifica prezentarea regulamentarã a acestora în situatiile
financiare;
-auditul financiar al contabilizãrii cheltuielilor sociale pentru a verifica respectarea legislatiei sociale;
-auditul financiar asupra situatiei fiscale;
-auditul financiar asupra conturilor de clienti pentru a verifica dacã evaluarea creantelor îndoielnice s-a fãcut de o
manierã prudentã etc.
Altfel spus, orice analizã, orice control, orice verificare si orice studiu asupra unei sectiuni sau a unei pãrti din
contabilitate sau din situatiile financiare ale unei entitãti poate fi calificatã ca "audit financiar".
O misiune de audit financiar poate fi prealabilã unei misiuni de audit operational sau unei misiuni de audit de
gestiune.
Din cele prezentate rezultã cã sintagma "audit financiar" este mult mai cuprinzãtoare decât cea de "audit statutar".
Reglementarea europeanã (Directiva a VIII-a) si reglementãrile nationale se referã numai la auditul statutar, adicã
auditul asupra situatiilor financiare ale entitãtii. Din acest punct de vedere, considerãm cã folosirea sintagmei "audit
financiar" în legislatia româneascã în vigoare în locul celei de "audit statutar" folositã în legislatia europeanã este de
naturã a crea confuzii.

9. Ce este riscul de nedetectare?

Riscul de nedescoperire constã în faptul cã controalele declansate de auditori nu reusesc sã descopere o eroare
semnificativã în soldul unui cont sau într-o categorie de operatiuni, izolatã sau împreunã cu alte solduri sau categorii
de operatiuni.
Nivelul riscului de nedetectare depinde de controalele proprii ale auditorului; riscul de nedetectare nu poate fi
eliminat în totalitate, oricare ar fi tehnicile si procedurile folosite de auditor.

10. Ce este riscul inerent?

Riscul inerent constã în posibilitatea ca soldul unui cont sau cã o categorie de operatiuni sã comporte erori
semnificative, izolate sau împreunã cu erorile din alte conturi sau categorii de operatiuni, datoritã unui control intern
insuficient.
Pentru a evalua riscul inerent, auditorul recurge la judecãti profesionale bazate pe evaluarea unor factori ca:
- experienta si cunostintele cadrelor de conducere, eventualele schimbãri intervenite în cursul exercitiului la nivelul
conducerii;
- presiuni exercitate asupra conducerii si alte împrejurãri de naturã a incita la prezentarea unor situatii financiare
inexacte (numãr mare de întreprinderi falite în sectorul de activitate);
- natura activitãtilor desfãsurate de întreprindere (uzura moralã a tehnologiei, echipamentelor, produselor si
serviciilor, structuri neadecvate);
- factori influentând sectorul din care face parte întreprinderea: conditii economice si concurenti ale, inovatii
tehnologice, evolutia cererii si practicile contabile;
- situatii financiare care pot sã continã anomalii: conturi continând ajustãri privind exercitiile anterioare sau estimãri;
- vulnerabilitatea activelor la pierderi sau deturnãri;
- înregistrarea unor operatiuni neobisnuite si complexe, mai ales la sfârsitul exercitiului.

11. Ce este riscul legat de control?

Riscul legat de control - constã în faptul cã o eroare semnificativã în cont sau într-o categorie de operatiuni, izolatã
sau împreunã cu alte solduri de cont sau categorii de operatiuni, nu este nici prevenitã, nici descoperitã si corectatã
prin sistemul contabil si de control intern utilizate.
Riscul legat de control nu poate fi în întregime eliminat, având în vedere limitele inerente oricãrui sistem contabil si
de control intern.
În general, auditorul fixeazã un nivel ridicat al riscului legat de control, atunci când:
-sistemele contabile si de control intern nu sunt aplicate corect;
-sistemul contabil si de control intern al întreprinderii sunt considerate ca insuficiente.
Când evaluarea riscului legat de control se face la un nivel redus, auditorul va trebui sã documenteze elementele pe
care se sprijinã în concluziile sale.

12. Ce este si cum se determina pragul de semnificatie ?

Definiţie: În general, prin prag de semnificatie se întelege nivelul, mãrimea unei sume peste care auditorul considerã
cã o eroare, o inexactitate sau o omisiune poate afecta regularitatea si sinceritatea situatiilor financiare, cât si
imaginea fidelã a rezultatului, a situatiei financiare si a patrimoniului întreprinderii.
Definirea pragului de semnificatie permite auditorului încã de la începutul activitãtii (misiunii) sale sã aprecieze mai
bine sistemele si conturile susceptibile sã continã erori sau inexactitãti semnificative, iar la sfârsitul misiunii sã
aprecieze dacã anomaliile pe care le-a descoperit trebuie sã fie corectate în cadrul exercitiu lui, în scopul de a putea
emite o opinie fãrã rezerve.
Cum se determină: Pentru determinarea pragului de semnificatie pot fi utilizate diferite elemente de referintã:
capitalurile proprii, rezultatul net, cifra de afaceri etc. Există o metodã analiticã de calcul si estimare a pragului de
semnificatie în cadrul căreia se disting douã faze si 5 etape. Ea se bazează pe analiza domeniilor semnificative.
Faza de planificare a profunzimii testelor cu douã etape:
a. Fixarea valorii preliminare a pragului de semnificatie;
b. Repartizarea valorii preliminare a pragului de semnificatie.
Faza de evaluare a rezultatelor, în care se disting trei etape:
c. Estimarea valorii totale a prezentãri lor eronate din segment;
d. Estimarea valorii cumulate (combinate) a prezentãrilor eronate;
e. Compararea estimãrii valorii cumulate cu valoarea preliminarã sau revizuitã a pragului de semnificatie.

13. Ce sunt si ce rol au normele contabile ?

Normele (standarde) contabile sunt stabilite de organismele de reglementare din domeniul contabilitãtii care sunt, de
regulã, organisme de interes public, autonome.
Normele contabile sunt comune si obligatorii pentru toti cei care stabilesc, controleazã si utilizeazã situatiile
financiare. Entitãtile care au obligatia de a stabili situatii financiare sunt cele prevãzute la art. 1 din Legea
Contabilitãtii. Cei care controleazã sunt prevãzuti prin legislatia fiecãrei tãri (auditori, cenzori) si au ca referintã În
activitatea lor normele contabile.
Situatiile financiare sunt destinate sã satisfacã nevoile comune de informatii ale unei game largi de utilizatori. Pentru
multi utilizatori aceste situatii financiare constituie singura sursã de informatii complementare care sã le satisfacã
nevoile.
Aceste situatii financiare trebuie sã fie stabilite potrivit uneia sau mai multora din referintele urmãtoare:
standarde internationale de raportare financiarã;
standarde sau norme contabile nationale;
alte referinte contabile bine precizate si recunoscute, aplicate pentru elaborarea si prezentarea situatiilor financiare.
Normele contabile internationale sunt stabilite de IASCF (Fundatia Comitetului pentru Standarde Internationale de
Contabilitate) si sunt denumite generic Standardele Internationale de Raportare Financiarã (IFRS) care cuprind:
-Standardele Internationale de Raportare Financiarã emise de IASB (IFRS);
-Standardele Internationale de Contabilitate (lAS);
-Standardele de interpretare emise de SIC sau IFRIC;
-Alte documente emise de IASB, SIC sau IFRIC.

14. Ce sunt si ce rol joaca normele de audit?

Normele (standardele) de audit reprezintã un ansamblu de reguli definite de o autoritate profesionalã la care se referã
auditorul pentru calificarea muncii sale. Acestea pot fi:
-Standardele Internationale de Audit (ISA), Practicile Internationale de Audit (IAPS), Standardele Internationale
privind Angajamentele de Revizuire (ISRE), Standardele Internationale privind Angajamentele de Asigurare (ISAE),
Standardele Internationale pentru Misiuni Conexe (ISRS) emise de Consiliul pentru Standarde de Audit si Asigurãri
(IAASB) din cadrul Federatiei Internationale a Contabililor (IFAC);
-norme nationale emise de un organism profesional recunoscut ca fiind autoritate în domeniu.
Normele de audit permit tertilor sã aibã asigurarea cã opinia auditorului va fi emisã în functie de criterii de calitate
omogene; ele permit însã si auditorului sã defineascã scopurile pe care le are de atins prin punerea în lucru a celor
mai potrivite tehnici.
Normele de audit se clasificã în trei categorii, acoperind întreaga activitate a auditorului:
norme profesionale de lucru;
norme de raportare;
norme generale de comportament.

15. Conceptul de independenta in audit

În cazul unei misiunilor de audit membrii auditorii trebuie să fie independenţi faţă de clienţii de asigurare.
Independenţa implică:
Independenţa de spirit (de drept).
Starea de spirit care permite emiterea unei concluzii fără a fi afectat de influenţe care compromit raţionamentul
profesional şi care permit unei persoane să acţioneze cu integritate, să exercite obiectivitate şi scepticism
profesional.
Independenţa în aparenţă (de fapt).
Evitarea faptelor şi a situaţiilor care sunt atât de semnificative încât o terţă parte informată şi rezonabilă, care
cunoaşte toate informaţiile relevante, inclusiv măsurile de protecţie aplicate, ar concluziona în mod rezonabil că
integritatea, obiectivitatea sau scepticismul profesional al firmei sau al unui membru al echipei de asigurare au fost
compromise.
Natura ameninţărilor la adresa independenţei şi măsurile de protecţie aplicabile necesare pentru a elimina
ameninţările sau pentru a le aduce la un nivel acceptabil diferă în funcţie de caracteristicile misiunii: dacă este o
misiune de audit al situaţiilor financiare sau un alt tip de misiune de asigurare ; şi în acest caz din urmă, scopul,
informaţiile privind subiectul cheie şi utilizatorii ţintă ai raportului. O firmă ar trebui, prin urmare, să evalueze
circumstanţele relevante, natura misiunii şi ameninţările la adresa independenţei atunci când decide dacă este potrivit
sau nu să accepte sau să continue o misiune, precum şi natura măsurilor de protecţie necesare şi dacă o anumită
persoană ar trebui să fie membră a echipei deaudit.
Misiunile de audit al situaţiilor financiare sunt relevante pentru o gamă largă de utilizatori identificaţi; în consecinţă,
pe lângă independenţa de drept, independenţa de fapt este de o deosebită importanţă. În consecinţă, clienţii de audit
al situaţiilor financiare, membrii echipei şi firma trebuie să fie independenţi faţă de clientul de audit al situaţiilor
financiare . Astfel de cerinţe de independenţă includ interdicţii privind anumite relaţii dintre membrii echipei şi
directori, funcţionari şi angajaţi ai clientului care se află în poziţia de a exercita influenţă directă şi semnificativă
asupra informaţiilor din subiectul în cauză (situaţiile financiare). De asemenea, ar trebui să se ia în consideraţie dacă
ameninţările la independenţă sunt create de relaţii cu angajaţii clientului aflaţi în poziţia de a exercita influenţă
directă şi semnificativă asupra subiectului în cauză (poziţia financiară, performanţă financiară şi fluxurile de
trezorerie).
Evaluarea ameninţărilor la adresa independenţei şi activităţile ulterioare trebuie să fie susţinute de probele obţinute
înainte de acceptarea misiunii şi în timpul desfăşurării acesteia.
Pentru evaluarea independenţei se fac referiri la ameninţări semnificative şi la cele clar nesemnificative. O problemă
ar trebui să fie considerată ca fiind în mod clar nesemnificativă numai dacă se ajunge la concluzia că este atât
comună, cât şi lipsită de consecinţe.
Atunci când se identifică ameninţări care nu sunt în mod clar nesemnificative, iar firma decide să accepte sau să
continue misiunea de audit, decizia ar trebui să fie documentată. Documentaţia ar trebui să includă o descriere a
ameninţărilor identificate şi a măsurilor de protecţie aplicate pentru eliminarea sau reducerea ameninţărilor la un
nivel acceptabil.
În cazul auditului situaţiilor financiare ale entităţilor cotate, firma trebuie să comunice oral şi în scris, cel puţin
anual, toate relaţiile şi alte aspecte dintre firmă şi clientul de audit al situaţiilor financiare pe care firma, utilizând
raţionamentul profesional, le poate considera ca afectând independenţa .
Problemele care vor fi comunicate variază în funcţie de fiecare circumstanţă în parte şi ar trebui să fie stabilite de
către firmă , dar în general, ar trebui să trateze aspectele importante identificate în această secţiune.

16. Confirmarea externa (directa)

Este o procedurã care constã în a cere unui tert având legãturi de afaceri cu întreprinderea verificatã, sã confirme
direct auditorului informatiile privind existenta operatiilor, a soldurilor etc. Auditorul are latitudinea de a determina
conditiile si întinderea acestei proceduri.
Procedura se demareazã cu acordul conducerii întreprinderii supusã controlului; dacã aceasta nu se aratã favorabilã
pentru o astfel de procedurã, auditorul se poate gãsi în una din urmãtoarele douã situatii:
-sau considerã cã tehnicile compensatorii de control îi aduc elemente suficiente de probã;
-sau considerã cã alte controale nu-l conduc la elemente probante fatã de limitele impuse de conducerea
întreprinderii, care va suporta consecintele necesare cu privire la certificare.
Standardul International de Audit (ISA) nr. 505 defineste principalele cazuri în care auditorul are obligatia sã
procedeze la folosirea tehnicii confirmãrii directe:
-confirmarea unor cauze în baza cãrora s-au realizat unele tranzactii;
-confirmarea de cãtre bãnci a soldurilor conturilor si alte informatii considerate necesare;
-confirmarea conturilor de clienti si debitori;
-confirmarea stocurilor în depozite vamale, în consignatie si alte stocuri la terti;
-valori mobiliare cumpãrate prin intermediari financiari;
-împrumuturi de la terti;
-confirmarea soldurilor costurilor de furnizori si creditori.
Confirmarea poate sã fie pozitivã. atunci când tertul solicitat îsi exprimã acordul asupra informatiei primitã sau
furnizeazã chiar el informatia, sau negativã. atunci când tertului solicitat i se cere sã nu rãspundã decât în cazul în
care nu este de acord cu informatia care i s-a prezentat.
Auditorul trebuie sã ia în consideratie orice fapt de naturã sã punã în discutie fiabilitatea rãspunsului obtinut la
cererea de confirmare externã (directã).
Procedurile si principiile fundamentale, precum si modalitãtile lor de aplicare, în legãturã cu utilizarea de cãtre
auditor a procedurii confirmãrii externe (directe) ca mijloc de obtinere a elementelor probante, sunt reglementate
prin Standardul International de Audit (ISA) nr. 505, aplicabil începând cu auditul situatiilor financiare ale anului
2001.

17. Controlul de calitate in audit

 Scopul controlului de calitate îl reprezintă analiza modului de organizare şi funcţionare a unui cabinet şi
aprecierea modului de aplicare în cadrul cabinetului a standardelor internaţionale şi a normelor emise de organismele
profesionale.
Obiectivele urmărite prin controlul de calitate sunt:
- să ofere publicului o bună percepţie despre calitatea serviciilor;
- să armonizeze comportamentele individuale ale membrilor;
- să contribuie la buna organizare a cabinetelor şi la perfecţionarea metodelor de lucru;
- să aprecieze modul de aplicare a regulilor şi normelor profesionale;
- să dezvolte solidaritatea în rândul profesiei (prin favorizarea contactelor între colegi), apropierea şi
respectul profesioniştilor faţă de organismul profesional.
Principiile fundamentale care stau la baza organizării controlului de calitate sunt: universalitatea,
confidenţialitatea, colegialitatea, adaptabilitatea şi armonizarea.
Activitatea de control al calităţii la nivelul organismului profesional poate fi organizată şi exercitată prin următoarele
2 metode :
- controale colegiale;
- controale prin personal angajat.
În primul caz, membrii activi ai profesiei sunt desemnaţi să efectuează controlul la colegi.
În al doilea caz, sunt angajate de o organizaţie profesională sau o autoritate de reglementare, care girează sistemul de
control, persoane care efectuează controlul de calitate.
Controlul de calitate are două componente:
- controlul structural, care are ca obiectiv general cunoaşterea cabinetului de audit;
- controlul tehnic, care urmăreşte aprecierea modului de aplicare de către cabinetul de audit a normelor
profesionale; el se realizează prin sondaj şi se efectuează asupra dosarelor de lucru ale cabinetului.

În ambele forme trebuie asigurată calitatea controlorilor şi obiectivitatea lor.

Regulile aplicabile se referă la:
- cine poate fi controlat;
- selectarea auditorilor astfel încât la finele unei perioade toţi auditorii să fie controlaţi;
- efectuarea controlului la cât mai multe birouri ale societăţii de audit;
- perioada controlată, care nu poate depăşi 6 ani (10 ani la societăţile mici, la care nu s-au constatat
deficienţe);
- misiunile de verificare a situaţiilor financiare încredinţate cabinetelor respective, dar şi sistemul de
control intern din cadrul cabinetului;
- elementele pe care se sprijină controlorul în aprecierea activităţii cabinetului verificat: calitatea
elementelor probante, respectarea normelor de audit, respectarea normelor deontologice (mai ales
independenţa), calitatea rapoartelor;
- supravegherea publică a profesiei (prin reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice);
- aplicarea sancţiunilor disciplinare;
- confidenţialitate;
- experienţa şi formarea continuă a controlorilor de calitate;
- independenţa şi obiectivitatea controlorului de calitate.
- Continutul raportului de audit
Raportul de audit trebuie sã continã:
-relatia contractualã de executare a misiunii de audit;
-observatiile reiesite din diverse verificãri;
-informatiile a cãror mentiune în raport este prevãzutã expres de lege;
-oferirea garantiei pentru actionari si terti cã un personal calificat a obtinut asigurarea cã situatiile financiare
oferã o imagine fidelã, clarã si completã pozitiei financiare, performantelor si situatiei financiare generale a
întreprinderii;
-mentiune a cã situatiile financiare auditate sunt anexate la raportul de audit.
Din raportul de audit trebuie sã rezulte în mod clar:
 -mentionarea responsabilitãtilor pentru auditor si pentru conducerea întreprinderii;
-descrierea obiectivelor si natura misiunii de audit;
-situatiile care fac sã aparã incertitudini;
-natura si locul observatiilor în raport.

18. Dati definitia auditului in general si identificati elementele fundamentale ala acesteia.

Prin audit, în general, se întelege examinarea profesionalã a unei informatii în vederea exprimãrii unei opinii
responsabile si independente prin raportarea la un criteriu (standard, normã) de calitate.
Obiectivul oricãrui tip de audit îl constituie îmbunãtãtirea utilizãrii informatiei.
Elementele principale care definesc auditul, în general:
-examinarea unei informatii trebuie sã fie exclusiv o examinare profesionalã;
-scopul examinãrii unei informatii este acela de a exprima o opinie asupra acesteia;
-opinia exprimatã asupra unei informatii trebuie sã fie responsabilã si independentã, ceea ce presupune cã persoana
care face aceastã examinare are anumite responsabilitãti pentru activitatea sa si trebuie sã fie o persoanã
independenta;
-examinarea trebuie sa se faca dupa reguli dinainte stabilite cuprinse intr-un standard, norma legala ori profesionala
care constituie criteriu de calitate.

19. Dati defintia auditului statutar si identificati elementele fundamentale ale acesteia

Prin audit statutar se întelege examinarea efectuatã de un profesionist contabil competent si independent asupra
situatiilor financiare ale unei entitãti în vederea exprimãrii unei opinii motivate asupra imaginii fidele, clare si
complete a pozitiei si situatiei financiare precum si a rezultatelor (performantelor) obtinute de aceasta.
Altfel spus, auditul statutar este auditul financiar efectuat de auditori statutari care examineazã (verificã) si certificã
în totalitatea lor situatiile financiare, potrivit normelor de audit, inclusiv activitãti si operatii specifice întreprinderii
auditate, în virtutea unor dispozitii legale (legea contabilitãtii, legea societãtilor comerciale, legea pietelor de capital
etc.), ca urmare a mandatului primit din partea proprietarilor întreprinderii (actionari, asociati).
Elementele de bazã ale conceptului de audit statutar sunt:
-profesionistul competent si independent care poate fi o persoanã fizicã sau o persoanã juridicã;
-obiectul examinãrii efectuatã de profesionistul contabil îl constituie situatiile financiare ale entitãtii, în totalitatea
lor: bilant, cont de profit si pierdere si celelalte componente ale situatiilor financiare, în functie de referentialul
contabil aplicabil;
-scopul examinãrii: exprimarea unei opinii motivate cu privire la imaginea fidelã, clarã si completã a pozitiei
financiare (patrimoniului), a situatiei financiare si a rezultatelor obtinute de entitatea auditatã;
-criteriul de calitate în functie de care se face examinarea si se exprimã opinia îl constituie standardele (normele) de
audit si standardele (normele) contabile.

20. Definiti auditul intern si controlul intern, si relatia dintre acestea

Controlul intern al unei entitãti se referã la totalitatea procedurilor si la realizarea lui participã întreg personalul
entitãtii respective.
Auditul intern al unei entitãti se referã la controlul existentei si aplicãrii procedurilor din entitatea respectivã si se
realizeazã prin compartimente distincte care fac parte din structura si sistemul de control intern al acelei entitãti; el
poate fi realizat si de firme specializate de audit.

21. Elemente de baza ale dosarului de audit intr-o misiune de audit statutar
Raportul unei misiuni de audit de bazã trebuie sã continã în mod obligatoriu urmãtoarele elemente de bazã: titlul,
destinatarul, paragraful introductiv, paragraful cuprinzând natura si intinderea lucrãrilor de audit, paragraful opiniei,
semnãtura, adresa si data raportului.
Titlul raportului : Raportul de audit trebuie sã poarte un titlu precis. De recomandat sã se foloseascã titlul de
"Raportul auditorului independent" pentru a-l distinge de rapoartele care pot fi elaborate de alte persoane.
Destinatarul : Raportul de audit trebuie sã fie adresat destinatarului corespunzãtor, în functie de circumstantele ce
caracterizeazã misiunea si obligatiile legale. În mod obisnuit, raportul se adreseazã fie actionarilor, fie consiliului de
administratie al unitãtii, ale cãrei situatii financiare au fost auditate.
Paragraful introductiv: - identificarea conturilor anuale auditate;
- data şi perioada la care se referă;
- menţionarea responsabilităţii conducerii şi auditorului (responsabilitatea asupra întocmirii
conturilor revine conducerii; auditorului îi revine aceea de a exprima o opinie asupra acestor
conturi)
Întinderea lucrãrilor si natura unei lucrãri de audit: - normele de audit;
- întinderea lucrărilor şi descrierea lor;
- că a fost planificat astfel încât să asigure în mod rezonabil
că, conturile anuale nu comportă anomalii semnificative
Un paragraf al opiniei: Raportul de audit trebuie sã prezinte clar opinia auditorului asupra faptului de a sti dacã
situatiile financiare dau o imagine lidelã pozitiei, situatiei financiare si rezultatelor obtinute (sau prelinlã în mod
sincer în toate aspectele lor semnificative) în acord ('II referintele contabile si, dacã e cazul, dacã ele sunt conforme
prevederilor legale.
Termenii utilizati pentru exprimarea opiniei auditorului sunt ,”dau o imagine fidelã" sau "prezintã în mod sincer în
toate aspectele lor semnificative". Aceste douã formulãri semnificã, între altele, cã auditorul nu ia în considerare
decât elementele semnificative privind situatiile financiare.
Referintele contabile sunt Standardele Internationale de Contabilitate, reguli emise de cãtre institutiile sau
organismele profesionale si practica generalã din tarã (luând în considerare exigentele de sinceritate) si legislatia
localã.
În scopul de a aviza pe cititor asupra contextului în care notiunea de fidelitate este exprimatã, opinia auditorului va
preciza referinta în raport de care situatiile financiare sunt stabilite, utilizând termeni ca "în conformitate cu lAS (sau
cu normele nationale)".
În afara opiniei referitoare la imaginea fidelã, poate fi necesarã includerea în Raportul auditorului a unei opinii
asupra faptului de a sti dacã aceste situatii financiare sunt conforme cu alte prevederi legale sau statutare.
Data raportului: Raportul auditorului trebuie sã poarte data de la sfârsitul lucrãrilor de audit. Cititorul este astfel
informat cã auditorul a apreciat efectele asupra situatiilor financiare si asupra raportului sãu, evenimentelor si
tranzactiilor intervenite, de care el a avut cunostintã pânã la aceastã datã. Întrucât responsabilitatea auditorului
constã în emiterea unui raport asupra situatiilor financiare pregãtite si prezentate de conducerea societãtii, raportul
sãu nu trebuie sã poarte o datã anterioarã celei la care situatiile financiare au fost închise si aprobate.
Adresa auditorului: Raportul trebuie sã mentioneze într-un loc anume, locul specific, care este în general cel al
orasului în care sunt situate birourile auditorului care are responsabilitatea auditului.
Semnãtura auditorului: Raportul trebuie sã poarte semnãtura societãtii de expertizã contabilã sau a auditorului
persoanã fizicã sau pe amândouã. Raportul auditorului poartã, în general, semnãtura cabinetului sau societãtii de
audit, cãci aceasta îsi asumã responsabilitatea auditului.

22. Elementele posterioare inchiderii exercitiului

Evenimentele favorabile si nefavorabile care survin dupã data închiderii exercitiului, care pot fi de douã tipuri:
- evenimente care furnizeazã informatii în legãturã cu fapte care existau la data închiderii exercitiului; sunt
acele evenimente care aduc o mai amplã confirmare a circumstantelor existente la data închiderii;
- evenimente care furnizeazã informatii bazate pe fapte survenite dupã data închiderii exercitiului; sunt
evenimente care indicã circumstante noi, apãrute dupã data închiderii.
Standardul International de Audit (ISA) nr. 560 stabileste obligatiile pentru auditor de a lua în considerare
incidentele evenimentelor posterioare închiderii exercitiului, atât asupra situatiilor financiare cât si asupra raportului
sãu, distingându-se trei etape:
1. Fapte descoperite pânã la data raportului de audit: Auditorul trebuie sã punã în lucru proceduri care urmãresc
strângerea de elemente probante suficiente si adecvate care sã justifice faptul cã au fost identificate toate
evenimentele care pot necesita ajustãri ale situatiilor financiare sau informatii suplimentare în anexe, pânã la data
raportului sãu.
Procedurile menite sã identifice evenimentele care pot face obiectul unei ajustãri a situatiilor financiare sau unei
informatii în anexe, vor fi puse în lucru la o datã cât mai apropiatã de data raportului de audit si vor cuprinde
actiunile urmãtoare:
-examinarea facturilor de cumpãrãri, de vânzãri, a avizelor de expeditie sau a notelor de intrare-receptie ale
perioadei posterioare închiderii exercitiului, pentru a verifica dacã operatiile respective nu sunt aferente exercitiului
închis (controlul principiului independentei exercitiului);
-examinarea încasãrilor posterioare închiderii pentru a verifica reactivarea creantelor;
-cercetarea facturilor de vânzare posterioare încheierii pentru a se încredinta cã stocurile nu sunt evaluate la
o sumã superioarã valorii lor de realizare sau invers;
-analiza procedurilor stabilite de conducerea întreprinderii pentru a se asigura cã evenimentele posterioare
închiderii au fost bine identificate;
-consultarea proceselor verbale ale adunãrii generale a actionarilor, ale consiliului de administratie, ale
comitetului de audit, ale comitetului de directie, care au avut loc dupã data închiderii exercitiului;
-analiza altor informatii financiare luate, previziuni de trezorerie si alte rapoarte ale conducerii
întreprinderii;
-cereri, sau cereri suplimentare de informatii de la oficiul juridic sau de la avocatii întreprinderii în legãturã
cu procesele pe rol;
-corespondenta înregistratã la conducerea întreprinderii în legãturã cu subiecte, cum ar fi:
- situatia actualã a unor elemente contabilizate pe baza unor date preliminare sau neconcludente;
- noi angajamente, împrumuturi, garantii acordate sau primite;
- vânzãri de active realizate sau avute în vedere;
- noi actiuni sau obligatiuni emise sau prevãzute a fi emise, proiecte de fuziune, sau alte cãi de
restructurãri;
- active care fac obiectul unor pretentii de proprietate, distruse din diferite cauze (incendii, inundatii
etc.);
- evolutia unor riscuri;
- alte evenimente care ar pune în discutii continuitatea exploatãrii.
Dacã, prin aplicarea procedurilor de mai sus, auditorul descoperã cã evenimentele posterioare au o incidentã
semnificativã asupra situatiilor financiare, el trebuie sã determine dacã acestea au fost corect avute în vedere si au
fãcut obiectul unei informatii corespunzãtoare în notele anexe la situatiile financiare.
Când un subgrup, filialã sau sucursalã face obiectul unui audit din partea altui auditor, auditorul va examina
procedurile acestui alt auditor referitoare la evenimentele posterioare, precum si necesitatea de a-l informa de data
prevãzutã pentru semnarea propriului sãu raport de audit.
2. Fapte descoperite dupã data raportului de audit, dar înaintea publicãrii situatiilor financiare: Auditorul nu
este tinut sã aplice proceduri sau sã facã investigatii referitoare la situatiile financiare, dupã data raportului de audit.
Conducerea întreprinderii, însã, trebuie sã informeze auditorul asupra evenimentelor survenite între data raportului
de audit si data publicãrii situatiilor financiare si care sunt susceptibile sã aibã o influentã asupra acestora.
Când auditorul a luat cunostintã, dupã data raportului sãu dar înaintea publicãrii situatiilor financiare, de evenimente
care riscã sã aibã o incidentã semnificativã asupra acestora, auditorul trebuie sã stabileascã dacã trebuie sã cearã
cercetarea situatiilor financiare si sã discute aspectele în cauzã cu conducerea întreprinderii pentru a stabili mãsurile
care se impun.
Dacã conducerea întreprinderii corecteazã situatiile financiare, auditorul va pune în lucru procedurile necesare si va
furniza conducerii întreprinderii un alt raport de audit, în nici un caz data noului raport nu va putea fi anterioarã datei
semnãrii sau aprobãrii situatiilor financiare si, în consecintã, procedurile mentionate mai sus se vor prelungi pânã la
data noului raport de audit.
Dacã conducerea întreprinderii refuzã sã corecteze situatiile financiare iar auditorul considerã necesare aceste
corecturi, el trebuie sã exprime o opinie cu rezerve sau o opinie defavorabilã; dacã raportul de audit apucase sã fie
depus, auditorul cere conducerii întreprinderii sã nu publice, cãtre terti, situatiile financiare si raportul de audit iar,
dacã aceasta decide totusi publicarea, auditorul va lua mãsurile adecvate pentru a evita ca tertii sã utilizeze raportul
sãu.
3. Fapte descoperite dupã publicarea situatiilor financiare: Dupã publicarea situatiilor financiare auditorul nu
este tinut sã procedeze la vreo investigatie.
Dacã însã auditorul a luat cunostintã, dupã publicarea situatiilor financiare, de existenta unui eveniment care, dacã ar
fi fost cunoscut la data semnãrii raportului sãu, l-ar fi condus la modificarea opiniei, el trebuie sã stabileascã dacã
este cazul corectãrii situatiilor financiare si sã discute aspectele respective cu conducerea întreprinderii.
În cazul în care conducerea întreprinderii corecteazã situatiile financiare, auditorul va controla mãsurile luate de
conducerea întreprinderii pentru a se asigura cã toate persoanele care sunt în posesia situatiilor financiare
nemodificate au luat cunostintã de corectarea acestora si va întocmi un nou raport de audit asupra situatiilor
financiare. Acest nou raport de audit trebuie sã cuprindã un paragraf de observatii fãcând trimitere la o notã anexã la
situatiile financiare care cuprinde motivele corectiei situatiilor financiare publicate anterior. Data noului raport de
audit nu va fi anterioarã celei de aprobare a situatiilor financiare corectate.
În cazul în care conducerea întreprinderii nu ia mãsurile necesare pentru a se asigura cã toate persoanele care au în
posesie situatiile financiare si raportul de audit publicate anterior au fost corect informate de situatie si nu corecteazã
situatiile financiare chiar dacã auditorul a solicitat corectarea, auditorul va face cunoscut conducerii întreprinderii cã
va lua toate mãsurile pentru a evita ca tertii sã utilizeze raportul sãu de audit.
Nu este necesarã corectarea situatiilor financiare si stabilirea unui nou raport de audit atunci când situatiile
financiare ale exercitiului urmãtor sunt pe punctul de a fi publicate, cu conditia ca o informatie corespunzãtoare
despre situatia existentã sã fie furnizatã în notele anexate la aceste situatii financiare.

23. Elemente probante: definitie, rol, criterii de apreciere

Definiţie: Elementele probante reprezintã informatii obtinute de auditor pentru a ajunge la concluzii pe care acesta
îsi fondeazã opinia; aceste informatii constau în documente justificative si documente contabile care stau la baza
situatiilor financiare si care sunt coroborate cu informatii din alte surse.
Rol: elementele probante se obţin de către auditor pentru a putea exprima o opinie motivatã asupra conturilor
anuale, ceea ce presupune asigurarea respectãrii regulilor legale si regulamentare de cãtre întreprindere si anume:
-regulile de prezentare si de evaluare stipulate în normele legale si în cele profesionale;
-reguli de prudentã;
-regulile referitoare la inventarieri;
-reguli de tinere a registrelor si a contabilitãtii;
-existenta activelor si faptul cã acestea apartin întreprinderii;
-pasivele patrimoniale, veniturile si cheltuielile privesc întreprinderea în cauzã.
Criterii de apreciere: Elementele probante trebuie sã îndeplineascã cumulativ douã conditii de calitate pentru a
putea sã stea la baza fondãrii unei opinii: sã fie suficiente si sã fie juste (adecvate).
Caracterul suficient se stabileste în raport cu numãrul de elemente probante colectate; caracterul just se apreciazã în
raport cu gradul de adecvare, cu pertinenta, fiabilitatea lor. În mod normal, auditorul considerã necesar sã se sprijine
pe elemente probante care nu sunt concludente prin ele însele, dar care contribuie la elaborarea convingerii sale. El
poate deseori sã fie determinat sã caute elemente probante de sursã sau naturã diferitã pentru a corobora o aceeasi
afirmatie.
Elementele probante trebuie, în ansamblul lor, sã permitã auditorului sã-si facã o opinie cu privire la situatiile
financiare. În general, auditorul nu examineazã totalitatea informatiilor la care are acces pentru a-si forma opinia, în
mãsura în care el poate ajunge la o concluzie cu privire la soldul unui cont, o categorie de operatii sau un control
intern, aplicând tehnici de sondaj bazate pe rationament profesional sau esantion statistic.

24. Evaluarea controlului intern: continut, etape

Conţinut: Obiectivul urmãrit prin aprecierea controlului intern este de a determina în ce mãsurã auditorul se poate
sprijini pe acest control pentru a-si putea defini natura, întinderea si calendarul lucrãrilor si interventiilor sale.
Aprecierea controlului intern este pentru auditor un mijloc si niciodatã un scop.În aceastã etapã auditorul se aflã în
fata unor decizii extrem de importante, si anume:
- alegerea procedurilor de examinat în functie de organizarea întreprinderii, de natura riscurilor, de
caracterul repetitiv al datelor, de importanta soldurilor si operatiilor;
 - decizia de a stabili dacã procedurile retinute trebuie sã facã obiectul unei evaluãri a controlului intern sau
dacã existã alte mijloace mai eficiente si mai economice ce pot fi folosite pentru fundamentarea judecãtilor sale
asupra soldurilor si operatiilor;
- alegerea tehnicilor de descriere si evaluare ce trebuie aplicate;
- decizia de a se sprijini pe procedurile existente sau, dacã controlul intern este insuficient, de a trage
concluziile necesare pentru etapele urmãtoare privind controlul conturilor si certificarea acestora;
- alegerea tehnicilor de sondaje ce urmeazã a fi aplicate pentru verificarea functionãrii procedurilor;
- decizia finalã, în functie de rezultatele sondajelor, în legãturã cu programul de control al conturilor.
Etape: a) Întelegerea si descrierea sistemelor semnificative Aceastã fazã constituie o ocazie pentru auditor de a
întelege mai bine întreprinderea sub aspectele:
-naturii activitãtilor desfãsurate, locurilor de productie, proceselor de fabricatie etc.;
-circuitului documentelor si al informatiilor contabile;
-realitãtilor care se ascund sau se pot ascunde în spatele cifrelor si documentelor sintetice;
-identificãrii si localizãrii zonelor de risc cele mai importante care ar putea afecta fiabilitatea situatiilor
financiare;
b) Confirmarea întelegerii sistemului; testele de conformitate
c) Evaluarea riscurilor de eroare
d) Verificarea functionãrii controlului intern
e) Evaluarea preliminarã: teste de permanentã
f) Evaluarea finalã si incidenta asupra misiunii Auditorul poate în final sã facã o apreciere definitivã asupra
controlului intern al întreprinderii, determinând:
-variabilele puncte forte (dispozitiv de control efectiv si permanent);
-puncte slabe datorate conceperii defectuoase a sistemului;
-punctele slabe datorate unor gresite aplicãri a procedurilor sistemului.
Verificarea functionãrii sistemului este efectuatã în fiecare an pentru a se asigura cã nu existã deviatii în sistemul de
control utilizat.
Când anomaliile în functionarea sistemului sunt numeroase si pot altera fiabilitatea înregistrãrilor contabile,
auditorul va fi obligat sã reconsidere evaluarea preliminarã si sã nu tinã cont de controalele interne pe care acesta le
considerase utile pentru stabilirea programului propriu de control al conturilor.
Numai dupã ce a verificat functionarea controalelor pe care auditorul doreste sã se sprijine, acesta poate stabili
programul sãu definitiv de control. Acest program va fi astfel adaptat nivelului de calitate al controlului intern.

25. Examenul situatiilor financiare

Situatiile financiare (bilant, contul de profit si pierdere si celelalte componente) constituie documente de sintezã a
contabilitãtii asupra cãrora auditorul îsi exprimã opinia.
Controalele efectuate asupra conturilor i-au permis auditorului sã obtinã unele elemente probante pe baza cãrora sã
tragã concluzii cu privire la diferite posturi si rubrici din situatiile financiare.
Pentru a-si putea exprima opinia, auditorul trebuie sã confirme cã situatiile financiare sunt în acord cu concluziile
sale si cã ele reflectã corect deciziile conducerii întreprinderii si dau o imagine fidelã activitãtii si situatiei financiare
a întreprinderii.
Examenul situatiilor financiare are ca obiect verificarea:
-faptului cã bilantul, contul de profit si pierdere si celelalte componente ale situatiilor financiare sunt
coerente, concordã cu datele din contabilitate, sunt prezentate conform principiilor contabile si reglementãrilor în
vigoare si tin cont de evenimentele posterioare datei de închidere;
-faptului cã anexele comportã toate informatiile de importantã semnificativã asupra situatiei patrimoniale,
financiare si rezultatelor obtinute.
Tehnicile de examinare a situatiilor financiare se sprijinã pc procedurile analitice prevãzute de ISA 520 si în mod
deosebit pe:
-stabilirea ratiourilor obisnuite de analizã financiarã ~ i compararea lor cu cele ale exercitiilor precedente si
ak sectorului de activitate;
 -comparatiile între datele reiesite din situatiile financiare si datele anterioare, posterioare si previziunile
întreprinderii sau ale altor întreprinderi similare;
-compararea în procent fatã de cifra de afaceri a diferitelor posturi din contul de profit si pierdere.
Acest examen analitic asupra documentelor finale permite actualizarea si controlul concluzii lor trase în timpul
examenului analitic efectuat în etapele anterioare.
Un obiectiv central al examinãrii situatiilor financiare îl constituie verificarea dacã acestea dau o imagine fidelã clarã
si completã:
-pozitiei financiare (patrimoniului) întreprinderii, prin:
· tinerea corectã si la timp a contabilitãtii;
· existenta inventarierii patrimoniului, a corectei valorificãri a acesteia si a cuprinderii acestui rezultat în
situatiile financiare;
· preluarea corectã în balanta de verificare a datelor din conturile sintetice si concordanta dintre acestea si
conturile analitice;
· corecta efectuare a operatiilor legate de înregistrarea sau modificarea capitalului social;
· corecta evaluare a elementelor patrimoniale conform reglementãrilor în vigoare;
· întocmirea bilantului contabil pe baza balantei de verificare a conturilor sintetice;
· corelarea datelor din anexe cu cele din bilant.
-rezultatelor financiare, prin:
. întocmirea contului de profit si pierdere pe baza datelor din contabilitate privind perioada de raportare;
· stabilirea profitului net si a destinatiilor acestuia propuse adunãrii generale conform dispozitiilor legale.
- situatiei financiare, prin:
· existenta garantiilor pentru împrumuturile si creditele obtinute sau acordate de întreprindere;
· existenta suficientã a resurselor financiare.
În centrul preocupãrilor auditorului în aceastã etapã se aflã bilantul contabil al întreprinderii; în cadrul actiunilor de
verificare a bilantului contabil, auditorul îsi divizeazã diligentele verificând si satisfacerea unor reguli generale si
particulare.

Reguli generale:
-Bilantul contabil este întocmit conform normelor contabile în vigoare, auditorul asigurându-se cã principiul
prudentei si al continuitãtii activitãtii sunt respectate (în cazul încetãrii partiale sau totale a activitãtii se va tine
seama de incidentele previzibile la închiderea exercitiului) iar principiul independentei exercitiului a fost aplicat.
-Bilantul contabil este întocmit sub o formã comparativã, metodele de evaluare si prezentare fiind identice
cu cele ale anului precedent; dacã intervin modificãri, ele sã fie înscrise si justificate în anexã.
-Elementele de activ si pasiv sunt evaluate separat fãrã sã se opereze compensatii.
-Bilantul de deschidere corespunde cu bilantul de închidere al exercitiului precedent.
-Auditorul procedeazã pentru fiecare cont la verificarea contabilã a credibilitãtii componentelor sale si ale
soldului sãu.
-Datele de inventar ale elementelor de activ si pasiv sunt regrupate în registrul inventar cantitativ si valoric,
dupã caz. Auditorul procedeazã la o comparare între valorile de inventar furnizate de întreprindere, apreciind
credibilitatea lor.

Reguli particulare:
-Capitalurile poprii; auditorul verificã îuregistrarea în conturile capitalurilor proprii ale operatiilor aferente
acestora, conform deciziilor adunãrilor generale.
-Împrumuturi si datorii asimilate; auditorul cere sã i se comunice documentele care-i permit sã urmãreascã
în detaliu operatiile respective.
-Imobilizãri; auditorul verificã tinerea documentelor care permit sã se urmãreascã în detaliu operatiile
aferente tuturor imobilizãrilor si amortizãrilor lor.
-Stocuri si productie în curs de executie; auditorul cere sã i se prezinte situatia detaliatã si cifratã a stocurilor
si a productiei în curs de executie, ca si pentru provizioanele aferente constituite pentru deprecierea acestora
întocmite la data închiderii exercitiului sau la o datã cât mai apropiatã. Auditorul obtine din partea conducerii
întreprinderii descrierea metodelor utilizate pentru evaluarea stocurilor si a productiei în curs. El se asigurã de
conformitatea acestor metode cu regulile în vigoare si verificã aplicarea lor, prin sondaj.
-Conturile de terti; auditorul cere sã i se remitã, dupã caz:
. balantele conturilor individuale asigurându-se de concordanta lor cu conturile generale, sintetice;
. un inventar al creantelor si datoriilor existente la finele exercitiului.

Auditorul analizeazã, eventual prin sondaj, soldurile conturilor de terti plecând de la documentele si informatiile
contabile pe care le are la dispozitia sa. El cere sã se procedeze la efectuarea corecturilor pe care le gãseste necesare.
-Conturile de provizioane: auditorul verificã constituirea acestora pe baza documentelor justificative
necesare si înregistrarea în bilant sau anexe.
El se asigurã cã aceste provizioane sunt bine contabilizate tinând cont de riscurile si pierderile intervenite între data
închiderii exercitiului si întocmirea bilantului sau între data întocmirii bilantului si data verificãrii acestuia de cãtre
auditor.
-Conturi de trezorerie: auditorul se asigurã cã întreprinderea întocmeste periodic o situatie comparativã a
soldurilor fiecãrui cont de trezorerie din contabilitate si din extrasele de cont bancare; el controleazã aceste situatii
comparative cel putin o datã pe an.

În legãturã cu rezultatul exercitiului, auditorul:

-examineazã unele conturi de cheltuieli, cum ar fi: chiriile, primele de asigurare, comisioanele si onorariile,
impozitele, salariile, cheltuielile sociale, împrumutuile si creditele, declaratiile de impunere, contracte diverse si plãti
fãcute în contul acestora;
-examineazã bazele de impozitare stabilite în materie de taxe si impozite asupra conturilor de venituri;
-examineazã, eventual cu conducerea întreprinderii, insuficientele si anomaliile constatate si propune, dacã e
cazul, efectuarea înregistrãrilor corespunzãtoare în mãsura în care ele sunt justificate;
-examineazã situatia comparativã a diverselor conturi de venituri si cheltuieli, analizând soldurile
intermediare de gestiune rezultate, stabilind concluziile ce se impun.

În legãturã cu anexele la situatiile financiare, auditorul examineazã informatiile furnizate de acestea, analizând în
mod deosebit:
-evolutia conturilor prezentate de aceste anexe, mãsurile luate de conducerea întreprinderii sau propuse de
aceasta;
-respectarea modului si metodelor de evaluare a posturilor din bilant si din contul de profit si pierdere;
-metodele utilizate pentru calculul amortizãrii si provizioanelor si fundamentarea lor.

26. Explicati importanta separarii sarcinilor in organizarea controlului intern al unei entitati
Există trei funcţii ale intreprinderii a căror separare presupune controlul reciproc al executanţilor:
- realizarea obiectivelor unităţii (comercial, cercetare – fabricaţie, personal, laboratoare de control şi tehnică);
- conservarea patrimoniului – depinde de persoane care au sarcini de depozitare şi intreţinere a imobilizărilor,
stocurilor, disponibilităţilor;
- contabilitatea – compartimentul contabilităţii - generale;
- de gestiune;
- controlul gestiunii.
Imposibilitatea de a cumula două dintre aceste funcţii asigură realizarea unui audit intern eficace.
Ex.: operaţia de aprovizionare: - comanda = realizarea obiectivului societăţii;
- stocaj = conservarea patrimoniului;
- înregistrarea facturii = contabilitate;
- plata = conservare (disponibilităţi băneşti).
Cumularea a doua funcţii de către un compartiment favorizează frauda sau eroarea (comanda, depozitare => lipsă
inventar – sustrageri; înţelegere cu furnizorii pentru a cere plăţi frauduloase).
 27. Faza si etape in desfasurarea unei misiuni de audit, de baza
1. Faza initiala
1.1 - acceptarea mandatului si contractarea lucrarilor de audit
1.2 Orientarea si planificarea auditului
2. Faza executarii lucrarilor
2.1 - Aprecierea controlului intern
2.2 - Controlul conturilor
2.3 - Examenul situatiilor financiare
3. Faza finala
3.1 - Evenimente posterioare inchiderii exercitiului
3.2 - Utilizarea lucrarilor altor profesionisti
3.3 - Alte lucrari necesare inchiderii
3.4 – Raportul de audit
3.5 - Documentarea lucrarilor de audit

28. Imposibilitatea exprimarii unei opinii: motive, mod de prezentare

O astfel de opinie este datoratã limitãrii de catre conducere a întinderii lucrãrilor auditorului care nu poate aduna
probe adecvate si suficiente pentru a-si exprima opinia.
Mod de prezentare: se arata limitarea lucrarilor auditorului si se afirma ca nu se poate exprima o opinie din acest
motiv.
"Noi nu am fost în mãsurã sã asistãm la inventarul fizic, nici sã procedãm la confirmarea directã a conturilor de
clienti, din cauza limitãrii întinderii lucrãrilor noastre, impusã de cãtre directiune.
A vând în vedere importanta faptelor expuse mai sus, noi nu ne exprimãm opinia asupra conturilor anuale."

29. Opinia cu rezerve: motive, mod de prezentare

Auditorul certificã "cu rezervã" atunci când iregularitatea este semnificativã, dar importanta ei nu este suficientã
pentru a considera cã situatiile financiare nu sunt corecte si sincere si cã nu dau o imagine fidelã asupra pozitiei si
situatiei financiare precum si rezultatului exercitiului.
Oricare ar fi natura neregularitãtilor, auditorul îsi prezintã în raport opinia, precizând:
o natura dezacordului;
o postul si suma respectivã;
o influenta asupra rezultatului net.
Rezervele se prezintã înaintea paragrafului de opinie. În astfel de cazuri, paragraful opiniei se formuleazã
astfel:
Exemplu de rezerve datorate limitãrii întinderii lucrãrilor: "N oi nu am putut asista la inventarul fizic din 31
decembrie ...., cãci noi am fost desemnati auditori ulterior acestei date. Tinând seama de natura documentelor
contabile ale societãtii, noi am putut controla cantitãtile prin alte proceduri.
Dupã pãrerea noastrã, cu exceptia incidentei ajustãrilor care ar fi putut fi necesare, dacã noi am fi putut
efectua controlul fizic al cantitãtilor, situatiilor financiare dau o imagine fidelã pozitiei si situatiei financiare a
societãtii la 31 decembrie ...., cât si contului de profit si pierdere pentru exercitiul încheiat la aceastã datã si sunt
conforme cu prevederile legale si statutare".
Exemplu de rezerve datorate dezacordului cu conducerea entitãtii auditate.
"Astfel, cum este explicat în nota "X" anexatã, nu s-au constatat amortismente în situatiile financiare.
Aceastã practicã nu este,în opinia noastrã, în acord cu Normele de amortizare a capitalului imobilizat în active
corporale. Cheltuielile aferente, pe baza unui amortisment linear si al unei cote de .... pentru clãdiri si .... pentru
utilaje, trebuie sã se ridice la suma de .... pentru exercitiul încheiat la 31 decembrie .... . În consecintã,
amortismentele cumulate trebuie sã se ridice la .... mil. lei, iar pierderile exercitiului si pierderile cumuIate la ..... mil.
lei.
Dupã pãrerea noastrã, cu exceptia incidentei asupra conturilor anuale, a faptelor mentionate în paragraful
precedent, conturile anuale dau o imagine fidelã pozitiei si situatiei financiare a societãtii la 31 decembrie ...., cât si
contului de profit si pierdere pentru exercitiul încheiat la aceastã datã, si sunt conforme cu prevederile legale si
statutare."

30. Opinia defavorabila: motive, mod de prezentare

Opinia defavorabilã: O astfel de opinie datoratã de exemplu dezacordului asupra principiilor contabile, se poate
prezenta astfel: Astfel, cum este explicat în nota "X", nu s-au constatat amortismente în situatiile financiare. Aceastã
practicã nu este, în opinia noastrã, în acord cu Normele de amortizare a capitalului imobilizat în active corporale.
Cheltuielile aferente, pe baza unui amortisment linear si a unei cote de .... pentru clãdiri si ... pentru utilaje, trebuia sã
se ridice la suma de ..., pentru exercitiul încheiat la 31 decembrie ... . În consecintã, amortismentele cumulate
trebuiau sã se ridice la .... mil. lei, iar pierderea exercitiului si pierderile cumulate la ... mil. lei.
Dupã pãrerea noastrã, datoritã incidentei faptelor mentionate în paragraful precedent, situatiile financiare nu dau o
imagine fidelã situatiei financiare a societãtii la 31 decembrie ..., contului de profit si pierdere, pentru exercitiul
încheiat la aceastã datã, si nu sunt conforme cu prevederile legale si statutare.

31. Opinia fara rezerve, dar cu paragraf de observatii: semnificatie, mod de prezentare
Opinia fãrã rezerve dar cu un paragraf de observatii: În unele cazuri, raportul de audit poate fi modificat,
adãugând un paragraf de observatii al cãrui obiectiv este de a lãmuri cititorul asupra unui punct privind conturile
anuale, expus de o manierã detaliatã în anexã. Adãugarea unui astfel de paragraf nu afecteazã opinia auditorului;
aceasta se situeazã de preferintã dupã paragraful de opinie si precizeazã, în general, cã acesta nu constituie o rezerva.
Acest tip de opinie se formuleazã atunci când apar elemente care însã nu afecteazã opinia auditorului; paragraful de
observatii se situeazã, de regulã, dupã paragraful de opinie. Forma de prezentare a paragrafului de opinie în acest caz
este urmãtoarea:
"Fãrã sã exprimãm o rezervã asupra situatiilor financiare, noi atragem atentia asupra notei "X" din anexã. Societatea
face obiectul unui proces în care este acuzatã de infractiune în utilizarea brevetelor si în care i se pretinde vãrsarea
redeventelor si daunelor de interese; societatea a angajat o contra-actiune si audierile preliminare, cât si procedurile
juridico-administrative ale celor douã actiuni sunt în curs. Rezultatul final al acestei afaceri nu poate, în prezent, sã
fie determinat si, în consecintã, nu au fost constituite provizioane pentru acoperirea cheltuielilor care ar putea sã
rezulte".

32. Opinia fara rezerve: semnificatie, mod de prezentare

Opinia fãrã rezerve (curatã): "Dupã pãrerea noastrã, conturile anuale dau o imagine fidelã (sau prezintã în mod
sincer, în toate aspectele lor semnificative), pozitiei si situatiei financiare a societãtii la 31 decembrie 200x precum si
rezultatelor acestor operatii si fluxurilor de trezorerie pentru exercitiul închis la aceastã datã, în conformitate cu
normele internationale (sau nationale) de contabilitate".

33. Orientarea si planificarea auditului

În aceastã etapã profesionistul contabil obtine informatii cu privire la particularitãtile întreprinderii, zonele sale de
risc, domeniile si sistemele semnificative, informatii care sã-i permitã orientarea si planificarea controalelor astfel
încât sã fie prevenite lucrãri inutile sau care nu vor servi realizãrii obiectivelor misiunii de audit.
Tehnicile si procedurile folosite pentru realizarea obiectivelor acestei etape sunt din ce în ce mai diferite; o grupare a
principalelor lucrãri de efectuat în aceastã etapã poate fi prezentatã astfel:
1. Culegerea de informatii generale asupra întreprinderii
Toate actiunile au ca obiectiv cunoasterea particularitãtilor întreprinderii, iar tehnicile si procedurile folosite pentru
atingerea obiecti vului pot sã constea în: discutii cu conducãtorii si personalul întreprinderii, examinarea unor
documente interne si externe, vizitarea localurilor întreprinderii si examenul analitic (analiza criticã a unor cifre si
indicatori, static si dinamic, prin raportarea la exercitii precedente, analize bugetare etc.). Sunt vizate aspecte legate
de natura activitãtilor desfãsurate de întreprindere, particularitãtile sectorului din care face parte, structurile
întreprinderii, organizarea generalã a întreprinderii, politicile comerciale, financiare si sociale, organizarea
contabilitãtii, practicile contabile utilizate, sistemul de control intern al întreprinderii etc.
2. Identificarea domeniilor si sistemelor semnificative
Toate actiunile au ca obiectiv identificarea zonelor de risc si stabilirea elementelor sau sectiunilor asupra cãrora
trebuie concentratã actiunea de audit, iar tehnicile si procedurile folosi te au la bazã analiza elementelor repetabile a
cãror fiabilitate este legatã de conceperea sistemelor. Se au în vedere activitãtile de productie, distributie,
aprovizionãri etc., precum si conturile care în raport cu suma sau prin natura lor pot comporta riscuri de erori:
conturi a cãror sumã reprezintã o parte importantã a bilantului sau care prezintã solduri reduse dar sunt purtãtoare de
erori din cauza miscãrilor importante, conturi de provizioane si conturi care presupun tehnici contabile complexe.
3. Redactarea Planului de misiune (planului de audit)
Dupã cunoasterea particularitãtilor întreprinderii, profesionistul contabil are posibilitatea sã îsi orienteze misiunea în
functie de domeniile si sistemele semnificative; aceastã orientare are ca obiectiv identificarea riscurilor care pot avea
o incidentã semnificativã asupra situatiilor financiare si deci asupra programãrii si planificãrii misiunii de audit,
permitând:
- determinarea naturii si întinderii controalelor în raport cu pragul de semnificatie ales;
- organizarea lucrãrilor de audit astfel încât sã fie atins obiectivul de a certifica situatiile financiare în mod rational,
cu maxim de eficacitate si în cadrul termenelor convenite cu clientul;

34. Paragraful introductiv al raportului de audit staturar

Acest paragraf cuprinde identificarea situatiilor financiare auditate precum si o mentiune a responsabilitãtilor
conducerii entitãtii auditate si ale auditorului.
Raportul de audit trebuie sã identifice situatiile financiare ale entitãtii, care au fãcut obiectul auditului, cât si data si
perioada acoperite prin aceste documente.
Raportul trebuie sã mentioneze cã situatiile financiare sunt în sarcina (responsabilitatea) conducerii entitãtii si cã
responsabilitatea auditorului este ca, pe baza auditului efectuat, sã exprime o opinie asupra acestor situatii financiare.
Situatiile financiare constituie reprezentarea faptelor de cãtre conducere. Pregãtirea lor presupune cã directiunea face
estimãri contabile si aduce judecãti care au o incidentã semnificativã, cã ea stabileste principiile si metodele
contabile potrivite, care trebuie sii fie utilizate pentru pregãtirea situatiilor financiare. Dimpotrivã,responsabilitatea
auditorului este de a audita aceste situatii financiare, încât sã poatã exprima asupra acestora o opinie.
Acest paragraf poate, de exemplu, avea formularea urmãtoare:
"Noi am procedat la auditarea situatiilor financiare ale societãtii "X", încheiate la 31 decembrie 200x., asa cum sunt
prezentate în anexele la prezentul Raport. Aceste situatii financiare au fost stabilite sub responsabilitatea conducerii
entitãtii. Responsabilitatea noastrã este, ca pe baza auditului nostru, sã exprimãm o opinie asupra acestor conturi
anuale"

35. Paragraful opiniei: tipuri de opinie

Opinia fãrã rezerve (curatã)
Opinia fãrã rezerve dar cu un paragraf de observatii
Opinia cu rezerve
Imposibilitatea exprimãrii unei opinii
Opinia defavorabilã

36. Paragraful privind natura si intinderea lucrarilor de audit

Acest paragraf cuprinde referentialul de audit utilizat, respectiv Standardele Internationale de Audit sau norme si
practici nationale, precum si descrierea lucrãrilor de cãtre auditor.
Raportul auditorului trebuie sã descrie întinderea lucrãrilor de audit, indicând cã ele au fost îndeplinite conform
Standardelor Internationale de Audit sau conform normelor sau practicilor nationale.
"Întinderea lucrãrilor" dã posibilitatea pentru auditor sã punã în operã procedurile de audit judecate ca necesare în
conditiile concrete date. Cititorul are în fapt nevoie sã se asigure cã auditul a fost fãcut conform normelor si
practicilor în materie; dacã aceasta nu rezultã în mod clar, se presupune cã normele si practicile utilizate sunt cele
din tara indicatã prin adresa auditorului.
Raportul trebuie sã precizeze cã auditul a fost planificat si executat de o manierã care sã asigure în mod rezonabil cã
situatiile financiare nu comportã anomalii semnificative.
Raportul de audit trebuie sã descrie auditul, ca presupunând:
 -examenul, pe bazã de sondaje, a elementelor probante care justificã sumele si informatiile continute în
situatiile financiare;
-evaluarea principiilor si metodelor contabile folosite pentru elaborarea situatiilor financiare;
-evaluarea estimãrilor semnificative fãcute de conducere pentru a stabili situatiile financiare;
-revederea prezentãrii de ansamblu a situatiilor financiare.
Raportul trebuie sã indice cã auditul efectuat furnizeazã o bazã rezonabilã a expresiei de opinie.
Acest paragraf poate, de exemplu, avea formularea urmãtoare: "Noi am realizat auditul conform Standardelor
Internationale de Audit (sau se poate face referire la normele sau practicile nationale). Aceste standarde (norme)
precizeazã cã auditul nostru trebuie sã fie planificat si realizat în scopul de a obtine o asigurare rezonabilã cã,
situatiile financiare nu comportã anomalii semnificative. Un audit constã în a examina, pe bazã de sondaje,
elementele probante care sã justifice sumele si informatiile continute în situatiile financiare; el constã, de asemenea,
în a evalua principiile si metodele contabile folosite si estimãrile semnificative fãcute de cãtre conducerea entitãtii,
pentru închiderea situatiilor financiare, cât si în a efectua o revedere a prezentãrii de ansamblu a acestora. Estimãm
cã auditul efectuat furnizeazã o bazã rezonabilã a exprimãrii opiniei noastre".

37. Planul de misiune: continut, rol

Rol: Orientarea şi planificarea misiunii de audit.
Este programul general de muncii în care sunt sintetizate toate informatiile obtinute pe baza cãrora sã poatã fi
orientatã si planificatã misiunea de audit. Este documentul care serveste ca instrument de bazã pentru toti
intervenantii de-a lungul întregii misiuni de audit. Este un instrument de lucru care permite luarea de decizii cu
privire la: lucrãrile de efectuat, mijloacele necesare, datele interventiilor în teren, rapoarte si relatii de stabilit,
hugetul de timp si costurile angajate.
Conţinut: lSA 300 "Planificarea lucrãrilor de audit" nu prevede un anumit model al planului de misiune (planului de
audit), forma si fondul acestuia variind în functie de talia întreprinderii, complexitatea auditului, metodologia si
tehnologia specificã utilizatã de auditor; din planul de misiune nu pot lipsi informatii care se referã la: cunoasterea
activitãtilor întreprinderii, întelegerea sistemului contabil si de control intern, riscul si pragul de semnificatie, natura
calendarului si întinderea procedurilor de audit si coordonarea, conducerea, supravegherea si revizuirea lucrãrilor.
Redactarea planului de misiune si pe aceastã bazã a programului de muncã presupune:
- alegerea membrilor echipei în functie de experienta si cunostintele lor în sectorul de activitate al întreprinderii;
- repartizarea lucrãrilor pe oameni, în timp si în spatiu (subunitãti, filiale în tarã si în strãinãtate etc.);
- utilizarea lucrãrilor realizate de auditorul intern al întreprinderii de alti auditori externi sau experti;
- coordonarea cu auditorii de la societãtile-surori si de la societatea-mamã;
- solicitarea de specialisti pentru studierea sistemelor si datelor informatizate în orice alte domenii Guridic, fiscal,
tehnic etc.);
- calendarul sedintelor AGA si CA;
- termenul de depunere a raportului.

Continutul tip al unui Plan de misiune este următorul:

I. Prezentarea întreprinderii:
- Denumirea
- Sediul social
- Capital social si actionari
- Înregistrare
- Scurt istoric
- Consideratii succinte privind obiectul de activitate, piata, concurenta
II. Informatii contabile:
- Bugete si conturi previzionale
- Particularitãtile sistemului contabil
- Principiile contabile; permanente; comparabilitãti plurianuale
III. Definirea misiunii:
- Natura misiunii: conturi anuale; conturi consolidate; previziuni etc.
- Alti auditori, experti sau cenzori cu misiuni în întreprindere
IV. Sisteme si domenii semnificative:
- Prag de semnificatie
- Functii si conturi semnificati ve
- Zone de risc identificate
- Controale semnificative pe care ne putem sprijini
V. Orientarea programului de lucru:
- Aprecierea controlului intern
- Lucrãri deosebite
- Confirmãri de obtinut (interne si externe)
- Inventare fizice
- Asistentã de specialitate necesarã (informaticã, fiscalitate etc.)
- Documente de obtinut
VI. Echipa si bugetul
VII. Planificarea
- Repartizarea lucrãrilor
- Datele interventiilor pe etape
- Lista rapoartelor, scrisorilor de confirmare si alte documente ce urmeazã a fi emise (cu datele limitã).

38. Programul de control: rol,continut, forme de prezentare

Rol : de a programa activităţile de verificare a conturilor în funcţie de rezultatele obţinute în celelalte etape şi de
caracteristicile fiecãrei întreprinderi.
Forme de prezentare : Programul de control al conturilor poate fi:
-restrâns: când controlul intern permite un grad rezonabil de asigurare cã înregistrãrile contabile sunt
fiabile; se poate, deci, reduce volumul sondajelor asupra soldurilor conturilor, iar controlul rulajelor, efectuat cu
ocazia verificãrii functionãrii sistemului, poate fi completat cu un examen analitic;
-extins: când nu se poate sprijini pe controlul intern; volumul sondajelor va fi mai mare si acestea trebuie sã
se facã atât asupra soldurilor cât si asupra rulajelor.

Conţinut : Programul de control poate fi stabilit pe o foaie de lucru specialã, care contine rubricile urmãtoare:
-lista controalelor de efectuat. ordonatã pe sectiunile situatiilor financiare; aceste controale trebuie cât mai
bine detaliate pentru a fi usor de identificat documentele si informatiile necesare a se solicita întreprinderii;
-întinderea esantionului: tinând seama de pragul de semnificatie si de evenimentele erori ce pot fi
descoperite, este indicat ca în aceastã coloanã sã se mentioneze volumul sondajelor de efectuat pentru controlul
respectiv;
-indicarea datei la care a fost efectuat controlul este foarte importantã, având în vedere cã, calitatea unui
control depinde de data la care s-a efectuat. Aceastã coloanã va fi completatã pe mãsura avansãrii programului de
control, ceea ce permite urmãrirea cronologicã a lucrãrilor;
-o referintã pentru foaia de lucru;
-probleme întâlnite: aceastã coloanã se foloseste pentru supervizarea lucrãrilor si pentru a stabili sinteza
rezultatelor controalelor.

39. Riscul de audit: componentele si relatiile intre acestea

Riscul de audit consta în faptul ca auditorul exprima o opinie incorectã, datoritã faptului ca în situatiile financiare
sunt erori semnificative.
Riscul de audit se divide în 3 componente: riscul inerent, riscul legat de control si riscul de nedescoperire.
Existã anumite relatii între cele trei componente ale riscului de audit.
Riscul de nedetectare este invers proportional cu cumulul riscurilor inerente si riscurile legate de control. De
exemplu, dacã riscurile inerente si cele legate de control sunt ridicate, trebuie fixat un nivel al riscului de nedetectare
redus, astfel încât sã fie redus cât mai mult riscul de audit si, invers, dacã riscurile inerente si cele legate de control
sunt slabe, auditorul va accepta un nivel al riscului de nedetectare mai ridicat, reducând astfel riscul de audit.
Pe de altã parte, trebuie sesizatã si relatia de invers-proportionalitate: dintre caracterul semnificativ si riscul de audit;
cu cât pragul de semnificatie este mai mare cu atât riscul de audit este mai mic si invers. Dacã, de exemplu, auditorul
constatã cã pragul de semnificatie acceptabil este redus, riscul de audit creste; atunci auditorul va putea:
-sã reducã nivelul riscului legat de control prin compensarea cu teste de proceduri mai dezvoltate sau suplimentare;
-sã reducã riscul de nedescoperire modificând natura, calendarul si întinderea controalelor proprii.

40. Rolul raportului de audit

Raportul de audit are un triplu rol:
-instrument de comunicare cu utilizatorii situatiilor financiare emise de entitatea auditatã, respectiv cu
publicul, precum si cu actionarii pentru decizii economice;
-instrument de confirmare a încrederii publicului si actionarilor în situatiile financiare prezentate de o
entitate;
-instrument de identificare a responsabilitãtilor pentru auditor si pentru conducerea entitãtii auditate.
Rãspunderea conducerii entitãtii auditate se referã la întocmirea si prezentarea situatiilor financiare.
Responsabilitãtile auditorului sunt de trei feluri:
- responsabilitatea de bazã; pentru opinia sa în legãturã cu situatiile financiare auditate;
- responsabilitãti secundare care au urmãtoarele caracteristici: rezultã din texte de legi, reglementãri diverse
sau norme ale organismului profesional; nu necesitã tehnici si proceduri diferite de cele folosite pentru misiunea de
audit de bazã; nu presupune exprimarea unei opinii distincte (opinia este implicitã ca, de exemplu, rãspunsul la
obligatia legalã de verificare dacã registrele contabile au fost tinute corect si la zi).
- responsabilitãti aditionale care au urmãtoarele caracteristici: rezultã din texte de legi si alte reglementãri,
pot fi abordate tehnici si proceduri care nu sunt obligatorii pentru misiunea de bazã; presupun exprimarea în mod
explicit a unei opinii sau concluzii; raportarea se poate face separat sau poate fi integratã în raportul de audit (în
cuprins sau în anexe la acesta). De exemplu, conformitatea cu unele reglementãri specifice (piata de capital, bãnci,
asigurãri etc.) sau raportul asupra controlului intern.

41. Rolul si importanta dosarului exercitiului

Dosarul exercitiului cuprinde toate elementele unei misiuni, a cãror utilitate nu depãseste exercitiul controlat; el
permite asamblarea tuturor lucrãrilor, de la organizarea misiunii la sintezã si formularea raportului.
Dosarul exercitiului este indispensabil pentru:
-mai buna organizare si control ale misiunii;
-documentarea lucrãrilor efectuate, deciziilor luate si asigurarea cã programul s-a derulat fãrã omisiuni;
-înlesnirea muncii în echipã si supervizarea lucrãrilor date la colaboratori;
-justificarea opiniei emise si redactarea raportului.
Continut. În mod uzual, acest dosar cuprinde:
. planificarea misiunii:
- programul general de lucru;
- note asupra utilizãrii lucrãrilor de control efectuate de cãtre altii (auditori interni, diversi specialisti);
- datele si duratele vizitelor, locurile de interventie;
- compunerea echipei;
- data pentru emiterea raportului;
- buget de timp si realizarea lui;
. supervizarea lucrãrilor:
- note asupra studierii dosarelor si stabilirea solutiilor la problemele ridicate;
- aprobarea tuturor deciziilor importante care pot afecta planificarea, programul lucrãrilor, executarea
lucrãrilor, concluziile lucrãrilor, continutul raportului;
- aprecierea controlului intern:
- evaluarea punctelor tari, punctelor slabe si a zonelor de risc;
- foi de lucru privind: bazele de stabilire a sondajelor asupra functionãrii sistemelor, detalii asupra
sondajelor efectuate;
-comentarii asupra anomaliilor descoperite;
 - obtinerea de elemente probante:
- program de control;
-foi de lucru cuprinzând: obiectivul, detalii asupra lucrãrilor efectuate, eventuale comentarii, concluzii;
-documente sau copii de documente de la întreprindere sau terti, justificând cifrele examinate;
-detalii asupra lucrãrilor efectuate asupra situatiilor financiare: comparatii si explicatii ale variatiilor,
concluzii;
-sinteza generalã a rezultatelor pe diferite etape ale misiunii si tratarea distinctã a punctelor care ar putea
avea o influentã asupra deciziei de certificare;
- foi de lucru cu privire la faptele delictuale.

42. Rolul si importanta dosarului permanent

Rol: - evitarea de la an la an a unor lucrări şi transmiterea de la un exerciţiu la altul a elementelor de cunoaştere a
intreprinderii;
Ce conţine: - informaţii şi documente ce pot fi folosite pe toată durata mandatului.
Pentru a-si îndeplini rolul de informare, dosarul permanent trebuie:
- tinut la zi;
- sã fie ehminate informatiile perimate;
- sã nu continã documentele voluminoase ale întreprinderii (ci numai extrasele necesare).
De fiecare datã când se lucreazã asupra unor posturi din situatiile financiare sau în alte domenii auditorul poate:
-corecta dacã informatii privind subiectul respectiv se gãsesc în dosarul permanent;
- prevedea aducerea la zi a dosarului permanent.

43. Structura dosarului exercitiului

Dosarul exercitiului este bine sã fie împãrtit pe sectiuni (pãrti) pentru a usura utilizarea sa. În general se foloseste o
împãrtire în 10 sectiuni (pãrti) simbolizate de la A la J, astfel:
EA (dosarul exercitiului, Sectiunea A) intitulatã "Acceptarea misiunii" contine documente referitoare la acceptare
sau mentinerea misiunii de audit, cum ar fi: chestionarul de acceptare (cunoasterea globalã a întreprinderii, existenta
unor riscuri etc.), scrisoarea cãtre predecesor, corespondenta cu clientul, fisa de acceptare sau de mentinere a
misiunii, alte corespondente cu organismele profesionale, cu organismele de bursã si scrisoarea de misiune sau
contractul de prestãri servicii de audit.
EB (dosarul exercitiului, Sectiunea B) intitulatã "Sinteza misiunii si rapoarte" contine documente precum:
elemente de sintezã ale misiunii (sinteza, rezumatul ajustãrilor, lista punctelor în suspensie, situatiile financiare
certificate, evenimente posterioare, balante, declaratii ale conducerii întreprinderii), elemente de gestiune si
organizare (buget si planificare, onorarii), si rapoarte (raport general, rapoarte speciale, raport conturi consolidate,
alte rapoarte).
EC (dosarul exercitiului, Sectiunea C) intitulatã "Orientare si planificare" contine documente (foi de lucru) care
se referã la: cunoasterea generalã a întreprinderii, evaluarea unor riscuri inerente la nivelul de ansamblu al situatiilor
financiare, mediul general de desfãsurare a controlului intern si planul de misiune; natura, calendaml si întinderea
procedurilor de audit, pragul de semnificatie.
ED (dosarul exercitiului, Sectiunea D) intitulatã "Evaluarea riscului legat de control" contine elemente precum:
- documentatie de evaluare a controlului intern (sondaje asupra functionãrii controlului intern, analiza
separãrii functiilor, sinteza evaluãrii riscurilor legate de control), documentatia si listele de proceduri si concluziile
asupra evaluãrii riscului legat de control.
EE (dosarul exercitiului, Sectiunea E) intitulatã "Controale substantive" contine elemente precum: programul de
control, programele de muncã pe fiecare membm al echipei, foi de lucm continând examenul analitic, foi de lucm pe
fiecare element patrimonial de activ si de pasiv, naturã de cheltuieli sau naturã de venituri.
EF (dosarul exercitiului Sectiunea F) intitulatã "Utilizarea lucrãrilor altor profesionisti" contine documente
referitoare la programul de lucm al fiecãmi specialist.
EG (dosarul exercitiului, Sectiunea G) intitulatã "Verificãri si informatii specifice" cuprinde documente
referitoare la aspecte specifice solicitate expres prin reglementãri pentm întreprinderea auditatã (de exemplu,
facilitãti fiscale, regimuri de subventie etc.).
EH (dosarul exercitiului, Sectiunea H) intitulatã "Lucrãrile de sfârsit de misiune" cuprinde documente precum:
chestionaml de sfârsit de misiune, chestionaml de evenimente posterioare închiderii exercitiului.
EI (dosarul exercitiului, Sectiunea I) intitulatã "Interventii cerute prin reglementãri diverse" cuprinde documente
referitoare la operatiuni privind miscarea capitalului, operatiuni de emisiune de titluri, operatiuni privind dividendeIe
etc.
EI (dosarul exercitiului, Sectiunea l) intitulatã "Controlul conturilor consolidate" cuprinde toate documentele
elaborate în cadml etapelor misiunii de audit de bazã, cu referire la conturile consolidate.

44. Structura dosarului permanent

Dosarul permanent se subdivide în 7 sectiuni pentru a facilita lectura si controlul din partea organismului
profesional, dupã cum urmeazã:
PA (dosarul permanent, Sectiunea A) intitulatã "Generalitãti" cuprinde documente precum: fisa de prezentare a
clientului, istoric, organizarea generalã, documentatii despre client (brosuri, extrase din presã etc.), fisa de acceptare
si de mentinere a misiunii etc.
PB (dosarul permanent, Sectiunea B) intitulatã "Documente privind controlul intern" care cuprinde: rapoarte
asupra controlului intern (interne ale întreprinderii, efectuate de alti experti si întocmite de auditor), sinteze privind
aprecierea (evaluarea) controlului intern etc.
PC (dosarul permanent, Sectiunea C) intitulatã "Situatii financiare si rapoarte privind exercitiile precedente"
contine: situatiile financiare ale exercitiilor precedente, raportãri intermediare, programele de control din exercitiile
precedente, rapoartele de audit, rapoarte speciale si alte rapoarte privind exercitiile precedente.
PD (dosarul permanent, Sectiunea D) intitulatã "Analize permanente" cuprinde diverse lucrãri de analizã clasate
pe elemente ale situatiilor financiare.
PE (dosarul permanent, Sectiunea E) intitulat "Fiscal si social" contine declaratii fiscale si alte aspecte fiscale ale
întreprinderii, precum si aspecte sociale (contracte colective, contracte sociale) etc.
PF (dosarul permanent, Sectiunea F) intitulat "Juridice" contine documente referitoare la contracte principale,
conventii, lista asociatilor, extrase din procese verbale ale AGA sau CA, extrase din actele constitutive ale
întreprinderii etc.
PG (dosarul permanent, Sectiunea G) intitulat "Intervenanti externi" care contine documente referitoare la alti
auditori ai întreprinderii, avocatii întreprinderii, expertul contabil care asigurã asistentã contabilã si fiscalã a
întreprinderii etc.

45. Technica observarii fizice

Observarea fizicã este mijlocul cel mai eficace de verificare a existentei unui activ, însã ea nu aduce decât o parte
din elementele probante necesare si anume numai existenta bunului respectiv;
celelalte elemente probante ca: proprietatea asupra bunului, valoarea atribuitã etc. trebuie verificate prin alte tehnici.
Actiunile întreprinse de auditor pe linia controlului stocurilor, de exemplu, au ca obiectiv asigurarea cã:
-întreprinderea a prevãzut mijloace corespunzãtoare care permit recenzarea activelor în conditii de
fiabilitate;aceastã fazã a interventiei constã în studierea procedurilor de inventariere si se situeazã deci înaintea
inventarierii propnu-zise;
-aceste mijloace sunt puse în aplicare în mod satisfãcãtor; aceastã fazã constã în verificarea faptului cã
persoanele însãrcinate cu inventarierea aplicã în mod corect procedurile si se situeazã în timpul inventarierii popriu-
zise;
-lucrãrile de inventariere au fost corect exploatate (valorificate); aceastã fazã constã în a controla dacã
cantitãtile recente sunt cele utilizate pentru evaluarea sumei stocurilor si se situeazã deci dupã inventarierea propriu-
zisã.

46. Technica sondajului in audit

Tinând seama de numãrul de operatii efectuate de întreprindere, auditorul nu poate verifica integral, de exemplu,
rulajele sau soldurile unui cont. El cautã elementele probante pe un esantion adecvat, utilizând tehnica sondajului cel
mai bine adaptat fiecãrei situatii.
Sondajul este definit ca o tehnicã ce constã în selectionarea unui anumit numãr sau pãrti dintr-o multime, aplicarea la
acestea a tehnicilor de obtinere a elementelor probante si extrapolare a rezultatelor obtinute asupra esantionului la
întreaga masã sau multime.
Tehnica sondajului este reglementatã de Standardul International de Audit (ISA) nr. 530.
Sondajele pe care le realizeazã auditorul în cursul misiunii sale sunt de douã naturi diferite:
- în unele cazuri, în general cu ocazia verificãrii functionãrii controlului intern, auditorul cautã sã demonstreze cã
elementele care constituie masa, multimea, prezintã o caracteristicã comunã (de exemplu, vizarea sau aprofundarea
comenzilor cu ocazia cumpãrãrilor); sondajele efectuate în astfel de cazuri sunt sondaje asupra atributiilor;
- în alte cazuri, în general cu ocazia controlului conturilor, auditorul cautã sã verifice valoarea datã unei multimi sau
unei mase;
Acestea sunt sondaje asupra valorilor.
Auditorul poate folosi în general douã tipuri de sondaje: sondajul statistic si sondajul nestatistic, bazat exclusiv pe
experienta sa profesionalã; acesta din urmã, însã, nu permite o extrapolare riguroasã a rezultatelor obtinute asupra
esantionului la întreaga masã sau multime. Alegerea între cele douã tipuri de sondaje depinde de pregãtirea
profesionalã a auditorului si de gradul de credibilitate pe care acesta doreste sã îl dea concluziilor sale.
Oricare ar fi însã tipul de sondaj, este important sã fie respectate câteva reguli riguroase privind decizia asupra
esantionului si pentru parcurgerea unor etape obligatorii.
Eficacitatea unui sondaj este conditionatã de definirea precisã a obiectivelor sale: Auditorul trebuie deci sã explice:
-ce cautã sã demonstreze, sã probeze. Aceastã etapã îi permite sã defineascã apriori caracteristicile a ceea ce va
trebui sã fie considerat ca o eroare sau o anomalie. De exemplu, sã demonstreze cã punctajul între avizele de
expediere si facturi realizat de personalul întreprinderii poate scoate în evidentã toate expedierile în curs de
facturare;
-cã rata erorilor existente în multime (masã) nu depãseste rata maximã acceptabilã de anomalii de functionare, adicã
pragul peste care expertul va considera cã controlul intern nu functioneazã de o manierã satisfãcãtoare.

Alegerea naturii multimii, a masei este foarte importantã: aceasta trebuie sã fie compatibilã cu obiectivul urmãrit.
De exemplu, pentru a verifica cã toate receptiile au condus la contabilizarea facturilor respective, masa de bazã
(multimea) trebuie sã o constituie bonurile (notele) de receptie si nu facturile contabilizate.
Auditorul trebuie, de asemenea, sã defineascã limitele de timp (perioada) care va servi ca bazã a selectiei sale din
întreaga masã (multime).
O caracteristicã a maselor (multimilor) care servesc ca bazã controalelor este cã acestea sunt, foarte rar, omogene; de
aceea, analiza masei (a multimii) este necesarã, ea permitând decuparea, împãrtirea în submase cu caracteristici
suficient de omogene pentru a nu denatura rezultatele sondajului.
În sfârsit, la alegerea masei, aceasta trebuie bine identificatã:
numãr de elemente sau valoare cumulatã în functie de natura sondajului de fãcut, identificarea criteriilor care vor
permite sã se decidã, în timpul efectuãrii sondajului, dacã elementul este corect sau nu (de exemplu, existenta
semnãturii domnului X pe documente sau ce valoare se întelege prin suma din facturã fãrã TV A etc.), cifrarea ratei
de anomalii si de erori maxim acceptabile.
Din moment ce procedeazã la sondaje, auditorul este supus unui risc: acela de a ajunge la concluzii diferite de cele la
care s-ar fi ajuns printr-un control exhaustiv; acesta este riscul practicãrii controlului prin sondaj si el existã
întotdeauna. Auditul fiind prin natura sa un control prin sondaj, rezultã cã acest risc este inerent.
Acest risc poate fi însã redus printr-o organizare riguroasã a actiunii de audit si prin alegerea tehnicilor de control
cele mai adecvate.
Elementele cheie dintr-o multime sunt elementele care, fie datoritã naturii lor (exemplu, conturi intitulate gresit sau
neintitulate), fie datoritã valorii lor (exemplu, elemente care exced pragul de semnificatie fixat), prezintã riscuri si,
ca atare, auditorul poate decide verificarea integralã a acestora.
Dacã verificarea elementelor cheie nu este consideratã ca suficientã, restul multimii poate face obiectul unor
sondaje.
Dupã ce si-a definit obiectivele sondajului si a ales masa (multimea), se trece la executarea sondajului, parcurgându-
se mai multe etape, dupã urmãtoarea schemã:
Alegerea tehnicilor
 Determinarea marimii esantionului

Selectarea esantionului

Studiul esantionului

Evaluarea rezultatelor

Concluzii

Alegerea tehnicilor este influentatã de douã elemente: natura controlului de efectuat (sondaje asupra atributiilor sau
sondaje asupra valorilor) si recurgerea sau nerecurgerea la tehnici statistice.
Alegerea aplicãrii sau nu a tehnicilor statistice este la latitudinea si rationamentul auditorului: în nici un caz însã,
recurgerea la sondajul nestatistic nu trebuie sã fie justificatã prin faptul cã ea permite reducerea taliei esantionului.
Alegerea tehnicii de lucru retinute depinde de urmãtorii factori:
· talia masei respective (cu cât e mai mare cu atât recurgerea la tehnici statistice este mai indicatã);
· capacitatea acesteia de a îndeplini obiectivele sondajului;
· raportul cost/eficacitate al tehnicii alese (costurile impuse pentru realizarea unui sondaj statistic sunt uneori
disproportionate fatã de obiectivele si utilitatea sondajului).

Determinarea taliei esantionului se face în functie de unii factori care diferã dupã cum este vorba de sondaje
asupra atributiilor sau de sondaje asupra valorilor.
Selectionarea esantionului. Oricare ar fi metoda utilizatã pentru alegere, esantionul selectionat trebuie sã fie
reprezentativ.
Toate elementele masei (multimii) trebuie considerate susceptibile de a fi selectionate. Aceastã selectie poate fi
fãcutã fie prin tragere la întâmplare, fie de o manierã sistematicã, cu conditia ca primul element sã se aleagã fie la
întâmplare, fie de o manierã empiricã.
Studiul esantionului. Pentru ca esantionul sã aibã un caracter probant, toate elementele selectionate trebuie sã fie
controlate. Se poate întâmpla însã ca auditorul sã fie în imposibilitatea de a face acest control deoarece, de exemplu,
documentele corespunzãtoare nu sunt disponibile. În acest caz, el trebuie sã se întrebe dacã, considerând elementele
necontrolate ca erori, se depãseste pragul de erori acceptabil: dacã rãspunsul este afirmativ, el va cãuta proceduri de
control alternative care sã-i permitã exprimarea unei concluzii motivate asupra acestor elemente; dacã rãspunsul e
negativ nu sunt necesare proceduri alternative de control, dar auditorul se poate întreba dacã acest fapt nu este de
naturã sã punã în discutie încrederea acordatã controlului intern.
Evaluarea rezultatelor. Înainte de tragerea unei concluzii generale asupra rezultatelor obtinute, fiecare anomalie
constatatã este examinatã în sensul aprecierii dacã aceste anomalii sunt într-adevãr reprezentative pentru masa
(multimea) respectivã sau sunt accidentale, si al aprecierii dacã aceste anomalii nu sunt revelatoare pentru o
problemã mai gravã decât aparentele (de exemplu, o fraudã).
Anomaliile exceptionale sunt analizate si tratate separat si numai dupã izolarea efectelor acestora este posibilã
extrapolarea rezultatelor obtinute asupra esantionului la întreaga multime (masã) care a servit ca bazã sondajului.
Concluziile sondajului. Concluzia finalã asupra postului, tranzactiilor sau operatiilor care au fãcut obiectul
controlului va fi suma concluziilor trase:
 -asupra elementelor cheie care au fãcut obiectul unui control;
-asupra anomaliilor exceptionale constatate;
-asupra restului masei (multimii).
Dacã concluzia finalã este cã anomaliile sau erorile din multimea controlatã depãsesc rata de anomalii sau de erori
asteptatã, auditorul trebuie sã se întrebe dacã nu este necesarã repunerea în cauzã a aprecierii sale asupra controlului
intern.