MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR ACADEMIA DE POLIŢIE „Alexandru Ioan Cuza” FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA: DREPT ADMINISTRATIV TEMA: ACTUL ADMINISTRATIV

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Lector Univ. Dr. STANCIU BOGDAN

1

CUPRINS
Aspecte introductive referitoare la actul administrativ……..……………….1 CAPITOLUL I NOŢIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV Secţiunea 1 Definiţia actului administrativ…………………………13 Secţiunea 2 Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ…….14 Secţiunea 3 Clasificarea actelor administrative…………………….17 Secţiunea 4 Baza legală a actelor administrative…………………...20 Secţiunea 5 Mobilul şi motivul actului administrativ………………22 CAPITOLUL II COMPETENŢA – CONDIŢIE ESENŢIALĂ PENTRU EMITEREA ACTELOR ADMINISTRATIVE………………………………………….24 Secţiunea 1 Exercitarea competenţelor pentru emiterea actelor administrative………………………………………….27 Secţiunea 2 Subordonarea competenţei faţă de altă competenţă…...30 Secţiunea 3 Subordonarea competenţei faţă de autoritatea ierarhică……………………………………32 Secţiunea 4 Subordonarea competenţei de emitere a actelor administrative unor reguli de procedură……………….33 CAPITOLUL III FORMA ŞI PROCEDURA EMITERII ACTELOR ADMINISTRATIVE Secţiunea 1 Forma actelor admimistative…………………………..36 Secţiunea 2 Fazele procedurii de elaborarea a actelor administrative………………………………………….39 Secţiunea 3 Operaţiuni procedurale anterioare. Teoria avizului…………………………………………41 Secţiunea 4 Acordul, ca operaţiune a procedurii emiterii actelor administrative………………………………………….44 Secţiunea 5 Condiţii procedurale concomitente emiterii actelor administrative………………………………………….46 Secţiunea 6 Condiţii procedurale posterioare emiterii actelor administrative………………………………………….48

2

CAPITOLUL IV FORŢA JURIDICĂ ŞI EFECTELE JURIDICE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE Secţiunea 1 Forţa juridică a actelor administrative………………...52 Secţiunea 2 Momentul la care actul administrativ produce efecte juridice………………………………………………...54 Secţiunea 3 Întinderea efectelor juridice produse de actul administrativ……………………………………….….56 Secţiunea 4 Încetarea efectelor actelor administrative………….….57 Secţiunea 5 Situaţia actelor administrative făcute de funcţionarii de fapt…………………………………….58 BIBLIOGRAFIE..……………………………………………………...…60

3

ASPECTE INTRODUCTIVE REFERITOARE LA ACTUL ADMINISTRATIV

Problema actelor juridice are multiple contingenţe cu toate ramurile dreptului. Este firesc, de aceea, ca ea să preocupe nu numai fiecare ramură a dreptului în parte, ci să formeze în acelaşi timp şi obiectul unor încercări de generalizare, în cadrul teoriei statului şi a dreptului, a rezultatelor obţinute în diferite domenii juridice speciale de cercetare. Nu se poate elabora o adevărata teorie a actelor juridice fără a se cerceta toate ramurile dreptului, căci, aşa cum este şi firesc, orice analiză care s-ar mărgini la o singură ramură de drept nu ar putea realiza o înţelegere a acestui fenomen în întregul său, nici să stabilească o clasificare care să cuprindă şi să epuizeze toate cazurile particulare posibile, rezultatele cercetărilor obţinute pentru o anumită ramură de drept putând fi contrazise de realităţile proprii altei ramuri. Din acest punct de vedere este necesar în special "să se dea o mai mare atenţie problemei actelor juridice emise de organele puterii şi administraţiei de stat în cadrul activităţii lor, pentru ca prin compararea rezultatelor obţinute în ramurile dreptului de stat şi administrativ cu cele obţinute în dreptul civil, să se poată ajunge, în materia actelor juridice, la generalizări, care să oglindească întreaga realitate"1.
1

Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică 1955, pag.5

4

Examinată din punct de vedere juridic, activitatea organelor administraţiei publice ni se prezintă în diferite forme concrete care pot fi calificate
ca

„acte juridice, ca operaţiuni administrative şi ca simple fapte

materiale"1. Varietatea sarcinilor pe care le îndeplinesc organele administraţiei publice determină folosirea unor tipuri diferite de acte juridice. Astfel, sunt folosite acte juridice care sunt supuse dreptului civil, dar şi acte juridice specifice, supuse unui regim juridic specific pe care îl denumim regim juridic administrativ şi care face parte din dreptul public. Organele administraţiei de stat pot face o primă categorie de acte, care se caracterizează prin faptul că, prin intervenţia lor, aceste organe se manifestă ca subiecte de drept special învestite cu atributele puterii de stat şi care, ca atare, sunt obligatorii în temeiul declaraţiei unilaterale de voinţă a organului competent, dată pe baza şi în executarea legilor. În această categorie intră actele administrative şi contractele administrative. În afara acestor acte juridice, organele administraţiei publice, în activitatea lor de organizare a executării legii mai folosesc şi operaţiuni administrative care au şi ele o anumită semnificaţie juridică ce trebuie cercetată. În ceea ce priveşte faptele materiale, acestea neintrând în sfera juridicului decât în măsura incidenţelor normelor de drept, le menţionăm pentru a fi reţinute ca atare. Profesorul Romulus Ionescu deosebeşte şase forme principale de activitate a organelor administraţiei publice. Acestea sunt:

1

Emilian Stelian Ticames, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Era, pag. 328

5

actul administrativ, actul juridic unilateral ce nu realizeaza puterea de stat, actul juridic contractual, operaţiunea administrativă şi operaţiunea direct productivă. Legislaţia, practica judiciară şi literatura de specialitate nu au o terminologie unitară pentru denumirea principalului act juridic de putere emis de administraţia de stat sau cea locală. Legislaţia foloseşte, de regulă, denumirile concrete ale actelor juridice administrative, ca de exemplu: "hotărâre", "ordin", "regulament", "dispoziţie", "autorizaţie", "certificat", "proces-verbal", etc., ceea ce permite, în cazurile arătate, "stabilirea provenienţei actului juridic, determinarea caracterului său normativ individual şi altele asemenea"1. Întrucât actele juridice emise de administraţia publică cunosc o mare varietate şi o abundenţă de denumiri, s-a impus, cu necesitate, găsirea unei denumiri generice, care să desemneze, în mod unitar, întreaga categorie a acestor acte. În acest sens, două denumiri reţin în principal atenţia: cea de "act administrativ" şi cea de "act de drept administrativ"2. Actul administrativ constituie forma juridică de activitate

caracteristică organelor administraţiei publice, deoarece, pe de o parte, nici un alt organ al statului în afară de organele administraţiei nu emite acte administrative, iar pe de altă parte, el constituie forma cea mai importantă de activitate a organelor administraţiei publice.
1

Ivan Stelian, Drept administrativ român,V.I.S. Print, 2002 2 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Risoprint, 1998, pag.31
2

6

Întrebuinţarea puterii de stat în scopul executării în concret a legilor arată importanţa deosebită pe care o prezintă actele administrative. Dată fiind această importanţă a actelor administrative în realizarea întregii activităţi a statului, este necesar ca legalitatea să fie strict observată, atât în ceea ce priveşte conţinutul actului administrativ, cât şi în ceea ce priveşte forma sa. Din această cauză, dreptul administrativ reglementează, spre deosebire de alte ramuri de drept, forme mai numeroase de control al legalităţii actelor administrative. Actul juridic unilateral ce nu realizează puterea de stat. Pe lângă actele administrative, organele administraţiei mai pot emite şi alte acte jurice unilaterale. Spre deosebire de actele administrative, asemenea acte nu sunt emise în realizarea puterii de stat. Ca atare, ele nu fac parte din administraţia publică, care este o formă de realizare a puterii de stat. Astfel, deşi aceste acte constituie o formă de activitate o organelor administraţiei publice, deosebită de actele administrative, nu constituie însă o formă de activitate specifică acestei categorii de organe ale statului. "Asemenea acte juridice pot fi emise şi de organele administraţiei publice, fără să fie nevoie, de cele mai multe ori, să aibă personalitate juridică, deoarece normele juridice le prevăd asemenea competenţă"1. Este necesar ca organele administraţiei să aibă personalitate juridică pentru a emite asemenea acte numai dacă normele juridice nu le prevăd această competenţă şi numai dacă actul respectiv dă naştere la raporturi civile. Organele administraţiei publice emit numeroase acte juridice unilaterale ce nu realizează puterea de stat, cum sunt, de exemplu: sesizări, oferte de închirieri de contracte, adeverinţe de comunicări, acte de imputaţie
1

Emilian Stelian Ticames, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed.ERA, Bucureşti, 2000, pag.328

7

bănească, acte de aplicare a sancţiunilor disciplinare, desfaceri unilaterale ale contractelor de muncă, etc. Deşi, în teorie, deosebirea dintre actul administrativ şi actul unilateral ce nu realizează puterea de stat, emis însă de un organ administrativ, este clară, totuşi în practică, ea este destul de dificil de făcut, în unele cazuri. Pentru a vedea dacă un anumit act juridic unilateral emis de un organ administrativ realizează sau nu puterea de stat este nevoie a cerceta forţa cu care actul respectiv produce efecte juridice, în conformitate cu normele juridice. "Această forţă juridică deosebită se evidenţiază în principal, dar nu în mod exclusiv, prin posibilitatea executării din oficiu, adică direct prin forţa de constrângere a statului"1. Actele juridice unilaterale ce nu realizează puterea de stat trebuie şi pot fi deosebite de actele administrative şi prin regimul juridic la care sunt supuse de normele juridice. Dacă actele administrative sunt reglementate, în principal, de dreptul administrativ, actele juridice unilaterale ce nu realizează puterea de stat sunt reglementate în principal de alte ramuri ale dreptului. Fiind emise de alte organe ale administraţieie publice, implicit ele sunt reglementate într-o oarecare măsură şi de dreptul administrativ, în ceea ce priveşte unele condiţii de emitere a lor, unele efecte juridice ce le pot produce, unele condiţii de executare, ca şi controlul executării lor, atunci când este exercitat de organe ale administraţiei publice. Actul juridic contractual. Pentru realizarea activităţii administrative, organele administraţiei publice au nevoie de multe ori să încheie şi acte juridice contractuale, care se numesc uneori contracte administrative. Deoarece nici una din părţile contractante nu realizează, prin manifestarea
1 1

Emilian Stelian Ticames, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed, ERA 2000, pag 329 Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag. 330

8

voinţei sale juridice, puterea de stat, toate părţile se situează pe picior de egalitate. Aşa fiind, nici această formă a activităţii organelor administraţiei nu face parte din administraţia de stat ca şi actul unilateral ce nu realizează puterea de stat. Organele administraţiei publice au nevoie să întrebuinţeze această formă de activitate, cu condiţia de a avea capacitatea necesară, prin prevederea ei expresă într-o formă juridică sau cu condiţia de a avea personalitate juridică, dacă este necesar, o capacitate civilă. Deşi organul de stat nu întrebuinţează puterea de stat pentru încheierea acestor acte, totuşi unele condiţii pentru încheierea contractului, unele efecte juridice pe care le produce, unele condiţii de executare şi controlul executării lui, sunt reglementate de dreptul administrativ, deoarece sunt parte a activităţii unui organ al administraţiei publice. Operaţiunea administrativă. Operaţiunile administrative sunt, în general, fapte juridice, deoarece nu sunt prin conţinutul lor manifestări de voinţă în scopul producerii de efecte juridice. Ele sunt fapte materiale săvârşite de organele administraţiei pentru executarea în concret a legilor. Trebuie spus că ele sunt operaţiuni de administraţie. Nu sunt direct productive, ci de organizare a producţiei. Deoarece "operaţiunile de administraţie sunt săvârşite, în afară de organele administraţiei, şi de alte categorii de organe ale statului, de organizaţii nestatale şi de persoanele fizice, trebuie observat că numai acelea săvârşite de organele administraţiei publice sunt operaţiuni administrative"1. Mai trebuie observat că, dacă operaţiunile de administraţie constituie o formă destul de generală de activitate, ele capătă însă aspecte deosebite când sunt săvârşite de organele administraţiei publice. În fine, trebuie să
1

9

mai menţionăm că, deşi în general, nu sunt manifestări de voinţă în scopul producerii directe de efecte juridice, ele produc acele efecte ce sunt expres prevăzute de normele juridice. Pentru dreptul administrativ, unele activităţi administrative ca, de exemplu: înregistrări de acte, rapoarte, avize sau procese verbale, constituie operaţiuni administrative şi nu acte administrative. Operaţiunea de tehnică administrativă. Asemenea operaţiuni sunt tot fapte materiale ca şi operaţiunile administrative. Şi ele sunt operaţiuni de administraţie, deci operaţiuni ce nu sunt direct productive. Spre deosebire însă de operaţiunile administrative, operaţiunile de tehnică administrativă nu sunt săvârşite în realizarea puterii de stat şi deci nu fac parte din administraţia de stat. Ca atare, ele pot fi realizate şi de celelalte categorii de organe de stat, dar şi de organizaţii nestatale şi de persoane fizice. "Operaţiunile de tehnică administrativă săvârşite de organele administraţiei publice se deosebesc categoric de toate actele juridice emise de aceste organe, deoarece sunt totdeauna fapte materiale, iar nu manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice"1. Ele se deosebesc, de asemenea, şi de operaţiunile administrative, deoarece nu sunt săvârşite în realizarea puterii de stat şi nu pot produce în nici un caz efecte juridice deosebite, datorită acestor cauze. Dar ele se deosebesc şi de acele fapte materiale, direct productive, ce pot fi şi ele săvârşite de organele administraţiei publice. Operaţiunea materială direct productivă. Toate organele

administraţiei publice săvârşesc şi fapte materiale direct productive,

1

Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag 331

10

producând direct bunuri materiale sau prestând anumite servicii materiale. Criteriul de distincţie între aceste operaţiuni productive şi toate celelalte este mai mult un criteriu economic decât juridic. Această noţiune sumară a operaţiunilor materiale direct productive săvârşite de organele administraţiei publice necesită unele precizări. În primul rând, trebuie arătat că ele produc direct tot felul de bunuri industriale, agricole sau culturale. Astfel, ele cuprind fapte de producţie şi tot felul de mărfuri, dar şi fapte direct productive, culturale şi medicale, precum întocmirea de opere ştiinţifice şi artistice, operaţiuni medicale şi sanitare, curativo-profilactice, operaţiuni de învăţământ, etc. Aceste operaţiuni cuprind însă şi pe acelea de prestare a unor servicii publice, precum servicii de transport, de corespondenţă, de radio şi televiziune, de întreţinere de bunuri materiale. În al doilea rând, trebuie precizat că asemenea operaţiuni direct productive se realizează şi de celelalte organe de stat, deşi în măsură incomparabil mai redusă, ca şi de organizaţii nestatale şi de persoane fizice. Această formă de activitate a organelor administraţiei publice, nefiind specifică acestor organe, neproducând în general efecte juridice şi nefiind reglementată de alte norme decât cele juridice administrative, cercetarea ei nu aparţine dreptului administrativ. Etimologic, termenul de "act administrativ" are semnificaţia unei părţi dintr-o activitate. Termenul de "act" se leagă de de termenul de "activitate". Avem de-a face cu un act juridic pe care îl face administraţia şi îl desemnăm cu termenul de "act administrativ".

11

În dreptul administrativ caracterul specific al actului administrativ nu apare în terminologie. Pentru a scoate în evidenţă această particularitate unii autori propun ca actul să fie numit "act de drept administrativ". Acest termen scoate în evidenţă în mod judicios caracterisica acestui tip de act juridic, regimul ce îi este aplicabil, regimul juridic administrativ. Îtradevăr, este un act juridic căruia îi sunt aplicabile regulile dreptului administrativ. Opţiunea autorilor este pentru noţiunea de "act administrativ", mai ales că doctrina internaţională păstrează termenul de "act administrativ". Prin folosirea acestei noţiuni, actul capătă o anumită semnificaţie, care îl distinge. Este dificil de a decela, de a găsi particularităţile actului administrativ. Însăşi activitatea administraţiei publice se manifestă într-o terminologie extrem de variată. De exemplu manifestarea administraţei printr-un act care se cheamă decizie (decizia primăriei sau a prefecturii). În administraţie rareori se foloseşte termenul de "act administrativ". Termenul de "decizie" are semnificaţia de acţiune administrativă. Alteori, acţiunea administraţiei apare sub denumirea de "ordin", "instrucţiune", "hotărâre", "regulament", "dispoziţie", "autorizaţie", "permis". Denumirea de "act administrativ" are această deficienţă de a nu scoate în evidenţă semnificaţia juridică a actului, dar pune în evidenţă relevanţa juridică a activităţii administrative prin desemnarea unui tip de act juridic. Socotim că termenul de "act administrativ" este cel care trebuie să fie folosit din următoarele două principale argumente: În primul rând, actele normative de bază folosesc acest termen. Legea nr.29/1990, legea contenciosului administrativ, care constituie actul
12

normativ de bază în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil acestui act juridic, foloseşte termenul de "act administrativ". În al doilea rând, pe lângă argumentele de text, termenul de "act administrativ" este preferabil, datorită folosirii îndelungate în literatura juridică şi în practica judiciară. În literatura juridică s-au utilizat, de-a lungul deceniilor, mai multe expresii pentru a evoca actele juridice ale organelor administraţiei publice. Literatura juridică din perioada interbelică, pe baza principiului separaţiei puterilor, dă o semnificaţie specifică noţiunii de act administrativ, plecând de la delimitarea actelor de guvernământ de actele administrative ale "puterii executive". Prin acte de guvernământ se înţelegeau actele "puterii executive" în raporturile sale cu Parlamentul, iar prin actele administrative se evocau, "actele făcute de puterea executivă în raporturile sale cu cetăţenii", precum şi actele intervenite între diversele servicii publice ale statului.Acestea din urmă erau divizate în două categorii – acte de autoritate şi acte de gestiune – actele de autoritate repezentând acele manifestări de voinţa făcute de un organ administrativ competent, prin care se crea o situaţie juridică generală sau individuală guvernată de norme de drept public, iar prin actul de gestiune se înţelegea manifestarea de voinţă făcută de un organ competent, ce "tinde să creeze unui organism administrativ o situaţtie juridică cu caracter patrimonial, reglementată de dreptul privat". Normele de drept public erau explicate prin ideea de "dominaţie şi comandament", ceea ce era corect faţă de esenţa puterii de stat în perioada respectivă. Curios este faptul că în sfera "actelor puterii executive" nu apare termenul de "contract", deşi actul administrativ de gestiune se aprecia că are în realitate caracter de act civil. "Când o

13

autoritate publică – arăta Paul Negulescu – încheie un contract de vânzare – cumpărare cu un particular, privitor la un imobil, se creează o situaţie juridică de cumpărător şi o alta de vânzător, ambele reglemantate de dreptul privat. Aceste situaţii juridice nu pot fi modificate prin acte unilaterale, ci numai prin acte bilaterale. Actul de vânzare – cumpărare este deci un act administrativ de gestiune". Se constată cu uşurinţă că noţiunea de " act administrativ" era folosită într-un sens pur formal, spre a evoca actele juridice ale autorităţilor administrative, nu şi regimul juridic de putere. Între actul administrativ de autoritate şi actul administrativ de gestiune nu există o corespondenţă genspecie, sub aspectul juridic aplicabil primul fiind o specie a actelor de autoritate iar secundul o specie a actelor de drept privat. Cu toate acestea, literatura şi jurisprudenţa vremii au susţinut teza atacării in "termeni şi conform cu legea contenciosului administrativ" şi a actelor de gestiune. Teza actelor administrative de autoritate şi, respectiv, de gestiune era larg răspândită în literatura juridică europeană în perioada interbelică. Fără să fie respinsă definitiv în doctrina actuală occidentală, teza este prezentată ca o posibilă modalitate de analiză a actului administrativ. Profesorul Antonie Iorgovan consideră că "se poate spune la fel de bine fie acte administrative, punându-se accentul pe ideea activităţii, în sensul că evocăm actele ce realizează administraţia publică, fie acte de drept administrativ, subliniindu-se ideea regimului juridic aplicabil". Utilizarea unei terminologii sau a alteia este la latitudinea legiuitorului, a doctrinarului, inclusiv a studentului, dar în funcţie de contextul de idei. Spre exemplu, într-o construcţie logică ce urmăreşte a evoca actele unilaterale ale altor organisme (decât cele administrative), în

14

realizarea administraţiei publice (teza şcolii clujene) este de preferat utilizarea terminologiei "acte de drept administrativ". Dimpotrivă, atunci când ne referim la actele de autoritate tutelară ori de stare civilă este mai potrivit să le calificăm "acte administrative", eventual cu precizarea că li se aplică un regim mixt, de drept administrativ şi de dreptul familiei. Cele trei sensuri ale termenului de act administrativ – formal, material şi funcţional urmăresc să releve fie structura de la care emană manifestarea de voinţă, fie regimul aplicabil. Dacă vrem să scoatem în evidenţă actele administrative ale organelor administraţiei publice, organe competente într-o anumită materie administrativă, vom face referire la sensul formal-material. Dacă dorim să evocăm actele administrative sub aspectul regimului juridic, cu deosebire al controlului judecătoresc, vom face referire la sensul funcţional-juridic. Actele administrative, în ansamblul lor, indiferent de structura (statală sau nestatală ) de la care emană, pot fi desemnate prin utilizarea termenului de act administrativ în sens structural-organizaţional. Se subînţelege că sensul formal-material este un caz particular al celui structural-organizaţional, raportul dintre ele fiind de la parte la întreg. Caracterul tipic sau atipic îl stabilim după cel de al doilea sens, toate actele administrative cărora li se aplică controlul instanţelor judecătoreşti vor fi administrative tipice, iar actele care sunt exceptate de la acest control, formează categoria actelor administrative atipice.

15

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV

Secţiunea 1 Definiţia actului administrativ

Prin act administrativ înţelegem: "acea formă juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, de a modifica sau stinge drepturi sau obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti"1. Dacă ar fi să dăm o definiţie generală în accepţiunea structuralorganizatorică, vom reţine că actul administrativ este acea formă juridică de realizare, ca activitate principală ori secundară, a faptului administrativ de către organele statale sau nestatale, ce concretizează manifestarea de voinţă a acestora, într-un regim juridic administrativ, tipic sau atipic, după caz.
1

Antonie Iorgovan, op. cit., pag. 275

16

Din literatura juridică elaborată după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, mai reţinem următoarele definiţii:"manifestări unilaterale şi exprese de voinţă ale autorităţilor administraţiei publice în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice"1 şi "actul administrativ constituie o categorie de acte juridice emise, în principal, de autorităţile şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică, precum şi de instituţiile publice şi regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora, prin care se asigură realizarea puterii executive în înfăptuirea sarcinilor ce revin administraţiei publice"2.

Secţiunea 2 Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ

Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administraţia publică şi care constă într-o manifestare expresă de voinţă prin care se creează, se modifică şi se sting raporturi juridice de drept administrativ.

1 2

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, vol I, pag. 178 Mircea Preda, Curs de drept administrativ, partea generală, pag. 97

17

Se impune de la început a se sublinia că în literatura de specialitate nu există o unanimitate de opinii cu privire la numărul, denumirea şi conţinutul trăsăturilor actului administrativ. Astfel, profesorul Tudor Drăganu reţinea şase trăsături: -actul administrativ emană de la organele statului; -unilateralitatea; -obligativitatea emiterii pe baza şi în conformitate cu legea; -caracterul obligatoriu; -caracterul executoriu; -actualitatea. Alexandru Negoiţă se opreşte la patru trăsături: -act juridic; -manifestare unilaterală de voinţă; -voinţa provine, în principal, de la organele administraţiei publice; -voinţa unilaterală este supusă unui regim juridic specific. Rodica Narcisa Petrescu analizează, în schimb, şapte trăsături: -principalul act juridic al autorităţilor administraţiei publice; -manifestare de voinţă unilaterală; -emis în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat; -este obligatoriu; -este executoriu;

18

-este emis pe baza legii şi pentru organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative; -are un regim juridic specific. Remarcăm că unele elemente comune, chiar dacă sunt formulate diferit, se regăsesc la toţi autorii de drept administrativ care şi-au exprimat până acum opinia şi în acelaşi timp că actul administrativ se deosebeşte de toate celelalte categorii de acte juridice – lege, contract, hotărâre judecătorească - printr-o serie de trăsături specifice: -Actul administrativ este "forma principală a activităţii autorităţilor administraţiei publice"1, celelalte forme fiind faptele administrative şi operaţiunile administrative. -Actul administrativ este, în principiu, "o manifestare de voinţă juridică unilaterală"2 aparţinând autorităţilor administraţiei publice care l-au adoptat sau l-au emis; -Actul administrativ "are forţă juridică obligatorie"3, atât faţă de persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează, cât şi faţă da autoritatea care l-a emis, ţinută să-l respecte ea însăşi, pe tot parcursul valabilităţii lui; -Actul administrativ "este executoriu imediat după ce a intrat în vigoare, fără nici o formalitate"4, fără a fi necesară întocmirea unor formalităţi ulterioare, ca în cazul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă care, pentru a fi executată, trebuie să fie învestită cu formulă executorie.

Secţiunea 3
1 2

Mircea Preda, Drept administrativ, Ed Lumina Lex, 2000, pag. 172 Ibidem., pag.172 3 Ibidem,pag. 172 4 Ibidem, pag. 173

19

Clasificarea actelor adminstrative

Actele administrative pot fi grupate în diverse categorii, după anumite criterii, această grupare prezentând importanţă nu numai teoretică ci şi practică. Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative sunt: A. După natura juridică, acestea pot fi: • Acte administrative de autoritate Aceste acte se adoptă sau se emit de o autoritate publică - legislativă, executivă, judecătorească – în mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, în scopul naşterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice. • Acte administrative de gestiune Aceste acte se încheie de serviciile publice administrative cu persoanele fizice şi juridice şi privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

Acte administrative jurisdicţionale

20

Aceste acte se emit, în mod unilateral de autorităţile de jurisdicţie administrativă, anume abilitate de lege şi rezolvă conflicte apărute între serviciile publice şi particulari.

B. După

competenţa materială a organului emitent, pot exista: Acte administrative cu caracter general

Aceste acte se adoptă sau se emit de autorităţile administraţiei publice care au competenţă materială generală. Din această categorie fac parte: decretele Preşedintelui României, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, hotărîrile consiliilor locale, judeţene, unele ordine ale prefecţilor şi unele dispoziţii ale primarilor. • Acte administrative de specialitate

Aceste acte sunt emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate şi de autorităţile administraţiei publice locale de specialitate. Din această categorie fac parte: ordinele şi instrucţiunile emise de miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi cele emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate.

C.

După competenţa teritorială, actele administrative pot fi:

-Acte administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice centrale; -Acte administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale.

21

D.

După gradul de întindere a efectelor juridice, acestea pot fi:

-Acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general şi impersonal; -Acte administrative individuale, care produc efecte numai cu privire la persoanele fizice ori juridice.
E. După

natura efectelor juridice pe care le produc, sunt:

-Acte administrative care acordă drepturi; -Acte administrative care constată existenţa unui drept.

F. După

autoritatea care le emite, sunt:

-Acte administrative emise de autorităţile administraţiei publice; -Acte administrative adoptate de Parlament; -Acte administrative emise de instanţele judecătoreşti; -Acte administrative emise de instituţiile publice; -Acte administrative emise de celelalte structuri organizatorice care privesc organizarea executării şi executarea legii.
G. După

perioada de timp în care se produc efecte juridice:

-Acte administrative permanente; -Acte administrative temporare.

Secţiunea 4

22

Baza legală a actelor administrative

Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării şi de executare în concret a legii. De aceea între actul administrativ şi lege există un raport de subordonare, totdeauna actul administrativ trebuie să aibă o bază legală. Legalitatea actelor administrative este o condiţie esenţială pentru valabilitatea acestor acte Trebuie arătat în primul rând că legea nu poate şi nici nu trebuie să prestabilească întotdeauna toate cazurile şi toate modalităţile în care trebuie să intervină organele administraţiei publice cu acte administrative. Când legea nu reglementează în amănunţime cum trebuie să acţioneze administraţia, atunci apar cazurile în care administraţia trebuie să găsească o modalitate de acţiune care să fie conformă cu legea (spre exemplu, în cazul emiterii documentelor de identitate, a permiselor de conducere). Punând în executare legea care reglementează cele mai importante relaţii sociale, organele administraţiei publice pot emite acte administrative cu caracter individual şi acte administrative cu caracter normativ. Atât actele administrative cu caracter normativ cât şi cele individuale trebuie să se întemeieze pe dispoziţiile legii. În principiu, actele administrative cu caracter normativ nu formează valori politice noi, acesta fiind atributul legii, ci se limitează la precizarea modalităţilor de punere în executare a legii. Dacă legea ar prestabili întotdeauna în detaliu toate condiţiile şi modalităţile de intervenţie a

23

organelor administraţiei publice prin acte administrative, atunci aceste organe s-ar transforma în automate care nu s-ar adapta sarcinilor aşa de variate şi mereu în schimbare pe care le prezintă viaţa socială. De aceea, organele administraţiei publice tebuie să dispună de o anumită iniţiativă şi să aibă posibilitatea de a aprecia situaţiile în care vor emite actele administrative, să aprecieze deci oportunitatea acestor acte. Condiţia de oprtunitate a actelor administrative se sprijină pe legalitatea acestor acte. Majoritatea actelor administrative sunt emise de organele administraţiei publice folosindu-se de dreptul lor de a aprecia oprtunitatea acestor acte. Sunt foarte des întâlnite şi cazurile în care legea stabileşte o serie de condiţii, dar lasă în acelaşi timp şi posibilitatea de apreciere pentru organele administraţiei publice în vederea emiterii actelor administrative. Unele din aceste condiţii vor fi pur şi simplu constatate de organul administraţiei publice competent să emită actul (de exemplu, îndeplinirea unei anumite vârste sau plata unei taxe). După cum se poate observa, principiul legalităţii actelor

administrative înseamnă înainte de toate că "actele pe care le fac organele administraţiei publice trebuie să se sprijine pe lege". Cu alte cuvinte, în acţiunile lor pozitive, organele administraţiei publice trebuie să aibă un temei legal.

Secţiunea 5

24

Mobilul şi motivul actului administrativ

În aprecierea legalităţii actelor administrative un rol important îl au mobilul şi motivul acestor acte. Înfrângerea legalităţii de către actul administrativ se poate constata după cum ilegalitatea afectează unul asu altul dintre aceste elemente ale actului administrativ, mobilul sau motivul său. Mobilul actului administrativ este "ceea ce determină organul administraţiei publice să uzeze de competenţa sa în emiterea actului. Mobilul actului administrativ reprezintă raţiunea competenţei conferite organelor administraţiei prin lege în vederea emiterii actului"1. Spre exemplu, conferirea competenţei organelor administraţiei locale în vederea apărării ordinii publice constituie mobilul unor acte administrative pe care le fac aceste organe. Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului său. Motivul actului administrativ este cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv. Ilegalitatea motivului actului determină ilegalitatea actului administrativ. Motivul actului administrativ poate fi de drept şi de fapt. Motivul de fapt al actului administrativ constă în "acele condiţii care sunt necesare pentru ca organul administraţiei publice să poată emite actul, şi de cele mai multe ori, organele administraţiei dispun de latitudinea de a aprecia
1

Emilian Stelian Ticames, op. cit,, pag.359

25

aceste condiţii"1. Motivul de drept al actului administrativ constă în textele de lege pe care se bazează organele administraţiei publice în emiterea actelor administrative. Actul administrativ trebuie emis întotdeauna în vederea realizării interesului general. Când competenţa emiterii actului este deturnată în vederea realizării unui interes particular, aceasta afectează motivul actului şi prin aceasta legalitatea actului administrativ.

CAPITOLUL II

1

Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag.363

26

COMPETENŢA-CONDIŢIE ESENŢIALĂ PENTRU EMITEREA ACTELOR ADMINISTRATIVE

Acte administrative pot face numai organele care se bucură de o competenţă pe care le-o conferă legea sau actele emise pe baza şi în executarea legii. Autorii actelor administrative pot fi organe unipersonale sau organe colegiale învestite cu competenţa de a face astfel de acte administrative. Aceste organe emitente ale actelor administrative acţionează pe baza unei competenţe conferite de lege."Aceasta constituie condiţia esenţială de legalitate a actelor administrative" 1. O primă caracteristică a aptitudinii pe care o au autorii actelor administrative este aceea a legalităţii competenţei în baza căreia emit acte administrative. Competenţa acestora decurge din norme de drept şi uneori din principii de drept. Competenţa de a face acte administrative este legată de funcţia pe care o îndeplineşte autorul competenţei, nu de persoana acestuia. Prin urmare, competenţa de emitere a actelor administrative este destinată tuturor acelora care îndeplinesc funcţia respectivă. Competenţa de emitere a actelor administrative există înainte de numirea persoanei în funcţie şi subzistă după plecarea persoanei rspective din funcţie, precum şi în cazul în care funcţia nu este ocupată.
1

Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 123

27

O altă caracteristică a abilitării legale a autorilor actelor administrative este aceea că exerciţiul competenţei lor reprezintă un drept şi o obligaţie în acelaşi timp, şi nu un privilegiu pentru cel care o exercită. Competenţa, ca aptitudine de a emite acte administrative, este permanentă şi nu se epuizează prin exercitarea acesteia. Aceasta înseamnă că deţinătorul competenţei poate face actul administrativ ori de câte ori se ivesc condiţiile de exercitare a competenţei, competenţa nefiind epuizată odată cu emiterea actului administrativ. Astfel, emiterea unui act de sancţionare a cotravenţiei nu epuizează competenţa emitentului actului dacă starea contravenţională nu încetează. Deţinătorul competenţei va folosi, în continuare, competenţa sa de sancţionare a contravenientului care persistă în starea contravenţională. Competenţa în emiterea actelor administrative derivând din lege trebuie să fie egală pentru toate persoanele cărora li se adresează actele administrative emise pe baza acestei competenţe. Aceasta datorită principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. O altă trăsătură caracteristică a competenţei care abilitează pe titularii ei să facă acte adminstrative este aceea că titularii nu pot renunţa la competenţa respectivă şi nu o pot încredinţa spre exercitare altor persoane. Legat de această situaţie trebuie observat că pot inteveni cazuri în care titularii competenţelor să fie împiedicaţi să-şi exercite atribuţiile pe care le au din diferite motive: de sănătate, sau din cauza supraaglomerării de sarcini, aspecte care înseamnă împiedicarea activităţii de organizare a executării legii. "Pentru a asigura organizarea executării legii prin

28

emiterea de acte administrative, legea trebuie să prevadă posibilitatea suplinirii şi a delegării de competenţă"1. Suplinirea în exercitarea competenţei constă în înlocuirea titularului competenţei cu o altă persoană pe timpul cât acesta se află în imposibilitatea de a-şi exercita competenţa. O asemenea suplinire este o suplinire de drept, în considerarea legii. Delegarea de competenţă constă în desemnarea de către un organ sau o persoană a unui alt organ sau altei persoane care să exercite anumite atribuţii ce revin titularului competenţei. Frecvent, această instituţie de drept administrativ se foloseşte "în raporturile dintre un organ deliberativ şi unul executiv de la acelaşi nivel, organul executiv exercitând, între două întruniri ale organului deliberativ, numai atribuţiile pe care acesta din urmă i le-a delegat"2. Foarte frecventă este, în practica administrativă, delegarea de semnătură, care nu reprezintă altceva decât abilitarea unei persoane de a exercita o anumită competenţă în locul titularului competenţei. Prin urmare, ceea ce deosebeşte instituţia suplinirii de cea a delegării competenţei proveşte, în principal, sfera atribuţiilor transmise altui subiect de drept. Dacă suplinirea acţionează automat în baza prevederilor cuprinse în normele juridice, pentru delegare este necesar un act de delegare din partea unui organ competent.

1 2 2

Alexandru Negoiţă, op. cit., pag 124 Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Calistrat Hogaş, 1995, pag.107

29

În al doilea rând, suplinirea se aplică tuturor atribuţiilor pe care le cuprinde o anumită funcţie care este suplinită, pe când delegarea priveşte numai o parte din aceste atribuţii. Deci, cel care suplineşte are competenţa să facă orice act, pe când delegarea de competenţă dă dreptul persoanei respective să facă numai actele care au fost prevăzute în delegaţie.

Secţiunea 1 Exercitarea competenţelor pentru emiterea actelor administrative

Îndată ce organul administraţiei publice a decis să acţioneze, fie că are obligaţia legală să o facă, fie că apreciază necesitatea acestui lucru pe baza şi în executarea legii, se pune întrebarea de a şti dacă va putea să facă acest lucru singur sau acţiunea sa implică şi intervenţia altor organe. Cu alte cuvinte, dacă actul administrativ reprezintă opera unui singur organ sau există o conlucrare între mai multe organe în vederea emiterii actului administrativ. Sunt destul de puţine situaţii în practica administrativă când competenţa în emiterea actelor administrative se realizează autonom de către titularii competenţelor. Este vorba despre acele situaţii în care titularii competenţelor pot uza singular de competenţa lor, manifestările lor de

30

voinţă juridică fiind suficiente pentru ca actele administrative să fie susceptibile de executare. În cele mai multe cazuri competenţa organelor emitente se poate realiza numai cu condiţia intervenţiei prealabile sau ulterioare a altor titulari de competenţe. Acest lucru se datorează mai multor factori. Astfel, în condiţiile existenţei unor organe colegiale deliberative şi a altora executive în cadrul organelor administraţiei publice, competenţa, chiar dacă se exercită de către un organ executiv este subordonată competenţei organului colegial deliberativ. Apoi, datorită relaţiei de subordonare dintre organele administraţiei publice, competenţa unor organe ale administraţiei publice în emiterea actelor administrative se exercită cu condiţia aprobării prealabile sau a ratificării ulterioare din partea organelor faţă de care se subordonează. De asemenea, diviziunea muncii în realizarea sarcinilor administraţiei publice explică subordonarea competenţei în emiterea actelor administrative. De remarcat este faptul că de multe ori exercitarea competenţelor în emiterea actelor administrative se face cu respectarea unor reguli de procedură, ceea ce înseamnă subordonarea competenţei faţă de o anumită procedură. Iată aşadar cum "competenţa în emiterea actelor administrative se exercită fie autonom, fie în subordonare faţă de alte competenţe, sau faţă de alte proceduri"1. Există în practica administraţiei o mare frecvenţă a competenţelor

1

Francois Benoit, Droit administratif, Ed Dalloz, 1968, pag. 472

31

subordonate. Subordonarea diferitelor competenţe are loc în cadrul sistemului organelor administraţiei publice între organe din diferite domenii sau ramuri de activitate, în cadrul aceleiaşi ramuri sau în cadrul ierarhiei de organe. În sfârşit, în cadrul aceluiaşi organ al administraţiei publice, subordonarea are loc între structurile sale interioare. Spre exemplu, competenţele organelor administraţiei publice din învăţământ se subordonează, în materie de finanţe, competenţelor organelor administraţiei din domeniul finanţelor. Competenţe ale instituţiilor din domeniul învăţământului superior se subordonează organelor superioare din ierarhia respectivă, cum sunt competenţa decanului unei facultăţi, faţă de competenţa rectoratului Universităţii, competenţa Universităţii faţă de competenţa Ministerului Învăţământului. De asemenea, subordonarea competenţelor are loc în cadrul aceluiaşi organ între structurile interne ale acestuia.Astfel este situaţia, de exemplu, între organul colegial deliberativ şi organul executiv.

32

Secţiunea 2 Subordonarea competenţei faţă de altă competenţă

Adeseori, subordonarea competenţei una faţă de cealaltă are loc prin împărţirea competenţei între un organ care ia decizia de principiu şi altul care ia decizia de executare. Tot astfel, există o subordonare a competenţelor între organele deliberative ale administraţiei şi cele executive. Organele deliberative stabilesc deciziile de principiu, cele executive deciziile de executare a celor dintâi. Calitatea de acte administrative o au în aceste cazuri numai actele emise de organele executive pentru că prin aceste acte se formează situaţii juridice noi. Competenţa de emitere a acestor acte este însă subordonată competenţei deliberative. Subordonarea competenţelor în emiterea actelor administrative are loc şi prin concursul mai multor competenţe diferite pentru emiterea aceluiaşi act administrativ. Acest concurs între competenţe diferite pentru emiterea aceluiaşi act are loc în două forme diferite: forma directă şi forma indirectă. Concursul de competenţe în formă directă apare atunci când actul administrativ este emis prin acordul mai multor organe ale administraţiei publice din diferite domenii şi ramuri de activitate. Aşa, de exemplu, un act administrativ emis de mai multe ministere. Cocursul competenţelor în acest caz este cât se poate de evident, de aceea spunem că are loc într-o formă directă.
33

Concursul de competenţe în formă indirectă este cel mai frecvent întâlnit în practice administraţiei publice şi se poate prezenta în mai multe feluri. O primă modalitate de manifestare a concursului de competenţe în formă indirectă este aceea a "subordonării competenţei în emiterea actelor administrative faţă de avizele conforme date de diferitele organe ale administraţiei publice"1. Avizul conform este un punct de vedere privitor la o anumită problemă pe care o are de rezolvat administraţia publică în baza competenţei stabilite de normele juridice şi care este obligatoriu în soluţionarea problemei prin actul administrativ care se emite în acest scop. Organul care emite actul administrativ trebuie să ceară avizul altui organ al administraţiei publice sau altor organe ale administraţiei publice şi să se conformeze acestui aviz Astfel, pentru emiterea unui act administrativ care angajează cheltuirea unor sume de bani titularul competenţei trebuie să ceară şi să se conformeze avizului Ministerului Finanţelor, care are competenţa în acest sens. Se vede deci cum competenţa primului minister se subordonează, întro formă indirectă, celui de al doilea. O a doua modalitate de manifestare a concursului de competenţe în formă indirectă este aceea a exercitării competenţei în emiterea actului administrativ numai după aprobarea prealabilă a altui organ. Astfel, titularul competenţei de emitere a actului administrativ are subordonată competenţa sa autorizării prealabile pe care trebuie să o dea titularul altei competenţe.

1

Constantin Rarincescu, Contenciosul administrativ, 1936, pag.174; I. Vermeulen, Drept administrativ, 1948, pag.127; Anibal Teodorescu, Curs de dreot administrativ, 1947, pag.289

34

Secţiunea 3 Subordonarea competenţei faţă de autoritatea ierarhică

Titularii competenţelor, atunci când emit actele administrative, se află cuprinşi în cadrul unei ierarhii administrative, subordonându-se faţă de alte organe ale administraţieie publice. "Principiul subordonării ierarhice dă dreptul organelor ierarhic superioare să exercite o activitate de îndrumare asupra organelor subordonate, asupra felului în care acestea exercită competenţa atunci când emit acte administrative"1. Această îndrumare se exercită prin diferite instrucţiuni şi ordine de serviciu care cuprind indicaţii cu caracter concret sau directive generale cu privire la felul în care trebuie exercitată competenţa de către organele subordonate. Aceste instrucţiuni şi ordine emise de autoritatea ierarhic superioară exprimă punctul de vedere al acestei autorităţi cu privire la felul în care trebuie aplicate diferitele dispoziţii ale legii.

1

Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 128

35

Secţiunea 4 Supunerea competenţei de emitere a actelor administrative unor reguli de procedură

În afara subordonării competenţelor altor competenţe, în emiterea actelor administrative sunt destul de frecvente cazurile în care competenţa emiterii unor acte administrative este supusă unor reguli de precedură. Titularul competenţei este autorul actului administrativ, dar validitatea acestuia este subordonată, de această dată, unor reguli de procedură. În sistemul nostru de drept nu există un cod de procedură administrativă care să stabilească regulile după care trebuie să fie emise actele administrative. Sunt însă destul de numeroase cazurile în care diferitele acte administrative, care se referă la organizarea şi activitatea administraţiei publice, cuprind norme juridice care prevăd anumite proceduri pe care trebuie să le urmeze organele administraţiei publice emitente de acte administrative. Normele de procedură cărora se subordonează competenţele în emiterea actelor administrative sunt formalităţi definite şi impuse de normele juridice care reglementează competenţele în emiterea actelor administrative. Aceste norme de procedură cărora trebuie să li se subordoneze au un rol deosebit de important în conformarea actelor

36

administrative faţă de exigenţele legalităţii. Prin normele juridice se pot stabili anumite modalităţi de sesizare a organelor administraţiei publice în vederea emiterii actelor administrative. "În principiu, organele administraţiei publice acţionează din oficiu, dar sunt destul de numeroase cazurile în care ele acţioneză emiţând actele administrative la cererea sau la sesizarea celor interesaţi"1. În alte acte administrative este prevăzută obligaţia organelor administraţiei publice de a face o anchetă la faţa locului pentru o stare de fapt care să constituie motivul actului administrativ. Se prevăd, în acest scop, reguli procedurale de încheiere a proceselor verbale de constatare a unor situaţii de fapt, de către martori. De exemplu, procedura instituită de O.U.G. nr. 2/2001 cu privire la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor. Prin normele de procedură se pot institui obligaţii ale titularului competenţei în ceea ce priveşte forma actului administrativ. Astfel, se poate cere obligativitatea formei scrise, a unei anumite ştampile, a timbrului, a unor înregistrări. În sfârşit, unele reguli procedurale stabilesc subordonarea competenţei în sensul că titularul acestuia trebuie să ceară avizul altor organe ale administraţiei publice. Spre deosebire de avizele conforme care, după cum s-a văzut, fac să se subordoneze competenţa autorului actului administrativ, competenţei în baza căreia a fost dat avizul, avizele consultative nu obligă pe titularul competenţei a le urma. Avizele consultative pot să fie, potrivit normelor de procedură, facultative sau obligatorii. Avizele facultative sunt prevăzute de normele juridice ca o posibilitate pentru titularul competenţei. Acesta se poate adresa unui organ competent
1

Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag. 374

37

îtr-un anumit domeniu cerându-i părerea

cu privire la modul în care

înţelege să soluţioneze o anumită problemă prin actul administrativ. Dacă înţelege să nu facă acest lucru, are libertatea să nu o facă. Dacă a cerut avizul organului competent nu este ţinut să urmeze avizul care a fost dat. Sunt cazuri în care normele juridice prevăd obligaţia titularului competenţei de a cere avizul unor organe ale administraţiei publice specializate în anumite domenii de activitate. Acestea sunt avize obligatorii. Dar, ca şi în cazul avizelor facultative, titularul competenţei nu este ţinut să urmeze acest aviz. Din toate acestea se poate vedea că exercitarea competenţelor cu privire la emiterea actelor administrative este implicată într-un concurs de voinţe şi de proceduri administrative. Astfel, titularii competenţelor îşi văd subordonată voinţa unor multiple acorduri.

38

CAPITOLUL III FORMA ŞI PROCEDURA EMITERII ACTELOR ADMINISTRATIVE

Secţiunea 1 Forma actelor administrative

Prin forma actelor administrative înţelegem felul în care se exprimă voinţa juridică pe care o cuprind aceste acte. Voinţa juridică este însăşi conţinutul actului administrativ, care poate îmbrăca anumite forme. Astfel, actul administrativ poate fi scris, oral sau implicit. Acestea sunt formele în care se poate manifesta voinţa juridică a organelor administraţiei publice, când uzează de competenţa lor pentru a face acte administrative. Problema formei actului administrativ are importanţă pentru asigurarea legalităţii acestor acte. De aceea aceasta se impune a fi cercetată atunci când examinăm regimul juridic aplicabil acestor acte. Actele administrative cu caracter normativ îmbracă numai forma scrisă, fiind o condiţie de valabilitate a acestora, deoarece legea, şi în primul rând legea fundamentală, Constituţia, prevede obligaţia publicării lor. În schimb, actele administrative individuale pot îmbrăca şi forma orală,

39

în condiţiile autorizate de lege. Este cazul O.U.G. nr. 2/2001 care prevede că sancţiunea avertismentului se aplică oral. Forma scrisă poate fi uneori prescrisă ca o obligaţie procedurală, căreia trebuie să i se subordoneze titularul competenţei. Forma scrisă este însă recomandabilă pentru actele administrative datorită avantajelor pe care le prezintă. Astfel, forma scrisă îngăduie autorului competenţei să-şi formuleze cât mai clar voinţa sa juridică, iar celor care execută actul sau i se conformează, li se dă posibilitatea de a înţelege mai uşor voinţa celui care a emis actul. De asemenea, forma scrisă este necesară pentru a "se cunoaşte conţinutul exact al actului, pentru a se putea dovedi, în caz de litigiu, existenţa şi efectele pe care trebuie să le producă actul respectiv, şi pentru a se putea controla dacă s-au respectat condiţiile de valabilitate"1. Forma scisă a actului administrativ constituie o garanţie a legalităţii. Actul administrativ permite exercitarea mai lesnicioasă a controlului, putându-se stabili mai uşor raportul de conformitate între baza de referinţă, care este norma juridică, ori actele făcute pe baza ierarhiei şi actul administrativ controlat. Forma orală a actului administrativ apare ca necesară în acele situaţii în care urgenţa situaţiei nu permite exprimarea în scris a voinţei juridice. Astfel, se pot emite acte administrative transmiţându-se oral celor care trebuie să le execute sau să li se conformeze. Acest lucru se poate face direct de către autorul competenţei sau de către alţi funcţionari care pot transmite actul prin contact direct sau cu ajutorul telefonului. Este destul de

1

Mirecea Preda, op. cit., pag. 109

40

uzitată această formă a actelor administrative transmise prin notă telefonică. De obicei, formei orale a actului administrativ i se alătură cea scrisă. Astfel, unui ordin verbal sau unei note telefonice îi urmează actul scris. Este foarte bună această practică a organelor administraţiei publice, deoarece forma scrisă a actului administrativ face dovada celui oral şi constituie un mijloc prin care este asigurată legalitatea acestuia. Actele administrative pot fi şi implicite, ele reieşind din tăcerea organelor administraţiei publice, care, păstrând tăcerea într-o anumită chestiune, îşi manifestă voinţa juridică şi fac, prin urmare, în acest fel, acte administrative. Tăcerea organelor administraţiei publice poate fi un act prin care se aprobă un act administrativ, dar aceasta poate însemna şi respingerea unei pretenţii juridice. Actul administrativ implicit are caracter pozitiv sau negativ, reieşind din modul în care este reglementată competenţa organului administraţiei publice. Regulile juridice care fixează competenţa lasă să se vadă ce caracter pot să aibă tăcerea, admiterea sau respingerea. O problemă importantă referitoare la forma actelor administrative este aceea a motivării acestor acte. Se consideră că actele administrative, spre deosebire de hotărârile judecătoreşti, nu trebuie motivate. În administraţia publică modernă care funcţionează în cadrul statului de drept se impune adoptarea principiului motivării actelor administrative ca o garanţie de legalitate şi de ocrotire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. La elaborarea Codului de procedură administrativă trebuie să se aibă în

41

vedere acest principiu, impunându-se autorilor actelor administrative motivarea acestor acte juridice.

Secţiunea 2 Fazele procedurii de elaborare a actului administrativ

Actul administrativ este rezultatul unui proces raţional care porneşte de la sesizarea necesităţii emiterii lui şi continuă cu colectarea informaţiilor necesare, prelucrarea acestora, alegerea variantei optime, adoptarea actului şi aplicarea acestuia. "Procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai multe activităţi desfăşurate de funcţionarii autorităţilor publice care emit actul sau/şi ai altor autorităţi publice care colaborează la acestea"1. Procedura de elaborare a actelor administrative cunoaşte mai multe forme, de la cele mai simple la cele mai complicate. Mai mult, sunt cazuri când administraţia poate proceda fără să fie obligată să respecte o procedură prestabilită. "Această libertate de mişcare se recunoaşte uneori administraţiei de stat ţinând seama de varietatea sarcinilor ce-i revin"2.

1 2 2

Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Ed. Calistrat Hogaş, 1995, pag. 110 Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, pag. 119-120

42

Din această cauză, cercetarea regulilor procedurii de emitere a actelor administrative este dificil de realizat, iar opiniile exprimate consacră soluţii diferite cu privire la una şi aceeaşi problemă. Unii autori sunt de părere că anumite forme procedurale (avizele, propunerile, rapoartele, aprobările, confirmările, etc.) produc prin ele însele efecte juridice, în timp ce alţii, la această întrebare, dau un răspuns negativ. Ştiinţa administraţiei face o teorie subtilă a deciziei administrative, dar această teorie, ca orice teză a ştiinţei administraţiei, are ca punct de plecare, ca şi de sosire, "armătura juridică", în speţă normele procedurii administrative, "care, la noi, în absenţa unui cod de procedură administrativă, sunt risipite în numeroase acte normative, începând cu legea fundamentală şi terminând cu regulamentele de ordine interioară, oarecum, rolul de drept comun avându-l Hotărârea Guvernului nr. 390/1993 pentru aprobarea metodologiei privind pregătirea, elaborarea şi prezentarea proiectelor de acte normative"1. În sensul cel mai larg, decizia evocă o hotărâre luată în urma unui proces de analiză, a unei examinări, de unde acele două elemente structurale ale deciziei:"analiza şi hotărârea"2, sau în formularea autorilor francezi, "înţelegerea şi voinţa"3. Aceste elemente definesc esenţa oricărui proces decizional. Judecăţi de valoare se fac atât cu privire la primul element structural al deciziei, cât şi la cel de-al doilea, "decizia fiind luată atunci când s-a încheiat acest proces şi suntem în prezenţa unui act administrativ sau a altei forme concrete a activităţii organelor administraţiei de stat"4.
1 2

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204 din 24 august 1993 Antonie Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Universitatea din Bucureşti, 1989, pag.29 3 Henri Buch, La decision, în Traite de science administrative, pag. 433 şi urm 4 1. Antonie Iorgovan, Drept administrativ, 1989

43

Sub aspect strict juridic însă, procedura administrativă are ca element central manifestarea voinţei unilaterale a organului administrativ, reglementând operaţiunile prealabile acestui moment, cât şi pe cele ulterioare. De asemenea, mai ales în cazul organelor colective, procedura administrativă reclamă regulile care trebuie respectate pentru ca hotărârea adoptată să fie valabilă, prima dintre ele fiind regula quorumului de şedinţă. Aşa se explică de ce regulile procedurale ale regimului actelor administrative, "analizate ca forme procedurale de emitere a actelor administrative"1, sunt, de regulă, împărţite în trei categorii, în raport de momentul emiterii actului: anterioare, concomitente şi posterioare.

Secţiunea 3 Operaţiuni procedurale anterioare.Teoria avizului

Dintre

operaţiunile

procedurale

anterioare

emiterii

actului

administrativ (expertizele, referatele, studiile, date statistice, sesizarea, iniţiativa, etc.), probleme teoretice şi practice deosebite ridică avizele şi acordul prealabil. Avizele reprezintă opinii pe care un organ administrativ le solicită altui organ într-o anumită problemă pentru a putea decide în deplină cunoştinţă de cauză. Avizele sunt forme necesare în procedura de elaborare
1

44

a actelor administrative şi sunt solicitate în cazul unor probleme pentru a căror rezolvare justă este utilă şi cunoaşterea opiniilor de specialitate,denumite în literatură şi "recomandări". După modul de conformare a organului solicitat faţă de opinia exprimată, avizele pot fi:

Avize facultative - acestea se caracterizează prin faptul că organul

emitent are libertatea să solicite sau nu acel aviz, iar dacă l-a solicitat, este liber să i se confirmeze sau nu;

Avize consultative, situaţie în care organul emitent este obligat să

solicite avizul, în absenţa căruia nu poate emite actul administrativ, dar nu este obligat să urmeze avizul acordat, putând să adopte şi alte soluţii decât cea conţinută în aviz;

Avize conforme, când organul emitent este obligat să solicite avizul

şi, totodată, să ţină seama de avizul solicitat la emiterea actului pentru care a fost dat, adică să emită actul în sensul avizului dat. În acest caz actul administrativ nu poate avea un conţinut contrar indicaţiilor avizului. Prin aviz se concretizează părerile altui organ decât cel care urmăreşte să emită un act, păreri de care organul emitent trebuie sau nu să ţină seama, după cum este vorba despre un aviz conform sau un aviz consultativ sau facultativ. Avizele reprezintă deci, ca esenţă, tot manifestări unilaterale de voinţă, care condiţionează sau, după caz, fundamentează manifestarea unilaterală de voinţă a organului administrativ. Avizul, indiferent de categorie, nu produce el însuşiefecte juridice, deşi fără el, atunci când este conform, actul administrativ nu este valabil.

45

Legalitatea actului administrativ, condiţionat în emiterea sa de existenţa unui aviz, este, firesc, apreciată şi în funcţie de conţinutul avizului. De altfel, un autor este de părere că "avizele consultative şi conforme constituie o importantă condiţie de legalitate a însuşi actului ce urmează a se emite, neîndeplinirea ei atrăgând nulitatea absolută a actului."1. Avizele, îndeosebi cele consultative şi conforme, deşi concretizează o voinţă, o opinie a unui organ de stat, nu sunt acte administrative de sine stătătoare, ci doar operaţiuni administrative foarte importante. Avizele pot fi solicitate de orice organ al administraţiei publice, fie de competenţă materială generală fie de competenţă materială specială, cu excepţia, însă, a organului ierarhic superior emitentului. În practică, avizele sunt solicitate chiar pe proiectul de act normativ, fiind una din regulile metodologice în acest sens aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 390/1993, să-i spunem, un ante-proiect de Cod de procedură administrativă.

1

Romulus Ionescu, Drept administrativ, Bucureşti, 1970, pag.405

46

Secţiunea 4 Acordul, ca operaţiune a procedurii emiterii actelor administrative

Acordul, care exprimă consimţământul altui organ administrativ dat pentru emiterea unui act de către un alt organ, poate fi: prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act administrativ. Acordul se deosebeşte de avizul conform, în primul rând, prin faptul că "efectul juridic, în cazul actului administrativ emis cu acordul prealabil al altui organ, este rezultatul manifestării de voinţă a mai multor organe"1. Acordul prealabil, ca de altfel şi aprobarea, confirmarea, ratificarea şi hotărârile comune conduc la existenţa actelor administrative complexe, care iau naştere prin două sau mai multe manifestări de voinţă, "ce provin de la organe de stat diferite, dar care converg spre producerea aceluiaşi efect juridic, formând o singură entitate juridică"2. Acordul prealabil se deosebeşte atât de avizul facultativ cât şi de cel consultativ. Avizul este o simplă părere, pe când acordul este un consimţământ, adică o manifestare de voinţă care se adaugă la cea a emitentului, întărind-o De aceea, acordul, logic, vine de la organul ierarhic superior, ca regulă, dar el poate veni şi de la alt organ al administraţiei situat pe o poziţie superioară emitentului. Pe această linie de idei, putem conveni ca acordul
1 2 2

Tudor Drăganu, Actele administrative şi faptele asimilate…, pag.103 Ibidem., pag. 96

47

organului ierarhic superior să-l denumim aprobare, care poate fi prealabilă sau poserioară, teză care este exprimată şi prin alte noţiuni. Astfel, atât acordul în general cât şi aprobarea, în particular, nu obligă organul care emite actul administrativ să-l pună în executare, nu acoperă viciile actului administrativ la care se referă, iar în cazul acţiunii în anulare, în litigiu va trebui să figureze, ca pârât, atât organul care l-a emis, cât şi cel care şi-a dat acordul. "Aceste reguli sunt valabile şi pentru confirmare, în înţeles de aprobare a unui act administrativ de către un organ superior organului emitent, în condiţiile prevăzute de lege"1. Trebuie să admitem că aprobarea, acordul şi confirmarea, în sensul menţionat mai sus, fiind manifestări de voinţă ale unor organe de stat prin care acestea consimt la emiterea unor acte administrative, condiţionează caracterul executoriu al acestor acte, producând astfel, în mod nemijlocit, efecte juridice, fără a crea ele însele noi raporturi juridice. Asemenea raporturi juridice iau naştere numai prin actul juridic de bază al organului emitent, întregit, însă, şi cu efectele aprobării, acordului sau confirmării, după caz. În condiţiile creşterii libertăţii de decizie şi a autonomiei organelor de stat, acordul prealabil este tot mai rar utilizat.

1

Tudor Drăganu, op. cit., pag.96

48

Secţiunea 5 Condiţii procedurale concomitente emiterii actului administrativ

Dintre

condiţiile

procedurale

concomitente

emiterii

actului

administrativ, cele mai des citate în lucrările de specialitate, sunt cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului şi motivarea. Primele două, care vizează organele colegiale din administraţia publică, deşi asemănătoare, nu sunt indentice. Cvorumul are în vedere întrunirea valabilă a organului colegial, cea de a doua are în vedere adoptarea ( votarea ) propriu-zisă a actului. Cvorumul reprezintă numărul de membri care trebuie să fie prezenţi pentru adoptarea actului, raportat la totalul membrilor unui organ colegial. Se înţelege că problema cvorumului nu se pune în cazul organelor unipersonale. Ca regulă, actele normative cer prezenţa a cel puţin jumătate plus unu, uneori formulările sunt şi în sensul "majorităţii membrilor". În anumite situaţii este cerută prezenţa unei majorităţi calificate, cum este cazul şedinţei de constituire a consiliului local, când se adoptă deciziile de validare. Legea nr. 215/2001 spune că: "Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va ţine, de drept, peste trei zile, în aceleaşi condiţii. Dacă nici la a doua convocare şedinţa
49

nu se poate constitui legal, se va proceda la o nouă convocare peste trei zile. La noua convocare, şedinţa va fi legal constituită dacă se asigură prezenţa majorităţii consilierilor aleşi…". În ceea ce priveşte majoritatea cerută pentru vot ea poate fi: majoritate relativă (jumătate plus unu din prezenţi, dar se înţelege cu respectarea cvorumului de şedinţă), majoritate absolută (cifra care este mai mare decât jumătate din numărul total al membrilor ce compun organul administrativ) şi majoritate calificată (o majoritate mai mare decât cea absolută, cum ar fi majoritatea a două treimi). "Elaborarea Codului de procedură administrativă rămâne un deziderat esenţial al procesului legislativ din ţara noastră. Astfel s-ar realiza un obiectiv la care au sperat atâtea şi atâtea generaţii de autori"1. Motivarea ca principiu al procedurii emiterii actelor administrative, aşa cum am arătat, a dobândit o consacrare constituţională. Motivarea actelor administrative normative se află, de regulă, în expunerea de motive, care, firesc, ar trebui date publicităţii, făcând corp comun cu actul propriuzis, iar motivarea actelor individuale trebuie să fie cuprinsă în conţinutul acestora sau într-un document justificativ care însoţeşte actul ce emană de la aceeaşi autoritate, chiar dacă sub semnătura altei persoane. Acestea sunt probleme de detaliu ale viitorului cod, dar ideea motivării oricărui act administrativ este subînţeleasă din textele Constituţiei, fiind obligaţia corelativă a autorităţilor administraţiei publice la cel puţin unul din drepturile fundamentale, cel prevăzut în articolul 31 din Constituţie.

1

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, 1996, pag. 311

50

Secţiunea 6 Condiţiile procedurale posterioare

După analizarea proiectului de act administrativ de către autorităţile deliberative şi aprobarea lui cu votul majorităţii absolute sau calificate, după caz, actul administrativ se consideră adoptat. Pentru ca acesta să-şi producă efectele mai sunt necesare o serie de condiţii posterioare. Cele mai frecvente condiţii procedurale posterioare sunt: aprobarea, confirmarea, comunicarea sau publicarea, ratificarea. Acestea au valoare juridică diferită, nu numai de la o categorie la alta, dar chiar în cadrul aceleiaşi categorii (mai exact în cadrul aceleiaşi denumiri), fiind încă "un efect" al inexistenţei unui cod de procedură administrativă. Aprobarea, pe lângă semnificaţia menţionată mai sus (manifestare de voinţă a organului superior, prin care acesta se declară de acord cu un act emis deja de un organ inferior, care fără această manifestare de voinţă posterioară lui nu ar produce, conform legii, efecte juridice) mai este folosită şi în sens strict de act administrativ, când organul ierarhic superior aprobă "propunerile" organului inferior. Aşa, de exemplu, art. 12 din Legea nr. 21 din 1991 prevede că acordarea cetăţeniei române atât la cerere, cât şi în cazul repatrierii, se face la propunerea Ministerului Justiţiei, prin hotărâre a guvernului; art. 19 din Legea nr. 60 din 1991 precizează că intervenţia în forţă a organelor de ordine publică va fi decisă de prefect, primar sau de înlocuitorii acestora din localitatea în care se desfăşoară adunarea publică, la

51

solicitarea şefului organului local de poliţie sau împuternicitului acestuia desemnat să asigure măsurile de ordine la locul manifestaţiei. Se subînţelege că în aceste cazuri propunerile organului inferior au valoarea unor condiţii procedurale prealabile. Noţiunea de confirmare este folosită de legiuitor şi în alte două sensuri, care se adaugă la cel menţionat mai sus, toate fiind diferite de sensul din dreptul civil. Prin "confirmare" în dreptul civil se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă prin care cel ce putea să se prevaleze în justiţie de nulitatea unui act juridic renunţă la acest drept acoperind viciul de care este lovit actul. Astfel, noţiunea de confirmare, în dreptul administrativ, este folosită şi în sens de informare a subiectului de drept interesat, de către organul administrativ, că înţelege să-şi menţină un act administrativ anterior, ori pentru a invoca manifestarea de voinţă a unui organ de stat ce urmăreşte să acopere un viciu de voinţă de care este lovit un act administrativ al său sau al unui organ inferior. În prima ipoteză, confirmarea nu poate fi calificată nici măcar ca o formă procedurală necesară emiterii actului şi cu atât mai puţin un act complementar, pe când în a doua ipoteză, confirmarea este "o manifestare de voinţă distinctă de cea care constituie substanţa actului administrativ confirmat"1, reprezentând ea însăşi act juridic. Ca orice act juridic, ea va produce efecte pentru viitor, putând avea caracter retroactiv numai dacă legea nu interzice emiterea unui atare act administrativ. În general, se admite că emiterea unui act administrativ de confirmare de acest gen face să curgă, din nou, termenele prevăzute de Legea nr. 29 din

1

Tudor Drăganu, op. cit., pag. 106

52

1990, legea contenciosului administrativ, aceste termene începând din nou să curgă de la data comunicării actului administrativ de confirmare. Comunicarea este operaţia juridică prin care actul administrativ este transmis persoanei sau organului interesat. Necesitatea comunicării este prevăzută de regulă în cazul actelor administrative inidividuale şi a actelor administrative jurisdicţionale. În multe cazuri legea prevede că de la data comunicării se nasc anumite drepturi şi obligaţii. În cazul actelor administrative cu caracter normativ legea prevede, de regulă, obligaţia publicării lor, adică aducerea lor la cunoştinţa tuturor subiectelor de drept prin tipărirea în Monitorul Oficial, prin afişarea într-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare. "Cerinţa publicării acestor acte care produc efecte juridice pentru subiecţi determinate generic, este impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca în apărarea sa necunoaşterea legii"1. Ratificarea este o regulă procedurală mai puţin întâlnită decât avizele, aprobările sau confirmările. Singurul caz de ratificare, în baza legislaţiei anterioare, era reglementată de art.81 din Legea nr. 57 din 1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. Era vorba despre ratificarea de către consiliul popular, organ calificat al puterii de sat, a deciziilor comitetului executiv, organ al administraţiei de stat, emise în exercitarea unor atribuţii ale consiliului popular între sesiunile acestuia. "Ratificarea este un act de drept constituţional prin care fostele consilii populare aprobau deciziile executive, definitivând caracterul acestora de acte administrative"2.
1 2

Mircea Preda, op. cit., pag.118 Antonie Iorgovan, op. cit., pag. 277

53

Formele pocedurale ale emiterii actului administrativ au valori diferite: operaţiuni tehnico-administrative, respectiv acte juridice. Operaţiunile tehnico-administrative nu pot forma obiectul unei acţiuni în justiţie, potrivit Legii nr. 29 din 1990 privind contenciosul administrativ, ceea ce nu exclude, dimpotrivă, presupune luarea lor în considerare când se soluţionează litigii de contencios administrativ. Instanţa de judecată, pentru a stabili legalitatea actului administrativ, are obligaţia de a pune şi problema legalităţii operaţiunilor tehnico-administrative prealabile, concomitente sau posterioare emiterii actului administrativ atacat, ceea ce se prevede expres în art. 11 al Legii nr. 29 din 1990. Când suntem în prezenţa actelor administrative complexe sau a actelor administrative complementare, de genul confirmării, problema legalităţii lor ţine de esenţa unei acţiuni, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 29 din 1990. De vreme ce este vorba de un act administrativ, acţiunea va fi introdusă şi împotriva organului care a emis actul complementar.

54

CAPITOLUL IV FORŢA JURIDICĂ ŞI EFECTELE JURIDICE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE

Secţiunea 1 Forţa juridică a actelor administrative

Actele administrative, ca orice acte juridice, dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, deci produc efecte juridice cu o anumită forţă. În literatura de drept administrativ, pentru a se fundamenta forţa juridică deosebită a actelor administrative ca acte de autoritate şi implicit obligaţia executării lor, se face apel la "prezumţia de legalitate care stă la baza întregului edificiu şi a teoriei actului administrativ"1. Atâta timp cât fiinţează actul administrativ, se prezumă că a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, de unde ideea respectării lui ne apare desprinsă din ideea respectării legii. De aici, "teoretizarea în toată doctrina occidentală contemporană a principiului legalităţii"2.

Prezumţia de legalitate este asociată însă cu alte prezumţii: prezumţia de autenticitate (actul emană în mod real de la cine se spune că
1 2

R. Ionescu, op. cit., pag. 252-253 Jurgen Schwarze, Droit administratif europeen, vol I, pag. 113-274

55

emană) şi prezumţia de veridicitate (actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă), formând împreună fundamentul teoretic atât al efectelor în regim de putere ale actului administrativ, cât şi al oblgaţiei sale de executare. În literatura de specialitate se face distincţia între obligaţia de executare, care priveşte numai subiectele titulare de drepturi şi obligaţii, ca efect al emiterii actului şi obligaţia de respectare sau opozabilitatea, care se întinde asupra altor subiecte de drept decât cele obligate la executare. Se susţine că "forţa juridică a actului administrativ este identică cu a altor acte unilaterale ce emană de la organele statului în realizarea puterii de stat, dar este inferioară forţei juridice a legii"1. Forţa juridică a actelor unilaterale de putere, între care şi actele administrative, este superioară celorlalte acte juridice, indiferent de la cine emană. Forţa juridică a actelor de putere este deci superioară actelor de drept civil, de dreptul muncii, etc. Nu mai puţin, dată fiind structura organizării administraţiei de stat, este firesc să existe o diferenţiere sub aspectul forţei juridice între diferitele acte administrative. În principiu, forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl ocupă organul care îl emite în sistemul organizării administraţiei publice, precum şi de natura organului respectiv.

Secţiunea 2 Momentul la care actul administrativ produce efecte juridice
1

R. Ionescu, op. cit., pag. 260

56

Momentul la care actul administrativ produce efecte juridice este cel al publicării actelor normative şi, respectiv, al comunicării actelor individuale. Această regulă este de o mare importanţă în practică, deoarece, din modul în care înţelegem şi o aplicăm decurg o serie de consecinţe juridice: în primul rând, existenţa sau inexistenţa obligaţiei de executare, implicit a posibilităţii executării din oficiu. Este firesc, chiar dacă legislaţia administrativă nu conţine un text expres în acest sens, să nu poată pretinde obligaţia de executare a actului dacă el nu a fost adus la cunoştinţa subiectelor de drept cărora le revine această obligaţie. La fel, nu poate fi pretinsă obligaţia de respectare a unui act normativ atâta vreme cât el nu este dat publicităţii. Regula de drept "nemo consetur ignorare legem" impune şi concluzia după care "nu se poate pretinde unui subiect de drept o anumită conduită înainte de a i se aduce la cunoştinţă prescripţia actului"1. Cu toate acestea, ca efect al aplicării principiului legalităţii în activitatea organelor administraţiei publice, al democratismului şi transparenţei activităţii publice, trebuie să admitem, ca regulă a regimului juridic al actelor administrative, faptul că pentru organul emitent actul creează obligaţii din momentul adoptării lui, în sensul că "trebuie să-l aducă la cunoştinţa celor interesaţi şi nu-l mai poate revoca decât în condiţiile legii"1. Deci, pentru organul emitent, actul administrativ intră în vogoare din momentul în care există, adică din momentul în care s-a produs
1 1

I. Iovănaş, op.cit., pag.249 I. Ipvănaş, op. cit., pag. 249 12 Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Ed,Lucretius, Bucureşti, 1997 1 Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Ed,Lucretius, Bucureşti, 1997

57

manifestarea expresă de voinţă cu respectarea condiţiilor procedurale prevăzute de lege. Cunoaşterea acestor reguli procedurale este de mare importanţă teoretică şi practică, deoarece de respectarea lor depinde, în ultimă instanţă, însăşi existenţa şi legalitatea actului administrativ. Este de la sine înţeles că un act administrativ emis fără avizul conform al unui organ de stat, în ipoteza în care un asemenea aviz este cerut de lege, este lovit de nulitate. În principiu, actele administrative produc efecte pentru viitor, sunt active, şi nu retroactive, adică nu produc efecte pentru trecut. Această caracteristică a actelor administrative este consecinţa faptului că aceste acte sunt emise pe baza şi pentru executarea legii. Ori, cum "legea, ca regulă, produce efecte pentru viitor, este evident că şi actele administrative, care sunt acte de executare a legii, vor produce şi ele efecte juridice pentru viitor"2. Cea mai importantă categorie de acte administrative din sfera excepţiilor de la principiul neretroactivităţii o reprezintă actele administrative declarative, denumite şi recognitive, care, constatând existenţa unor drepturi şi obligaţii ce au luat naştere prin fapte juridice anterioare emiterii lor, vor produce efecte juridice din momentul în care sau produs respectivele fapte juridice.

Secţiunea 3 Întinderea efectelor juridice produse de actele administrative
2

58

Trebuie să facem distincţia între actele administrative normative, care, în principiu, produc toate categoriile de de efecte juridice, ele fiind izvoare de drept pentru toate ramurile de drept, cu excepţia dreptului penal, şi actele administrative individuale. Actele administrative individuale ni se înfăţişează, în principiu, în calitate de fapte juridice ce dau naştere la raporturi de drept constituţional. "Prin urmare, efectele actelor administrative pot fi reglementate şi de normele generale de drept, alături de normele dreptului administrativ"1. În cele mai multe situaţii, cu toată pluralitatea de norme care îl reglementează, actul nu-şi pierde natura de act administrativ şi dobândeşte trăsăturile unui act specific altei ramuri de drept, iar regimul său juridic devine un regim mixt, normele care definesc acest regim juridic formând o instituţie juridică complexă. Se impune a se preciza că efectele juridice ce intră sub incidenţa altor ramuri de drept decât dreptul administrativ, ne apar într-un raport de subsecvenţă faţă de efectele ce sunt reglementate de dreptul administrativ, aspect ce justifică calificarea regimului juridic al actului respectiv ca fiind un regim administrativ. Cum s-a arătat deja, este vorba de un regim administrativ special, deoarece unele din regulile regimului administrativ nu pot opera, iar altele operează numai în anumite limite.

Secţiunea 4 Încetarea efectelor actelor administrative

1

59

Efectele juridice ale actelor administrative pot să înceteze temporar sau definitiv. Încetarea temporară a efectelor actelor administrative se realizează prin suspendare. Încetarea definitivă a efectelor actelor administrative are loc prin anulare. Efectele actelor actelor administrative pot să înceteze şi în anumite împrejurări, ca, de exemplu, prin depăşirea termenului prevăzut de lege pentru executarea actului administrative (este cazul sancţiunilor contravenţionale), sau prin decesul persoanei obligate la executare, în situaţia în care obligaţia de executare nu se transmite succesorilor. În astfel de împrejurări actul administrativ nu mai produce efecte juridice. "Actele administrative încetează de a-şi mai produce efecte juridice şi atunci când a expirat termenul de valabilitate a acestora, ca, de exemplu, o autorizaţie cu termen"1. De asemenea, în situaţia în care executarea unui act administrativ se realizează printr-un număr determinat de fapte materiale, îndeplinirea acestor fapte duce, implicit, la încetarea efectelor actelor administrative în cauză (de exemplu, în cazul dispoziţiei de demolare a unei construcţii, odată terminate operaţiile, actul administrativ prin care s-a dispus demolarea îşi încetează efectele, întrucât efectele s-au produs prin demolare).

1

Dumitru Brezoianu, op. cit., pag. 154

60

De menţionat faptul că renunţarea din partea beneficiarului unor drepturi stabilite printr-un act administrativ nu este o modalitate de încetare a efectelor acestuia. Pentru ca să nu mai producă efecte juridice acel act trebuie anulat de către organul competent. Deşi beneficiarul a renunţat la drepturile ce i s-au acordat, actul administrativ în cauză continuă să rămână în vigoare până în momentul anulării sale legale.

Secţiunea 5 Situaţia actelor administrative făcute de funcţionarii de fapt

Funcţionarul

este persoana abilitată potrivit normelor legale să

îndeplinească anumite atribuţii ce îi sunt conferite prin lege. "Cercetând regimul juridic al actelor administrative am subliniat necesitatea ca aceste acte să fie emise de organele competente"1. Trebuie observat ceea ce se întâmplă în cazul în care n-a fost legal investit în această privinţă. Funcţionarul respectiv neavând investitura legală, apare ca un funcţioanar de fapt, spre deosebire de cel legal investit care este în drept să exercite competenţa. În principiu, actele făcute de funcţionarii de fapt sunt acte lovite de nulitate. Sunt cazuri în care cetăţenii la care se referă actele administrative
1

Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag. 369

61

nu pot observa iregularitatea investiturii funcţionarilor care au emis actele. Aceşti funcţionari apar cetăţenilor ca fiind cei care au dreptul de a exercita respectiva competenţă. Aşa, de exemplu, oficierea căsătoriei de către un funcţionar care nu are abilitarea legală de a face acte de stare de civilă, şi care este considerat de cetăţeni ca o persoană legal investită în acest scop. În acest caz trebuie ca actul să fie recunoscut ca valabil întocmit. Cetăţenilor nu li se poate imputa iregularitatea investiturii funcţionarilor de fapt. Se mai pot ivi situaţii excepţionale, cum ar fi starea de război, calamităţi naturale, în care anumite competenţe să fie exercitate de persoane care să nu fi fost investite legal. În aceste cazuri trebuie ca actele făcute de persoanele care nu au investitura legală să fie considerate ca legale.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAŢIE

62

Constituţia României – 2003   Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului  Legea nr. 29/1990 cu modificările Legii nr. 59/1993 privind

contenciosul administrativ  Legea nr. 188/1999 cu modificările O.U.G. nr. 28/2000

privind statutul funcţionarilor publici  Legea nr. 50/1991 privind eliberarea autorizaţiilor în

construcţii  H.G. nr. 390/1993 pentru aprobarea metodologiei privind

pregătirea, elaborarea şi prezentarea proiectelor de acte normative   Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a

militarilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne  Decretul-Lege nr. 101/1990 cu privire la regimul juridic al

paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate

63

TRATATE ŞI CURSURI DE DREPT ADMINISTRATIV
 1992  Stelian Ivan – “Drept administrativ român”, editura V.I.S. Mircea Preda - “Curs de drept administrativ”, Bucureşti,

Print, Bucureşti, 2002  Bogdan Stanciu - “Evoluţia istorică a contenciosului

administrativ român”, Ed. Silvy, Bucureşti, 2004.  Anibal Teodorescu – “Curs de drept administrativ”,

Bucureşti, 1947  1959  Mircea Preda – “Drept administrativ”, Editura Lumina Lex, Tudor Drăganu – “Actele de drept administrativ”, Bucureşti,

Bucureşti, 2000  Antonie Iorgovan – “Drept administrativ şi ştiinţa

administraţiei”, Bucureşti, 1989  Alexandru Negoiţă “Drept administrativ şi ştiinţa

administraţiei”, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993  Emilian Stelian Ticames - “Drept administrativ şi ştiinţa

administraţiei”, Editura ERA, Bucureşti, 2000  1992  Dumitru Brezoianu – “Drept administrativ şi ştiinţa Jurgen Schwarze – “Droit administratif europeen”, Paris,

administraţiei”, Editura Lucratius, Bucureşti, 1997

64

 1994  

Rodica Narcisa Popescu – “Drept administrativ”, Bucureşti,

Romulus Ionescu – “Drept administrativ”, Bucureşti, 1970 Valentin I. Prisăcaru – “Tratat de drept administrativ

român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993  Constantin Rarincescu – “Drept administrativ român”,

Editura universală Alcaly, 1937

65

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful