Actul Administrativ

Universitatea Lucian Blaga
Facultatea de Drept Simion Bărnuţiu

Specializarea Administraţie Publică
Lucrare de diplomă
Coordonator ştiinţific Absolvent:
Prof. univ. dr. Iordan Nicola Benchea Denisa
Sibiu
2010
1
Universitatea Lucian Blaga
Facultatea de Drept Simion Bărnuţiu
Specializarea Administraţie Publică
Actul administrativ – forma concretă de

realizare a activităţii executive
Coordonator ştiinţific Absolvent:
Prof. univ. dr. Iodran Nicola Benchea Denisa
Sibiu
2010
2
CUPRINS LICENŢĂ
Capitolul 1: CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Terminologie. Consideraţii cu caracter istoric
1.2. Definiţia actului administrativ şi trăsăturile sale caracteristice
1.3. Deosebiri esenţiale între actul administrativ şi celelalte acte juridice
1.4. Clasificarea actelor administrative
Capitolul 2: REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR ADMINISTRATIVE

2.1. Legalitatea actelor administrative
2.2. Forţa juridică a actelor administrative
2.3. Forţa probantă a actelor administrative
2.4. Intrarea în vigoare a actelor administrative
2.5. Procedura emiterii actului administrativ
2.5.1. Formalităţi procedurale prealabile adoptării actului administrativ
2.5.2. Formalităţi procedurale concomitente adoptării actului administrativ
2.5.3. Formalităţi procedurale ulterioare adoptării actului administrativ
2.6. Condiţii de valabilitate ale actului administrativ
2.6.1. Adoptarea actului de către autoritatea competentă şi în limitele competenţei
legale
2.6.2. Adoptarea actului administrativ în forma şi procedura prevăzute de lege
2.6.3. Adoptarea actului administrativ în conformitate cu conţinutul legii
2.6.4. Adoptarea actului administrativ în conformitate cu scopul legii
2.7. Efectele actelor administrative
Capitolul 3: ÎNCETAREA EFECTELOR JURIDICE ALE ACTELOR

ADMINISTRATIVE
3.1. Aspecte preliminarii
3.2. Suspendarea actelor administrative
3.3. Revocarea actelor administrative
3
3.4. Anularea şi inexistenţa actelor administrative
3.5. Abrogarea actelor administrative
Capitolul 4: ACTE ADMINISTRATIVE. FAPTE ADMINISTRATIVE

4.1. Acte administrative de autoritate
4.1.1. Contractele administrative
4.1.2. Teoria contractului administrativ
4.1.3. Partile si obiectul contractului administrativ
4.1.4. Categorii de contracte administrative
4.2. Acte administrative cu caracter jurisdicţional
4.3. Fapte administrative
Capitolul 5: CONCLUZII
Bibliografie
4
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
1.1 Terminologie. Consideraţii cu caracter istoric

Legislaţia, practica judiciară şi literatura de specialitate nu întrebuinţează o
terminologie unitară pentru denumirea principalului act juridic (de putere) emis de
administraţia de stat. De-a lungul decenilor, în literatura juridică s-au utilizat mai multe
expresii pentru a evoca actele juridice ale organelor administraţiei publice.1
Literatura din perioada interbelică, face o distincţie, mai întâi, între actele “puterii
executive” în raporturile cu Parlamentul şi actele “făcute de puterea executivă”, în
raporturile cu cetăţenii ori care au “intervenit între diversele servicii publice ale statului.” 2
Astfel, profesorul Paul Negulescu considera că actele puterii executive în raporturile sale
cu cetăţenii se împart în trei categorii, distingand: actele administrative de autoritate, actele
administrative de gestiune şi actele jurisdicţionale.
Actul de autoritate era considerat ca fiind o manifestare de voinţă făcută de un organ
administrativ compentent, prin care se crează o situaţie juridică generală sau individuală,
guvernată de norme de drept public, în care se regăseşte ideea de dominaţiune si
comandament.
Actul de gestiune era înţeles ca fiind manifestarea de voinţă făcută de un organ
competent, ce tinde să creeze unui organism administrativ, o situaţie juridică cu caracter
patrimonial, reglementată de normele dreptului privat.
Actul jurisdicţional era definit ca un act juridic, cu caracter public care cuprindea o
manifestare de voinţă exprimată de funcţionarii publici determinaţi de lege, în scopul de a
constata, cu putere de adevăr legal, o situaţie juridică sau anumite fapte.
Literatura de specialitate de după al doilea război mondial, foloseşte terminologia de
act administrativ sau act de drept administrativ.
Denumirea de acte de drept administrativ a fost promovată de profesorul Tudor
Drăganu, mentorul Şcolii de drept constituţional şi administrativ de la Cluj, în ideea de a
1
Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, pag. 31
2
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag 19
5
evidenţia cu claritate regimul juridic al elaborării si, respectiv, al efectelor produse de
actele organelor administaţiei de stat, emise în realizarea puterii de stat. Autorul a urmărit a
releva, chiar prin denumire, faptul că aceste acte se supun unui regim juridic propriu şi
diferit de cel al altor categorii de acte juridice, precum si de regimul juridic aplucabil
actelor civile emise/adoptate de organele administraţiei de stat.
Profesorul Romulus Ionescu, reprezentantul Şcolii de drept administrativ de la
Bucureşti, consideră că denumirea de “acte administrative” este cea mai potrivită pentru a
evoca actele juridice ale organelor administraţiei de stat.
Acestor două mari curente de gândire s-au raliat discipolii celor două scoli de drept
administrativ, în literatura de specialitate fiind enunţate o varietate de definiţii, cu nuanţări
de la autor la autor. 3
Profesorul Antonie Iorgovan concluzionează că dacă se foloseşte termenul de acte
administrative, se accentueaza ideea activităţii, deci că se are în vedere actul care
realizează adminitraţia publică, iar dacă se foloseşte conceptul de acte de drept
administativ, se accentuează ideea regimului aplicabil. Rămâne ca utilizarea uneia sau
alteia dintre terminologii sa fie la îndemâna legiuitorului ori doctrinarului având în vedere
însă contextul dat. Astfel, dacă se urmăreşte sublinierea caracterului actelor unilaterale ale
altor autorităţi decât cele administrative, dar în realizarea administraţiei, este de preferat
folosirea termenului de drept administrativ. Dacă se au în vedere actele de autoritate
tutelară sau de stare civilă, este de preferat folosirea conceptului de acte administrative,
carora poate să li se aplice un regim mixt, specific atât dreptului administrativ cât si
dreptului familiei.4
Pentru a concluziona cele de mai sus, profesorul Iordan Nicola consideră că, în
prezent, nu există suport constituţional şi legal decât pentru denumirea de act administrativ.
Această denumire este consacrată în art. 52 din Constituţia României, republicată, precum
şi de alte acte normative dintre care enumerăm: Legea contenciosului administrativ nr
554/2004 (art 1) Legea nr.188/1999 privind Statul funcţionarilor publici.5
3
Iordan Nicola, Drept administrativ, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, pag 363
4
Ion Rusu, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag 203-204
5
Iordan Nicola, op. citată, pag 363
6
1.2. Definiţia actului administrativ şi trăsăturile sale caracteristice
Termenul de act administrativ este reglementat în Legea contenciosului
administrative care îl defineşte ca fiind: actul unilateral cu caracter individual sau
normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării sau organizării executării legii,
dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.6
In doctrina, prin prisma profesorului Iordan Nicola, actul administrative este definit
ca fiind: o manifestare unilaterală de voinţă care emană de la o autoritate publică, de regulă
din sfera puterii executive, cu scopul de a naşte, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în
regim de putere publică şi care, la nevoie poate fii pusă în executare în mod direct, prin
forţa de constrângere a statului.7
Trasăturile actului administrative sunt definite ca ansamblul de însuşiri care
determină includerea respectivelor acte în categoria actelor juridice şi în mod concomitent
le diferenţiază de alte specii de acte juridice aparţinătoare diverselor ramuri de drept.8
În literatura de specialitate nu există o unanimitate de opinii cu privire la numărul,
denumirea si conţinutul trăsăturilor actului aministrativ. Cu toate acestea, unele elemente
comune, chiar dacă sunt formulate diferit, se regăsesc la toţi autorii de drept administrativ
care şi-au exprimat până acuma opinia: sunt acte juridice, sunt manifestări unilaterale de
voinţă, sunt emise în realizarea puterii de stat. Tocmai aceste elemente comune, ce definesc
aspectul de continuitate al doctrinei administrative româneşti, sunt esenţiale pentru
delimitarea actului administrativ de celelalte acte juridice ale organelor administraţiei de
stat, pe de o parte, de operaţiunile administrative, pe de altă parte.9
Din diversitatea opiniilor exprimate în literatura de specialitate, în opinia
profesorului Iordan Nicola, cele mai importante trăsături ale actului administrativ sunt:
a) este un act juridic, manifestare unilaterală de voinţă
b) este cea mai importantă formă juridică prin care se realizează activitatea
autorităţilor administraţiei publice
c) autorul actului este, de regulă, o autoritate a administraţiei publice
6
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1154 din 7 dec 2004.
7
8
Ioan Santai, op. citată, pag. 43
9
Antonie Iorgovan, op. citată, pag 25
7
d) este emis/adoptat în temeiul şi pentru realizarea puterii publice
e) are caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu
f) este guvernat de un regim juridic specific, de drept administrativ, bazat pe
Constituţie şi pe Legea contenciosului administrativ.10
1.2.1. Este un act juridic, manifestare unilaterală de voinţă

Această trăsătură sublinează cuprinderea în sfera actelor juridice a actului
administrativ dar totodată îl delimitează faţă de operaţiunile administrative. Voinţa
manifestată de autoritatea administraţiei publice trebuie să fie expresă, fără echivoc, în
modificarea ordinii juridice în momentul manifestării sale.11
Referitor la trăsătura actului administrativ de a fi unilateral, s-au ridicat anumite
probleme, deoacrece există situaţii în care modul de adoptare, emitere sau de executare pun
sub semnul întrebării caracterul unilateral al manifestării de voinţă şi anume:
a) actul administrativ se adoptă/emite cu efectuarea unei prestaţii sau a unei plăţi de
către subiectul pasiv al raportului de drept administrativ.
b) actul administrativ se adoptă în comun de două sau mai multe autorităţi publice sau
cu participarea mai multor persoane
c) actul administrativ se adoptă cu îndeplinirea unor formalităţi procedurale
În toate cele trei situaţii s-a ajuns la concluzia că actul administrativ işi păstrează
caracterul unilateral al manifestării de voinţă.
În prima situaţie, atât prestaţia, precum si plata taxelor sunt obligaţii ce rezultă direct
din lege şi nu ca urmare a unui acord de voinţă intervenit între cele două subiecte ale
raportului de drept administrativ.12
În a doua situaţie, cu toate că la emiterea actului administrativ participă mai multe
subiecte, actul este urmarea unui consens al autorităţilor respective, realizând o singură
voinţă juridica, care îi confera astfel actului caracterul unilateral, şi nu de natura
contractuală.13
10
11
Corneliu Manda, Drept administrativ - Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag 201
12
Iordan Nicola, op. citată, pag 369, 370
13
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, pag 289
8
În ce-a de-a treia situaţie voinţa solicitantului constituie doar o condiţie pentru
emiterea actului administrativ şi nu un acord de voinţă între solicitant si autoritatea
emitentă. Manifestarea de voinţă a autorităţii administraţiei emitente a actului administrativ
emis la cerere, işi păstrează caracterul unilateral.14
Plecând de la aceste aspecte, în literatura de specialitate s-a pus problema de a ştii
care este semnificaţia juridică a renunţării beneficiarului la exerciţiul dreptului sau chiar la
dreptul conferit de actul respectiv. În opinia profesorului Antonie Iorgovan, renunţarea
beneficiarului actului nu reprezintă, în sine, o modalitate de încetare a efectelor actului
administrativ, deoarece în cazul actului administrativ suntem în prezenţa unei manifestări
unilaterale de voinţă a organului administrativ, manifestarea de voinţă a celui interesat nu
este „încorporată” în structura actului. În acelaş timp, însă, trebuie să menţionăm că o dată
ce poziţia beneficiarului actului este adusă la cunoştinţa organului emitent, acesta are
obligaţia de a o examina şi de a emite actul de revocare. Acestă obligaţie a organului
emitent este o consecinţă a procedurii cererii prealabile în emiterea actului administrativ.
De vreme ce această procedură (cererea prealabilă) este o condiţie cerută de lege, se
subînţelege că renunţarea beneficiarului are semnificaţia înlăturării acestei condiţii, creând
premisa necesară retractării actului.15
1.2.2. Este cea mai importantă formă juridică prin care se realizează activitatea autorităţilor
administraţiei publice
Administraţia publică, potrivit Constituţiei, este autoritatea care este chemată să
realizeze în practică politica internă şi externă a tării şi organizarea executării în concret a
legilor si a celorlalte acte normative, sub controlul Parlamentului. Pentru ca executarea
legii „să prindă viaţă”, este nevoie în primul rând de materializarea voinţei în acte, de
aceea actul administrativ devine principala formă prin care administraţia publică îşi
îndeplineşte sarcinile, iar exercitarea atributiilor concret se face prin emiterea actelor
administrative.
14
Corneliu Manda, op.citată, pag 202.
15
9
Actul administrativ este principala formă juridică de materializare a activităţii
organelor administrative de stat deoarece, Preşedintele României şi Guvernul, ca principale
autorităţi ale administraţiei statului, emit actele administrative cele mai importante. 16
Prin această caracteristică, se scoate în evidenţă faptul că actul administrativ nu este
singura formă juridică prin care lucrează administraţia, dar este forma juridică cea mai
importantă. Acest caracter deosebeşte actul administrativ de toate celelalte activităţi
juridice sau nejuridice, realizate de organele administraţiei de stat, dar care nu fac parte din
administraţia de stat, si anume: contractele, actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în
realizarea puterii de stat, operaţiunile tehnice de administraţie si operaţiunile tehnic
productive.
Există o diferenţiere în ceea ce priveşte ponderea actului administrativ în sfera
formelor de activitate a autorităţilor administraţiei publice, acestea variind în funcţie de
nivelul ierarhic al autorităţii de la care emană actul. La organele de la baza sistemului
organizării administraţiei publice au o pondere mai mare operaţiunile materiale
administrative şi cele tehnice, iar pe măsură ce urcăm spre organele din vârful
administraţiei, ponderea acestora scade în favoarea actelor administrative.17
Actul administrativ este asadar cea mai importantă formă juridică prin care se
realizează activitatea autorităţilor administraţiei publice datorită unor aspecte de natură
calitativă: forţa efectelor juridice pe care le produce, şi nu unor aspecte de natură
cantitativă: ponderea pe care o ocupă.
1.2.3. Autorul actului este, de regulă, o autoritate a administraţiei publice

Prin acestă trăsătură, identificăm actul administrativ, din punct de vedere al naturii
organului de la care emană, fiind vorba despre actul administrativ tipic, respectiv despre
actul emis de administraţia publică, şi despre actul emis prin delegaţie, adică de structuri
cărora le-au fost transferate anumite prerogative de realizare a administraţiei publice, prin
actul de autorizare dat în scopul realizării unor servicii publice.
16
Ion Rusu, op. citată, pag 207
17
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag 367
10
De menţionat că actuala Constituţie lărgeşte accepţiunea sintagmei act administrativ
din punct de vedere al organului de la care emană, adăugând celor mai sus enunţate şi
actele cu caracter administrativ emise de orice altă autoritate publică, ceea ce înseamnă că
legea fundamentală califică drept act administrativ atât actele prin care se relizeaza
administraţia scop, cât şi actele prin care se realizează administraţia mijloc de realizare a
competenţei.18
Aşadar, legea fundamentală consacră dreptul unor structuri interne ale puterii
legislative sau al conducătorilor de instanţe judecătoreşti de a emite acte administrative, în
măsura în care exercită atribuţii ce ţin de puterea executivă, actul administrativ nefiind
apanajul exclusiv al autorităţilor administrative, cărora, însă, le este specific
Trebuie subliniat faptul că potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,
art.2 alin.1 lit. b prin autoritate publică se înţelege „orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea
unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele
juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt
autorizate să presteze un serviciu public.”
Faţă de acest context legislativ si doctrinar, concluzionăm că autorul unui act
administrativ este, de regulă, o autoritate din cadrul administraţiei publice precum şi orice
autoritate publică, astfel cum este definită de Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu mofificările si completările ulterioare.19
1.2.4. Este emis/adoptat în temeiul şi pentru realizarea puterii publice

Acestă trăsătură deosebeşte actul administrativ de alte acte juridice cu caracter
unilateral ale organelor administraţiei publice. Actul administrativ concretizaeză voinţa
autorităţilor administrative, ca subiect de drept investit cu putere publică.
Forţa juridică a actelor administrative se fundamentează pe prezumţia relativă că
acestea au fost emise cu respectarea tuturor condiţiilor cerute de Constituţie şi de celelalte
acte normative cu forţă juridică superioară actelor emise.20
18
Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag 89
19
20
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur , op. citată, pag 368
11
Actele administrative nu sunt orice manifestări unilaterale de voinţă ale organelor
administraţiei publice, ci ele concretizează numai voinţa acestor organe ca subiecte în
raporturile juridice ce presupun exerciţiul autorităţii publice, voinţa de a da naştere, a
modifica sau stinge drepturi şi obligaţii, în regim de putere publică.21
Scopul administraţiei îl reprezintă satisfacerea interesului public. Pentru a-şi realiza
această menire, administraţia publică este înzestrată de legiuitor cu prerogative specifice,
exorbitante care îi conferă o poziţie de superioritate faţă de cei administraţi. Astfel, spre
deosebire de raporturile dintre particulari care se bazează pe egalitatea juridică a părţilor,
raporturile stabilite între autorităţile administraţiei publice şi particulari se caracterizează
prin poziţia de inegalitate a părţilor, administraţia ocupând o poziţie supraordonată în
raport cu cei administraţi, activitatea acesteia exercitându-se în regim de putere publică.
Puterea publică semnifică ansamblul prerogativelor cu care este înzestrată o
autoritate publică, în scopul de a apăra interesul public uneori, chiar în detrimentul
intereselor individuale (ex. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică; asigurarea
ordinii şi liniştii locuitorilor; competenţa de a interzice sau suspenda spectacolele,
reprezentaţiile sau alte manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la
bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică etc.).22
1.2.5. Are caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu

A. Caracterul obligatoriu
Actul administrativ are jorţă juridică obligatorie faţă de organul emitent, faţă de
subiectele de drept care cad sub incidenţa actului şi faţă de organele ierarhic superioare.
Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent, făcându-se distinţia
între actele normative si cele individuale. Actele cu caracter normativ sunt obligatorii atâta
timp cât rămân în vigoare, iar actele individuale trebuie să respecte, în toate cazurile,
dispoziţiile actelor cu caracter normativ adoptate în materie, de respectiva autoritate a
administraţiei publice. În situaţia în care actul se adresează chiar organului emitent,
21
Antonie Iorgovan, op.citată, pag 33
22
12
dispoziţiile sale trebuie respectate atât în această calitate, cât şi ca subiect obligat să îl
execute.
Ori de câte ori insă, organul emitent doreşte să adopte un nou act administrativ cu
caracter normativ într-o anumită materie, el nu va mai fii obligat să-şi respecte propria
reglementare normativă, adoptarea unui nou act normativ are drept consecinţă abrogarea,
tacită sau expresă, a vechiului act normativ. Dacă actul administrativ este declarat ilegal,
organul emitent nu are obligaţia de a-l executa, având în vedere principiul legalităţii care
guvernează regimul juridic al actului administrativ.
Actele administrative sunt obligatorii şi pentru subiectele care cad sub incidenţa lor,
indiferent daca sunt sau nu subordonate în mod obişnuit organului emitent. Pentru organele
ierarhic inferioare sunt obligatorii atât actele cu caracter normativ, cât şi cele cu caracter
individual emise sau adoptate de organul ierahic superior. Pentru subiectele nesubordonate
în mod obişnuit autorităţii emitente actele administrative sunt obligatorii atunci când
aceasta are un rol coordonator într-o ramură sau domeniu de activitate.
Actele administrative sunt obligatorii şi pentru organele administrative ierarhic
superioare organului emitent, însă această problemă trebuie analizată nuanţat, în funcţie de
anumite situaţii concrete şi de caracterul normativ sau individual al actului. Astfel, în
activitatea de îndrumare şi control pe care o exercită organul superior asupra activităţii
desfăşurate de autoritatea ierarhic inferioară, primul trebuie să respecte actele
administrative ale subordonatului, adică va ţine cont de reglementările emise în materie de
organul controlat. Dimpotrivă însă, dacă constată că un anumit act este ilegal, organul
ierahic superior în temeiul raporturilor de subordonare, poate dispune anularea sau
revocarea actului în cauză.
Pe de altă parte, ori de câte ori organul ierahic superior adoptă un act cu caracter
normativ nu este obligat să respecte actele normative adoptate în aceeaşi materie de o
autoritate ierarhic inferioară, mai mult chiar le poate modifica, revoca sau abroga.
În cazul actelor administrative cu caracter individual, se remarcă faptul că, de regulă,
ele nu sunt obligatorii pentru organul ierarhic superior care le poate anula sau revoca.
Există însă cazuri în care emiterea sau adoptarea actului este de competenţa exclusivă a
13
organului inferior, situaţie în care organul ierarhic superior nu va putea anula actul sau să
adopte/emită un nou act individual.
Chiar dacă sunt obligatorii, actele administrative au forţă juridică diferită,
determinată de mai mulţi factori şi anume: poziţia organului emitent în cadrul sistemului
ierarhic administrativ, competenţa organului emitent, procedura de elaborarea a actului,
caracterul normativ sau individual al actului şi caracterul novator al actului administrativ.
B. Caracterul executoriu din oficiu
Din punct de vedere al modului de realizare, literatura de specialitate distinge două
categorii de acte juridice: prima, acte pentru a căror executare, atunci când ea nu se
realizează de bună voie, cel îndreptăţit se adresează unei autorităţi statale pentru a obţine
un titlu executor, susceptibil de realizare prin forţa de constrângere a statului şi a doua, acte
care pot fi puse în executare prin apelarea la forţa de constrângere a statului, atunci când
cel obligat refuză executarea, întrucât constituie ele însele titluri executorii.
Actele administrative se încadrează în cea de-a doua categorie având caracter
executoriu din oficiu, ceea ce înseamnă că pot fi puse în executare în mod direct, chiar cu
sprijinul forţei de constrângere a statului. Motivaţia care determină caracterul executoriu al
actelor administrative o regăsim în următoarele arumente: actele administative se adoptă
sau se emit în realizarea puterii publice şi actele administrative beneficiază de prezumţia de
legalitate.
Caracterul executoriu al actelor administrative nu se identifică cu cel obligatoriu.
Toate actele juridice sunt obligatorii, iar în caz de nevoie executarea se realizează prin
forţa de constrângere a statului. Caracterul executoriu al unor acte juridice semnifică faptul
că executarea, inclusiv prin intermediul forţei coercitive a statului, se realizează în mod
direct, din oficiu.23
De relevat este, totuşi, faptul că sunt şi acte administrative care nu dobândesc în mod
direct caracter executoriu şi nu pot fi puse direct în executare. Aşa este cazul, de exemplu,
proceselor-verbale de constatare a contravenţiei şi aplicare a unor sancţiuni
contravenţionale, care sunt executorii, prin ele însele, numai dacă perdsoana sancţionată nu
face plângere în termenul prevăzut de lege. Dacă însă contravenientul a făcut plângere,
23
Iordan Nicola, op. citată, pag 375-378
14
punerea în executare a procesului-verbal se suspendă până la soluţionarea plângerii de
către instanţa de judecată.24
1.2.6. Este guvernat de un regim juridic specific, de drept administrativ, bazat pe

Constituţie şi pe Legea contenciosului administrativ.
Această trăsătură a actului administrativ ne ajută să deosebim actul administrativ,
care este emis în special de organele administraţiei publice, de actele de autoritate specifice
altor categorii de organe.25
Literatura de specialitate defineşte regimul juridic al actelor administrative ca fiind
un ansamblu de reguli de fond şi de formă pe care se fundamentează naşterea, modificarea
şi desfinţarea acestor acte. 26
Cu certitudine, regimul juridic al actelor administrative este guvernat de art. 21 şi
art. 52 din Constituţia Romaniei, republicată şi de Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, astfel cum se arată în mod constant în doctrina de specialitate. Atât legea
fundamentală precum si legea organică sus-menţionată instituie principiul conform căruia
actele administrative se supun controlului de legalitate exercitat de instanţele specializate
de contencios administrativ.
Totuşi, această trăsătură nu trebuie privită în mod absolut, din următoarele
considerente: în primul rând, nu toate actele administrative emise/adoptate de autorităţile
administraţiei publice se supun controlului judecătoresc exercitat prin instanţele de
contencios administrativ, acte care constituie excepţiile prevăzute de Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, iar în cel de-al doilea rând, sunt supuse controlului de legalitate
exercitat de instantele de contencios administrativ si actele administrative emise/adoptate
de structuri interne ale Parlamentului, precum şi de conducătorii diferitelor instanţe
judecătoreşti.27
1.3. Deosebiri esenţiale între actul administrativ şi celelalte acte juridice
24
Mircea Preda, Drept administrativ parte generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, pag 185
25
26
Ioan Santai., op. citată, pag 378
27
15
Actul administrativ se aseamănă cu actele juridice normative ale Parlamentului
(legile şi regulamentele) prin aceea că ambele categorii de acte sunt acte juridice
unilaterale întemeiate pe puterea publică, dar se deosebesc în ceea ce priveşte forţa juridică
şi regimul juridic aplicabil. Astfel, legea îşi întemeiază autoritatea pe suveranitatea statului
pe când actele administrative au autoritate derivată din lege, ele fiind menite tocmai pentru
a organiza executarea legii sau pentru a executa în concret, fiind aşadar subalterne legii din
punct de vedere a forţei juridice. Tocmai datorită acestui lucru, principiul legalităţii
constituie principiul esenţial în desfăşurarea activităţii autorităţilor administraţiei publice.
Asemănări există şi între actele administrative şi hotărârile sau deciziile instanţelor
judecătoreşti, ambele categorii de acte juridice fiind acte juridice unilaterale, dar există şi
deosebiri esenţiale deoarece sunt acte juridice provenite de la puteri diferite. Prin hotărârea
judecătorească se înfaptuieşte puterea judecătorească, iar prin actul administrativ se
realizează puterea executivă. Hotărârea judecătorească intervine pentru a sancţiona
încălcarea legii şi a restabili adevărul legal urmare a existenţei unui litigiu cauzat de
înfrângerea legii pe când actul administrativ organizează sau execută în concret legea. La
aceste diferenţe se poate adăuga şi aceea că cele două categorii de acte sunt supuse unui
regim diferit, reglementat de norme aparţinând unor ramuri diferite de drept.
În sfârşit, diferenţe majore sunt între actele administrative şi contracte sau convenţii.
Dacă actul administrativ, astfel după cum am văzut, este expresia unei voinţe juridice
unilaterale şi este supus unui regim de drept public (administrativ), contractul reprezintă un
act bilateral, încheiat prin acordul de voinţă a două sau mai multe persoane cu scopul de a
da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice. Regimul juridic este, de asemenea,
diferit, şi anume, regimul de drept administrativ, deci de drept public pentru actul
administrativ fundamental deosebit regimului de drept comun (civil, comercial) aplicabil
contractelor, ceea ce înseamnă norme juridice diferite cu privire la emitere, întocmire,
aplicare, controlul legalităţii etc.28
1.4. Clasificarea actelor administrative
28
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur , op. citată, pag 369
16
În doctrina de specialitate actele administrative sunt clasificate în funcţie de mai
multe criterii, cel mai frecvent fiind utilizate următoarele: întinderea efectelor juridice,
conduita prescrisă, situaţia juridică generată, autoritatea publică de la care emană (autorul
actului), procedura de elaborare, etc.
1.4.1. Clasificarea după criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc

După criteriul întinderii efectelor pe care le produc, actele administrative se
grupează în două categorii respectiv: acte administrative cu caracter normativ şi acte
administrative cu caracter individual.
A. Acte administrative cu caracter normativ
Actele administrative cu caracter normativ se particularizează prin faptul că ele
cuprind reguli generale, abstracte, impresonale si de aplicabilitate repetată. Legiuitorul
defineşte actul normativ ca fiind „actul emis sau adoptat de o autoritate publică, cu
aplicabilitate generală.”29 Având în vedere faptul că actele normative conţin reglementări
de principiu, obligatorii şi impersonale, se aplică tuturor situaţiilor particulare care fac
obiectul normei respective, iar eficienţa acestora nu încetează printr-unul sau mai multe
acte individuale de executare. Produc efecte juridice erga omnes, faţă de toţi subiecţii de
drept ce cad sub incidenţa normei în cauză.
Actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar si precis, care să
excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale si de ortografie.
Normele de tehnică legislativă conform cărora trebuie redactate, aprobate, publicate, etc.
actele normative sunt stabilite prin Legea nr. 24/2004 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative şi respectiv, în H.G: nr. 50/2005.
B. Actele administrative cu caracter individual
Actele administrative cu caracater individual sunt manifestări de voinţă care produc
efecte juridice cu privire la subiecte de drept predeterminate (persoane fizice, persoane
juridice, O.N.G.-uri, etc.)
29
Legea nr. 52/2003 privind transparenţa în admistraţia publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 70
din 3 ferbuarie 2003, art. 3, lit. a
17
Aceste acte se particularizează prin faptul că îşi epuizează conţinutul printr-o singură
executare, nefiind de aplicabilitate repetată.30
La rândul lor, actele administrative individuale se împart în mai multe categorii:
a). Acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul
căruia i se adresează (de exemplu actul de atribuire a unui teren în vederea construirii unei
locuinţe propietate personală conferă titularului posibilitatea realizării acestui drept,
determinat clar de actele normative în vigoare în frunte cu legea fundamentală).31
b). Acte de conferire a unui statut personal. În această categorie sunt incluse actele
administrative individuale cu caracter recognitiv faţă de o activitate anterioară desfăşurată
de beneficiarul actului şi căruia îi conferă un complex de drepturi şi obligaţii, în condiţiile
legii. (de exemplu: diplomele de studii, deciziile de pensionare, permisul pentru port armă,
permisul de conducere etc.)
c). Acte administrative prin care se aplică constrângerea administrativă (de exemplu:
procesul-verbal prin care se constată săvârşirea unei fapte contravenţionale şi de aplicare a
sancţiunii contravenţionale, actele administrative individuale prin care se instituie măsuri
asiguratorii în sarcina unor debitori ai bugetelor locale, etc.) 32
d). Acte administrativ-jurisdictionale. Aceste acte juridice sunt acte administrative
pentru că sunt emise (pronunţate) de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unui
organ al administraţiei publice şi sunt de jurisdicţie pentru că, prin ele, se soluţionează
după o anumită procedură, prevăzută de lege, un conflict juridic ivit între un serviciu
public şi un particular (persoană fizică sau juridică).
1.4.2. Clasificarea actelor administrative după conduita prescrisă

În raport cu acest criteriu, actele administrative se clasifică în trei categorii,
respectiv: onerative, prohibitive şi permisive, care la rândul lor pot avea, după caz, caracter
normativ sau individual.
a). Actele onerative sunt acele acte administrative care obligă subiecţii de drept
cărora li se adresează la o anumită conduită sau prestaţie. (de exemplu prin Ordonanţa
30
31
Antonie Iorgovan, op, citată, pag 39
32
18
Guvernului nr. 92/2003 se stabileşte conduita de urmat pentru contribuabilii care nu mai
desfăşoară activităţi supuse taxei pe valoarea adăugată.)
b). Actele prohibitive se caracterizează prin faptul că interzic anumite acţiuni. În
general, prin astfel de acte administrative se stabilesc norme de interdicţie, cu caracter
contravenţional, sau se consacră constrângerea administrativă în cele mai diverse forme.
(de exemplu: H.G. nr. 955/2004 prin care se interzice amplasarea reclamelor în anumite
locuri).
c). Acte permisive care se particularizează prin fatul că lasă subiecţilor de drept
facultatea (libertatea) de a-şi alege conduita de urmat. Această categorie de acte se
particularizează prin faptul că nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită acţiune. De
regulă, în cazul actelor administrative individuale cu caracter permisiv, dreptul de a
desfăşura anumite acţiuni se exercită de către titular pe baza unor verificări prealabile care
au în vedere legalitatea acţiunii (de exemplu: H.G. nr. 1050/2004 lasă la alegerea organului
fiscal consultarea unor experţi pentru lămurirea unor împrejurări de fapt).
1.4.3. Casificarea după situaţia juridică generată

După criteriul situaţiei juridice generate distingem două categorii de acte
administrative respectiv: acte constitutive şi acte declarative (recognitive) de drepturi şi
obligaţii.
a). Actele constitutive se particularizează prin faptul că instituie situaţii juridice cu
caracter de noutate, dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Astfel de acte
constitutive de drepturi şi obligaţii sunt diferitele tipuri de autorizaţii (de construire, pentru
exercitarea unei profesii sau meserii), actele de sancţionare.
b). Actele declarative sau recognitive sunt caracterizate prin faptul că, prin ele se
constată o situaţie preexistenă emiterii actului juridic. Astfel de acte declarative sunt spre
exemplu, actele administratve jurisdiţionale, actele de constatare ale organelor de control,
unele acte cu caracter confirmativ, etc.
Importanţa acestei distincţii rezidă în aceea că actele declarative, particularizate prin
faptul că stabilesc drepturi şi obligaţii preexistente emiterii lor, produc efecte juridice
19
anterioare adoptării lor, adică din momentul în care faptul juridic constatat s-a produs.
Dimpotrivă insă, actele constitutive produc ele însele efecte juridice, din momentul
emiterii lor sau la o dată ulterioară, menţionată în conţinutul lor, dar numai pentru viitor.
1.4.4. Casificarea actelor după autorul lor

În funcţie de autorul de la care emană, actele administrative pot fi clasificate avându-
se în vedere natura organului emitent, competenţa acestuia, precum şi numărul de
manifestări de voinţă care concură la adoptarea actului.33 Astfel, actele administrative sunt:
a) Acte administrative emise de autorităţile administraţiei publice. Din acestă categorie
fac parte toate actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale, cu competenţă materială generală sau specială, precum şi cu
competenţă teritorială centrală ori locală.
b) Acte administrative adoptate de Parlament, cum este de pildă Planul naţional de
amenajare a teritoriului, care se aprobă în baza Legii nr. 50/1991, sau unele acte de
numire în anumite funcţii publice, în condiţiile legii.
c) Acte administrative emise de instanţele judecătoreşti, cum sunt, de pildă, cele emise
pentru numirea şi eliberarea din funcţii a personalului.
d) Acte administrative emise de instituţiile publice
e) Acte administrative emise de celelalte structuri organizatorice care privesc
organizarea executării şi executarea legii.34
1.4.5. Clasificarea actelor administrative după procedura de elaborare

În functie de acest criteriu, actele administrative se clasifică ţinându-se cont de
gradul de complexitate al procedurii administrative, iniţiativa în elaborare, modul de
aducere la cunoştinţă şi forma exterioară, etc.
a). După gradul de complexitate, actele administrative pot fi elaborate după o
procedură simplă sau după o procedură complexă. Actele elaborate după o procedură
simplă nu presupun îndeplinirea unor formalităţi procedurale deosebite, spre deosebide de
33
34
Mircea Preda, op. citată, pag 187.
20
actele elaborate după o procedură complexă, care trebuie să îndeplinească cerinţele unor
formalităţi deosebite, pentru a putea produce în mod valabil efecte juridice.
b). După modul de iniţiere, actele administrative se împart în acte emise din oficiu
(acestea fiind, de regulă, revocabile) şi acte emise la cerere (acestea fiind, in general,
irevocabile)
c). După modul de aducere la cunoştinţă, deosebim acte administrative care se aduc
la cunoştinţă prin comunicare (cele individuale) si acte publicate (cele normative)
d). După forma lor exterioară, distingem acte administrative emise în formă scrisă şi
acte emise fără îndeplinirea acestei condiţii (sau acte orale). În cazul încălcării cerinţei
formei scrise cerute de lege intervine nulitatea actului respectiv.
1.4.6. Actele administrative sunt susceptibile a fi clasificate şi în funţie de alte criterii:

a). După conţinutul efectelor pe care le generează, actele individuale pot fii:
creatoare de drepturi (ex. diplome de absolvire a studiilor), creatoare de obligaţii (ex. actele
de sancţionare contravenţională), creatoare de drepturi şi obligaţii (ex. diverse categorii de
autorizaţii).
b). În funcţie de conţinutul lor material, actele administrative pot fii: acte
patrimoniale oneroase (ex. actul de concesionare a unui teren pe durata existenţei
construcţiei contra unei taxe numite „redevenţă”), acte patrimoniale gratuite (ex.
repartizarea de mijloace materiale nerambursabile instituţiilor administrative), acte
nepatrimoniale (ex. dispoziţia de schimbare a numelui pe cale administrativă).
c). După modul de executare, actele administrative sunt: cu executare instantanee
(ex. actul de sancţionare contravenţională) sau cu executare succesivă (ex. autorizaţia de
construcţie).
În concluzie, trebuie reţinut faptul că diversitatea şi complexitatea activităţii
desfăşurate de autorităţiile administraţiei publice determină şi multitudinea categoriilor de
acte administrative, clasificate după diferite criterii, cu nuanţări de la un autor la altul.35
35
21
CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR ADMINISTRATIVE
Regimul juridic al actelor administrative este un ansamblu de reguli, de fond şi de

formă, care conturează „personalitatea” actelor administrative în circuitul juridic, în sensul
că evocă criteriile de valabilitate ale acestora.
Cu toate că nu există o unanimitate de opinii în privinţa definirii regimului juridic,
specialiştii în drept administrativ au convenit, de-a lungul timpului, asupra problematicii
generale acestui regim juridic, oprindu-se la două mari situaţii: a) reguli (condiţii) de
22
valabilitate a emiterii actului administrativ, respectiv b) reguli ce guvernează valabilitatea
efectelor pe care actul le produce.36
Din analiza acestor reguli, se constată că actele administrative se supun unui regim
juridic distinct, care este guvernat de Constituţie şi de Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004. acest regim se manifestă cu privire la legalitatea actelor administrative, forţa
juridică şi forţa probantă a acestora, intrarea lor în vigoare, punerea în executare şi
încetarea efectelor juridice.37
2.1. Legalitatea actelor administrative

Legalitatea reprezintă elemetul central al regimului juridic aplicabil actelor
adminstrative. În conţinutul principiului legalităţii se regăsesc trei exigenţe esenţiale,
corespunzătoare a trei coordonate fundamentale, şi anume: legalitatea este limita acţiunii
administrative, legalitatea este fundamentul acţiunii administrative şi legalitatea reprezintă
obligaţia administraţiei de a acţiona în sensul efectiv al respectării legii.38
Suportul constituţional al acestui principiu îl regăsim în articolele 1 alin.5, 16 alin.1,
21,52, 123 şi art. 126 ale legii fundamentale republicată. Astfel, potrivit art.1 alin. 5 din
Constituţia României republicată: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale
şi a legilor este obligatorie”, text care abrogă vechiul art. 51.
Din analiza textului menţionat putem desprinde două concluzii. Prima este aceea că
legea fundamentală consacră principiul ierarhiei actelor juridice, situând în vârful
piramidei Constituţia. Principiul supremaţiei Constituţiei semnifică faptul că toate celelalte
acte juridice (legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului etc.) trebuie să respecte normele
constituţionale, astfel spus să se subordoneze acestora. A doua este că respectarea
Constituţiei, a legii în sensul larg al termenului, este obligatorie pentru toţi subiecţii de
drept public sau de drept privat. Cu alte cuvinte, legalitatea reprezinţă preeminenţa legii în
reglementarea relaţiilor sociale, principiu consfinţit de art. 16 alin. 2 din Constituţia
României, republicată, conform căruia: „Nimeni nu este mai presus de lege.”39
36
Antonie Iorgovan, op. citată, pag 40.
37
Ioan Santai, op. citată, pag 67
38
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pag. 26
39
23
In concluzie, legalitatea actelor administrative poate fi definită ca fiind:
“conformitatea acestora cu legea fundamentală, cu legile elaborate de Parlament, cu
Ordonanţele de Guvern şi cu toate celelalte acte normative care au forţă juridică
superioară.”40
În ceea ce priveşte administraţia publică, menţionăm că legalitatea se manifestă în
alegerea, organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice,
principiul legalităţii fiind consacrat în mod expres în art. 2 alin. 1 al Legii nr. 215/2001
privind administraţia publică locală, cu modificările si completările ulterioare.
Pentru actele administrative, legalitatea reprezintă elementul fundamental al
regimului juridic care le guvernează, literatura de specialitate conturând în timp două mari
teze. După un curent de gândire (Şcoala de drept public de la Cluj), legalitatea este
considerată o condiţie de valabilitate a actelor administrative, diferită de oportunitate.
După alţi autori (Şcoala de drept public de la Bucureşti), legalitatea este considerată a fi
corolarul condiţiilor de valabilitate al actelor administrative, iar oportunitatea o cerinţa
(dimensiune) a legalităţii.
Fiind adoptate sau emise pe baza şi în vederea executării legii, actele administrative
se bucură de prezumţia de legalitate, cu alte cuvinte se consideră că sunt conforme cu legea
sub toate aspectele, atât de fond, cât şi de formă. Condiţiile de legalitate pentru actele
administrative sunt foarte numeroase şi variate, de multe ori ele fiind prevăzute expres
pentru actul administrativ în cauză sau pentru categoria din care face parte.
În opinia profesorilor Ilie Iovănaş şi Iordan Nicola, actele administrative trebuie
să îndeplinescă următoarele condiţii de valabilitate:
 actul să fie emis de organul competent în limitele competenţei sale;
 conformitatea actului cu conţinutul legii şi al actelor cu forţă juridică superioară;
 actul să fie emis în forma şi cu procedura prevăzute de lege;
 oportunitatea actului, care la rândul său este influenţată de mai mulţi factori
precum: momentul adoptării actului, locul şi condiţiile concrete în care se
aplică actul, mijloacele materiale şi spirituale pe care le angajează aplicarea
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul
40
Oficial al României, Partea I-a, nr. 777 din 25 august 2004

24
actului şi durata de timp pe care o reclamă aplicarea lui, conformitatea actului cu
condiţiile generale de viaţă şi de cultură şi conformitatea actului cu scopul legii.
Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de legalitate enumerate mai sus, va atrage
aplicarea sancţiunilor specifice dreptului administrativ. Trebuie menţionat însă, că pe lângă
tragerea la răspundere a organului administraţiei publice, sau, după caz, a funcţionarilor
publici, vor interveni sancţiuni cu privire la actul administrativ, adică se va pune problema
nulităţii acestuia. Autorii de drept administrativ apreciază în unanimitate că nu toate
condiţiile de legalitate au acceaşi valoare şi prin urmare, nu toate determină accelaş gen de
sancţiune. În funcţie de importanţa acestora, neîndeplinirea unei (unor) condiţii va atrage,
după caz, sancţiunea inexistenţei sau nulităţii (absolute sau relative) actului administrativ.41
2.2. Forţa juridică a actelor administrative

Ca orice acte juridice, actele administrative dau naştere, modifică sau sting raporturi
juridice, aşadar produc efecte juridice, cu o anumită forţă juridică. În literatura de drept
administrativ, pentru fundamentarea forţei juridice a actelor administrative ca acte de
autoritate, implicit a obligaţiei executării lor, se face apel la prezumţia de legalitate, o
prezumţie relativă („juris tantum”), dar suficent de puternică, pe care se bazează teoria
regimului juridic administrativ. Conform acesteia, se consideră că atâta timp cât actul
administrativ este în vigoare, se prezumă că a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor
de fond şi de formă prevăzute de lege, de aceea ideea respectării lor apare desprinsă din
ideea respectării legii.
Prezumţia de legalitate este asociată cu alte două prezumţii şi anume: prezumţia de
autenticitate şi prezumţia de veridicitate.
Prezumţia de autenticitate, conform căreia se consideră că actul administrativ a fost
emis/adoptat de către autoritatea administrtaţiei publice pe care înscrisul constatator al
actului o indică prin forma sa exterioară (antet, ştampilă, semnătură). În acest sens, art. 42
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative prevede că pentru atestarea autenticităţii „Actul normativ adoptat se semnează
41
Iordan Nicola, op. citată, 391
25
de reprezentantul legal al emitentului, se datează şi se numerotează.” Prezumţia de
veridicitate este acea prezumţie potrivit căreia actul administrativ exprimă adevărul.
Pe cele trei prezumţii care fundamentează forţa efectelor unui act administrativ,
desprindem concluzia că actul respectiv se impune subiectelor de drept, care, sunt în egală
măsură obligate să-l respecte sau să-l execute.42
În literatura de specialitate se face distincţia între obligaţia de executare (în general o
obligaţie pozitivă, „de a face”), care priveşte numai subiectele titulare de drepturi şi
obligaţii, ca efect al emiterii actului, şi obligaţia de respectare sau opozabilitate (în
principiu, o obligaţie negativă de „a nu face”), care priveşte alte subiecte de drept decât
cele obligate la executare.
Referitor la forţa juridică a actului administrativ, se suţine că este identică cu a altor
acte unilaterale emise de organele statului în realizarea puterii de stat, dar este inferioară
forţei juridice a legii. Forţa juridică a actelor unilaterale de putere, din categoria cărora fac
parte şi actele administrative, este intr-adevăr, superioară forţei juridice a celorlalte acte
juridice (exceptând legea şi restul actelor juridice specifice organelor „puterii legislative”),
indiferent de la cine emană (organe de stat, organizaţii neguvernamentale).43
Aşadar, forţa juridică a actelor de putere este superioară actelor de drept civil, de
drept comercial, de dreptul muncii etc. totodată, este firesc să existe o diferenţiere sub
aspectul forţei juridice între diverse acte administrative, dată fiind structura organizării
administraţiei publice.
În principiu, forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl ocupă
organul emitent în sistemul organizării administraţiei publice, precum şi de natura
organului respectiv. Spre exemplu, de la nivelul Guvernului emană ordonanţe (care pot fi
simple sau de urgenţă, acestea din urmă putând fi adoptate de Guvern „numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul acestora”) şi hotărâri ale plenului, precum şi decizii ale primului-
ministru, însă nu toate au aceeaşi forţă juridică. Ordonanţele au forţa juridică cea mai mare,
urmând hotărârile Guvernului şi apoi deciziile primului-ministru. Acelaşi lucru este valabil
42
Verginia Vedinaş, op. citată, pag. 104
43
Antonie Iorgovan, op. citată, pag. 64
26
şi în privinţa actelor administrative ce emană de la alte organe ale administraţiei publice,
inclusiv ale administraţiei publice locale (spre exemplu, hotărârile adoptate de consiliul
judeţean au forţă juridică superioară dispoziţiilor emise de preşedintele consiliului
judeţean.)
2.3. Forta probantă a actelor administrative

Prin forţa probantă a unui act administrativ se înţelege puterea acestuia de a se
constitui ca o dovadă în legătură cu cele cuprinse în conţinutul său. Spre deosebire de
actele civile, care se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor (cu excepţia
vânzării-cumpărării de terenuri cu sau fără construcţie), pentru actele administraive se cere,
de regulă, forma scrisă. Această condiţie formală este necesară printre altele, şi pentru a se
constitui, când este cazul, în mijloc de probă.
În faţa instanţelor judecătoreşti, actele administrative au forţa probantă a
înscrisurilor autentice. Această forţă probantă este dată şi de prezumţiile de autenticitate şi
de veridicitate. În consecinţă, efectele actului administrativ nu pot fi înlăturate decât ca
urmare a revocării, anulării sau abrogării actului administrativ de către autorităţile
competente. 44
2.4. Intrarea în vigoare a actelor administrative

Momentul intrării în vigoare al actelor administrative prezintă o importanţă
deosebită din punct de vedere teoretic şi practic, acest moment generând o serie de
consecinţe juridice, precum existenţa sau inexinstenţa obligaţiei de executare, executarea
din oficiu a acteler, etc.
În doctrina românească, în ceea ce priveşte momentul de la care actul administrativ
intră în vigoare s-a fundamentat teza potrivit căreia acesta este considerat momentul
publicării pentru actele administrative normative şi momentul comunicării pentru actele
administrative individuale.
Această susţinere nu mai poate fi privită atât de categoric, potrivit unei poziţii pe
deplin întemeiate exprimată în doctrina recentă, mai ales în raport cu dispoziţiile
44
27
constituţionale care prevăd obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României, a
decretelor preşedintelui (art. 100) şi a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului (art. 108), cu
execpţia hotărârilor având caracter militar, fără a distinge după cum aceste acte
administrative au caracter normativ sau individual. Se propune astfel reformularea tezei
privind mometul de la care actele administrative produc efecte juridice, de o manieră care
să acopere toate aspectele, susţinându-se în consecinţă, că actele administrative încep să
producă efecte juridice din momentul în care au fost aduse la cunoştinţă în formele
îngăduite de lege. Astfel, este avută în vedere atât modalitatea comunicării, specifică
actelor individuale, cât şi cea a publicării, specifică actelor normative, cu admiterea unor
excepţii.
Precizarea constituţională actuală introdusă prin legea de revizuire prevede că:
“Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.”Această precizare constituţională
a născut vii controverse privitoare la momentul intrării în vigoare a tuturo actelor
administrative normative.
Această măsură a fost justificată prin imposibilitatea distribuirii Monitorului Oficial
pe întreg teritoriul tării, astfel încât, în numeroase cazuri, persoanele fizice sau persoanele
juridice au fost puse în situaţia de a se conforma dispoziţiilor unei legi pe care nu o
cunoşteau încă.45
Astfel, în ce priveşte termenul de 3 zile, acesta se calculează pe 3 zile calendaristice,
începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I şi expirând la ora
24:00 a celei de-a treia zi de la publicare.46
Momentul intrării în vigoare a hotărârilor Guvernului, a deciziilor primului-ministru,
a actelor normative ale autorităţilor administrative autonome precum şi a ordinelor,
instrucţiunilor şi a altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de
specialitate este cel al publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în
cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în
45
Dana Apostol Tofan, op. citată, pag. 45
46
28
vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se
prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.
În spiritul art. 78 din Constituţia republicată şi potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr.
24/2000 republicată, legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de
abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.
În spiritual art. 115 alin. 5 din Constituţia republicată şi potrivit art. 11 alin. 2 din
Legea nr. 24/2000 republicată, ordonanţele de urgenţă ale Guvernului întră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor
prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o
dată ulterioară.
Potrivit art. 81 din aceeaşi lege, în vederea intrării lor în vigoare, actele normative
adoptate de autorităţile administraţiei publice locale se aduc la cunoştinţă publică, în
condiţiile Legii 215/2001, prin afişare în locuri autorizate şi prin publicare într-un cotidian
local de mare tiraj.
În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, fiind active şi
nu retroactive. De la principiul neretroactivităţii actelor administrative există şi unele
excepţii, cum ar fii: actele administrative cu caracter retroactiv, adică acte care constată
existanţa sau întinderea unor drepturi şi obligaţii care au luat naştere anterior (declarative
sau recognitive) ori inexistenţa lor.
Din categoria acestor acte fac parte: actele de revocare a unor acte administrative,
care produc efecte juridice de la data intrării în vigoare a actului desfiinţat sau de la data
emiterii actului de desfinţare; actele administrative normative interpretative, care emană de
la aceeaşi autoritate care a emis actul interpretat sau de la o autoritate ierarhic superioră şi
care au efect retroactiv de la data aplicării actului interpretat; actele administrative
jurisdicţionale, care au efect retroactiv deoarece se recunosc părţilor situaţii juridice
preexistente emiterii actului.
În plus, decurgând din configuraţia actuală a art. 15 alin. 2 din Constituţia
republicată, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
29
favorabile (sau contravenţionale – după revizuire) rezultă faptul că actele administrative
contravenţionale mai favorabile vor retroactiva.
De la regula intrării în vigoare a actelor administrative mai sus evocată fac excepţie
evident şi actele administrative ce încep să producă efecte juridice la o dată ulterioară
comunicării sau, după caz, publicării. Situaţiile de acest gen sunt determinate fie de unele
dispoziţii ale legii, fie de voinţa organului emitent (existând o dată ulterioară prevăzută în
finalul actului), fie de natura actului (actele supuse aprobării sau confirmării).
În doctrina actuală, unii autori se referă şi la prorogarea actelor administrative,
privită ca operaţiune juridică prin care organul administraţiei publice, care a adoptat sau a
emis un act administrativ ce produce efecte juridice temporar, adoptă sau emite un alt act
administrativ de aceeaşi forţă juridică, prin care dispune ca efectele juridice ale acelui act
să se producă şi după expirarea perioadei de timp pentru care a fost adoptat sau emis. Pot fi
prorogate actele administrative de autoritate normative, cât şi cele individuale, prorogarea
putând fi atât expresă, cât şi implicită. 47
2.5. Procedura emiterii actului administrativ

Actul administrativ este rezultatul unui proces raţional, care începe cu sesizarea
necesităţii adoptării lui, continuă cu colectarea, în acest scop, a informaţiilor necesare,
prelucrarea acestora, elaborarea proiectului în mai multe variante şi alegerea variantei
optime, dezbaterea proiectului, deliberarea şi, în final, adoptarea actului. Procedura
adoptării actelor administrative cuprinde un complex de activităţi desfăşurate de
funcţionarii autorităţilor publice care adoptă actul împreună cu cei ai altor autorităţi publice
care colaborează cu acestea.
Procedura administrativă poate fi definită ca fiind ansamblul formalităţilor
îndeplinite de organele administraţiei publice de a-şi realiza competenţa conferită de lege
47
30
sau ea poate cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se
înfăptuieşte activitatea executivă.48
Sub aspect strict juridic, însă, procedura administrativă are ca element central
manifestarea voinţei unilaterale a organului administrativ (decidentului), reglementând
operaţiunile prealabile acestui moment, precum şi cele ulterioare. De asemenea, mai ales în
cazul organelor colective, procedura administrativă reclamă regulile care trebuie respectate
ca hotărârea adoptată să fie valabilă, prima dintre ele fiind regula cvorumului de şedinţă.
Aşa se explică, de ce regulile procedurale ale regimului actelor administrative,
analizate ca „forme procedurale de emitere a actelor administrative” sunt împărţite în trei
categorii, în raport de momentul emiterii actului: anterioare, concomitente şi posterioare.49
2.5.1. Forme procedurale prealabile adoptării actului administrativ

Formele procedurale prealabile sau anterioare actului administrativ sunt activităţi
care nu produc ele însele efecte juridice, dar care premerg elaborării actului producător de
efecte juridice. Aceste operaţiuni sunt instituite pentru a garanta o cât mai bună pregătire a
actelor administrative. În categoria formelor procedurale prealabile enumerăm: sesizarea şi
iniţiativa, propunerea, proiectul de act administrativ, avizele, acordul, precum şi alte forme
procedurale.50
A. Sesizarea şi iniţiativa
Sub aspectul formelor preocedurale pregătitoare sesizarea reprezintă forma
prealabilă prin care un organ al administraţiei de stat ia cunoştinţă de o anumită situaţie
pentru a cărei rezolvare este necesară emiterea unui act juridic.
Sesizarea o poate face o autoritate de stat, un organism sau o organizaţie cu caracter
neguvernamental, persoane fizice şi juridice. Dreptul de petiţionare fiind garantat de lege
în art. 51 din Constituţie reiese fatul că potrivit art. 3 din Ordonanţa de Guvern nr. 27/2002
organele de stat au obligaţia de a rezolva solicitările cetăţenilor referitoare la drepturi şi
interese personale sau obşteşti.
48
Iordan Nicola, op. citată, pag. 408
49
50
Corneliu Manda, op. citată, pag. 211
31
Nu orice sesizare este suficientă pentru a declanşa procedura de elaborare a actelor
administrative. Atunci când în urma sesizării organului se declanşează în mod obligatoriu o
procedură care s-ar putea finaliza prin adoptarea actului administrativ, suntem în prezenţa
dreptului de iniţiativă. Acest drept conferă titularului său facultatea de a pune în mişcare, în
cadrul unui organ, procedura de elaborarea a unui act juridic, cu posibilitatea adoptării
actului. Datorită acestui conţinut al dreptului de iniţiativă nu putem considera că există acte
administrative emise din „iniţiativa” unor organizaţii sau a unor persoane fizice, ci numai
acte emise la sesizarea acestora.
În literatura de specialitate, făcânu-se distincţie între iniţiativa de sens larg şi cea în
sens restrâns (dreptul de iniţiativă) se include în noţiunea de iniţiativă de sens larg orice act
de sesizarea a administraţiei de stat, indiferent de autorul ei. Dacă sesizarea poate să
aparţină orcărui subiect, în schimb dreptul de iniţiativă aparţine numai subiectelor
determinate de lege, în caz contrar, organul nu este obligat să declanşeze procedura de
emitere a actului, deşi legea îl obligă să răspundă autorului seszării. Aşa de pildă, dreptul
de inţiere a proiectelor de horărâri ale consiliilor locale aparţine numai primarului şi
consilierilor.
Sesizarea are un caracter facultativ atunci când în urma ei organul nu este obligat să
declanşeze procedura de emitere a actului. Sesizarea este obligatorie atunci când organul
are îndatorirea să declanşeze procedura de emitere a actului, să emită un act juridic, ori un
alt înscris, sau să-l emită în conformitate cu conţinutul sesizării. Constituie sesizări
obligatorii acele dispoziţii din actele normative ale autorităţilor ierarhic superioare ale
administraţiei de stat, care prevăd pentru organele subordonate obligaţia emiterii actelor
juridice conform cu actele organelor supraordonate.
Sesizarea se poate realiza din oficiu sau la cerere. Astfel, aparatul tehnic de
specialitate al prefecturii în urma verificării legalităţii actelor adoptate sau emise de
autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene are ca atribuţie să-l sesizeze pe prefect,
formulând propuneri corespunzătoare în scopul aprecierii legalităţii acestora.51
În concluzie, relevăm că sesizarea poate să provină de la orice subiect, dar dreptul de
iniţiativă aparţine numai subiectelor determinate de lege.
51
Ioan Santai, op. citată, pag. 105-106
32
Sesizarea şi iniţiativa nu sunt forme procedurale în sine, ci ele conţin, de regulă,
propuneri, acorduri prealabile sau sunt însoţite de avize.52
B. Propunerea
Propunerile sunt acte pregătitoare prin care un organ administrativ sesizează un alt
organ în vederea luării unor măsuri în sensul recomandării făcute de autorul propunerii.
Astfel, Ministerul Sănătăţii propune organelor competente măsuri de prevenire şi
combatere a poluării mediului înconjurător în vederea protejării populaţiei. Propunerea
cuprinde un element intern sau de conţinut, respectiv opinia privind măsura ce urmează a fi
adoptată şi un element extern sau de formă respectiv sesizarea organului competent a lua
măsura.
Uneori valabilitatea actelor administrative este condiţionată de existenţa prealabilă a
propunerilor astfel încât un organ acţionează la propunerea altuia. Alteori, administraţia
face propuneri unor organe ca de exemplu, în cazul propunerii motivate a prefectului
adresată organelor centrale, prin care cere sancţionarea conducătorilir servicilor publice
deconcentrate din subordinea lor.
Propunerile se carcaterizează prin faptul că:
 Sunt forme procedurale prealabile;
 Provin de la un subiect diferit de cel care ia măsura;
 Sesizarea cu propunere revine purtătorului propunerii, spre deosebire de avize sau de
acorduri care se emit la sesizarea organului ce urmează să dispună măsura;
 În unele cazuri ele pot condiţiona emiterea actului juridic.
C. Proiectul actului administrativ

Proiectul actului administrativ constituie o soluţie privind modul de reglementare a
unei situaţii concrete, într-o formă apropiată sau identică cu cea pe care o va îmbrăca
viitorul act admnistrativ.
Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile
care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le
52
33
conţine trebuie să fie temeinic fundamentate, avându-se în vedere interesul general,
politica legislativă a statului şi corelarea cu legislaţia naţională şi cu cea comunitară.
Proiectele de acte normative se supun spre dezbaterea şi adoptarea însoţite de o
expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare. Proiectele se
fundamentează şi se întocmesc de către departamentele de specialitate din cadrul autorităţii
publice îndreptăţite să iniţieze actul administrativ (normativ sau individual), la solicitarea
acestei. În redactarea proiectelor trebuie avute in vedere normele de tehnică legislativă
prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative.
Proiectul nu produce efecte juridice, fiind un act pregătitor, o formalitate
procedurală prealabilă adoptării actului administrativ.53
D. Avizul
Avizul reprezintă opinia pe care un organ admnistrativ o solicită într-o anumită
problemă pentru a putea decide în deplină cunştinţă de cauză. Avizele sunt forme necesare
în procedura de elaborare a actelor administrative şi sunt solicitate în cazul unor probleme
pentru a căror rezolvare justă este utilă şi cunoaşterea opinilor de specialitate, denumite în
lieteratură şi „recomandări”.
În doctrină avizele au fost clasificate după mai multe criterii. După subiectele de la
care sunt solicitate avizele pot fi avize interne, provenind chiar de la organul emitent al
actului juridic sau de la o structură internă a acestuia şi avize externe când emană de la un
alt organ decât cel care urmează să emită actul juridic.
După treapta ierarhică pe care se situează organul ce le emite, avizele pot proveni de
la organe inferioare, egale sau superioare ca poziţie ierarhică faţă de organul cere le-a
solicitat.
După modul de conformare al organului solicitant faţă de opinia exprimată, avizele
pot fi: facultative, consultative sau conforme. Acest criteriu are în vedere o dublă obligaţie
53
34
pentru emiterea actului administrativ şi anume aceea de a „solicita” şi, respectiv, de a
„respecta” opinia exprimată în aviz.54
Avizele facultative se caracterizează prin faptul că organul competent să emită un
act administrativ este liber să le solicite sau nu altui organ, iar dacă le-a cerut are
posibilitatea să aprecieze dacă este sau nu cazul să se conformeze acestor opinii. Adoptarea
sau emiterea actului fără solictarea sau cu ignorarea acestui aviz nu are nicio consecinţă
juridică asupra valabilităţii lui. De regulă, această categorie de avize nu este prevăzută de
lege.
Avizele consultative se caracterizează prin faptul că organul administraţiei publice
competent să emită un act administrativ este obligat să le solicite altui organ, dar are
libertatea de apreciere dacă se conformează sau nu acestora. De pildă, azivul Consiliului
Legislativ are caracter consultativ şi este un aviz de specialitate. Nesolicitarea avizului
consultativ conduce însă la nulitatea actului administrativ, pe temeiul că în astfel de situaţii
s-ar încălca o cerinţă imperativă a legii şi nu pentru nerespectarea avizului. Astfel,
emitentul actului are doar obligaţia legală de a solicita avizul consultativ şi nu însăşi
obligaţia de a-l respecta.
Avizele conforme se carcaterizează prin faptul că organul administraţiei publice
competente să emită un act administrativ este obligat nu numai să le ceară altui organ al
administraţiei publice, dar şi să li se conformeze. În situaţia acestor avize actul
administrativ care se emite nu poate avea un conţinut contrar opinilor cuprinse în avizul
conform. Totuşi, dacă organul administraţiei publice ce a solicitat avizul nu este de acord
cu conţinutul acestuia, are posibilitatea de a nu mai emite actul respectiv. Un exemplu de
aviz conform este cel dat de Ministrul delegat pentru coordonarea autorităţilor de control
pentru aprobarea Regulamentelor de organizare şi funcţionare a autorităţilor de control
aflate în subordinea sau coordonarea sa. Caracterul conform al acestui aviz este precizat
chiar de actul normativ care îl prevede. 55
E. Acordul prealabil
54
55
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pag. 300
35
Acordul prealabil reprezintă manifestarea de voinţă a unui autorităţi determinate de
lege, prin care aceasta îşi dă consimţământul la emiterea unui act administrativ de către o
altă autoritate a administraţiei publice.
În funcţie de momentul la care intervine, acordul poate fi prealabil, concomitent sau
ulterior emiterii actului administrativ. Pentru formle procedurale prealabile, relevanţă va
avea acordul prealabil. Acordul vizează astfel un act administrativ, care fie se află în faza
de emitere, fie a fost deja emis.
Pot fi identificate următoarele elemente ale regimului juridic al acordului, indiferent
de forma sa:
 reprezintă o manifestare de voinţă cu caracter unilateral emisă de un organ
administrativ
 emiterea lui, atunci când este prealabil, atrage adoptarea unui act administrativ care
este rezultatul manifestării de voinţă a două organe, cel care a emis acordul şi cel
care a emis actul. Dubla voinţă juridică a determinat calificarea actelor emise în
baza lui, de către doctrină ca „acte administrative complexe”
 deşi atrage după sine legalitatea unui act administrativ, acordul, prin el însuşi, nu
acoperă viciile de legalitate ale actului administrativ respectiv
 acordul nu produce prin el însuşi efcete juridice, el condiţionează numai efectele
juridice ale actului administrativ pe care îl fundamentează.
 nefiind act administrativ, el nu poate forma obiectul unei acţiuni în contenciosul
administrativ de sine stătătoare. El poate fi verificat, sub aspectul legalităţii sale, de
către instanţa de contencios administrativ, însă numai în cadrul acţiunii formulate
împotriva actului administrativ pe care îl fundamentează.56
Între acordul prealabil şi avizele facultative şi consultative există deosebiri, astfel
autoritatea administrativă competentă poate lua masuri contrare opiniei exprimate prin
aviz, în timp ce în cazul acordului prealabil o asemenea situaţie nu se poate produce
întrucât legea solicită consimţământul altei autorităţi.
Cât priveşte acordul prealabil şi avizul conform, cu toate că au unele elemente
comune, ce constau în faptul că ambele sunt date pe baza invitaţiei autorităţii emitente,
56
36
acestea nu pot fi confundate. Aceasta pentru că, în timp ce avizul conform este un adevărat
act pregătitor, care precede un act administrativ producător de efecte juridice, fără să
producă el însuşi asemnea efecte, în cazul acordului prealabil, efectul juridic apare ca o
consecinţă a manifestărilor de voinţă a două sau mai multe autorităţi. În mod obişnuit,
autoritatea al cărei acord se cere pentru valabilitatea unui act administrativ, este o autoritate
ierarhic superioară celei care emite actul, fie cel puţin egală.57
În doctrină sunt citate şi alte formalităţi procedurale care pot fi întâlnite în etapa
pregătitoate emiterii actului administrativ, unele fiind specifice actelor normative, altele
celor individuale, sau comune celor două categorii, dintre care amintim: supunerea spre
aprobare a proiectului, anchetele, cercetările, rapoartele, referatele, dările de seamă,
procesele-verbale, dezbaterea publică, îndeplinirea unei proceduri jurisdicţionale etc.58
2.5.2. Formalităţi procedurale concomitente adoptării actului administrative

În etapa adoptării sau emiterii actului juridic se grupează acele forme procedurale
reunite după momentul în care intervin faţă de construirea manifestării de voinţă ca act
juridic obligatoriu. Aceste forme procedurale se pot situa în timp faţă de acest moment,
chiar în imediata apropiere a adoptării actului juridic, dar premerg această adoptare fiind
strâns legată de ea (cum este cazul condiţiilor privitoare la quorum) în chiar momentul
adoptării (cum este cazul regulilor privitoate la vot) şi imediat după acest moment (cum
este cazul redactării înscrisului). Fiind însă atât de strâns legate de momentul adoptării
actului juridic, formele procedurale se departajează în forme concomitente adoptării şi
forme ulterioare adoptării.59
În etapa adoptării sau emiterii actului administrativ, formalităţile procedurale cel mai
frecvent citate în literatura de specialitate sunt: cvorumul, majoritatea necesară pentru
adoptarea actului administrativ, motivarea şi redactarea.
A. Cvorumul
57
Corneliu Manda, op. citată, pag 214.
58
59
37
Prin cvorum se înţelege numărul de membri raportat la totalul membrilor unei
autorităţi pluripersonale (colegiale), care trebuie să fie prezenţi pentru ca dezbaterile şi
deliberările acestei autorităţi să fie valabile.
Cvorumul necesar pentru ca o autoritate colegială să lucreze în mod valabil poate fi
prevăzut sau nu de lege. Astfel, în cazul Guvernului şi al Consiliilor locale, legea prevede
în mod expres cvorumul necesar şi anume, majoritatea membrilor care compun autoritatea
respectivă.
Îndeplinirea cvorumului este obligatorie, întrucât normele ce îl reglementează sunt
stabilite prin lege şi în consecinţă, autoritatea administrativă trebuie să le respecte şi să li se
conformeze. Aceste dispoziţii constituie o condiţie de valabilitate a întrunirii şi funcţionării
legale a oricărei autorităţi administrative cu competenţă colegială şi, implicit, determină
valabilitatea actului administrativ.
Emiterea unui act administrativ, de către o autoritate unipersonală, primarul de pildă,
nu pune în mod evident, problema cvorumului sau a majorităţii necesare.
B. Majoritatea necesară adoptării actului

Majoritatea necesării adoptării actului este aceea formalitate procedurală care are în
vedere numărul minim de voturi ce trebuie exprimate în favoarea actului administrativ,
pentru ca actul respectiv să fie adoptat în mod valabil. Majoritatea stabilită de lege pentru
adoptarea unui act administrativ poate fi: absolută, simplă (sau relativă) şi calificată.
Majoritatea absolută reprezintă adoptarea unui act administrativ cu votul majorităţii
membrilor autorităţii pluripersonale care este un număr mai mare decât jumătate din
numărul total al mebrilor care constituie autoritatea.
Majoritatea simplă (sau relativă) reprezintă regula generală şi impune ca, pentru
adoptarea actului administrativ, să voteze favorabil cel puţin jumătate plus unu din
numărul membrilor prezenţi.
Majoritatea calificată reprezintă adoptarea unui act administrativ cu votul a două
treimi din numărul membrilor care compun autoritatea pluripersonală. 60 Alţi autori susţin
că majoritatea calificată impune ca, pentru adoptarea unui act administrativ trebuie să
60
38
voteze favorabil un anumit număr, legal determinat, din numărul membrilor organului
colegial, iar acest număr va fi în toate cazurile mai mare decât majoritatea absolută.61
Cvorumul nu se confundă cu majoritatea necesară pentru adoptarea unui act juridic,
primul se referă la numărul de membri necesar pentru ca o autoritate administrativă să
lucreze valabil, în timp ce, cea de-a doua priveşte numărul de membri necesar pentru ca un
act administrativ să fie adoptat în mod valabil.62Cu alte cuvinte, cvorumul condiţionează
funcţionarea legală a unui organ colegial, pe când majoritatea necesară are în vedere
procesul votării actului administrativ.
C. Motivarea
Motivarea este formalitatea procedurală prin intermediul căreia se expun
considerentele de fapt şi de drept, care justifică şi-n acelaş timp determină adoptarea unui
act administrativ.
În dreptul nostru administrativ există obligaţia motivării actelor administrative
normative sub forma notei de fundamentare, a expunerii de motive sau referatelor de
aprobare. Chiar dacă unele acte normative nu sunt motivate, totuşi considerentele care au
impus adoptarea lor rezultă din rapoartele şi referatele care preced emiterea actului.
Metodologia generală de tehnică legislativă prevede necesitatea ca proiectele de acte
normative să fie trimise la avizare însoţite de expunerea de motive. La cererea organelor
care acordă avizul se vor trimite şi studiile sau alte lucrări documentare care au stat la baza
propunerilor de reglementare.
Actele administrative individuale cu caracter jurisdicţional sunt acte motivate în
virtutea procedurii specifice după care se elaborează şi a principiilor care stau la baza
acestei proceduri. De asemenea, sunt motivate şi actele administrative de sancţionare sau
cele care stabilesc obligaţii. Faţă de toate celelalte acte administrative individuale sau
operaţiuni tehnico-materiale, operează în cadrul dreptului administrativ, principiul general
al nemotivării cu excepţiile prevăzute de lege. Se consideră că motivarea ar încălca în mod
61
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, op. citată, pag. 324
62
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pag 304
39
deosebit activitatea executivă, dăunând operativităţii ei sau că ar dezvălui date ce constituie
secrete.63
În cazul unui act administrativ cu carcater normativ, motivarea va releva:
 cerintele care justifică intervenţia normativă;
 principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse;
 efectele de ordin social, economic, politic, cultural urmărite în funcţie de obiectivul
reglementării;
 implicaţiile pe care le are asupra reglementărilor în vigoare;
 fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute etc.
Documentele de motivare trebuie să fie redactate într-un stil explicativ, clar,
folosindu-se terminologia proiectului de act normativ pe care îl reprezintă. În doctrină se
relevă că atunci când un act, pentru care obligaţia motivării rezultă din lege, nu este totuşi
motivat de organul administrativ emitent, actul este apreciat ca fiind ilegal din punct de
vedere al procedurii de elaborare şi va trebui considerat nul. Pe de altă parte, atunci când
actul este motivat, dar considerentele sale sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale în
vigoare, actul administrativ va fi emis valabil sub aspect formal, în schimb va trebui
considerat ilegal din punct de vedere al conţinutului sau scopului său.64
D. Redactarea
Redactarea actului juridic reprezintă operaţiunea de întocmire a unui înscris
(document) care să reflecte deplin si concordant manifestarea de voinţă exprimată de
autoritatea administraţiei publice care adoptă/emite actul respectiv. Momentul redactării
poate coincide cu însăşi adoptarea actului juridic sau imediat după adoptarea acestuia, dar
în strânsă legătură cu ea.
În „Metodologia generală de tehnică legislativă” se stabilesc reguli privitoare la
metode şi procedee valabile, deopotrivă, atât pentru proiectele de acte normative cât şi
pentru actele juridice propiu-zise. Aceste reguli vizează în principal actele normative de o
importanţă deosebită, putându-se grupa în următoarele categorii:
63
64
40
 reguli referitoare la părţile constitutive ale proiectului de act normativ (alcătuit din
titlul şi formula introductivă, dispoziţii generale sau de principiu, dispoziţii de
conţinut (partea dispozitivă), dispoziţii finale şi dispoziţii tranzitorii);
 reguli privind structura şi procedeele de sistematizare ale proiectelor de acte
normative, elementul structural de bază fiind articolul;
 reguli tehnice privind abrogarea, modificarea şi completarea actelor normative
instituindu-se principiul abrogării exprese şi indirecte;
 reguli privitoare la redactarea şi stilul actelor normative.65
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr. 24/200, republicată: „Actele normative trebuie
redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi pecis, care să
excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”, reguli
aplicabile şi în cazul actelor administrative cu caracter individual.66
2.5.3. Formalităţi procedurale ulterioare adoptării actului administrativ

Această categorie cuprinde formalităţile procedurale ce se realizează după momentul
constituirii actului juridic, efectuarea lor având menirea de a consfinţi valabilitatea actului
administrativ şi a efectelor sale. În doctrină, sunt consacrate următoarele formalităţi
procedurale ulterioare adoptării actului administrativ: aprobarea, confirmarea, semnarea,
contrasemnarea, comunicarea, publicarea şi ratificarea.
A. Aprobarea
Aprobarea este în general înţeleasă ca o manifestare de voinţă a unui organ
superior prin care se declară de acord cu un act deja emis de un organ inferior, act care,
fără această manifestare de voinţă posterioară lui, nu ar produce, conform legii, efecte
juridice. Aprobarea concepută astfel şi denumită “aprobare propiu-zisă” constituie doar o
condiţie de formă, fără de care actele administrative ale organului inferior nu sunt valabile.
Alte aprobări sunt denumite “substitutive” prin aceasta se înţelege aprobările date
de organul ierarhic superior unor acte prin care un organ administrativ inferior acţionează
intr-un domeniu de raporturi sociale de competenţa celui ierarhic superior, situaţie în care
65
66
41
se consideră că efectele actului de aprobare înlocuiesc efectele actului aprobat (spre
exemplu acte normative emise de ministere prin care se reglementează raporturi sociale
care interesează nu numai ramura sau domeniul lor de activitate, aprobate prin hotărâre
guvermanentală)
Actul aprobat si aprobarea alcătuiesc un act juridic complex, cu sublinierea că
aprobarea reprezintă un element esenţial al acestuia şi în lipsa aprobării, actul administrativ
emis de autoritatea inferioară nu poate fi executat.
Aprobările substitutive se caracterizează prin următoarele caracteristici principale:
organul inferior este obligat să pună în executare actul aprobat, aprobarea nu acoperă
viciile esenţiale ale actului aprobat, acţiunea în justiţie se introduce împotriva organului
superior care a aprobat actul.
În fine, s-au mai evidenţiat aşa numitele “aprobări improprii”, folosite pentru
aprobarea unor cereri sau propuneri adresate unor organe ale administraţiei publice. În
asemenea situaţii aceste organe nu se pronunţă asupra unui act administrativ prealabil, ci în
realitate, emit un act administrativ pe baza cererii sau propunerii celui interesat. Ca atare,
actul de aprobare constituie, de fapt, un act administrativ, o singură manifestare de voinţă,
ceea ce înseamnă, în această situaţie, ne găsim în prezenţa unui act administrativ
complex.67
B. Confirmarea
Noţiunea de confirmare este utilizată în mai multe sensuri: confirmare “improprie”,
confirmarea propriu-zisă şi confirmarea aprobativă.
Într-un prim sens, noţiunea de confirmare “improprie” desemnează un act prin care
un organ al administraţiei de stat aduce la cunoştinţă că inţelege să-şi menţină un act
juridic emis anterior. În acest sens actul de confirmare rămâne la nivelul simplei
manifestări de voinţă lipsite de orice efect juridic. Totuşi, prin confirmare se pot produce şi
unele efecte juridice. Astfel, organul poate confirma că a repus în aplicare un act juridic
propriu care a fost anterior suspendat pentru o anumită perioadă de timp. De asemenea,
prin confirmare se pot prelungi în timp efectele unui act administrativ. Astfel, autorităţile
67
42
eliberate în materia armelor de foc, muniţiilor şi materialelor explozive se vizează periodic
de către inspectoratul judeţean de interne, sau a municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială îşi are domiciuliul sau sediul titularul în cauză.
Intr-un alt sens, confirmarea „propriu-zisă” are ca scop asigurarea valabilităţii unui
act adminstrativ emis anterior de acelaş organ sau de un organ inferior, afectat de aumite
vicii, astfel încât confirmarea apare ca o manifestare de voinţă distinctă de actul confirmat
care contribuie la valabilitatea acestuia. Atunci când viciul care afecteaza actul organului
inferior sau nulitatea lui constă în faptul că emiterea acestui act este legată de competenţa
organului superior, nu mai suntem în domeniul confirmării, ci în realitate organul superior
emite o aprobare substitutivă sau adoptă pur şi simplu un nou act juridic.
Într-un ultim sens, noţiunea de confirmare aprobativă desemnează în realitate
aprobările date de un organ superior în scopul punerii în executare a unui act emis anterior
de un organ inferior. Actul de confirmare nu adaugă noi efecte juridice actului confirmat.
Astfel, senatul instituţiei de învătământ superior confirmă hotărârile consiliilor facultăţilor
asupra rezultatului consursurilor pentru ocuparea postului de lector.68
C. Semnarea şi contrasemnarea
Semnarea şi contrasemnarea actelor administrative sunt reglementate atât de
Constituţie precum şi o serie de acte normative.
Astfel, potrivit legii fundamentale hotărârile si ordonanţele adoptate de Guvern se
semnează de primul-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor
în executare. Tot astfel, hotărârile Consiliului Local se smenează de preşedintele de şedinţă
şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretarul unităţii administrativ-teritorială.
Ne raliem opiniilor exprimate în doctrina de specialitate cu privire la semnificaţia
diferită a semnării/contrasemnării actelor administrative adoptate/emise de autorităţile
administraţiei publice cu componenţa colegială şi respectiv unilaterală, după cum urmează:
 în cazul actelor administrative adoptate de organele colegiale, semnarea şi
contrasemnarea reprezintă condiţii neesnţiale de valabilitate ale actului
administrativ. Motivaţia rezidă în faptul că, în astfel de situaţii, actul administrativ a
68
43
fost aprobat cu majoritatea prevăzută de lege, care constituie condiţie esentiaţă de
valabilitate a actului.
 dimportivă însă în situaţia actelor emise de autorităţi publice unipersonale, semnarea
şi contrasemnarea lor constituie condiţii esenţiale pentru valabilitatea actului
administrativ, absenţa lor având drept consecinţă nulitatea actului.69
D. Ratificarea
Noţiunea de ratificare este utilizată în sensul de ratificare propiu-zisă şi în sensul de
ratificare improprie. Ratificarea propriu-zisă este operaţiunea de control asupra unui act
administrativ anterior adoptat de un alt organ de stat, act care îşi produce în mod propriu şi
deplin efectele juridice urmărindu-se prin ratificare descărcarea de răspundere a organului
emitent al actului ratificat. Ratificarea, vizează astfel, numai raporturile dintre organele în
cauză fără să afecteze şi efectele actului juridic faţă de terţi.
Rămânând decizii administrative şi după ratificare, ele vor putea fi revocate de către
organul administrativ emitent şi vor putea fi, după caz, supuse controlului judecătoresc.
Caracteristicile acestei ratificări constau în aceea că:
 este o opetaţiune ulterioară emiterii actului juridic;
 presupune existenţa unui act juridic valabil anterior;
 operează în cadrul raporturilor dintre autorităţi diferite;
 efectele juridice rezultă din actul ratificat şi nu din cel de ratificare.
Într-un alt sens ratificările improprii se referă la manifestările de voinţa ale unui
organ superior prin care acesta urmăreşte să dea valabilitatea actului emis de un organ
inferior cu depăşirea competenţei legale a acestuia din urmă, dar în cadrul competenţei
organului superior.70
E. Aducerea la cunoştinţă
Aducerea la cunoştinţă a actelor administrative este operaţiunea prin care emitentul
actului încunoştinţează subiectele pasive ale raportului administrativ cu privire la existenţa
69
70
44
şi conţinutul actului. Această operaţiune se poate realiza pe două căi: prin comunicare şi
prin publicare.71
Comunicarea este operaţiunea prin care organul administrativ emitent aduce la
cunoştinţa celui interesat un act administrativ, fie prin predare directă acestuia sau unui
membru din familie, fie prin afişarea la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei
juridice în cauză, fie prin alte mijloace.
Necesitatea comunicării este prevăzută de lege, de regulă pentru actele
administrative individuale, care obligă la o anumită prestaţie, al actelor administrativ-
jurisdicţionale şi al celor cu carcater sancţionator-contravenţional. Comunicarea operează
cu privire la subiectul destinatar al actului individual, dar şi în cazul unor persoane
îndreptăţite la valorificarea anumitor drepturi sau exercitarea unor atribuţii.
Uneori, comunicarea se întâlneşte şi în cazul actelor normative, cum este cazul unor
anexe ale acestora care se comunică direct celor interesaţi, sau al hotărârilor de Guvern cu
carcater militar.
Publicarea este operaţiunea materială prin care un act administrativ este adus la
cunoştinţa cetăţenilor fie prin imprimare, fie prin afişare într-un loc public sau prin alte
mijloace de difuzare scrisă.
Publicarea este prevăzută ca o formă procedurală posterioară, obligatorie pentru
actele administrative normative. În cazul acestor acte necesitatea publicării apare ca şi
consecinţă a principiului nema censetur ignorare legem, adică nicio persoană nu poate
invoca în apărarea sa necunoaşterea legii. Prin publicare se oferă subiecţilor de drept
posibilitatea de a cunoaşte existenţa şi conţinutul normelor juridice.
Obligaţia publicării este prevăzută în Constituţie şi în diferite legi. Astfel, conform
art. 108 alin. 4 din Constituţie, hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea lor este sancţionată prin textul aceluiaşi
articol cu inexistenţa hotărârii sau ordonanţei. Sunt exceptate de la obligaţia publicării
hotărârile cu caracter militar, despre care se precizează că ele se comunică numai
instituţiilor interesate, ceea ce se explică prin considerente de securitate şi de respectare a
secretului militar.
71
Iodran Nicola, op. citată, pag. 420
45
Publicarea actelor individuale are loc numai în situaţia în care este imposibil să se
comunice aceste acte către toate persoanele interesate, spre exemplu listele celor reuşiţi la
un concurs, listele electorale.
În unele legi prin obligaţia publicării actelor administrative normative se foloseşte
termenul aducerea la cunoştinţa publică. Spre exemplu art. 50 alin. 2 din Legea nr.
215/2001 precizează că hotărârile normative ale Consiliului Local devin obligatorii de la
data aducerii lor la cunoştinţa publică, iar cele individuale de la data comunicării.72
2.6. Condiţii de valabilitate ale actului administrativ

Actele de drept administrativ, ca şi categorie a deciziilor administrative, trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii generale întocmai ca şi orice decizie. Condiţiile generale
ale actului decizional reprezintă acel ansamblu de trăsături care trebuie să asigure
producerea integrală a efectelor urmărite de autorul deciziei. Distingem între condiţiile
generale sau comune tuturor deciziilor, inclusiv celor administrative şi condiţii speciale,
caracteristice anumitor categorii de decizii, cum sunt, de exemplu, condiţiile de
valabilitate, specifice actelor de drept administrativ sau condiţiile de eficienţă specifice
deciziilor economico-financiare.
Dintre condiţiile generale ale actelor de drept administrativ, considerate decizii
administrative, enumerăm următoarele, aşa cum au fost ele determinate, în general, pentru
deciziile de orice fel şi anume: fundamentarea ştiinţifică, unitatea, oportunitatea,
simplitatea formei şi legalitatea.
a). Fundamentarea ştiinţifică a deciziei presupune existenţa unor crtiterii ştinţifice
care stau la baza pregătirii şi a adoptării ei, în care scop proiectele de acte normative se vor
baza pe studii de fundamentare social-economică, politică şi juridică, pe metode moderne
de analiză şi luarea deciziei, precum şi pe procedee de tehnică legislativă adecvate.
b). Unitatea deciziei impune atât concordanţa exterioară dintre decizie cu deciziile
anterioare – în măsura în care acestea nu sunt modificate sau abrogate – astfel încât fiecare
act normativ să fie corelat cu actele normative cu care se află în legătură, integrându-se
72
46
organic în sistemul general al legislaţiei (concordanţa externă), cât şi lipsa contradicţiilor
dintre dispoziţiile sale (concordanţa internă).
c). Oportunitatea deciziei sau actualitatea ei presupune adoptarea şi executarea
actului în timp util şi la condiţiile date, precum şi abrogarea lui atunci când, ca o consecinţă
a evoluţiilor relaţiilor sociale, actul juridic a încetat practic să mai fie aplicat.
d). Simplitatea formei presupune, sub aspect extern, adoptarea deciziei fără
formalităţi procedurale deosebite care ar îngreuna în mod inutil procesul decizional, iar sub
aspectul intern , redactarea deciziei într-o formă prescriptivă, logică şi într-un stil concis,
clar şi precis care să excludă orice echivoc.
e). Legalitatea este aceea condiţie conform căreia actul decizional, atunci când este
cazul, trebuie întodeauna adoptat numai la baza unui drept legal de decizie şi numai de
către persoanele sau organele investite cu putere legală de decizie, în temeiul şi pentru
executarea legilor, sau, după caz, a decretelor prezidenţiale şi ordonanţelor de Guvern.
Decizia administrativă, emisă sub forma actelor de drept administrativ, trebuie să
îndeplinească şi anumite condiţii speciale sau de valabilitate care să asigure integralitatea
producerii valabile a efectelor juridice. Aceste condiţii de valabilitate sunt condiţii de
legalitate specifice respectivei categorii de acte juridice, la care se adaugă, în mod firesc,
condiţiile generale ale oricărei decizii, inclusiv condiţiile de eficienţă, în măsura în care
decizia administrativă urmăreşte şi efectele economice iar nu numai juridice.
Condiţiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ sunt următoarele:
 actele să fie emise de către organele competente de decizie în limitele competenţei
lor legale;
 actele să fie emise cu respectarea formelor procedurale legale;
 conţinutul actelor să fie conform normelor legale;
 actele să corespundă scopului urmărit de lege.
Din enumerarea acestor condiţii se poate lesne observa că primele două, şi anume
competenţa organului emitent şi forma actului, sunt condiţii externe sau formale ale actelor
de drept administrativ, în timp ce ultimele două reprezintă condiţii de fond, de conţinut sau
interne ale respectivei categorii de acte juridice.
47
Actele de drept administrativ se constituie ca acte juridice prin reunirea cumulativă a
elementelor şi a condiţiilor de valabiliatate, condiţii de o importanţă deosebită care
urmăresc atât protejarea intereselor de ordin general, cât şi apărarea drepturilor cetăţeneşti
ale celor aparţinând persoanelor juridice, organizaţiilor neguvernamentale etc.73
2.6.1. Adoptarea actului de către autoritatea competentă şi în limitele competenţei legale

În dreptul administrativ, prin competenţă se înţelege ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor care revin unei autorităţi a administraţiei publice sau unui funcţionar public,
acordate de lege, şi limitele exercitării lor, pentru a face anumite acte administrative.
Fiecare autoritate a administraţiei publice are o anume competenţă determinată de
atribuţiile ce-i revin şi scopul pentru care a fost înfinţată. Ea trebuie să fie în concordanţă
cu principiile constituţionale, concret determinată şi exercitată potrivit cu dispoziţiile
legale prin care a fost stabilită.
De aceea, de altfel, regulile de competenţă se impun administraţiei într-o manieră
strictă. În acest sens, încălcarea regulilor de competenţă constituie ilegalităţi de ordine
publică, care pot fi invocate cu ocazia unei acţiuni contencioase, în orice moment al
procedurii şi din oficiu de către judecător. De asemenea, regulile referitoare la competenţă
sunt de strictă interpretare şi aplicate în consecinte, cu rigurozitate.74
În doctrină s-a relevat că reglementarea competenţei se realizează pe două căi, şi
anume: în mod sumar, când legea indică doar organul competent şi actele pe care acesta le
poate emite sau adopta, după caz; în mod detaliat, când stabilirea competenţei se face prin
coroborarea reglementării organice cu cele speciale, care au caracter complementar sau
derogator.
Precizăm că, exercitarea competenţei legale constituie o obligaţie a fiecărei autorităţi
a administraţiei publice şi nu o facultate. În consecinţă, regulile de competenţă se impun
administraţiei într-o manieră strictă, fiind necesară aplicarea lor cu rigurozitate. Pentru ca
actele administrative să fie legale şi, în consecinţă, să producă în mod valabil efecte
73
74
Corneliu Manda, op. citată, pag 207
48
juridice ele trebuie să fie adoptate doar de autorităţile competente şi în limite prevăzute de
lege.
Competenţa autorităţilor administraţiei publice se particularizează prin anumite
trăsături şi anume:
a). Competenţa are caracter legal, în sensul că fiecare autoritate a administaţiei
publice este înzestrată cu anumită competenţă strict determinată de lege.
În consecinţă, autorităţile administrative şi titularii funcţilor publice trebuie să-şi
exercite în mod nemijlocit competenţa conferită prin lege. Cu toate acestea, în mod
excepţional şi doar atunci cînd legea prevede expres acest lucru o parte din atribuţii sau
totalitatea acestora pot fi transmise altor pesoane (funcţionari sau demnitari publici), pe
calea suplinirii (înlocuirii) sau a delegării de competenţă.
Suplinirea constă în înlocuirea titularului funcţiei publice de o altă persoană
(demnitar sau funcţionar public) când titularul competenţei se află în imposibilitate
obiectivă de a-şi îndeplini atribuţiile. Suplinirea de carcaterizează prin faptul că se
transmite totalitatea atribuţiilor de la persoana titulară a competenţei la cea care o
înlocuieşte temporar. Suplinirea poate fi de drept, când operează în temeiul unor dispoziţii
legale exprese, în mod direct, sau, se poate realiza prin act administrativ. Spre exemplu,
conform art. 107 alin. 3 din Constituţie: “Dacă primul-ministru se află în una dintre
situaţiile prevăzute la art. 106 (pierderea drepturilor electorale, demisia, incompatibiliate
etc.) cu excepţia revocării, sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile,
Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru
interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului
Guvern.”
Delegarea de competenţă reprezintă încredinţarea unor atribuţii care, potrivit legii,
revin unui demnitar sau funcţionar public către un alt demnitar sau funcţionar public
subordonat ierarhic, legea permiţând acest lucru. În cazul delegării operează transmiterea
către o singură persoană a unei părţi de atribuţii şi nu a tuturor atribuţiilor precum în
ipoteza înlocuirii (suplinirii).
49
Spre exemplu, conform art. 70 alin. 1 din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, primarul poate delega atibuţiile de
stare civilă şi de autoritate tutelară secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor
funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu.
b). Competenţa are un caracter obligatoriu, adică – aşa cum s-a mai arătat atribuţiile
stabilite prin lege organelor administaţiei publice trebuie îndeplinite conform prescripţiilor
legii, exercitarea lor nu are caracter facultativ.
Dacă organul administaţiei publice care emite un act administrativ este lipsit de
competenţă, actul este ilegal iar, ilegatilatea datorită incompetenţei, nu poate fi acoperită
prin confirmare, fiind nul sau chiar inexistent. Organul competent poate să adopte un act cu
un anumit conţinut similar, act care va produce efecte juridice din momentul emiterii sale.75
c). Competenţa are, de regulă, un caracter permanent, în sensul că ea se exercită în
mod continuu, fără întreruperi, şi anume, autoritatea administraţiei publice competente
poate să emită un act adiministrativ ori de câte ori de ivesc condiţiile de fapt prevazute de
lege.76
În doctrina de specialitate, competenţa îmbracă mai multe forme, după cum
urmează: personală, materială, teritorială, şi termporală.
1). Competenţa personală are două semnificaţii: una are în vedere sfera atribuţiilor
unei persoane care deţine o anumită funcţie, iar a doua priveşte competenţa unei autoritaţi
in funcţie de calitatea specială a unei persoane. Astfel, de exemplu, în materia sancţiunilor
contravenţionale, calitatea de militar in termen este determinată în modul de aplicare a
sancţiunii. Aceasta nu se aplică de catre autoritatea administrativă competentă, ci procesul-
verbal fiind transmis comandantului unităţii din care face parte contravenientul, de către
comandant, spre a-i aplica, în cazul în care procesul-verbal este întemeiat, măsuri
disciplinare.77
2). Competenţa teritorială determină limitele geografice ale exercitării atribuţiilor
(competenţei materiale) de către o atutoritate a administraţiei publice. La rândul său,
competenţa teritoriale este de două feluri:
75
Rodica Narcisa Petrescu, op. citata, pag. 294
76
77
50
 naţională, autorităţiile publice abilitate cu o astfel de competenţă exercitându-şi
atribuţiile pe întreg teritoriul ţării
 locală, care îşi exercită atribuţiile la nivelul unei unităţi adimistrativ-teritoriale
(judeţeană, municipală, orăşenească sau comunală)78
3). Competenţa materială este forma care determină specificul atribuţiilor unei
autorităţi ale administaţiei publice. Această competenţă poate fi clasificată, la rândul ei, în
competenţă generală, situaţie în care autorităţile administrative au atibuţii în toate
domeniile de activitate ale administaţiei publice (de exemplu, Guvernul si consiliile locale)
şi competenţă specială, situaţie în care autorităţiile administative au atribuţii limitate la un
anumit domeniu de activitate a administaţiei publice (de exeplu, ministerele şi celelalte
organe ale adiministaţiei publice centrale de specialitate).
4). Competenţa temporară desemnează limitele în timp în care o autoritate a
administaţiei publice îşi exercita competenţa. De regulă, competenţa autorităţii
adimistraţiei publice este permanenta atunci când sunt stabilite limitele în timp pentru a-şi
desfaşura activitatea. Uneori însă, legea precizează limita de timp în care işi desfaşoară
activitatea autoritatea administativă. 79
2.6.2. Adoptarea actului administrativ în forma şi procedura prevăzute de lege

Încă de la definirea actului administrativ, autorii de drept administrativ se referă la
forma specifică. De regulă, autorii români din perioada postbelică, au concluzionat că
forma scrisă constituie una din dimensiunile legalităţii actului administrativ.80
Forma scrisă reprezintă, de altfel, un element de deosebire între actul administrativ şi
actul civil, supus regulii consensualismului. Aceasta înseamnă că actele administrative nu
sunt, în principiu, consensuale, lucru explicabil prin caracterul lor de acte autentice, acte
emise în numele şi cu autoritatea statului, în realizarea puterii publice.
În ceea ce priveşte forma scrisă, trebuie făcută distincţia între actele administrative
individuale şi actele administrative cu caracter normativ.
78
79
80
Ion Rusu, op. citată, pag. 213
51
Actele administrative cu caracter individual, deşi îmbracă, de regulă, forma scrisă,
ele pot îmbrăca şi forma orală. Exemplu cu titlu de scoală care se dă în literatura de
specialitate este avertismentul, care, potrivit prevederilor ordonanţei de Guvern nr. 2/2001
privind regimul contravenţiilor, poate imbrăca atât forma scrisă cât şi forma orală.
Actele administrative normative îmbracă însă numai forma scrisă, deoarece se
prevede obligativitatea publicării lor pentru a putea produce efecte juridice.
Astfel, hotărârile de Guvern şi ordonanţele de Guvern se publică în Monitorul
Oficial al României, sub sancţiunea inexistenţei actului respectiv. Se cuvine însă să
precizăm că regula publicităţii, instituită prin art. 107, vizează cele doua categorii de acte
ale Guvernului şi anume: Ordonanţele de Guvern, care au, de regulă, caracter normativ, dar
pot să aibă şi caracter individual şi Hotărârile de Guvern, care pot avea atât caracter
normativ cât şi individual. Articolul 99 alin. 1 din Constituţie prevede că decretele
Preşedintelui se publică în Monitorul Oficial, sub sancţiunea inexistenţei lor.
Desprindem concluzia că obligativitatea formei scrise, determinată de caracterul
obligatoriu al publicării, vizează atât acte administrative cu caracter normativ cât şi acte
administrative cu caracter individual. În această ultimă categorie includem Hotărârile de
Guvern, care, cum spuneam, pot avea şi caracter individual, şi decretele Preşedintelui, care
după unii autori au numai caracter individual, după alţi autori pot avea şi caracter normativ
şi caracter individual.
În ceea ce primeşte argumentele care legitimează regula formei scrise a actului
administrativ, le reţinem pe cele formulate de profesorul Romulus Ionescu astfel:
 necesitatea cunoaşterii exacte şi complete a conţinutului actului;
 necesitatea executării şi respectării de către cei care cad sub incidenţa actului;
 necesitatea de a constitui mijloc de probă în caz de litigiu
 necesitatea verificării legalităţii lui în vederea sancţionării celor vinovaţi de
eventualele vicii de legalitate a actului sau a celor vinovaţi de nerespectarea
actului legal emis;
 realizarea rolului educativ al actului adminsitrativ respectiv.
52
Forma scrisă reprezintă o condiţie de validitate a actului, ea fiind impusă ad
validitatem si nu ad probationem.81 Forma scrisă impune şi condiţiile exterioare ale actului
administrativ cum ar fii: antetul (ce ne arată organul emitent), titlul actului, preambulul,
semnăturile conducătorilor organului emitent, sigiliul, timbrul sec sau ştampila, data şi
locul emiterii, numărul de ordine, numărul de ieşire. Toate acestea sunt foarte importante,
iar neîndeplinirea lor atrage nulitatea, sau, după caz, anulabilitatea actului.
De necesitatea formei scrise se leagă şi alte condiţii de concretizare exterioară a
actului. Una din aceste condiţii este limba în care este redactat actul. Potrivit art. 13 din
Constituţie, limba oficială a României este limba română. Rezultă că şi actele autorităţilor
administraţiei publice vor fi adoptate în limba română. Un act elaborat de o autoritate a
administraţiei publice în altă limbă decât limba română este inexistent, aici nu este vorba
de încălcarea unei cerinţe oarecare de formă exterioară, ci a unuia din principiile generale
ale Constituţiei.
O altă condiţie exterioară legată de forma actului este motivarea. Şi în legătură cu
această problemă trebuie făcută distincţia între actele administrative cu caracter individual
şi cele cu caracter normativ. Astfel, actele normative, supuse regulei publicităţii, se
motivează printr-o notă de fundamentare, plasată sub formă de preambul înaintea actului
propiu-zis. Ea are menirea de a concentra elemetele de drept şi de fapt care legitimează
intervenţia actului juridic respectiv. Dar obligaţia motivării vizează şi unele acte
administrative cu caracter individual (Hotărârile de Guvern cu caracter individual). În ceea
ce priveşte practica, autorităţile recurg la motivarea actelor administrative deoarece în acest
mod se fundamentează motivele de legalitate ale unui act administrativ.
O altă categorie de cerinţe ale formei exterioare vizează aspectele de ordin tehnic, de
redactare (de exemplu recomandarea de a fi întrebuinţaţi termeni tehnici cât este strict
necesar etc.) care au o importanţă mai redusă, iar nerespectarea acestora, nu atrage, în
principiu, sancţiunea nulităţii. Este vorba, fireşte de cerinţele exprimate prin intermediul
normelor de recomandare, datele problemei schimbându-se dacă legea, în primul rând
legea fundamentală, impune un anumit limbaj, o anumită terminologie. Aşa, de pildă,
referirea la autorităţile publice nu ar putea fi considerată corectă dacă se face prin expresii
Verginia Vedinş, op. citată, pag 97
81
53
care schimbă sensul şi logica internă a edificiului constituţional, cum ar fi „guvernământul
central” în loc de „Guvern”, „şeful suprem al executivului” în loc de „Preşedintele
României” sau „Preşedintele Republicii”, „organe ale autoguvernării” în loc de „autorităţi
ale administraţiei publice locale” ş.a.m.d. În toate aceste cazuri, actele administrative sunt
lovite de un viciu fundamental, ele, cum spuneam, detrunează sensul Constituţiei, existând
motive de anulare.82
Procedura de elaborare a actelor de drept administativ reprezinta ansamblul formelor
necesare pentru ca actul să producă efecte juridice. Ea poate consta din forme simple sau
forme mai complexe. Uneori emiterea actului se poate face fără obligaţia respectării unei
proceduri prestabilite, alteori această procedură se reduce la un minim de condiţii (de
exemplu, condiţia formei scrise), iar în unele cazuri ea poate consta dintr-un complex
întreg de formalităţi.
Această diversitate de forme procedurale şi chiar liberbatea de alegere a formelor
este instituită de lege în beneficiul administşiei tocmai datorită multitudinii sarcinilor care-i
revin. Pentru a putea face faţă acestora, este necesar, uneori, ca să se lase organelor
executive libertatea de a alege mijloacele prin care să acţioneze. Spre deosebire de
activitatea judecătorească, cea executivă se poate desfăşura în lipsa unei proceduri sau în
baza unei proceduri variate, de la caz la caz.
Prin instituirea formelor procedurale necesare elaborării actelor de drept
administativ se urmareşte: garantarea efectuării actelor cu toate precauţiile necesare pentru
ca ele să corespundă, prin conţinut şi scop, intereselor generale cât si celor personale;
simplificarea formelor procedurale şi creşterea operativităţii în activitatea executivă;
împiedicarea luării unor decizii nefondate şi obligarea la pregătirea temeinică a soluţiilor;
întărirea legalitaţii, întrucât anumite forme procedurale asigură un control eficient.
După importanţa lor, formele se clasifică în forme esenţiale si forme neesenţiale.
Formele esenţiale sunt stabilite pentru asigurarea legalităţii si oportunităţii actelor, iar
nerespectarea lor duce la nulitatea deciziilor. Formele neesenţiale stimulează operativitatea
în munca administrativă, facilitând sistemul de evidenţă a actelor juridice, iar nerespectarea
82
Antonie Iorgovan, op. citată, pag 52-53
54
lor nu influenţează valabilitatea actelor (de exemplu, nesemnarea înscrisului constatator al
actului unui organ colegial, adoptat cu majoritate de voturi).
Dinstincţia între cele două forme este importantă sub aspectul sancţiunii actelor
emise fără respectarea lor. Astfel, dacă o formă prevazută de lege să apere un interes
general este consacrată prin norme imperative, ea nu poate forma obiectul unei derogări
din partea organului emitent, iar neregularitatea actului poate fi invocată şi din oficiu.
Dimpotrivă, atunci când o anumită formă este instituită numai în scopul apărării intereselor
sau a drepturilor participanţilor la raportul juridic, încalcarea acestora nu duce la nulitatea
actului decât dacă partea în interesul căruia forma a fost instituită cere anularea actului
făcut fără respectarea ei.83
2.6.3. Adoptarea actului administrative în conformitate cu conţinutul legii

Îndeplinirea condiţilor procedurale prevazute de lege nu este suficientă pentru ca un
act administativ să fie valabil, fiind necesar ca şi conţinutul său să fie conform cu
Constituţia şi celelalte acte normative în vigoare. În principal, se pune problema
conformităţii actului administativ cu ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei juridice
cuprinse în lege sau celelate acte normative în vigoare pe care urmează să le aplice.
a). Aplicând legile si celelalte acte normative, organul adiminstaţiei publice trebuie
să examineze dacă există în mod obiectiv condiţiile de fapt cerute de ipoteza normei
juridice. În caz afirmativ, are obligaţia de a emite un anumit act administarziv, iar în lipsa
acestor condiţii are obligaţia de a nu emite actul administrativ. Neîndeplinirea acestei duble
obligaţii raportate la ipoteza normei juridice, poate lua mai multe forme:
 organul administraţiei publice nu emite actul administrativ deşi erau întrunite
condiţiile de fapt prezute în ipoteza normei juridice;
 organul administaţiei publice emite actul administrativ deşi nu erau întrunite
condiţiile prevazute în ipoteza normei juridice (spre exemplu, un agent constatator
întocmeşte procesul-verbal şi aplică o sancţiune administrativă deşi contravenţia nu
a fost săvârşită). Actul administrativ elaborat în aceste condiţtii este ilegal.
83
Ion Santai, op. citată, pag. 58
55
 Organul administraţiei publice emite un act administrativ dar care stabileşte o stare
de fapt contrară celei existente în realitatea. Actul adiminstrativ elaborat în aceste
condiţii este ilegal.84
b). Autoritatea administraţiei publice poate să stabilească corect condiţiile prevăzute
în ipoteza normei juridice, poate să ia măsura prevazută în dispoziţie; după cum poate să
interpreteze greşit dispoziţia acesteia sau să aplice o altă dispoziţie decât cea care trebuia
aplicată respectivului raport social. Actul admistrativ emis în aceste condiţii este ilegal.
c). Autoritatea administraţiei publice, în cazul în care a fost încăcată legea, poate să
aplice o anumită sancţiune, în măsura în care îi este dată în competenţă, după cum poate
aplica o altă sancţiune decât cea prevazută în lege. Actul admistrativ emis în aceste condiţii
este ilegal.85
În stabilirea conformităţii conţinutului actelor administrative cu legea şi alte acte
normative trebuie să se aibă în vedere şi forţa juridică diferită de care se bucură categoriile
de acte juridice normative. Este ştiut că după Constituţie, legea are forţa juridică cea mai
mare, fiind adoptată de Parlament, unicul organ legiutor al ţării.
În ce priveşte forţa judică a actelor adimistrative normative, aceasta este
determinată, în princiu, de locul pe care autoritatea eminentă îl ocupă în sistemul organelor
administaţiei publice. Spre exemplu, hotărârile si ordonanţele Guvernului au forţă juridică
superioară faţă de ordinele şi instrucţiunile miniştrilor, acestea din urmă trebuind să fie
conforme cu cele dintâi. Uneori, chiar în cadrul aceleiaşi autorităţi a administraţiei publice,
actele admistrative au forţă juridică diferită, după cum sunt emise de plenul acesteia ori de
preşedintele autorităţii respective. Spre exemplu, actele consiliului judeţean au o forţă
juridică superioară celor emise de preşedintele consiliului judeţean.86
2.6.4. Adoptarea actului administrativ în conformitate cu scopul legii
84
85
86
56
Scopul actului admnistrativ este rezultatul pe care acesta l-a prevazut să-l atingă
prin reglementarea pe care o conţine. Actul administrativ trebuie să fie emis în vederea
realizării intereselui general sau al intereseului public determinat de lege.
Actul administrativ, prin scopul său, trebuie să fie concordant cu scopul legii,
pentru a produce în mod valabil efecte juridice. Per-a-contrario, în situaţia în care scopul
actului administrativ (normativ sau individual) este contrar scopului legii, atrage nulitatea
actului administrativ iar dacă existenţa acestul scop ilegal apare şi ca o încălcare abuzivă a
atribuţiilor de serviciu, putem fi în prezenţa unei abateri disciplinare, contravenţionale sau
infracţionale care atrag sancţionarea funcţionarului public.87
Scopul legii poate reieşi în mod direct (explicit) sau indirect (implicit) din
conţinutul legii. În primul caz, leguitorul inserează în mod clar, explicit, de regulă, într-
unul din primele articole scopul urmarit. Un exemplu, în art. 1 din legea-cadru privind
descentralizarea nr. 339/2004 se slipulează: “Prezenta lege reglementează principiile
fundamentale şi regulile generale, precum şi cadrul instituţional pentru desfăşurarea
procesului de descentralizare administrativă şi financiară în România.” Pentru cea de-a
două ipoteză, scopul legii rezultă indirect din întregul context al legii.
Unii autori consideră scopul legii ca fiind un element ce ţine de legalitate, iar
mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de oportunitate. Ca urmare,
conformitatea unui act administrativ cu scopul urmărit de lege va implica nu numai
controlul elementelor care privesc legatitatea actului, ci şi a unor elemente care au în
vedere oportunitatea sa.88
2.7. Efectele actelor administrative

Actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte juridice, adică în
vederea creării, modificării sau stingerii (încetării) anumitor raporturi juridice.
Referitor la momentul de la care actele administrative încep să producă efecte
juridice, în principiu, acesta este cel al publicării pentru actele administrative normative şi,
respectiv, cel al comunicării pentru actele administrative individuale. Numai din acest
87
Ion Santai, op. citată, pag. 62
88
Iordan Nicola, op citată, pag. 407
57
moment, subiectele iau cunoştinţă de conţinutul actului administrativ şi drept urmare, li se
poate pretinde o anumită conduită. De la această regulă, există anumite excepţii:
 Actele administrative care prevăd o dată ulterioară de la care intră în vigoare (în
cazul celor normativ) sau de la care produc efecte juridice (în cazul celor
individuale);
 Actele administrative cu carcater retroactiv, adică acele acte care constată (recunosc)
existenţa sau întinderea unor drepturi şi obligaţii ce au luat naştere anterior (acte
declarative sau recognitive) ori inexistenţa lor.89
Întinderea efectelor juridice ale actelor de drept administrativ poate fi analizată sub
trei aspecte şi anume: întinderea în spaţiu, întinderea asupra persoanelor şi întinderea în
timp a efectelor juridice ale actelor administrative.
a). Întinderea în spaţiu a efectelor juridice. Actele administrative produc în spaţiu
efecte juridice determinate, în principal, de competenţa teritorială a organului emitent.
Astfel, actele organelor centrale ale administraţiei de stat produc efecte în limitele
teritoriului naţional, uneori şi în afara lui, pentru persoanele aflate sub jurisdicţia statului
nostru, în timp ce actele organelor locale şi din teritoriu produc efecte în limitele unităţii
administrativ-teritoriale respective.90
Alte criterii pentru determinarea competenţei teritoriale şi a efectelor în spaţiu ale
actelor administrative sunt: domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice (pentru emiterea sau
vizarea actelor de identitate), locul săvârşirii faptei (în materie contravenţională), locul
situării bunului imobil (în materia impozitelor pe imobile) etc.
b). Întinderea efectelor juridice asupra persoanelor. În general, actele administrative
produc, prin raporturile juridice generate, efecte asupra subiectelor de drept, autorităţi de
stat sau nestatale, persoane fizice şi juridice, constând din drepturi şi obligaţii, fără a lua în
considerare, în mod deosebit, calitatea subiectului de drept.
Raporturile de drept administrativ trebuie sa aibă cel puţin un subiect calificat şi
acesta este organul emitent al actului juridic. În anumite situaţii efectele actelor
89
90
58
administrative se produc având în vedere calitatea specială a subiectului pasiv al raportului
juridic.
c). Întinderea în timp a efectelor juridice. Actele administrative produc efecte
juridice din momentul intrării lor în vigoare, până la data scoaterii lor din vigoare.
Actele administrative cu caracter normativ nu cuprind dispoziţii referitoare la ieşirea
lor din vigoare întrucât la momentul adoptării/emiterii lor nu se cunoaşte data la care
încetează starea de fapt sau de drept care a determinat adoptarea actului respectiv.
(excepţie fac actele temporare care produc efecte juridice numai pentru perioada prevăzută
în conţinutul lor sau până la realizarea unui fapt material-juridic)
Actele administrative cu caracter individual, caracterizându-se prin faptul că nu sunt
de aplicabilitate repetată, se consumă odată cu producerea faptului respectiv. 91
CAPITOLUL III
91
59
ÎNCETAREA EFECTELOR JURIDICE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE
3.1. Aspecte preliminarii

Actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din
vigoare, care, de regulă, se face de către organul emitent, de organul său ierarhic superior,
ori de către instanţele judecătoreşti.92
Actele normative şi cele individuale produc efecte juridice atâta vreme cât nu
intervine o cauză de încetare a acestor efecte, cum ar fi anularea actului, intervenţia
prescripţiei, etc. renunţarea la beneficiul unui act administrativ individual (de exemplu, o
autorizaţie) de către titularul drepturilor conferite prin el este irelevantă pentru existenţa
actului juridic, deoarece încetarea efectelor trebuie să fie tot rezultatul manifestării de
voinţă (contrare) din partea organului de stat care l-a emis în mod unilateral. Chiar dacă
legea prevede ca o condiţie a încetării efectelor actelor juridice şi existenţa unei renunţări
din partea beneficiarului actului juridic, ea trebuie să fie urmată de o revocare sau de o
anulare din partea organului competent ca singura modalitate de desfinţare legală, în acest
caz, a actului juridic.
Încetarea efectelor juridice reprezintă pierderea caracterului obligatoriu al actelor
juridice prin desfinţarea raporturilor generate de ele, respectiv stingerea drepturilor şi a
obligaţiilor. Încetarea efectelor juridice ale actelor de drept administrativ poate avea loc
prin două modalităţi principale şi anume producerea unui fapt material-juridic, căruia legea
îi atribuie acest efect şi, respectiv, intervenţia unui alt act juridic contrar primului şi care
are ca scop suprimarea efectelor juridice ale actului anterior.93
A. Încetarea efectelor juridice prin producerea unui fapt material-juridic

Referitor la această modalitate de stingere a efectelor juridice ale actelor
administrative, de la bun început, trebuie făcută distincţie între actele administrative cu
carcater normativ şi cele cu caracter individual.
92
93
60
Actele administrative normative cuprind reguli cu caracter general şi impersonal, ce
nu-şi epuizează efectele printr-o singură aplicare, de aceea ele nu pot să-şi piardă
valabilitatea prin producerea unei transformări în lumea materială înconjurătoare. Ca
urmare, în dreptul nostru administrativ s-a statornicit regula potrivit căreia efectele juridice
ale actelor administrative cu carcater normativ nu pot fi stinse ca urmare a intervenirii unui
fapt material prevăzut de lege (excepţie fac actele administrative normative temporare, ale
căror efecte juridice încetează prin împlinirea termenului – fapt material – pentru care au
fost emise)
Actele administrative individuale se referă la o anumită sau anumite persoane
dinainte determinate şi drept urmare efectele juridice pe care le produc se epuizează printr-
o singură aplicare sau printr-o aplicare repetată, limitată de un anumit număr de cazuri. De
aceea, raporturile juridice create de aceste acte se sting, adesea, ca urmare a intervenirii
unor fapte materiale de producerea cărora legea leagă acest efect.
Moartea subiectului de drept constituie un asemenea fapt material care duce la
încetarea efectelor juridice produse de acte administrative. Spre exemplu, prin moartea
titularului se sting raporturile juridice administrative, precum şi cu altă natură, născute pe
baza unei autorizaţii de exercitare a unei meserii. În cazul persoanelor juridice care sunt
subiecte ale raportului juridic administrativ, dizolvarea lor antrenează dispariţia subiectului
de drept ceea ce are ca efect încetarea executării sancţiunii amenzii contravenţionale.
Prescripţia prevăzută printr-un act normativ, reprezintă un alt fapt material care
atrage încetarea efectelor juridice produse de unele acte administrative individuale. Astfel,
executarea sancţiunii aplicate unei persoane fizice care a săvârşit o contravenţie se prescrie
dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat celui sancţionat în
termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.
Un alt fapt material-juridic care conduce la încetarea efectelor produse de actul
administrativ individual îl constituie expirarea termenului de valabilitate (de exemplu,
paşaportul pentru cetăţeanul român se emite pe o perioadă de cinci ani).
Executarea actului administrativ prin intermediul unor fapte stinge efectele acestuia.
Spre exemplu, plata amenzii contravenţionale stinge efectele actului sancţionator.94
94
61
B. Încetarea efectelor juridice prin intervenţia unui act
Cazurile de încetare a efectelor juridice prin intervenţia unui act presupun apariţia
unui nou act juridic care, poate proveni de la organul emitent, organul ierarhic superior
acestuia sau de la o instanţă judecătorească, ultimul act înlăturând în totalitate sau în parte,
definitiv sau temporar, efectele actului administrativ precedent. Aceste ipoteze sunt:
suspendarea, revocarea, abrogarea şi anularea.95
3.2. Suspendarea actelor administrative

Suspendarea este operaţia de întrerupere temporară a efectelor juridice, ceea ce este
valabil şi pentru actele administrative. Suspendarea actelor administrative este o garanţie a
asigurării legalităţii, dar o garanţie ce intervine în cazuri de excepţie, în cazuri limită. Este
vorba de întreruperea vremelnică a producerii de efecte juridice (ceea ce înseamnă că actul
era în vigoare), precum şi de amânarea temporară a producerii efectelor juridice.96
Cauzele care determină suspendarea constau în existenţa unor dubii cu privire la
legalitatea sau oportunitatea unui act administrativ, putând fi anterioare, concomitente sau
ulterioare actului. Suspendarea unui act administrativ poate fi determinată de unul dintre
următoarele motive97:
 contestarea legalităţii de către un particular (persoană fizică sau juridică) sau de o
autoritate publică;
 schimbarea condiţiilor de fapt după emiterea actului, de natură să pună sub semnul
întrebării legalitatea pe considerente de oportunitate a actului respectiv;
 necesitatea corelării actului administrativ cu actele autorităţii ierarhic superioare,
emise ulterior actului în cauză;
 aplicarea unui sancţiuni persoanei fizice care a săvârşit o abatere administrativă;
 clarificarea unor îndoieli ale organului emitent cu privire la legalitatea actului etc.
În astfel de cazuri, se poate dispune suspendarea actului administrativ, care se poate
realiza pe două căi: prin emiterea unui alt act juridic sau poate opera de drept, în temeiul
legii.
95
Iordan Nicola, op. citată, pag 446.
96
97
Corneliu Manda, op. citată, pag 229-230
62
A. Suspendarea prin act juridic
În stabilirea autorităţilor care pot suspenda actele administrative vom pleca, de la
teza conform căreia organele administraţiei publice care au dreptul de revocare a actelor
administrative, trebuie să li se recunoască şi dreptul de a aplica o sancţiune mai uşoară, adică
de a le suspenda, în temeiul principiului qui potest plus, potest minus, teză care îşi păstrează
actualitatea.
Ca atare, organul emitent a actului administrativ care, având dreptul de a emite sau
revoca actul, cu atât mai mult îl va putea şi suspenda daca are un dubiu cu privire la
legalitatea sau oportunitatea acestuia.
Autoritatea administrativă ierarhic superioară emitentului actului administrativ va
avea de asemenea şi dreptul de a suspenda actul în temeiul dreptului său de a exercita
controlul ierarhic şi, în consecinţă, de a anula actele ilegale ele unei autorităţi subordoante.
Instanţele judecătoreşti pot să suspende executarea actelor administrative numai în
situaţiile în care legea prevede expres aceasta. Astfel, potrivit art. 4 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unor pagube
iminente, instanţa poate să dispună suspendarea executării actului administrativ până la
pronunţarea instanţei de fond.
Organele Ministerului Public pot suspenda numai actele organelor administrative ce
desfăşoară urmărirea şi cercetarea penală, actele organelor de deţinere şi de executare a
pedepselor, propriile acte administrative şi cele ale organelor de procuratură subordonate,
dar nu pot suspenda actele administrative ale organelor administraţiei de stat.98
B. Suspendarea de drept
Suspendarea de drept presupune existenţa unei prevederi exprese ale legii, în baza
cărora actul administrativ va fii suspendat. Cea mai importantă situaţie de suspendare, în
temeiul legii, este prevăzută de art. 122 alin. 4 din Constituţie, în cazul acţiunilor de
contencios administrativ pentru exces de putere al autorităţilor administraţiei locale
autonome (consiliul judeţean, consiliul local, primar). Actele acestora, atacate de prefect în
faţa instanţei de contencios administrativ pe motive de ilegalitate, se suspendă de drept. Un
98
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pag 332-333
63
alt exemplu, îl regăsim în materia contravenţiilor, unde plângerea contravenientului
formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sacţiunii
contravenţionale are ca efect suspendarea executării actului în cauză.
Suspendarea încetează în următoarele situaţii99:
 în momentul în care actul administrativ suspendat este revocat de autorităţile
competente ca urmare a constatării caracterului său ilegal sau inoportun prin
intermediul unui act administrativ de revocare;
 ca urmare a repunerii în vigoare a actului administrativ, dat fiind că s-a constatat că
este ilegal, apărând necesară şi de această dată intervenţia unui act administrativ;
 de drept, adică acele acte administrative suspendate pentru inoportunitate, în cazurile
în care împrejurările de fapt care au determinat ca executarea actului să fie
inoportună a dispărut;
 suspendarea actului administrativ hotărâtă de instanţa judecătorească pe baza art. 14
din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va înceta o dată cu soluţionarea
actiunii.
3.3. Revocarea actelor administrative

3.3.1. Noţiunea de revocare
Revocarea actelor administrative constituie unul din modurile de încetare a efectelor
juridice ale acestor acte care intervin frecvent în practica administrativă, revocarea apărând
ca un principiu al regimului juridic al actelor administrative.
Prin revocare înţelegem modalitatea specifică de încetare a efectelor juridice ale
actelor administrative de către organul administrativ emitent (când se numeşte şi retractare
sau retragere) sau de către organul administrativ ierarhic superior.100
Principiul revocabilităţii actelor administrative consacrat în mod constant în
doctrină, îşi găseşte astăzi atât un suport constituţional , în art. 21 şi 52 din legea
fundamentală, precum şi un suport legal, reieşit din art. 7 alin. 1 al Legii organice a
99
100 ?
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pag 324.
64
contenciosului administrativ nr.554/2004 din art. 26 alin. 2 al Legii privind prefectul şi
instituţia prefectului nr.340/2004.
În anumite situaţii, revocarea actului administrativ ne apare ca o sancţiune îndreptată
împotriva beneficiarului acestuia. Un astfel de exemplu îl constituie revocarea dreptului de
port şi folosire a unei arme letale ca urmare a faptului că titularul dreptului prezintă pericol
pentru ordinea publică , siguranţa naţională , viaţa şi integritatea corporală a persoanelor.
Alteori însă, revocarea poate să nu aibă acest caracter sancţionator, spre pildă, în ipoteza
aceluiaşi drept de port şi folosire de arme, autorizaţia se revocă atunci când titularul nu mai
are calitatea de magistrat, demnitar.
Cauzele care determină revocarea, pot fi analizate din două puncte de vedere:
a). Din punct de vedere al caracterului (conţinutului) cauzei, identificăm:
 revocarea intervenită pentru cauze de nelegalitate a actului;
 revocarea care intervine pentru cauze de neoportunitate a acestuia;
b). Din punct de vedere al momentului în care intervin faţă de emiterea actului, cauzele
revocării, indiferent că vizează nelegalitatea sau neoportunitatea lui, pot fi:
 cauze anterioare emiterii actului, care determină ca efectele juridice ale
revocării să fie ex tunc, deci pentru trecut, ca şi când actul nu ar fi existat;
 cauze concomitente cu emiterea actului, determină efecte juridice cu acelaşi
carcater (ex tunc);
 cauze ulterioare emiterii actului, care produc efecte juridice ex nunc (pentru
viitor), făcând să înceteze actul din momentul în care s-au constatat cauzele
respective.101
3.3.2. Excepţii de la principiul revocabilităţii

Dacă în cazul actelor administrative normative principiul revocabilităţii are carcater
absolut, toate actele administrative de acest gen fiind revocabile, în cazul actelor
administrative individuale, acest principiu încetează a avea carcater absolut, existând unele
excepţii prevăzute de lege ori, ca efect al naturii drepturilor şi obligaţiilor generate de actele
101
Verginia Vedinaş, op. citată, pag 112.
65
administrative respective. Principalele excepţii de la principiul revocabilităţii citate de
doctrină sunt următoarele:
A. Actele administrativ-jurisdicţionale
Actele administrativ-jurisdicţionale sunt irevocabile întrucât dispun de stabilitatea
lucrului judecat, necesară pentru a împiedica perpetuarea unor stări conflictuale. Deşi actele
administrativ-jurisdicţionale sunt irevocabile, precizăm că în toate situaţiile normele
juridice care reglementează această materie prevăd şi căile de atac (fie pe cale
administrativă de atac, fie una judecătorească, ori ambele) stabilind, în acelaşi timp şi
procedura după care pot fi anulate. În acest context, apreciem că trebuie interpretate
dispoziţiile art. 24 alin. 4 din Constituţie, care stipulează că jurisdicţiile administrative sunt
facultative şi gratuite.
Acest principiu constituţional este posibil a fi interpretat în mod unitar de doctrină şi
jurisprudenţă, cu consecinţa de a genera o practică neunitară în administraţie şi justiţie. În
acest context, considerăm, că, de lege ferenda, se impune o reglementare expresă în această
materie, pentru a se delimita situaţiile în care se poate apela la jurisdicţiile administrative,
precum şi condiţiile, termenele şi modul de soluţionare a respectivelor conflicte juridice.102
B. Actele administrative în baza cărora se nasc raporturi juridice de altă natură

Actele administrative în baza cărora se nasc raporturi juridice de altă natură( de drept
civil, dreptul muncii, dreptul familiei etc.) sunt irevocabile, pentru motivul că generează
raporturi juridice neadministrative, a căror legalitate sau oportunitate nu mai intră în
competenţa de verificare a emitentului respectivului act administrativ.
Aceste raporturi juridice pot înceta pe două căi: prin voinţa părţilor sau pe baza unei
hotărâri judecătoreşti. Spre exemplu, potrivit art. 68 alin. 5 litera e din Legea nr. 215/2001,
legea administraţiei publice locale, primarul are competenţa să numească şi să elibereze din
funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul de specialitate. Numirea şi respectiv
eliberarea din funcţie se face prin act administrativ individual emis în conformitate cu
dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în cazul funcţionarilor
publici şi potrivit dispoziţiilor Codului Muncii, în cazul personalului contractual.
102
Iordan Nicola, op. citată, pag. 452-453
66
Actul administrativ individual de numire dă naştere raporturilor juridice dintre
funcţionarii publici şi autoritatea publică (în cazul nostru fiind vorba despre primar),
denumite raporturi de serviciu conform art. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
C. Actele individuale care au generat drepturi subiective garantate de legi speciale

Actele administrative care au dat naştere unui drept subiectiv, garantat de lege cu
irevocabilitatea actului de bază, constituie a treia excepţie de la principiul revocabilităţii
actelor administrative. Din această categorie fac parte, de exemplu, actele atributive de
personal, cum este spre exemplu, o diplomă de absolvire a liceului, ori a unui facultăţi etc.
Aceste acte administrative nu pot fi revocate din moment ce titularul lor a urmat o anumită
formă de învăţământ şi a absolvit liceul sau cursurile unei facultăţi. Revocarea acestor acte
ar fi inutilă din moment ce persoana interesată poate cere oricând emiterea unui act
atributiv de personal cu acelaş conţinut, făcând dovada că a prestat activitatea respectivă şi
că îndeplineşte condiţiile cerute de lege.103
D. Actele administrative care au fost realizate material

Actele administrative care au fost realizate material devin irevocabile din momentul
executării lor şi aceasta nu pentru că prin executarea lor ar înceta carcaterul unilateral al
actului (caracter ce permite revocarea), iar din momentul executării lor el ar deveni
bilateral (de unde posibilitatea revocării lui unilaterale ar înceta), ci pentru că prin
executarea materială se creează o imposibilitate practică de schimbare a unui fapt
consumat, revocarea actului neputând restabili situaţia anterioară, trăsătură caracteristică, în
special, actelor realizate instataneu. Pentru actele ce presupun o realizare materială
succesivă revocarea are efecte numai pentru viitor. Irevocabilitatea acestor acte le vizează
deopotrivă pe cele onerative, permisive şi prohibitive, întrucât acestea nu se mai pot realiza
ulterior revocării, în sensul că nu se mai pot îndeplini conduitele pretinse subiectelor la data
executării actelor individuale.104
103
104
Ioan Santai, op. citată, pag 187.
67
Irevocabilitatea unui act administrativ nu mai poate fi invocată în doctrină, chiar
dacă acestea se încadrează într-una din excepţiile de la principiul revocabilităţii actelor
administrative, în ipoteza în care actul administrativ pe care îşi întemeiază un drept
subiectiv a fost emis prin manopere frauduloase sau dolosive.105
Revocarea, la fel ca anularea are drept consecinţă stingerea raporturilor juridice care
au luat fiinţă pe baza actului revocat. Data de la care încetează efectele juridice ale actului
revocat variază după cum revocarea a intervenit pentru motiv de ilegalitate sau pentru
motiv de inoportunitate. Dacă revocarea actului administrativ a avut ca motiv legalitatea
acesteia, de regulă, raporturile juridice care au luat fiinţă pe baza lui se sting din momentul
emiterii sale.
Dacă actul administrativ este revocat pe motivul că este inoportun, de regulă,
raporturile juridice născute pe baza lui încetează de a avea fiinţă numai de la data revocării.
În acest caz, actul iniţial există şi el produce efecte până când intervine actul de revocare.106
3.4. Anularea şi inexistenţa actelor administrative

3.4.1. Anularea actelor administrative
Nulitatea unui act juridic, implicit şi a actelor administrative, este considerată a fi o
sancţiune care intervine în situaţiile în care actul este afectat de unele vicii sub aspectul
legalităţii.
Aşa cum am arătat, regimul juridic al actelor administrative este guvernat de
principiul legalităţii. În practică însă, pot exista situaţii în care administraţia publică, prin
actele şi acţiunile sale încalcă acest principiu, consecinţa firească fiind sacţionarea
activităţii sale ilegale, precum şi a funcţionarului vinovat.
În perioada interbelică, profesorul Paul Negulescu, având ca puncte de reper teoria
nulităţii consacrată în dreptul privat şi legile administrative, următoarele categorii de
nulităţi:
 acte inexistente, care nu au nevoie de nici o constatare;
105
Iordan Nicola, op. citată, pag 454.
106 ?
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pag. 326.
68
 acte nule de drept, care au o aparenţă legală dar, sunt lovite de un viciu
profund ce poate fi constatat oricând, neputând fi acoperit de trecerea
timpului;
 acte anulabile, care sunt afectate doar de unele vicii de formă ce pot fi
invocate doar într-un interval de timp determinat şi numai de acele subiecte de
drept care au interes direct şi personal.
Autorul apreciază că ori de câte ori analizăm problema nulităţii actului administrativ,
trebuie să avem în vedere condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru actul
respectiv, fiind necesar să cercetăm următoarele aspecte: ce influenţa are nerespectarea
uneia sau alteia dintre condiţii asupra valabilităţii actului, cine poate să invoce viciul şi în
ce termen. În acelaşi timp, autorul consideră că teoria nulităţii în dreptul administrativ
trebuie să aibă în vedere mai multe categorii de interese, respectiv:
 interesele generale, adică interesele colectivităţii la nivel naţional,
reprezenatate prin stat;
 interesele regionale, locale sau speciale reprezentate prin judeţ, comună sau
stabilimente publice;
 interesul individual, adică interesul particularilor, al administraţilor.107
Anularea actului administrativ, la fel ca a oricărui act juridic, se defineşte ca fiind
operaţiunea juridică ce constă într-o manifestare de voinţă în scopul de a determina, în mod
direct, desfiinţarea actului şi, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de
acesta.108
Spre deosebire de revocare, care poate fi determinată deopotrivă de motive care
vizează nelegalitatea sau neoportunitatea actului administrativ, anularea se dispune
exclusiv pentru cauze de nelegalitate sau netemeinicie ale unui act administrativ. Astfel,
cauzele nulităţii pot viza nelegalitatea actului administrativ, îm sensul încălcării condiţiilor
de fond, formă şi procedură prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, precum şi
netemeinicia actului, cu alte cuvinte aplicarea eronată a legii la situaţia de fapt reglementată
prin actul administrativ.
107
108
69
Efectele anulării actului administrativ se produc atât pentru trecut ( ex tunc), cât şi
pentru viitor (ex nunc). După cum am menţionat, o problemă deosebit de importantă legată
de instituţia anulării actelor administrative a constituit-o regimul acesteia, mai concret, se
impune a şti dacă în dreptul administrativ sunt valabile principiile dreptului civil în materia
nulităţii absolute şi respectiv a nulităţii relative. Nulitatea absolută se particularizează prin
faptul că sacţionează nerespectarea unor norme legale de importanţă deosebită sau, care
ocrotesc interesul general. Nulitatea relativă este aceea sancţiune aplicabilă actelor
administrative afectate de vicii de o importanţă mai mică sau, care ocrotesc un interes
particular.
Sub aspectul celor două categorii de nulităţi care pot sancţiona actul administrativ
ilegal, regăsim atât asemănări precum şi deosebiri faţă de regimul aplicabil actului civil în
cazul nulităţii absolute şi a celei relative. De exemplu, sub aspectul cauzelor care le
generează, se menţine distincţia din dreptul civil conform căreia nulitatea absolută intervine
pentru încălcarea condiţiilor de fond, esenţiale pentru valabilitatea actului. În dreptul
administrativ, pot apărea însă situaţii în care încălcarea unor condiţii de formă, care în mod
firesc ar trebui să determine nulitatea relativă, determină totuşi nulitatea absolută.
În afara criteriului deja menţionat, care distinge nulităţiile în absolute şi relative,
nulităţiile actelor administrative au fost clasificate şi după alte criterii şi anume:
a) După modul lor de consacrate, nulităţiile pot fi exprese, adică prevăzute de lege (de
exemplu, în cadrul modificărilor sau adăugirilor, altele decât cele legale şi care atrag
nulitatea actului de identitate) şi nulităţi virtuale, neprevăzute de lege, dar care
decurg din norme (de exemplu, adoptarea actului juridic fără majoritatea cerută de
lege);
b) După întinderea efectului lor distructiv, distingem nulităţi totale, care desfinţează
actul în întregime (de exemplu, emiterea actului fără aviz confrom) şi nulităţi
parţiale, care-l desfinţează numai în parte (de exemplu, dacă viza de stabilire a
domiciliului s-a obţinut fraudulos, operează numai anularea ei fără anularea actului
de identitate pe care este menţionată);
70
c) După modul lor de constatare, nulităţile pot fi nulităţi de drept şi nulităţi constatate
de organele de stat (administrative sau judiciare);
d) După obiectul lor, deci după elementul la care se referă, nulităţile pot fi nulităţi de
fond, cele care vizează conţinutul actului juridic, şi nulităţi de formă care derivă din
încălcarea condiţiilor procedurale ale actelor de drept administrativ.109
Indiferent de forma ei, nulitatea actelor administrative trebuie constatată de organele
competente care pot fi, după caz:
 organul administrativ ierarhic superior, în temeiul raporturilor de
subordonare administrativă110;
 instanţele judecătoreşti111.
Procedura de anulare a actelor administrative este complexă şi diferă în funcţie de
autoritatea competentă să dispună anularea. Astfel, în constatarea nulităţii, organul
administrativ ierarhic superior este obligat să respecte doar acele reguli procedurale
specifice propriei activităţi.
De regulă, anularea are efect retroactiv, astfel încât actele de anulare sting efectele
actelor anulate, considerându-se că acestea din urmă nici nu ar fi existat. În cazul în care
actul administrativ a fost anulat pe temeiul ilegalităţii, efectele anulării se produc nu doar
pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), chiar din momentul emiterii/adoptării
sale. Cu alte cuvinte, actul de anulare desfiinţează efecte juridice ale actului anulat.
Evident însă că pot fi şterse doar efectele juridice, nu şi faptele materiale, care prin
însăşi existenţa lor pot da naştere unor efecte juridice deosebite.
Dacă însă actul administrativ este anulat pe motiv de inoportunitate, efectele juridice
produse înaintea anulării rămân valabile, anularea actului producând efecte juridice numai
pentru viitor.112
3.4.2. Inexistenţa actelor administrative

109
110
Conform art. 33 alin. 4 din Legea nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului: Ministrul Administraţiei Publice şi
Internelor poate propune Guvernului, anularea ordineloe emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.
111
Art. 21 şi art. 52, coroborate cu dispoziţiile art. 123 alin. 5 din Constituţia României, republicată, precum şi cu dispoziţiile
Legii nr. 554/2004 a conteciosului administrativ şi a altor legi speciale (Legea nr.18/1991 a fondului funciar, Legea
nr.119/1996 privind actele de stare civilă)
112
71
Inexistenţa este o sancţiune specifică a actului administrativ, care intervine atunci
când viciile de legalitate care afectează actul sunt atât de grave, de fundamentale, încât
conştintizarea lor nu este o problemă pentru niciun subiect de drept. Cum afirmă plastic
profesorul Tudor Drăganu, orice subiect de drept, chiar şi unul cu inteligenţă medie, va
realiza ilegalitatea flagrantă a actului.
Valorificând tezele de referinţă ale doctrinei, desprindem următoarele dimensiuni ale
regimului juridic al actelor inexistente:
 actele inexistente nu se mai bucură de prezumţia de legalitate a actului
administrativ;
 subiectele de drept destinatare ale actului sau care cad sub incidenţa lui, au dreptul
de a se prevela de inexistenţa actului şi deci de a refuza îndeplinirea obligaţiilor
care rezultă din act;
 acestui drept îi corespunde, în mod corelativ, obligaţia celorlalte subiecte de drept, a
autorităţilor publice în mod prioritar, de a lua act de inexistenţa intervenită, ceea ce
înseamnă că ele nu vor proceda, în baza actului, la executarea din oficiu şi la
impunerea deci a forţei de constrângere a statului, pentru că actul nu mai este
prezumat a fi legal şi deci el nu mai constituie titlu executor, nu se mai bucură de
principiul executio ex officio;
 în actualul sistem, instituţia inexistenţei a devenit de rang constituţional (se
regăseşte în legea fundamentală în art. 100 alin. 1 şi art. 108 alin. 4)113
Astfel, conform art. 100 alin. 1 din Constituţia României, republicată: în exercitarea
atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial
al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului, iar art. 108 alin. 4: hotărârile şi
ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au
caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.
113
72
În dreptul administrativ, categoria inexistenţă prezintă un real interes practic. Astfel,
datorită prezumţiei de legalitate ce le este caracteristică, actele administrative sunt
executorii şi ele produc efecte juridice până în momentul desfinţării lor. În schimb,
inexistenţa se poate constata de orice subiect intersat, ceea ce înseamnă că prezumţia de
legalitate este înlăturată şi actul nu are nici măcar aparenţa de legalitate, fără să se pună nici
un moment problema caracterului său executoriu.
Importanţa sancţiunii inexistenţei trebuie privită şi din perspectiva excepţiilor de la
controlul judecătoresc exercitat asupra actelor administrative în condiţiile Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel, dacă instanţele judecătoreşti nu se pot
pronunţa asupra legalităţii acestor acte, ele pot contesta existenţa lor. De altfel, excepţia de
legalitate se poate ridica în faţa oricărei instanţe, nu numai a instanţelor de contencios
administrativ.114
În opinia prof. Ioan Santai, efectele inexistenţei actelor administrative sunt
următoarele:
 actul nu beneficiază de prezumţia de legalitate şi nu operează caracterul executoriu
al acestuia. În consecinţă, existenţa actului poate fi contestată, iar executarea lui
poate fi refuzată;
 invocarea inexistenţei unui act administrativ poate fi făcută de orice subiect de
drept interesat şi oricând, neoperând prescripţia;
 viciul inexistenţei unui act administrativ poate fi contestat de orice instanţă
judecătorească, independent de competenţa materială şi teritorială ale acesteia;
 căile administrative de atac împotriva unui act inexistent se pot exercita oricând;
 dacă viciul inexistenţei afectează acte administrative din categoria celor definitive
sau irevocabile, problema stabilităţii lor nu se mai pune deoarece irevocabilitatea
vizează numai actele legal emise, nu şi pe cele inexistente;
 actele civile, de dreptul muncii, de dreptul familiei, bazate pe acte administrative
inexistente se desfiinţează după procedura specifică acelor ramuri de drept;
 actul inexistent nu produce efecte juridice în mod valabil nici pentru trecut, nici
pentru viitor;
114
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pag. 323.
73
 un organ administrativ nu are obligaţia să emită un act individual în temeiul unui
act normativ inexistent şi nici să execute un act individual inexistent;
 inexistenţa formalităţiilor procedurale necesare adoptării actului administrativ
conduce la nevalabilitatea acestuia din urmă.115
3.5. Abrogarea actelor administrative

În mod frecvent, încetarea definitivă a efectelor produse de actele administrative se
realizează prin abrogare.
În procesul de elaborare a oricărui act administrativ, cu precădere a celor cu caracter
normativ punerea de acord a noilor reglementări cu cele în vigoare, altfel spus, integrarea
proiectului în ansamblul legislaţiei reprezintă o regulă de necontestat. Prin elaborarea şi
adoptarea unor noi norme administrative, se urmăreşte fie acoperirea unui “vid legislativ”
în materia respectivă, fie înlocuirea unor norme în vigoare, care însă, nu mai corespund
stării de drept sau stării de fapt aflate într-o permanentă dinamică.
Potrivit opiniei profesorului Ioan Vida: abrogarea este operaţiunea de asanare a
sistemului legislativ de ramurile uscate ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul
legislativ acele reglementări juridice care încetează să se mai aplice, datorită faptului că ele
nu mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme juridice, cu conţinut diferit faţă de
cele anterioare.116
Rolul instituţiei abrogării este acela de a contribui la armonizarea legislaţiei, context
în care se apreciază că abrogarea are următoarele funcţii:
 înlătură textele de conflict între noul act şi vechea reglementare;
 înlătură eventualele paralelisme din legislaţie;
 înlătură discrepanţele şi necorelările;
 ajută la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desucte, prin lipsa
de cerinţe de aplicare, ca urmare a schimbărilor petrecute în societate.
Ioan Santai, op. citată. pag. 196-197.

115
I.Vida, Manual de legistică formală:Introducere în tehnică şi procedura legislativă, Editura Lumina Lex, Bucureşti , 2000,
116
pagina 168.
74
Abrogarea poate fi expresă, când noul act prevede, de regulă, în articolul final,
abrogarea vechii reglementări sau tacită, denumită şi implicită, situaţie care rezultă din
contextul noii reglementări.
În ceea ce priveşte întinderea sa, abrogarea poate fi totală, situaţie în care drept
consecinţă încetarea efectelor juridice ale întregului act administrativ la care se referă, sau
parţială când vizează doar anumite dispoziţii ale vechiului act administrativ.
Abrogarea unui act administrativ se poate dispune de autoritatea emitentă, de o
autoritate ierarhic superioară sau de Parlament, prin lege, în cazul ordonanţelor.117
În acest sens, sunt relevate dispoziţiile articolului 62 din Legea nr.24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative conform cărora:
(1) prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de
acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială.
(2) în cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va
referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare.
(3) abrogarea unei dispoziţii sau a unui act administrativ are caracter definitiv.
Nu este admis ca prin abrogarea unui act administrativ anterior să se repună în vigoare
actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din Ordonanţele Guvernului care au
prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament.
CAPITOLUL IV
ACTE ADMINISTRATIVE. FAPTE ADMINISTRATIVE
4.1. Acte administrative de autoritate

Actul administrativ de autoritate reprezintă, practic, categoria de acte administrative
prin care autorităţile administraţiei publice îşi exercită cele mai multe dintre atribuţiile care
le revin. Cuprinzând o voinţă unilaterală, imperativă, aceste acte asigură în gradul cel mai
înalt organizarea executării şi executarea legii, de către emitentul actului.
117
Iordan Nicola, op. citată, pag. 455-456.
75
Pentru ca actul administrativ de autoritate sa îndeplinească acest rol este necesar să
răspundă unor cerinţe de legalitate. Aceste cerinţe sunt în principal următoarele:
 actul sa fie adoptat sau emis de către autorităţile sau persoanele competente din
punct de vedere material şi teritorial şi în limitele acestei competenţe;
 conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căruia
este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioara;
 actul sa corespundă scopului urmărit de legea pe care o pune în executare;
 actul să fie adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative şi cu
respectarea procedurii şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege;
 actul să fie actual şi oportun.118
4.1.1. Contractele administrative

Potrivit unui autor consacrat din perioada interbelică, administaţia acţionează în
unele cazuri şi prin acte contractuale pe care le încheie cu particularii. Astfel sunt
contractele de vânzare cumpărare, contractele de închiriere sau arendare, contractele de
locaţiune de servicii, împrumuturile, donaţiile etc. Aceste contracte sunt supuse în
principiu Codului civil, dar unele din contractele încheiate urmăresc satisfacerea unui
interes general sau buna şi regulata funcţionare a serviciilor publice, motiv pentru care sunt
supuse regimului administrativ.119
Etimologic, termenul de contract provine din latinescul „contrahere” şi reprezintă
„acordul de voinţă dintre două sau mai multe părţi, care determină naşterea, modificarea
sau stingerea unor drepturi şi obligaţii.”120
Conţinutul unui contract administrativ se stabileşte pe cale reglementară şi pe cale
convenţională. Partea reglementară cuprinde clauzele cu caracter obligatoriu, prevăzute de
lege, iar partea convenţională, clauze negociate de părţi.
Contractele încheiate de administraţie cu particularii în scopul de a colabora în
vederea satisfacerii unui serviciu public sau a unui interes general, supuse din această
118
Mircea Preda, op. citată, pag. 187
119
E.D.Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, pag. 477.
120
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dumitru, Drept civil pentru învăţământ superior economic,Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pap.
267.
76
cauză regimului administrativ sunt contracte de drept public sau contracte administrative.
Contractul administrativ este un alt mijloc, instrument juridic prin care, alături de actul
administrativ, unele autorităţi, organe, instituţii din cadrul sistemului de administraţie
publică îşi realizează atribuţiile, în executarea legii. Aceste acte de gestiune ale
administraţiei sunt supuse unui regim juridic special. Spre deosebire de actele
administrative care sunt acte unilaterale, contractele sunt acte juridice bilaterale.
Contractul administrativ reprezintă un acord de voinţă, dintre o autoritate publică,
aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alte subiecte de drept, pe de altă
parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte
părţi), prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu
public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui
regim de putere publică.
Din definiţie şi în consonanţă cu tezele fundamentale ale doctrinei, desprindem
următoarele trăsături ale contractului administrativ:
a) Ca orice contract, şi contractul administrativ este o convenţie, deci un acord de voinţă
încheiat între mai multe părţi;
b) Una din părţile contractului este un subiect determinat, respectiv un organ care
acţionează în realizarea puterii publice, un organ administrativ sau alt subiect de drept
autorizat de un organ administrativ ;
c) Spre deosebire de contractele civile, unde părţile se află pe poziţie de egalitate
juridică în cazul contractului administrativ părţile nu se bucură de această egalitate
juridică, una dintre ele, şi anume subiectul determinat, are o poziţie de superioritate
faţă de celălalt subiect al contractului;
d) obiectul contractului este de asemenea determinat, el urmărind satisfacerea unui
interes general şi putând îmbrăca una din următoarele forme: prestarea unui serviciu
public, punerea în valoare a unui bun public, efectuarea unei lucrări publice;
e) Clauzele contractului sunt stabilite atât pe cale reglementară, prin lege, cât şi pe cale
convenţională ;
77
f) Poziţia de superioritate a subiectului autoritate publică determină posibilitatea ca acesta
să poată modifica sau rezilia unilateral contractul, atunci când interesul public o cere,
spre deosebire de contractele de drept comun care nu pot fi modificate decât prin
acordul părţilor sau, în absenţa acestui acord, de instanţa judecătorească;
g) Guvernarea lor de un regim de putere publică, spre deosebire de contractele civile, care
sunt guvernate de dreptul comun;
h) Forma scrisă a contractului administrativ, care, ca şi actul administrativ, nu poate avea
caracter consensual, el implicând o autoritate care acţioneaza în numele puterii
publice;
i) Competenţa instanţelor de contencios administrativ pentru soluţionarea eventualelor litigii
care ar putea apărea din executarea unui astfel de contract.121
În ceea ce priveşte regimul juridic, acesta împrumută unele caracteristici din dreptul
privat, se mai susţine în doctrină, cum ar fi condiţiile de validitate, dar se distinge prin
două elemente esenţiale şi anume: se bazează pe inegalitatea juridică a părţilor iar
autoritatea publică parte în contract nu dispune de o libertate de voinţă identică cu cea
reglementată de dreptul privat.
Fiind un contract cu ajutorul căruia administraţia îşi realizează sarcinile, ”regimul
juridic aplicabil este unul exorbitant, de drept public în special, având şi clauze negociate,
ceea ce-i conferă un regim mixt de drept public şi privat” 122.Administraţia se află într-o
situaţie privilegiată prin interesul pe care-l urmăreşte şi poate impune clauze exorbitante în
contract, poate controla modul de executare a contractului, putând şi dispune unilateral
rezilierea contractului.
4.1.2. Teoria contractului administrativ

Teoria contractului administrativ s-a format în dreptul francez modern, ca o creaţie a
jurisprudenţei Consiliului de Stat, preluată şi dezvoltată ulterior de doctrina administrativă
franceză.
121
Verginia Vedinaş, op. citată, pag. 127-128
122
T.Toma, Tratat de drept administrativ ,Ed. Vasiliana, Iaşi, 2003
78
În România, această teorie a apărut şi s-a dezvoltat o dată cu dezvoltarea raporturilor
juridice dintre administraţie şi întreprinzătorii particulari ce aveau ca obiect „concesiunea
unor lucrări publice sau servicii publice”. Marii specialişi din perioada interbelică au
întâmpinat-o însă cu unele rezerve, calificând-o ca o „instituţie exogenă ce nu putea evoca
esenţa realităţilor endogene” Inexistenţa unor instanţe de contencios administrativ în
România perioadei interbelice a conferit particularităţi specifice teoriei contractelor
administrative.
Astfel, până la adoptarea Constituţiei din 1948, în doctrina de drept public
românească s-au formulat trei mari opinii:
a) De acceptare a teoriei contractelor administrative în sens restâns;
b) De respingere a oricărei teorii a contractelor administrative;
c) De acceptare a teroriei contractelor administrative, în sens larg. 123
Prima opinie porneşte de la ideea conform căreia concesiunea este un contract de
drept public, un contract de serviciu public sau pur şi simplu un contract administrativ
propiu-zis. Regimul juridic special căruia îi sunt supuse contractele administrative se
carcaterizează prin forme speciale necesare pentru încheierea loc (caiete de sarcini, licitaţii,
aprobări din partea unor autorităţi publice etc.) precum şi prin principii speciale cu privire
la executarea lor.
În plus, trebuie precizat că, în perioada interbelică, orice contract incheiat de
administraţie în care se angajau bani publici, trebuia autorizat în prealabil prin lege sau
printr-o hotărâre a Guvernului, regulament, cum era numit actul curent al Guvernului.
Jurisprudenţa, prin unele decizii ale Curţii de Casaţie, a admis teza conform căreia
administraţia putea încheia cu particularul, în vederea realizării unui serviciu public, fie un
contract civil, supus dispoziţiilor Codului civil, fie un contract administrativ, guvernat de
regimul dreptului public.
Adepţii celei de-a doua teorii au pornit de la teza divizării actelor administrative în
acte de autoritate şi acte de gestiune. Potrivit acestei teorii, statul se manifestă în dreptul
public nu doar sub formă de stat suveran, ci şi în calitate de stat – persoană juridică, subiect
de drepturi şi obligaţii, asemenea unui particular.
123
79
Spre deosebire de actul de autoritate, care are caracater unilateral, actul de gestiune
este un act bilateral, contractual, căci el constă într-un acord de voinţe, motiv pentru care
îmbracă întodeauna forma obişnuită a actelor contractuale din dreptul privat.124
Potrivit celei de-a treia orientare, cu un număr relativ mic de susţinători, se consideră
că sunt contracte administrative toate contractele încheiate de administraţiile publice, care
fără deosebire sunt supuse unui regim de drept administrativ, rezultând din principii şi legi
de drept public. Mai precis, se aprecia că toate contractele încheiate în administraţia
publică erau supuse, în primul rând, principiilor generale ale contractelor din dreptul
privat, din care cauză ele rămân contracte, şi în al doilea rând, unor principii şi norme de
drept administrativ, din care cauză ele devin administrative.125
4.1.3. Părţile şi obiectul contractului administrativ

Obiectul contractului îl constituie punerea în valoare a unor bunuri aparţinând
domeniului public sau prestarea unor servicii publice. Spre exemplu, pot forma obiectul
unor astfel de contracte:
 Concesionarea de servicii publice
 Achiziţii guvernamentale
 Executarea de lucrări de construcţii-montaj public
 Prestări de servicii etc.
În ceea ce priveşte părţile în contractul administrativ, întotdeauna o parte
contractantă este purtător al autorităţii publice, care acţionează în temeiul competenţei cu
care este învestită de lege în vederea realizării unui interes public sau a utilizării
domeniului public. Referindu-ne la partea din contract purtătoare a interesuli public,
aceasta poate fi:
 Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, de persoanele împuternicite de aceştia (pentru domeniul public al statului);
 Preşedinţii consiliilor judeţene, pentru contractele administrative care privesc
domeniul public al judeţului;
124
125
Antonie Iorgovan, op. citată, pag. 108-109
80
 Primarii comunelor şi oraşelor, pentru contractele administrative care privesc
domeniul public al comunelor, oraşelor respective;
 Conducătorii instituţiilor publice pentru contractele încheiate potrivit sumelor alocate
din bugetul propriu de venituri şi cheltuieli sau potrivit subvenţiilor alocate de la
bugetul de stat ori de la bugetele locale, potrivit normelor legale.
Cealaltă parte a contractului administrativ poate fi orice particular, persoană fizică
sau juridică, română sau străină.
Unul dintre principiile generale ale dreptului, în materie contractuală, este principiul
consensualismului, în conformitate cu care un contract ia naştere pe baza şi pe data
realizării acordului de voinţă între părţile contractante. Acest principiu îşi menţine
valabilitatea şi în cazul contractelor administrative, dar este, în parte, atenuat întrucât cele
mai importante clauze ale acestor contracte sunt stabilite, în mod unilateral, de către
administraţie, prin caietul de sarcini.126
Clauzele stabilite prin caietul de sarcini constituie partea reglementară a contractelor
administrative, dar ele devin valabile după ce au fost inserate în contract, cu acordul
ambelor părţi. Celelalte clauze contractuale care se stabilesc de către părţi, de comun
acord, formează partea convenţională a contractului administrativ. Prin modul de
elaborare, contractele administrative se aseamană cu contractele de adeziune.
4.1.4. Categorii de contracte administrative

A. Contractul de concesiune. Conform art. 1 din Legea nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor, modificat de Legea nr. 528/2004, concesionarea se face în baza
unui contract, prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite pentru o
perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unui investitor privat, denumit concesionar,
care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de a presta servicii în
numele său, remunerarea pentru serviciile prestate constând fie din sumele obţinute din
dreptul de exploatare a serviciilor, fie din acest drept însoţit, în completare, de remuneraţie.
În doctrină se face diferenţa între:
126
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 216
81
a). Concesiunea de servicii publice – este actul prin care o persoană administrativă
însarcinează un particular (sau în anumite cazuri excepţionale o altă persoană
administrativă) să se ocupe de funcţionarea unui serviciu public, în parte pe riscurile sale şi
cu ajutorul avantajelor covenite;
b). Concesiunea de lucrări publice – este contractul prin care un particular se
angajează să edifice pe cheltuielile sale şi pe riscurile sale o construcţie publică şi să
asigure exploatarea pe un anumit timp; în contra partidă, administraţia îi dă dreptul să
perceapă taxe de la utilizatori;
c). Concesiunea de bunuri – contractul prin care o autoritate publică, dintre cele
menţionate în art. 5 din Legea nr. 219/1988 privind regimul concesiunilor permite unei
persoane fizice sau juridice private să posede si să folosească, în condiţiile legii şi a
contractului de concesiune un bun aparţinând domeniului public sau privat al satului ori al
unităţilor administrative-teritoriale;
d). Concesiunea de activităţi – contractul prin care una din autorităţile publice
menţionate în art. 5, conferă unei persoane private dreptul de a desfăşura o anumită
activitate de interes naţional sau local, în condiţiile legii si a contractului de concesiune.
B. Contractul de achiziţii publice - este contractul încheiat în formă scrisă între
autoritatea contractantă (persoană juridică) şi contractant în vederea dobândirii definitive
sau temporare a unor produse, lucrări sau servicii. Sunt asimilate achiziţiilor publice:
a). Contractul de servicii – contractul care are ca obiect prestarea unuia sau mai
multor servicii aşa cum sunt acestea cuprinse în clasificările statistice oficiale;
b). Contractul de furnizare – contractul de achiziţie publică care are ca obiect
furnizarea unia sau mai multor produse, aşa cum sunt acestea cuprinse în clasificările
statistice oficiale, pe baza cumpărării inclusiv în rate, a închirierii sau a leasingului cu sau
fără opţiune de cumpărare.
c). Contractul de lucrări – contractul de achiziţie publică care are ca obiect execuţia
sau, după caz, atât proiectarea, cât şi execuţia, uneia sau mai multor lucrări de construcţii,
aşa cum sunt acestea cuprinse în clasificările statistice oficiale sau a oricărei combinaţii a
82
acestor lucrări de construcţii, care conduce sau nu conduce la un rezultat menit să
îndeplinească prin el însuşi o funcţie tehnico-economică.
C. Contractul de închiriere de bunuri – contractul administrativ de inchiriere
reprezintă un acord de voinţă încheiat între titularul dreptului de propietate publică sau al
dreptului de administrare a unui bun, propietate publică, denumit locator şi un subiect de
drept privat, persoană fizică sau juridică, română sau străină, denumit locatar sau chiriaş,
prin care locatarul primeşte în folosinţă un bun propietate publică, pentru o perioadă
determinată de timp, în schimbul unei chirii.
D. Contractele de furnizare de gaze naturale, energie electrică şi termică.
Furnizarea energiei electrice şi termice este activitatea prin care un agent economic
licenţiat în condiţiile legii comercializează energie clienţilor interesaţi. Comercializarea se
face pe baza unui contract încheiat în acest scop, denumit contract de furnizare, care se
încheie între furnizor şi client şi trebuie să cuprindă cel puţin clauzele ninimale stabilite de
autoritatea naţională de reglementare în domeniu prin contractele-model elaborate pentru
categorii de clienţi. Contractul de furnizare a gazelor naturale reglementează raporturile
dintre furnizor şi client cu privire la furnizarea, facturarea, plata şi calitatea gazelor
naturale. Contractul de furnizare poate include şi efectuarea unor servicii de către furnizor.
E. Contractul de transport cu mijloace de transport în comun. Contractul de
transport pe căile ferate este o convenţie încheiată între client şi calea ferată pentru
deplasarea în spaţiu a călătorilor, bagajelor sau a mărfurilor contra unui preţ, în condiţiile
care imprimă un regim de drept privat. Transporturile în interes public sunt transporturile
executate de persoane fizice sau juridice, în condiţii nediscriminatorii de acces pentru terţi,
pe baza unui contract de transport, contra plată, denumite transporturi publice. Contractul
de transport este acel contract care se încheie între transportator si beneficiarul de transport
şi care se probează, pentru transportul de persoane, printr-un titlu de transport înmânat
pasagerului, iar pentru transportul de mărfuri, printr-un document specific de transport.
F. Contractul de parteneriat privat-public - este actul juridic care statuează
drepturile şi obligaţiile autorităţii publice şi ale investitorului pentru întreaga perioadă de
funcţionare a parteneriatului public-privat acoperind una sau mai multe dintre etapele de
83
pregătire, finanţare, construcţie sau exploatre a unui bun public, pe o durată de timp
determinată, dar nu mai mare de 49 de ani.
G. Contractul de asociere. Se poate face între două persoane de drept public:
autorităţile administraţiei publice locale au dreptul ca, în limitele competenţelor lor, să
coopereze şi să se asocieze cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau
din străinătate; sau între o persoană juridică de drept public şi una de drept privat.
H. Contractul de împrumut public. Contractele de împrumut public pot fi definite
ca fiind acele convenţii prin care o persoană juridică de drept public se împrumută, de la o
altă persoană juridică de drept public sau de la o persoană fizică ori juridică de drept privat,
cu o sumă de bani, care urmează a fi ultilizaţi în interes public. In doctrina româneasca se
consideră că "asemenea contracte, în cazul în care se încheie cu organe bancare de stat, pot
fi socotite contracte administrative întrucât clauzele acestora nu sunt negociate, ci sunt
stabilite unilateral de către bancă." Acest contract este consacrat şi în legislaţie.
I. Affermage (arenda) – este un tip de contract utilizat în Franţa, unde este văzut ca
o variantă a concesiunii de serviciu public. In Franţa affermage-ul este utilizat în anumite
comune pentru ocuparea, de către comercianţi a unor hale sau pieţe publice sau în sectorul
distribuţiei de apă potabilă, contra unei taxe. Affermage se deosebeşte de concesiunea
propiu-zisă prin două trăsături :
a). investiţiile sunt suportate şi de colectivitatea publică, nu numai de concesionar ;
b). redevanţa percepută de la utilizatorii serviciului public este împărţită între
concedent şi concesionar.
J. Contractul de cercetare ştiinţifică – este vorba de contractul administrativ prin
care o persoana publică însărcinează un organism public sau privat să efectueze o cercetare
ştiinţifică pură şi aplicată. Astfel întâlnim în Franţa contractele încheiate de stat cu
Universităţi sau mari stabilimente ştiinţifice sau cu societăţi private de cercetare.
K. Oferta de concurs – este contractul prin care un particular oferă unei autorităţi
administrative care acceptă, anumite prestaţii în bani şi în natură cu condiţia ca această
persoană să îndeplinească o anumită lucrare publică sau să facă să funcţioneze de o
anumită manieră un serviciu public. Există o diferenţa esenţială între acest contract şi
84
donaţia cu sarcini : administraţia, după acceptare nu este ţinută să efectueze lucrarea
publică (ea poate să renunţe achitându-se prin rambursarea prestaţiei autorului ofertei).127
4.2. Acte administrative cu caracter jurisdicţional

În doctrina juridică, actele administrative cu carcater jurisdicţional au fost
carcaterizate ca fiind actele emise de organele de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul
organelor administraţiei publice competente să soluţioneze anumite conflicte juridice
apărute între organele administraţiei publice şi particulari. Aceste acte juridice, după
organul de la care emană sunt acte administrative, iar după aspectele pe care le produc,
sunt acte jurisdicţionale. Într-o altă definire, acestea sunt emise de o autoritate
administrativ-jurisdicţională sau de o structură cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul
asministraţiei publice.
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ defineşte actul administrativ-
jurisdicţional ca fiind actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii
jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură de contradictorialitate şi cu
asigurarea dreptului la apărare. 128
Actele administrative jurisdicţionale, de asemenea, pot fi carcaterizate sub aspectul
obiectului, a procedurii de elaborare, a formei lor, a puterii sau a stabilităţii lor şi sub
aspectul căilor de atac.
Obiectul acestor acte constă în soluţionarea unor litigii, adică a unor situaţii în care
un subiect susţine în contradictorialitate cu altul că legea sau un drept subiectiv au fost
încălcate. Organul investit cu competenţa de a soluţiona litigii poate fi un organ de
administraţie activă, care are în subsidiar şi atribuţii de natură jurisdicţională, sau un organ
administrativ specializat în exclusivitate în soluţionarea litigiilor numit şi organ de
jurisdicţie specială. Organele administrative de jurisdicţie nu pot soluţiona orice litigiu
dedus în faţa lor, întrucât nu dispun de o competenţă materială generală, similară cu cea a
judecătoriilor, iar pentru a putea soluţiona un litigiu ele trebuie să fie investite în mod
expres cu o asemenea competenţă.
127
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, op. citată, pag 423-427.
128
Ioan Alexandru, Mihaela Cprpuşan, Sorin Bucur, op. citată, pag. 336
85
Procedura de elaborare a actelor administative jurisdicţionale are la bază o serie de
principii. Un prim principiu este cel al sesizării organului de jurisdicţie de către partea
interesată sau de către organele indicate de lege, întrucât organul administrativ de
jurisdicţie, ca regulă generală, nu se poate investi cu rezolvarea unei cauze.
O a doua caracteristică a acestei proceduri este contradictorialitatea sa, adică
posibilitatea părţilor din litigiu de a discuta în opoziţie şi în faţa organului toate elementele
cauzei necesare emiterii unei hotărâri corespunzătoare adevărului obiectiv. Caracterul
contradictoriu poate fi mai diminuat, ca de exemplu, în cazul rezolvării plângerii impotriva
procesului-verbal de constatare a contravenţiei, când agentul constatator şi cel care aplică
sancţiunea nu se cita, conform reglementării anterioare, deşi organul asculta pe autorul
plângerii şi pe celelalte persoane citate. Alteori caracterul contradictoriu al dezbaterilor
este asigurat de prezenţa efectivă a celor două părţi în ligiu în faţa organului de jurisdicţie.
O alta caractersiatică a procedurii cxonstă in aceea că actele emise în cadrul ei provin
de la persoane sau de la organe care dispun de independenţă în activitatea de soluţionare a
litigiului, ceea ce în procesul civil şi în procesul penal corespunde principiului
independenţei judecătorului care se supune numai legii. În dreptul administrativ deşi
operează principiul subordonării, totuşi funcţionarii care soluţionează litigii dispun de
independenţă în această activitate, fie pe motivul că fac parte din chiar conducerea
organului supraordonată funcţionarului, a cărui măsură administrativă este contestată, sau
fac parte din organul ierarhic superior, fie aceşti funcţionari fac parte din organe speciale,
cum este cazul Curţii de Conturi, astfel încât ei nu pot primi indicaţii obligatorii în
rezolvarea cauzei.
O altă carcateristică a procedurii constă în obligativitatea motivării hotărârii
pronunţate prin arătarea considerentelor de fapt si de drept care stau la baza actului.
Reglementarea legală a procedurii administrative jurisdicţionale are o serie de
trăsături. În primul rînd, această reglementare poate fi redusă sau mai amplă în funcţie de
specificul jurisdicţiei respective. În al doilea rând, normele procedurale administrative sunt
cuprinse, în general, nu numai în legi ci şi în acte normative subordonate legilor. În al
treilea rând, acolo unde reglementarea procedurii administrative cu caracter jurisdicţional
86
apare ca neîndestulătoare iar legea permite, această procedură se completează cu regulile
procedurii civile sau ale procedurii penale.
Forma actelor administrative cu caracter jurisdicţional este scrisă, iar soluţia este
motivată. Aceste acte se compun din doua elemente: pe de-o parte, o constatare în cadrul
căreia se stabileşte dacă regula de drept invocată sau dreptul subiectiv pretins au fost
încălcate în mod real, iar, pe de altă parte, o dispoziţie sau o hotărâre propiu-zisă, ca act de
voinţă prin care se dispune ori se aplică măsura legală.
Stabilitatea actelor administrative jurisdicţionale este o altă trăsătură a acestora, deşi
ea nu îmbracă întodeauna forma lucrului judecat sau a autorităţii judecate ca şi în cazul
hotărârii judecătoreşti. Stabilitatea le deosebeşte de actele de administraţie activă care sunt,
în principiu, revocabile, în sensul că organul emitent nu mai are posibilitatea de a reveni
asupra soluţiei pronunţate, iar partea, de regulă, nu poate exercita o cale de atac împotriva
soluţiei date. Stabilitatea acestor acte nu rezultă aşa cum s-a susţinut, ca urmare a
condiţiilor procedurale (sesizare, motivare) şi a independenţei organului de jurisdicţie. Ea
derivă din specificul întregii activităţi jurisdicţionale, din interpretarea legii şi din faptul că
organul nu-şi mai poate revoca, modifica sau suspenda actul emis într-o anumită cauză.
Considerentele care determină stabilitatea acestor acte, sunt dintre cele mai diferite.
Ele pot fi considerente de natură economică şi stabilitate patrimonială, cum este cazul în
hotărârile în materie de pensii. Alteori, ca în cazul sancţiunilor contravenţionale, nevoia de
stabilitate izvorăşte din preocuparea de a împiedica permanentizarea unor litigii care, prin
starea conflictuală generată, stânjenesc desfăşurarea normală a activităţilor economico-
sociale.
Căile de atac împotriva actelor administrative jurisdicţionale au un caracter cu totul
excepţional şi se exercită numai când legea le instituie în mod expres. De regulă, împotriva
acestor acte nu există căi ordinare sau obişnuite de atac, ci căi cu carcater special sau
extraordinar, ca, de exemplu, recursul în contencios, conform legii anterioare nr. 29/1990
abrogată. În alte cazuri, calea de atac se exercită în mod cu totul excepţional la anumite
organe şi în anumite termene ca, de exemplu, în cazul recursului împotriva hotărârii de
respingere a cererii de brevet pronunţată de Comisia de reexaminare pentru soluţionarea
87
contestaţiilor privind invenţiile, când calea de atac, a recursului, se execută de Tribunalul
municipiului Bucureşti în termen de trei luni de la comunicare.129
Actul administrativ-jurisdicţional se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Este un act emis de structuri (servicii) ale administraţiei publice anume abilitate
de lege cu această competenţă;
 Este emis numai în situaţiile expres prevăzute de lege;
 Are ca scop (finalitate) soluţionarea unor litigii în care una din părţi este o
autoritatea administrativă sau un serviciu public administrativ;
 Emiterea actului se face pe baza unei proceduri speciale care include şi principiul
independenţei celui care îl emite faţă de părţile aflate în conflict, precum şi
principiul contradictorialităţii părţilor aflate în conflict.
 Este exceptat de la principiul revocabilităţii (retractării) actelor administrative.130
În literatura de specialitate s-a propus clasificarea actelor administrative
jurisdicţionale după caracterul mai mult sau mai puţin pronunţat al litigiului pe care îl
rezolvă şi al procedurii lui de rezolvare, în condiţiile fostului Arbitraj de Stat. Se
distingeau, astfel, acte administrative jurisdicţionale prin care se soluţionează litigii
incipiente sau slab conturate, acte prin care se soluţionează litigii oarecum conturate şi acte
ce soluţionează litigii conturate în mod corespunzător. Acest criteriu de clasificare nu are
elemente precis determinate deoarece nu se cunosc componentele care să contureze exact
caracterul incipient sau format al unui litigiu faţă de altul.
O altă clasificare a actelor administrative jurisdicţionale se poate realiza după
obiectul acestora. Astfel distingem:
 Acte administrative jurisdicţionale care au un obiect patrimonial şi care include, de
pildă, reclamaţiile privitoare la modul de stabilire şi scăderea impozitelor şi taxelor;
 Acte administrative jurisdicţionale având ca obiect litigii izvorând din raporturile de
muncă şi de serviciu;
 Actele care rezolvă litigii ce au ca obiect unele drepturi şi interese cu caracter
special;
129
130
Mircea Preda, op. citată, pag. 213
88
 Actele de soluţionare a plângerilor împotriva proceselor-verbale în materie
contravenţională, acte emise de organele administrative, când acestea au competenţa
de soluţionare a căii de atac respective.131
4.3. Fapte administrative

Una dintre problemele cruciale ale cunoaşterii fenomenului de administraţie publică
este determinarea formelor şi conţinutului activităţii acesteia.
Formele de activitate ale administraţiei publice au făcut obiectul unor ample analize
doctrinare, care au condus la concluzii mai mult sau mai puţin diferite, fără a se ajunge la o
poziţie unanim acceptată.132
La modul cel mai general, activitatea administraţiei publice este compusă dintr-o
serie de fapte, în sensul de acţiuni sau inacţiuni umane, care produc diverse consecinţe,
realizate de personalul din administraţia publică, indiferent de calitatea pe care o are:
demnitar, organ colegial, funcţionar public, angajat cu contract de muncă. Pentru a preciza
că ne referim la acţiunile sau inacţiunile din cadrul administraţiei publice, toate aceste fapte
le denumim fapte administrative. Activitatea de administraţie publică este alcătuită din
ansamblul faptelor administrative, care cunosc o mare diversitate.
4.2.1. Clasificarea faptelor administrative

Pentru cunoaşterea faptelor administrative se utilizează o seamă de clasificări. 133 Ne
vom opri la trei dintre ele.
1. După criteriul specificităţii avem:
a. acţiuni sau inacţiuni specifice administraţiei publice,
b. acţiuni şi inacţiuni care se regăsesc şi în alte domenii ale vieţii sociale.
Ca exemple de fapte specifice administraţiei publice, prin specificitate înţelegând că
ele sunt caracteristice administraţiei publice şi pot fi realizate numai de administraţia
131
132
Antonie Iorgovan, op. citată, pag .3-19.
133
89
publică, menţionăm: decretele prezidenţiale, hotărârile de guvern, procesele-verbale de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor etc.
Dintre faptele care pot fi comise atât în cadrul administraţiei, cât şi în alte domenii
ale vieţii sociale, cum sunt societăţile comerciale private, arătăm: organizarea muncii prin
regulamente interne, abaterile disciplinare, transportul de persoane şi bunuri, furnizarea
anumitor servicii, operaţiunile de birou etc.
2. După criteriul conformităţii cu legea, avem:
a. fapte administrative licite,
b. fapte administrative ilicite.
Faptele administrative licite sunt cele conforme cu legea şi formează sfera
acţiunilor şi inacţiunilor permise. Exemple: toate actele legale emise de autorităţile
administraţiei publice, intervenţia pompierilor pentru stingerea unui incendiu, neînscrierea
în listele electorale a persoanelor care nu au împlinit 18 ani.
Faptele administrative ilicite sunt cele prin care se încalcă legea şi formează sfera
acţiunilor şi inacţiunilor interzise, care dacă se produc atrag sancţiuni. Exemple: toate
actele ilegale ale autorităţilor administraţiei publice; abaterile disciplinare ale
funcţionarilor publici, neluarea de către primar a măsurilor legale necesare pentru
lichidarea efectelor unei inundaţii sau, la modul general neîndeplinirea de către o autoritate
a administraţiei publice a atribuţiilor stabilite de lege.
3. După criteriul efectelor juridice, adică a capacităţii de a genera, modifica sau
stinge drepturi şi obligaţii, avem:
a. fapte administrative juridice,
b. fapte administrative nejuridice.
4.2.2. Faptele administrative juridice

Faptele administrative juridice sunt cele care produc efecte juridice şi se împart în
patru categorii:
I. acte administrative, care sunt manifestări unilaterale de voinţă, făcute în scopul
producerii de efecte juridice, în regim de putere publică;
90
II. contracte administrative, care sunt acorduri de voinţă, având ca scop
producerea de efecte juridice, în regim de drept public;
III. acte de drept comun, care sunt acorduri, respectiv, manifestări unilaterale de voinţă,
având ca scop producerea de efecte juridice în regim de drept privat (drept civil,
drept comercial, dreptul muncii);
IV. fapte materiale, care sunt acţiuni sau inacţiuni, care nu urmăresc producerea de
efecte juridice, dar care produc asemenea efecte datorită dispoziţiilor normelor de
drept.134
Actele administrative deţin o pondere importantă în cadrul formelor de activitate ale

administraţiei publice, fiind instrumentul specific activităţii executive, adică al activităţii
de executare a legii în regim de putere publică. Ele sunt de două feluri: acte administrative
normative şi acte administrative individuale.
Exemple de acte administrative normative sunt toate actele care conţin reguli
generale de comportament, cum sunt: hotărârile de guvern, ordinele miniştrilor, hotărârile
consiliul judeţean sau local etc. Ele pot fi interne, când stabilesc reguli aplicabile în
interiorul unei autorităţi sau instituţii publice (regulamentul de organizare şi funcţionare)
sau externe, când stabilesc reguli pentru toate persoanele din raza de competenţă a
autorităţii administrative emitente (hotărârea consiliului local privind măsuri de asigurare a
curăţeniei localităţii).
Actele administrative individuale creează, modifică sau sting drepturi şi obligaţii
pentru una sau mai multe persoane determinate. Exemple: decretele de graţiere, decretele
de numire în diferite funcţii, hotărârea consiliului judeţean de atribuire a unei denumiri,
diplomele, autorizaţiile etc.135
Contractul administrativ este un acord de voinţă, între o autoritate a administraţiei
publice, aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alte subiecte de drept
134
135
91
(persoane fizice sau juridice), pe de altă parte, prin care se urmăreşte satisfacerea unui
interes general (public).
Cele mai frecvente contracte administrative sunt6: contractele de achiziţii publice,
contractele de concesiune pentru punerea în valoare a unui bun din domeniul public,
contractele de concesiune a unui serviciu public şi contractele pentru executarea de lucrări
publice.
În afara actelor şi contractelor administrative, în activitatea administraţiei publice se
utilizează, cu o pondere mai redusă, şi actele de drept comun.
În cazul actelor de drept comun, autoritatea administraţiei publice acţionează ca o
simplă persoană juridică, nu ca o persoană învestită cu putere publică. Exemple:
contractele pentru furnizarea de utilităţi (apă, energie electrică, gaze, servicii de
salubritate), contractele de muncă încheiate cu persoanele care nu au calitatea de funcţionar
public, deciziile de imputare emise în sarcina personalului contractual.
4.2.3. Faptele materiale şi faptele administrative nejuridice
Faptele materiale sunt transformări în lumea materială înconjurătoare care produc
efecte juridice, fără a exista o manifestare de voinţă în acest scop. Legea este cea care
atribuie efecte juridice acestor fapte materiale. Spre deosebire de actele administrative al
căror scop este producerea de efecte juridice, faptele materiale dau naştere la asemenea
efecte datorită legii. De pildă, prin politică înţelegem aici ansamblul format din obiectivele
de interes public, împreună cu metodele şi mijloacele avute în vedere pentru realizarea
lor.136Construirea de către un Consiliu Local, pe un teren proprietatea municipalităţii, a
unui spital, are ca urmare dobândirea dreptului de proprietate de către municipiu, asupra
construcţiei respective. Efectul juridic (naşterea dreptului de proprietate) s-a produs ca o
consecinţă a transformării care a avut loc în lumea materială, în condiţiile prevăzute de
lege. El nu este rezultatul unei manifestări de voinţă cu scopul de a genera, modifica sau
stinge drepturi şi obligaţii. Scopul faptului material este satisfacerea nevoii de servicii
medicale a colectivităţii.
Trebuie subliniat că şi inacţiunea poate determina modificări în lumea materială,
producătoare de efecte juridice, în lipsa unei manifestări de voinţă în acest sens. Astfel,
136
Ioan Santai, op.citată, pag 210
92
neefectuarea la timp a lucrărilor de reparaţii necesare unei clădiri degradate aparţinând unei
comune, poate conduce la prăbuşirea acesteia, şi prin aceasta la producerea de prejudicii
unor terţi. Pe cale de consecinţă, apare dreptul terţilor la despăgubiri şi obligaţia comunei
la plata acestora.
Un exemplu elocvent de fapte materiale care produc efecte juridice, fără ca
făptuitorul să fi urmărit acest scop, sunt contravenţiile comise de autorităţile administraţiei
publice şi cele comise de funcţionarii publici.
Faptele administrative nejuridice sunt acele fapte care nu produc efecte juridice. În
acest caz, nu numai că nu există o manifestare de voinţă în scopul producerii de efecte
juridice, dar nici normele juridice nu le atribuie efectul de a genera, modifica sau stinge
drepturi şi obligaţii.
Faptele administrative nejuridice se împart, după natura lor, în:
I. acte politice,
II. operaţiuni tehnico-materiale,
III. operaţiuni tehnico-productive.
Actele politice sunt manifestări unilaterale de voinţă ale autorităţilor administraţiei
publice, care exprimă o atitudine, o poziţie în domeniul politicii interne sau externe. Atâta
timp cât un sunt încorporate într-un act normativ, actele politice nu produc efecte juridice,
adică nu generează, modifică sau sting drepturi şi obligaţii a căror realizare poate fi impusă
prin forţa de constrângere a statului. Totuşi, ele pot influenţa viaţa socială, datorită
prestigiului şi poziţiei autorităţii de la care emană.
Exemple de acte politice sunt declaraţiile şi mesajele. Declaraţiile sunt acte care
definesc atitudinea emitentului ( de exemplu Guvernul) în anumite probleme naţionale sau
internaţionale. Mesajele sunt acte prin care emitentul (de exemplu şeful statului sau
primul-ministru) se adresează, de regulă, unei reuniuni interne sau internaţionale, pentru a-
şi exprima poziţia faţă de o anumită problemă de interes public.
Operaţiunile tehnico-materiale reprezintă ansamblul faptelor administrative care
nu produc efecte juridice, dar sunt indispensabile pentru realizarea sarcinilor administraţiei
publice. Aceste operaţiuni deţin ponderea în cadrul activităţii administraţiei publice, cea
93
mai mare parte a personalului din cadrul acesteia având ca obligaţii de serviciu realizarea
unor asemenea operaţiuni.
Operaţiunile tehnico-materiale cunosc o mare diversitate. Menţionăm
exemplificativ: redactare diverselor scrisori administrative, a referatelor şi a proiectelor de
acte administrative, înregistrarea şi circuitul documentelor, întocmirea unor situaţii
statistice sau contabile, multiplicările de documente, ştampilările, transmiterile de date,
semnăturile etc.
Precizăm că, dacă operaţiunile tehnico-materiale sunt fapte administrative care, în
principiu, nu produc efecte juridice, aceasta nu înseamnă că nu pot avea relevanţă juridică.
Astfel, dacă în cadrul operaţiunilor de înregistrare şi circulaţie a documentelor se pierde un
înscris, acest fapt va antrena răspunderea juridică a persoanei vinovate. Acelaşi lucru se
poate întâmpla şi în cazul falsificării unor raportări. De aceea, frontiera dintre operaţiunile
tehnico-materiale şi faptele materiale (aşa cum au fost definite anterior) este relativă.
Operaţiunile tehnico-productive sunt specia faptelor administrative nejuridice prin
care se realizează fizic, material prestarea, de către administraţie, a unor servicii de interes
general. Prin aceste operaţiuni se transpun în practică, atât acte juridice ale autorităţilor
administraţiei publice, cât şi legile în baza cărora au fost emise actele respective. Exemple:
serviciile publice cu caracter medico sanitar, o serie de activităţi culturale, învăţământul
public, activităţile din armată, servicii de gospodărie comunală etc.137

137
Verginia Vedinş, op.citată, pag 135-138
94
CAPITOLUL V
CONCLUZII
România a acordat şi ea, în ultimii ani, o mare atenţie procesului de reformă a
administraţiei publice, proces în care performanţa se poate obţine numai prin utilizarea
tehnologiei informatice. Astfel, a fost dezvoltat conceptul de informatizare a administraţiei
publice ce vizează îmbunătăţirea calităţii actului administrativ şi modificarea profundă a
raportului dintre administraţia publică şi cetăţean, în vederea contribuirii la existenţa unei
administraţii publice mai accesibile, mai rapide, mai ieftine şi mai eficiente.
Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei au fost definite următoarele servicii publice de bază ce vor fi
furnizate prin intermediul mijloacelor electronice:
a) declararea, notificarea şi efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice
privind taxele si impozitele datorate de către persoanele fizice şi juridice;
b) servicii de căutare a unui loc de muncă prin intermediul agenţiilor de ocupare a
forţei de muncă;
c) servicii privind obţinerea de autorizaţii sau certificate;
d) servicii privind obţinerea de licenţe de funcţionare;
e) servicii privind obţinerea de permise legate de mediu;
95
f) servicii privind achiziţiile publice efectuate prin mijloace electronice, inclusiv
efectuarea de plăţi prin mijloace electronice de plată;
g) servicii privind înregistrarea unui comerciant sau efectuarea de menţiuni în Registrul
comerţului;
h) servicii în legătură cu evidenţa informatizată a persoanei;
i) servicii în legătură cu înregistrarea vehiculelor auto;
j) servicii de sănătate publică;
k) servicii privind accesul la biblioteci publice;
l) înscrierea în diferite forme de învăţământ, în special învăţământul liceal şi superior;
m) servicii privind colectarea de date statistice de către Institutul Naţional de Statistică;
n) servicii privind înregistrarea unei Asociaţii sau Funfaţii;
o) servicii privind declaraţiile vamale;
p) servicii privind consultarea şi eliberarea propriului cazier fiscal;
q) servicii de consultare a Monitorului Oficial al României.
Tot prin Legea nr. 161/2003 a fost de asemenea înfiinţat Sistemul Electronic
Naţional („SEN”) ca sistem informatic de utilitate publică, în scopul asigurării accesului
la informaţii publice şi furnizării de servicii publice către persoane fizice şi juridice. SEN
este accesibil pe Internet la adresa www.e-guvernare.ro şi reprezintă o iniţiativă a
Guvernului României prin care se oferă cetăţenilor o alternativă la rezolvarea problemelor
administrative, care necesită în mod uzual deplasarea repetată la ghişeele instituţiilor
respective. Astfel, toţi cei care dispun de o conexiune la Internet pot să descarce
formularele administrative de care au nevoie şi chiar să-şi rezolve problemele din faţa
calculatorului.
Web site-ul http://www.e-guvernare.ro are ca obiect principal utilizarea de către
autorităţile administraţiei publice centrale a aplicaţiilor bazate pe tehnologia informaţiei, în
scopul:
1. îmbunătăţirii accesului la informaţiile şi serviciile publice ale autorităţilor
administraţiei publice centrale;
2. eliminării procedurilor birocratice şi simplificării metodologiilor de lucru;
96
3. îmbunătăţirii schimbului de informaţii şi servicii între autorităţile administraţiei
publice centrale;
4. îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice la nivelul administraţiei publice centrale.
Conform legislaţiei actuale, Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii
Informaţionale (MCSI) are calitatea de autoritate unică publică în organizarea şi
coordonarea la nivel naţional a implementării programelor şi proiectelor de guvernare
electronică şi administraţie electronică. MCSI are în vedere realizarea unui sistem naţional
electronic dinamic şi permanent actualizat care să eficientizeze raporturile între
administraţie şi cetăţean, care să cuprindă informaţii cu privire la toate domeniile vieţii
economico-sociale şi să includă, cel puţin la nivelul unu de informare, toate instituţiile
existente în România la nivel central, regional şi local.
Până la sfârşitul anului 2013, cetăţenii, firmele şi administraţia centrală şi locală, vor
beneficia în permanenţă de un set definit de servicii e-guvernare, puse în practică în
conformitate cu standarde clare, la un nivel maxim de calitate şi de siguranţă, fiind asigurat
un ritm adecvat de creştere a numărului de utilizatori, sustenabilitatea serviciilor,
actualizarea acestora.
Serviciile electronice către cetăţeni şi firme vor fi organizate având în vedere, în
primul rând, utilizatorul. În toate cazurile, reproiectarea proceselor care stau la baza
serviciilor de e-guvernare va fi obligatorie, înainte de automatizarea lor. Simultan,
legislaţia care acoperă domeniul e-guvernării va fi armonizată astfel încât să permită
servicii de calitate, fiind urmărită o politică naţională de creştere a calităţii infrastructurii
de comunicaţii.
Întrucât e-guvernarea este un set de servicii electronice disponibile tuturor
persoanelor aflate în ţară, MCSI propune un nou concept de guvernare electronică –
eRomânia, bazat pe o viziune unitară de creare a unui sistem naţional coerent şi integrat
pentru servicii publice online dedicate cetăţenilor, mediului de afaceri şi administraţiei
centrale şi locale, care să fie accesibil şi cetăţenilor sau firmelor de naţionalitate română
din străinătate. Furnizarea serviciului eRomânia, va avea o componentă strategică şi
fundamentală de eGuvernare, iar serviciile de eGuvernare din portalul e-România vor
97
reduce cheltuielile administraţiei cu peste 30% în prima fază şi se estimează că se va putea
ajunge la 70% în urma finalizării funcţionării acestuia.
În final mai menţionăm şi că, în dezvoltarea proiectelor de e-guvernare, trebuie
avute în vedere aspecte care s-au dovedit importante în legătura cu serviciile electronice în
general, necesitând o atenţie deosebită în special următoarele aspecte tehnice, dar şi cu
implicaţii juridice: transparenţa, accesul egal şi nediscriminatoriu la informaţii eficiente
utilizării fondurilor publice, securitatea şi confidenţialitatea, dar şi corectitudinea şi
autenticitatea informaţiilor, precum şi garantarea disponibilităţii informaţiilor publice şi a
serviciilor publice, dar şi garantarea secretului datelor cu caracter personal.
Bibliografie:
1. Anton Trăilescu, Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

2. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
3. Corneliu Manda, Drept administrativ - Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
4. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009
5. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005
6. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol II, Editura Alma
Mater, Sibiu, 2009
7. Ion Rusu, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
8. Iordan Nicola, Drept administrativ, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu,
2007
9. Mircea Preda, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
10.Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004
11.Valentin I. Prisăcaru, Actele şi faptele de drept administrativ, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
12.Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2009
Legislaţie:
1. Constituţia României din 2003, revizuită şi modificată

2. Legea nr 554/2004 a contenciosului administrativ publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.1154 din 7 dec 2004
3. Legea nr.188/1999 privind Statul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I nr. 365 din 29 mai 2007
98
4. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în admistraţia publică,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 70 din 3 ferbuarie 2003
5. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 31
martie 2000.
6. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri
pentru realizarea locuinţelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 933 din 13 octombrie 2004
7. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001, modificată prin Legea
286/2006
8. Legea-cadru nr. 339/2004 privind descentralizarea, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 668 din 24 iulie 2004
9. Legea nr. 340/2004 privind institutia prefectului, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 658 din 21 iulie 2004
10.Legea nr.18/1991 a fondului funciar, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1988
11.Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 459 din 20 noiembrei 1998, modificată prin Legea nr.
528/2004
12.Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 282 din 11 octombrie1996, a fost modificată prin Legea nr. 23 din 26
ianuarie 1999 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 35 din 28 ianuarie 1999
13.Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
279 din 21 aprilie 2003.
14.Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007 pentru
aprobarea reglementărilor-cadru de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002
privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a
domeniului public şi privat de interes local, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.660 din 22 iulie 2004
15.Ordonanţa de Guvern nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a
petiţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 1
februarie 2002
16.Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001 cu
modificările şi completările ulterioare
17.Hotărârea Guvernului nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind
procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea
proiectelor de acte normative spre adoptare, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 71 din 20 ianuarie 2005 cu modificările şi completările
ulterioare
99
18.Hotărârea Guvernului nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 20 iulie 2004
100

Actul Administrativ

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Actul Administrativ

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Lucian Blaga

Facultatea de Drept Simion Bărnuţiu

Coordonator ştiinţific Absolvent:

Prof. univ. dr. Iordan Nicola Benchea Denisa

Actul administrativ – forma concretă de

Coordonator ştiinţific Absolvent:

Prof. univ. dr. Iodran Nicola Benchea Denisa

Capitolul 1: CONSIDERAŢII GENERALE

Capitolul 2: REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR ADMINISTRATIVE

Capitolul 3: ÎNCETAREA EFECTELOR JURIDICE ALE ACTELOR

Capitolul 4: ACTE ADMINISTRATIVE. FAPTE ADMINISTRATIVE

1.1 Terminologie. Consideraţii cu caracter istoric

1.2.1. Este un act juridic, manifestare unilaterală de voinţă

1.2.3. Autorul actului este, de regulă, o autoritate a administraţiei publice

1.2.4. Este emis/adoptat în temeiul şi pentru realizarea puterii publice

1.2.5. Are caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu

1.2.6. Este guvernat de un regim juridic specific, de drept administrativ, bazat pe

1.3. Deosebiri esenţiale între actul administrativ şi celelalte acte juridice

1.4. Clasificarea actelor administrative

1.4.1. Clasificarea după criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc

1.4.2. Clasificarea actelor administrative după conduita prescrisă

1.4.3. Casificarea după situaţia juridică generată

1.4.4. Casificarea actelor după autorul lor

1.4.5. Clasificarea actelor administrative după procedura de elaborare

1.4.6. Actele administrative sunt susceptibile a fi clasificate şi în funţie de alte criterii:

Regimul juridic al actelor administrative este un ansamblu de reguli, de fond şi de

2.1. Legalitatea actelor administrative

Oficial al României, Partea I-a, nr. 777 din 25 august 2004

2.2. Forţa juridică a actelor administrative

2.3. Forta probantă a actelor administrative

2.4. Intrarea în vigoare a actelor administrative

2.5. Procedura emiterii actului administrativ

2.5.1. Forme procedurale prealabile adoptării actului administrativ

C. Proiectul actului administrativ

2.5.2. Formalităţi procedurale concomitente adoptării actului administrative

B. Majoritatea necesară adoptării actului

2.5.3. Formalităţi procedurale ulterioare adoptării actului administrativ

2.6. Condiţii de valabilitate ale actului administrativ

2.6.1. Adoptarea actului de către autoritatea competentă şi în limitele competenţei legale

2.6.2. Adoptarea actului administrativ în forma şi procedura prevăzute de lege

2.6.3. Adoptarea actului administrative în conformitate cu conţinutul legii

2.6.4. Adoptarea actului administrativ în conformitate cu scopul legii

2.7. Efectele actelor administrative

3.1. Aspecte preliminarii

A. Încetarea efectelor juridice prin producerea unui fapt material-juridic

3.2. Suspendarea actelor administrative

3.3. Revocarea actelor administrative

3.3.2. Excepţii de la principiul revocabilităţii

B. Actele administrative în baza cărora se nasc raporturi juridice de altă natură

C. Actele individuale care au generat drepturi subiective garantate de legi speciale

D. Actele administrative care au fost realizate material

3.4. Anularea şi inexistenţa actelor administrative

3.4.2. Inexistenţa actelor administrative

3.5. Abrogarea actelor administrative

Ioan Santai, op. citată. pag. 196-197.

4.1. Acte administrative de autoritate

4.1.1. Contractele administrative

4.1.2. Teoria contractului administrativ

4.1.3. Părţile şi obiectul contractului administrativ

4.1.4. Categorii de contracte administrative

4.2. Acte administrative cu caracter jurisdicţional

4.3. Fapte administrative

4.2.1. Clasificarea faptelor administrative

4.2.2. Faptele administrative juridice