Sunteți pe pagina 1din 65

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE
„Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

DISCIPLINA: DREPT ADMINISTRATIV

TEMA: ACTUL ADMINISTRATIV

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Lector Univ. Dr. STANCIU BOGDAN

1
CUPRINS

Aspecte introductive referitoare la actul administrativ……..……………….1

CAPITOLUL I
NOŢIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV
Secţiunea 1 Definiţia actului administrativ…………………………13
Secţiunea 2 Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ…….14
Secţiunea 3 Clasificarea actelor administrative…………………….17
Secţiunea 4 Baza legală a actelor administrative…………………...20
Secţiunea 5 Mobilul şi motivul actului administrativ………………22

CAPITOLUL II
COMPETENŢA – CONDIŢIE ESENŢIALĂ PENTRU EMITEREA
ACTELOR
ADMINISTRATIVE………………………………………….24
Secţiunea 1 Exercitarea competenţelor pentru emiterea actelor
administrative………………………………………….27
Secţiunea 2 Subordonarea competenţei faţă de altă competenţă…...30
Secţiunea 3 Subordonarea competenţei faţă de
autoritatea ierarhică……………………………………32
Secţiunea 4 Subordonarea competenţei de emitere a actelor
administrative unor reguli de procedură……………….33

CAPITOLUL III
FORMA ŞI PROCEDURA EMITERII ACTELOR
ADMINISTRATIVE
Secţiunea 1 Forma actelor admimistative…………………………..36
Secţiunea 2 Fazele procedurii de elaborarea a actelor
administrative………………………………………….39
Secţiunea 3 Operaţiuni procedurale anterioare.
Teoria avizului…………………………………………41
Secţiunea 4 Acordul, ca operaţiune a procedurii emiterii actelor
administrative………………………………………….44
Secţiunea 5 Condiţii procedurale concomitente emiterii actelor
administrative………………………………………….46
Secţiunea 6 Condiţii procedurale posterioare emiterii actelor
administrative………………………………………….48

2
CAPITOLUL IV
FORŢA JURIDICĂ ŞI EFECTELE JURIDICE ALE ACTELOR
ADMINISTRATIVE
Secţiunea 1 Forţa juridică a actelor administrative………………...52
Secţiunea 2 Momentul la care actul administrativ produce efecte
juridice………………………………………………...54
Secţiunea 3 Întinderea efectelor juridice produse de actul
administrativ……………………………………….….56
Secţiunea 4 Încetarea efectelor actelor administrative………….….57
Secţiunea 5 Situaţia actelor administrative făcute de
funcţionarii de fapt…………………………………….58
BIBLIOGRAFIE..……………………………………………………...…60

3
ASPECTE INTRODUCTIVE REFERITOARE LA ACTUL
ADMINISTRATIV

Problema actelor juridice are multiple contingenţe cu toate ramurile


dreptului. Este firesc, de aceea, ca ea să preocupe nu numai fiecare ramură
a dreptului în parte, ci să formeze în acelaşi timp şi obiectul unor încercări
de generalizare, în cadrul teoriei statului şi a dreptului, a rezultatelor
obţinute în diferite domenii juridice speciale de cercetare.

Nu se poate elabora o adevărata teorie a actelor juridice fără a se


cerceta toate ramurile dreptului, căci, aşa cum este şi firesc, orice analiză
care s-ar mărgini la o singură ramură de drept nu ar putea realiza o
înţelegere a acestui fenomen în întregul său, nici să stabilească o clasificare
care să cuprindă şi să epuizeze toate cazurile particulare posibile,
rezultatele cercetărilor obţinute pentru o anumită ramură de drept putând fi
contrazise de realităţile proprii altei ramuri.

Din acest punct de vedere este necesar în special "să se dea o mai
mare atenţie problemei actelor juridice emise de organele puterii şi
administraţiei de stat în cadrul activităţii lor, pentru ca prin compararea
rezultatelor obţinute în ramurile dreptului de stat şi administrativ cu cele
obţinute în dreptul civil, să se poată ajunge, în materia actelor juridice, la
generalizări, care să oglindească întreaga realitate"1.

1
Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică 1955, pag.5

4
Examinată din punct de vedere juridic, activitatea organelor
administraţiei publice ni se prezintă în diferite forme concrete care pot fi
calificate ca „acte juridice, ca operaţiuni administrative şi ca simple fapte
materiale"1.

Varietatea sarcinilor pe care le îndeplinesc organele administraţiei


publice determină folosirea unor tipuri diferite de acte juridice. Astfel, sunt
folosite acte juridice care sunt supuse dreptului civil, dar şi acte juridice
specifice, supuse unui regim juridic specific pe care îl denumim regim
juridic administrativ şi care face parte din dreptul public.

Organele administraţiei de stat pot face o primă categorie de acte, care


se caracterizează prin faptul că, prin intervenţia lor, aceste organe se
manifestă ca subiecte de drept special învestite cu atributele puterii de stat
şi care, ca atare, sunt obligatorii în temeiul declaraţiei unilaterale de voinţă
a organului competent, dată pe baza şi în executarea legilor. În această
categorie intră actele administrative şi contractele administrative.

În afara acestor acte juridice, organele administraţiei publice, în


activitatea lor de organizare a executării legii mai folosesc şi operaţiuni
administrative care au şi ele o anumită semnificaţie juridică ce trebuie
cercetată. În ceea ce priveşte faptele materiale, acestea neintrând în sfera
juridicului decât în măsura incidenţelor normelor de drept, le menţionăm
pentru a fi reţinute ca atare.

Profesorul Romulus Ionescu deosebeşte şase forme principale de


activitate a organelor administraţiei publice. Acestea sunt:

1
Emilian Stelian Ticames, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Era, pag. 328

5
actul administrativ, actul juridic unilateral ce nu realizeaza puterea de
stat, actul juridic contractual, operaţiunea administrativă şi
operaţiunea direct productivă.

Legislaţia, practica judiciară şi literatura de specialitate nu au o


terminologie unitară pentru denumirea principalului act juridic de putere
emis de administraţia de stat sau cea locală. Legislaţia foloseşte, de regulă,
denumirile concrete ale actelor juridice administrative, ca de exemplu:
"hotărâre", "ordin", "regulament", "dispoziţie", "autorizaţie", "certificat",
"proces-verbal", etc., ceea ce permite, în cazurile arătate, "stabilirea
provenienţei actului juridic, determinarea caracterului său normativ
individual şi altele asemenea"1.

Întrucât actele juridice emise de administraţia publică cunosc o mare


varietate şi o abundenţă de denumiri, s-a impus, cu necesitate, găsirea unei
denumiri generice, care să desemneze, în mod unitar, întreaga categorie a
acestor acte. În acest sens, două denumiri reţin în principal atenţia: cea de
"act administrativ" şi cea de "act de drept administrativ"2.

Actul administrativ constituie forma juridică de activitate


caracteristică organelor administraţiei publice, deoarece, pe de o parte, nici
un alt organ al statului în afară de organele administraţiei nu emite acte
administrative, iar pe de altă parte, el constituie forma cea mai importantă
de activitate a organelor administraţiei publice.

1
Ivan Stelian, Drept administrativ român,V.I.S. Print, 2002
2 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Risoprint, 1998, pag.31
2

6
Întrebuinţarea puterii de stat în scopul executării în concret a legilor
arată importanţa deosebită pe care o prezintă actele administrative. Dată
fiind această importanţă a actelor administrative în realizarea întregii
activităţi a statului, este necesar ca legalitatea să fie strict observată, atât în
ceea ce priveşte conţinutul actului administrativ, cât şi în ceea ce priveşte
forma sa. Din această cauză, dreptul administrativ reglementează, spre
deosebire de alte ramuri de drept, forme mai numeroase de control al
legalităţii actelor administrative.

Actul juridic unilateral ce nu realizează puterea de stat. Pe lângă


actele administrative, organele administraţiei mai pot emite şi alte acte
jurice unilaterale. Spre deosebire de actele administrative, asemenea acte
nu sunt emise în realizarea puterii de stat. Ca atare, ele nu fac parte din
administraţia publică, care este o formă de realizare a puterii de stat. Astfel,
deşi aceste acte constituie o formă de activitate o organelor administraţiei
publice, deosebită de actele administrative, nu constituie însă o formă de
activitate specifică acestei categorii de organe ale statului.

"Asemenea acte juridice pot fi emise şi de organele administraţiei


publice, fără să fie nevoie, de cele mai multe ori, să aibă personalitate
juridică, deoarece normele juridice le prevăd asemenea competenţă"1. Este
necesar ca organele administraţiei să aibă personalitate juridică pentru a
emite asemenea acte numai dacă normele juridice nu le prevăd această
competenţă şi numai dacă actul respectiv dă naştere la raporturi civile.
Organele administraţiei publice emit numeroase acte juridice unilaterale ce
nu realizează puterea de stat, cum sunt, de exemplu: sesizări, oferte de
închirieri de contracte, adeverinţe de comunicări, acte de imputaţie
1
Emilian Stelian Ticames, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed.ERA, Bucureşti,
2000, pag.328

7
bănească, acte de aplicare a sancţiunilor disciplinare, desfaceri unilaterale
ale contractelor de muncă, etc.

Deşi, în teorie, deosebirea dintre actul administrativ şi actul unilateral


ce nu realizează puterea de stat, emis însă de un organ administrativ, este
clară, totuşi în practică, ea este destul de dificil de făcut, în unele cazuri.
Pentru a vedea dacă un anumit act juridic unilateral emis de un organ
administrativ realizează sau nu puterea de stat este nevoie a cerceta forţa cu
care actul respectiv produce efecte juridice, în conformitate cu normele
juridice. "Această forţă juridică deosebită se evidenţiază în principal, dar
nu în mod exclusiv, prin posibilitatea executării din oficiu, adică direct
prin forţa de constrângere a statului"1.

Actele juridice unilaterale ce nu realizează puterea de stat trebuie şi


pot fi deosebite de actele administrative şi prin regimul juridic la care sunt
supuse de normele juridice. Dacă actele administrative sunt reglementate,
în principal, de dreptul administrativ, actele juridice unilaterale ce nu
realizează puterea de stat sunt reglementate în principal de alte ramuri ale
dreptului. Fiind emise de alte organe ale administraţieie publice, implicit
ele sunt reglementate într-o oarecare măsură şi de dreptul administrativ, în
ceea ce priveşte unele condiţii de emitere a lor, unele efecte juridice ce le
pot produce, unele condiţii de executare, ca şi controlul executării lor,
atunci când este exercitat de organe ale administraţiei publice.

Actul juridic contractual. Pentru realizarea activităţii administrative,


organele administraţiei publice au nevoie de multe ori să încheie şi acte
juridice contractuale, care se numesc uneori contracte administrative.
Deoarece nici una din părţile contractante nu realizează, prin manifestarea
1
Emilian Stelian Ticames, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed, ERA 2000, pag 329
1
Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag. 330

8
voinţei sale juridice, puterea de stat, toate părţile se situează pe picior de
egalitate. Aşa fiind, nici această formă a activităţii organelor administraţiei
nu face parte din administraţia de stat ca şi actul unilateral ce nu realizează
puterea de stat. Organele administraţiei publice au nevoie să întrebuinţeze
această formă de activitate, cu condiţia de a avea capacitatea necesară, prin
prevederea ei expresă într-o formă juridică sau cu condiţia de a avea
personalitate juridică, dacă este necesar, o capacitate civilă.

Deşi organul de stat nu întrebuinţează puterea de stat pentru


încheierea acestor acte, totuşi unele condiţii pentru încheierea contractului,
unele efecte juridice pe care le produce, unele condiţii de executare şi
controlul executării lui, sunt reglementate de dreptul administrativ,
deoarece sunt parte a activităţii unui organ al administraţiei publice.

Operaţiunea administrativă. Operaţiunile administrative sunt, în


general, fapte juridice, deoarece nu sunt prin conţinutul lor manifestări de
voinţă în scopul producerii de efecte juridice. Ele sunt fapte materiale
săvârşite de organele administraţiei pentru executarea în concret a legilor.
Trebuie spus că ele sunt operaţiuni de administraţie. Nu sunt direct
productive, ci de organizare a producţiei. Deoarece "operaţiunile de
administraţie sunt săvârşite, în afară de organele administraţiei, şi de alte
categorii de organe ale statului, de organizaţii nestatale şi de persoanele
fizice, trebuie observat că numai acelea săvârşite de organele
administraţiei publice sunt operaţiuni administrative"1.

Mai trebuie observat că, dacă operaţiunile de administraţie constituie


o formă destul de generală de activitate, ele capătă însă aspecte deosebite
când sunt săvârşite de organele administraţiei publice. În fine, trebuie să

9
mai menţionăm că, deşi în general, nu sunt manifestări de voinţă în scopul
producerii directe de efecte juridice, ele produc acele efecte ce sunt expres
prevăzute de normele juridice.

Pentru dreptul administrativ, unele activităţi administrative ca, de


exemplu: înregistrări de acte, rapoarte, avize sau procese verbale, constituie
operaţiuni administrative şi nu acte administrative.

Operaţiunea de tehnică administrativă. Asemenea operaţiuni


sunt tot fapte materiale ca şi operaţiunile administrative. Şi ele sunt
operaţiuni de administraţie, deci operaţiuni ce nu sunt direct productive.
Spre deosebire însă de operaţiunile administrative, operaţiunile de tehnică
administrativă nu sunt săvârşite în realizarea puterii de stat şi deci nu fac
parte din administraţia de stat. Ca atare, ele pot fi realizate şi de celelalte
categorii de organe de stat, dar şi de organizaţii nestatale şi de persoane
fizice. "Operaţiunile de tehnică administrativă săvârşite de organele
administraţiei publice se deosebesc categoric de toate actele juridice emise
de aceste organe, deoarece sunt totdeauna fapte materiale, iar nu
manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice"1.

Ele se deosebesc, de asemenea, şi de operaţiunile administrative,


deoarece nu sunt săvârşite în realizarea puterii de stat şi nu pot produce în
nici un caz efecte juridice deosebite, datorită acestor cauze. Dar ele se
deosebesc şi de acele fapte materiale, direct productive, ce pot fi şi ele
săvârşite de organele administraţiei publice.

Operaţiunea materială direct productivă. Toate organele


administraţiei publice săvârşesc şi fapte materiale direct productive,

1
Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag 331

10
producând direct bunuri materiale sau prestând anumite servicii materiale.
Criteriul de distincţie între aceste operaţiuni productive şi toate celelalte
este mai mult un criteriu economic decât juridic. Această noţiune sumară a
operaţiunilor materiale direct productive săvârşite de organele
administraţiei publice necesită unele precizări.

În primul rând, trebuie arătat că ele produc direct tot felul de bunuri
industriale, agricole sau culturale. Astfel, ele cuprind fapte de producţie şi
tot felul de mărfuri, dar şi fapte direct productive, culturale şi medicale,
precum întocmirea de opere ştiinţifice şi artistice, operaţiuni medicale şi
sanitare, curativo-profilactice, operaţiuni de învăţământ, etc. Aceste
operaţiuni cuprind însă şi pe acelea de prestare a unor servicii publice,
precum servicii de transport, de corespondenţă, de radio şi televiziune, de
întreţinere de bunuri materiale.

În al doilea rând, trebuie precizat că asemenea operaţiuni direct


productive se realizează şi de celelalte organe de stat, deşi în măsură
incomparabil mai redusă, ca şi de organizaţii nestatale şi de persoane fizice.

Această formă de activitate a organelor administraţiei publice, nefiind


specifică acestor organe, neproducând în general efecte juridice şi nefiind
reglementată de alte norme decât cele juridice administrative, cercetarea ei
nu aparţine dreptului administrativ.

Etimologic, termenul de "act administrativ" are semnificaţia unei părţi


dintr-o activitate. Termenul de "act" se leagă de de termenul de
"activitate". Avem de-a face cu un act juridic pe care îl face administraţia şi
îl desemnăm cu termenul de "act administrativ".

11
În dreptul administrativ caracterul specific al actului administrativ nu
apare în terminologie. Pentru a scoate în evidenţă această particularitate
unii autori propun ca actul să fie numit "act de drept administrativ". Acest
termen scoate în evidenţă în mod judicios caracterisica acestui tip de act
juridic, regimul ce îi este aplicabil, regimul juridic administrativ. Îtr-
adevăr, este un act juridic căruia îi sunt aplicabile regulile dreptului
administrativ.

Opţiunea autorilor este pentru noţiunea de "act administrativ", mai


ales că doctrina internaţională păstrează termenul de "act administrativ".
Prin folosirea acestei noţiuni, actul capătă o anumită semnificaţie, care îl
distinge.

Este dificil de a decela, de a găsi particularităţile actului administrativ.


Însăşi activitatea administraţiei publice se manifestă într-o terminologie
extrem de variată. De exemplu manifestarea administraţei printr-un act care
se cheamă decizie (decizia primăriei sau a prefecturii). În administraţie
rareori se foloseşte termenul de "act administrativ". Termenul de "decizie"
are semnificaţia de acţiune administrativă. Alteori, acţiunea administraţiei
apare sub denumirea de "ordin", "instrucţiune", "hotărâre", "regulament",
"dispoziţie", "autorizaţie", "permis".

Denumirea de "act administrativ" are această deficienţă de a nu scoate


în evidenţă semnificaţia juridică a actului, dar pune în evidenţă relevanţa
juridică a activităţii administrative prin desemnarea unui tip de act juridic.
Socotim că termenul de "act administrativ" este cel care trebuie să fie
folosit din următoarele două principale argumente:

În primul rând, actele normative de bază folosesc acest termen. Legea


nr.29/1990, legea contenciosului administrativ, care constituie actul

12
normativ de bază în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil acestui act
juridic, foloseşte termenul de "act administrativ".

În al doilea rând, pe lângă argumentele de text, termenul de "act


administrativ" este preferabil, datorită folosirii îndelungate în literatura
juridică şi în practica judiciară.

În literatura juridică s-au utilizat, de-a lungul deceniilor, mai multe


expresii pentru a evoca actele juridice ale organelor administraţiei publice.
Literatura juridică din perioada interbelică, pe baza principiului separaţiei
puterilor, dă o semnificaţie specifică noţiunii de act administrativ, plecând
de la delimitarea actelor de guvernământ de actele administrative ale
"puterii executive". Prin acte de guvernământ se înţelegeau actele "puterii
executive" în raporturile sale cu Parlamentul, iar prin actele
administrative se evocau, "actele făcute de puterea executivă în raporturile
sale cu cetăţenii", precum şi actele intervenite între diversele servicii
publice ale statului.Acestea din urmă erau divizate în două categorii – acte
de autoritate şi acte de gestiune – actele de autoritate repezentând acele
manifestări de voinţa făcute de un organ administrativ competent, prin care
se crea o situaţie juridică generală sau individuală guvernată de norme de
drept public, iar prin actul de gestiune se înţelegea manifestarea de voinţă
făcută de un organ competent, ce "tinde să creeze unui organism
administrativ o situaţtie juridică cu caracter patrimonial, reglementată de
dreptul privat". Normele de drept public erau explicate prin ideea de
"dominaţie şi comandament", ceea ce era corect faţă de esenţa puterii de
stat în perioada respectivă. Curios este faptul că în sfera "actelor puterii
executive" nu apare termenul de "contract", deşi actul administrativ de
gestiune se aprecia că are în realitate caracter de act civil. "Când o

13
autoritate publică – arăta Paul Negulescu – încheie un contract de
vânzare – cumpărare cu un particular, privitor la un imobil, se creează o
situaţie juridică de cumpărător şi o alta de vânzător, ambele reglemantate
de dreptul privat. Aceste situaţii juridice nu pot fi modificate prin acte
unilaterale, ci numai prin acte bilaterale. Actul de vânzare – cumpărare
este deci un act administrativ de gestiune".

Se constată cu uşurinţă că noţiunea de " act administrativ" era


folosită într-un sens pur formal, spre a evoca actele juridice ale autorităţilor
administrative, nu şi regimul juridic de putere. Între actul administrativ de
autoritate şi actul administrativ de gestiune nu există o corespondenţă gen-
specie, sub aspectul juridic aplicabil primul fiind o specie a actelor de
autoritate iar secundul o specie a actelor de drept privat. Cu toate acestea,
literatura şi jurisprudenţa vremii au susţinut teza atacării in "termeni şi
conform cu legea contenciosului administrativ" şi a actelor de gestiune.
Teza actelor administrative de autoritate şi, respectiv, de gestiune era larg
răspândită în literatura juridică europeană în perioada interbelică. Fără să
fie respinsă definitiv în doctrina actuală occidentală, teza este prezentată ca
o posibilă modalitate de analiză a actului administrativ.

Profesorul Antonie Iorgovan consideră că "se poate spune la


fel de bine fie acte administrative, punându-se accentul pe ideea activităţii,
în sensul că evocăm actele ce realizează administraţia publică, fie acte de
drept administrativ, subliniindu-se ideea regimului juridic aplicabil".

Utilizarea unei terminologii sau a alteia este la latitudinea


legiuitorului, a doctrinarului, inclusiv a studentului, dar în funcţie de
contextul de idei. Spre exemplu, într-o construcţie logică ce urmăreşte a
evoca actele unilaterale ale altor organisme (decât cele administrative), în

14
realizarea administraţiei publice (teza şcolii clujene) este de preferat
utilizarea terminologiei "acte de drept administrativ".

Dimpotrivă, atunci când ne referim la actele de autoritate tutelară ori


de stare civilă este mai potrivit să le calificăm "acte administrative",
eventual cu precizarea că li se aplică un regim mixt, de drept administrativ
şi de dreptul familiei.

Cele trei sensuri ale termenului de act administrativ – formal,


material şi funcţional urmăresc să releve fie structura de la care emană
manifestarea de voinţă, fie regimul aplicabil. Dacă vrem să scoatem în
evidenţă actele administrative ale organelor administraţiei publice, organe
competente într-o anumită materie administrativă, vom face referire la
sensul formal-material. Dacă dorim să evocăm actele administrative sub
aspectul regimului juridic, cu deosebire al controlului judecătoresc, vom
face referire la sensul funcţional-juridic. Actele administrative, în
ansamblul lor, indiferent de structura (statală sau nestatală ) de la care
emană, pot fi desemnate prin utilizarea termenului de act administrativ în
sens structural-organizaţional. Se subînţelege că sensul formal-material este
un caz particular al celui structural-organizaţional, raportul dintre ele fiind
de la parte la întreg.

Caracterul tipic sau atipic îl stabilim după cel de al doilea sens, toate
actele administrative cărora li se aplică controlul instanţelor judecătoreşti
vor fi administrative tipice, iar actele care sunt exceptate de la acest
control, formează categoria actelor administrative atipice.

15
CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV

Secţiunea 1

Definiţia actului administrativ

Prin act administrativ înţelegem: "acea formă juridică principală a


activităţii organelor administraţiei publice, care constă într-o
manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, de a
modifica sau stinge drepturi sau obligaţii, în realizarea puterii publice,
sub controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti"1.

Dacă ar fi să dăm o definiţie generală în accepţiunea structural-


organizatorică, vom reţine că actul administrativ este acea formă juridică
de realizare, ca activitate principală ori secundară, a faptului
administrativ de către organele statale sau nestatale, ce concretizează
manifestarea de voinţă a acestora, într-un regim juridic administrativ,
tipic sau atipic, după caz.

1
Antonie Iorgovan, op. cit., pag. 275

16
Din literatura juridică elaborată după intrarea în vigoare a
Constituţiei din 1991, mai reţinem următoarele definiţii:"manifestări
unilaterale şi exprese de voinţă ale autorităţilor administraţiei publice în
scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice"1 şi "actul
administrativ constituie o categorie de acte juridice emise, în principal,
de autorităţile şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia publică, precum şi de instituţiile publice şi regiile
autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora, prin care se asigură
realizarea puterii executive în înfăptuirea sarcinilor ce revin
administraţiei publice"2.

Secţiunea 2

Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ

Actul administrativ constituie forma principală prin care se


realizează administraţia publică şi care constă într-o manifestare expresă de
voinţă prin care se creează, se modifică şi se sting raporturi juridice de
drept administrativ.

1
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, vol I, pag. 178
2
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, partea generală, pag. 97

17
Se impune de la început a se sublinia că în literatura de specialitate
nu există o unanimitate de opinii cu privire la numărul, denumirea şi
conţinutul trăsăturilor actului administrativ.

Astfel, profesorul Tudor Drăganu reţinea şase trăsături:

-actul administrativ emană de la organele statului;

-unilateralitatea;

-obligativitatea emiterii pe baza şi în conformitate cu legea;

-caracterul obligatoriu;

-caracterul executoriu;

-actualitatea.

Alexandru Negoiţă se opreşte la patru trăsături:

-act juridic;

-manifestare unilaterală de voinţă;

-voinţa provine, în principal, de la organele administraţiei publice;

-voinţa unilaterală este supusă unui regim juridic specific.

Rodica Narcisa Petrescu analizează, în schimb, şapte trăsături:

-principalul act juridic al autorităţilor administraţiei publice;

-manifestare de voinţă unilaterală;

-emis în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat;

-este obligatoriu;

-este executoriu;

18
-este emis pe baza legii şi pentru organizarea executării şi executarea
în concret a legilor şi a celorlalte acte normative;

-are un regim juridic specific.

Remarcăm că unele elemente comune, chiar dacă sunt formulate


diferit, se regăsesc la toţi autorii de drept administrativ care şi-au exprimat
până acum opinia şi în acelaşi timp că actul administrativ se deosebeşte de
toate celelalte categorii de acte juridice – lege, contract, hotărâre
judecătorească - printr-o serie de trăsături specifice:

-Actul administrativ este "forma principală a activităţii autorităţilor


administraţiei publice"1, celelalte forme fiind faptele administrative şi
operaţiunile administrative.

-Actul administrativ este, în principiu, "o manifestare de voinţă juridică


unilaterală"2 aparţinând autorităţilor administraţiei publice care l-au
adoptat sau l-au emis;

-Actul administrativ "are forţă juridică obligatorie"3, atât faţă de


persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează, cât şi faţă da
autoritatea care l-a emis, ţinută să-l respecte ea însăşi, pe tot parcursul
valabilităţii lui;

-Actul administrativ "este executoriu imediat după ce a intrat în vigoare,


fără nici o formalitate"4, fără a fi necesară întocmirea unor formalităţi
ulterioare, ca în cazul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă care,
pentru a fi executată, trebuie să fie învestită cu formulă executorie.

Secţiunea 3
1
Mircea Preda, Drept administrativ, Ed Lumina Lex, 2000, pag. 172
2
Ibidem., pag.172
3
Ibidem,pag. 172
4
Ibidem, pag. 173

19
Clasificarea actelor adminstrative

Actele administrative pot fi grupate în diverse categorii, după anumite


criterii, această grupare prezentând importanţă nu numai teoretică ci şi
practică.

Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative


sunt:

A. După natura juridică, acestea pot fi:

• Acte administrative de autoritate

Aceste acte se adoptă sau se emit de o autoritate publică - legislativă,

executivă, judecătorească – în mod unilateral, pe baza şi în vederea


executării legii, în scopul naşterii, modificării sau stingerii unor raporturi
juridice.

• Acte administrative de gestiune

Aceste acte se încheie de serviciile publice administrative cu


persoanele fizice şi juridice şi privesc buna gestionare a domeniului public
al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

• Acte administrative jurisdicţionale

20
Aceste acte se emit, în mod unilateral de autorităţile de jurisdicţie
administrativă, anume abilitate de lege şi rezolvă conflicte apărute între
serviciile publice şi particulari.

B. După competenţa materială a organului emitent, pot exista:

• Acte administrative cu caracter general

Aceste acte se adoptă sau se emit de autorităţile administraţiei publice


care au competenţă materială generală. Din această categorie fac parte:
decretele Preşedintelui României, hotărârile şi ordonanţele Guvernului,
hotărîrile consiliilor locale, judeţene, unele ordine ale prefecţilor şi unele
dispoziţii ale primarilor.

• Acte administrative de specialitate

Aceste acte sunt emise de organele administraţiei publice centrale de


specialitate şi de autorităţile administraţiei publice locale de specialitate.

Din această categorie fac parte: ordinele şi instrucţiunile emise de miniştrii


şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate, precum şi cele emise de conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale de specialitate.

C. După competenţa teritorială, actele administrative pot fi:

-Acte administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei


publice centrale;
-Acte administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei
publice locale.

21
D. După gradul de întindere a efectelor juridice, acestea pot fi:

-Acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general


şi impersonal;
-Acte administrative individuale, care produc efecte numai cu privire la
persoanele fizice ori juridice.

E. După natura efectelor juridice pe care le produc, sunt:

-Acte administrative care acordă drepturi;


-Acte administrative care constată existenţa unui drept.

F. După autoritatea care le emite, sunt:

-Acte administrative emise de autorităţile administraţiei publice;


-Acte administrative adoptate de Parlament;
-Acte administrative emise de instanţele judecătoreşti;
-Acte administrative emise de instituţiile publice;
-Acte administrative emise de celelalte structuri organizatorice care
privesc organizarea executării şi executarea legii.

G. După perioada de timp în care se produc efecte juridice:

-Acte administrative permanente;

-Acte administrative temporare.

Secţiunea 4

22
Baza legală a actelor administrative

Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a


executării şi de executare în concret a legii. De aceea între actul
administrativ şi lege există un raport de subordonare, totdeauna actul
administrativ trebuie să aibă o bază legală. Legalitatea actelor
administrative este o condiţie esenţială pentru valabilitatea acestor acte

Trebuie arătat în primul rând că legea nu poate şi nici nu trebuie să


prestabilească întotdeauna toate cazurile şi toate modalităţile în care trebuie
să intervină organele administraţiei publice cu acte administrative. Când
legea nu reglementează în amănunţime cum trebuie să acţioneze
administraţia, atunci apar cazurile în care administraţia trebuie să găsească
o modalitate de acţiune care să fie conformă cu legea (spre exemplu, în
cazul emiterii documentelor de identitate, a permiselor de conducere).

Punând în executare legea care reglementează cele mai importante


relaţii sociale, organele administraţiei publice pot emite acte administrative
cu caracter individual şi acte administrative cu caracter normativ. Atât
actele administrative cu caracter normativ cât şi cele individuale trebuie să
se întemeieze pe dispoziţiile legii.

În principiu, actele administrative cu caracter normativ nu formează


valori politice noi, acesta fiind atributul legii, ci se limitează la precizarea
modalităţilor de punere în executare a legii. Dacă legea ar prestabili
întotdeauna în detaliu toate condiţiile şi modalităţile de intervenţie a

23
organelor administraţiei publice prin acte administrative, atunci aceste
organe s-ar transforma în automate care nu s-ar adapta sarcinilor aşa de
variate şi mereu în schimbare pe care le prezintă viaţa socială. De aceea,
organele administraţiei publice tebuie să dispună de o anumită iniţiativă şi
să aibă posibilitatea de a aprecia situaţiile în care vor emite actele
administrative, să aprecieze deci oportunitatea acestor acte.

Condiţia de oprtunitate a actelor administrative se sprijină pe


legalitatea acestor acte. Majoritatea actelor administrative sunt emise de
organele administraţiei publice folosindu-se de dreptul lor de a aprecia
oprtunitatea acestor acte.

Sunt foarte des întâlnite şi cazurile în care legea stabileşte o serie de


condiţii, dar lasă în acelaşi timp şi posibilitatea de apreciere pentru
organele administraţiei publice în vederea emiterii actelor administrative.
Unele din aceste condiţii vor fi pur şi simplu constatate de organul
administraţiei publice competent să emită actul (de exemplu, îndeplinirea
unei anumite vârste sau plata unei taxe).

După cum se poate observa, principiul legalităţii actelor


administrative înseamnă înainte de toate că "actele pe care le fac organele
administraţiei publice trebuie să se sprijine pe lege". Cu alte cuvinte, în
acţiunile lor pozitive, organele administraţiei publice trebuie să aibă un
temei legal.

Secţiunea 5

24
Mobilul şi motivul actului administrativ

În aprecierea legalităţii actelor administrative un rol important îl au


mobilul şi motivul acestor acte. Înfrângerea legalităţii de către actul
administrativ se poate constata după cum ilegalitatea afectează unul asu
altul dintre aceste elemente ale actului administrativ, mobilul sau motivul
său.

Mobilul actului administrativ este "ceea ce determină organul


administraţiei publice să uzeze de competenţa sa în emiterea actului.
Mobilul actului administrativ reprezintă raţiunea competenţei conferite
organelor administraţiei prin lege în vederea emiterii actului"1. Spre
exemplu, conferirea competenţei organelor administraţiei locale în vederea
apărării ordinii publice constituie mobilul unor acte administrative pe care
le fac aceste organe.

Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea


conţinutului său. Motivul actului administrativ este cauza acestui act, a
dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv. Ilegalitatea motivului actului
determină ilegalitatea actului administrativ.

Motivul actului administrativ poate fi de drept şi de fapt. Motivul de


fapt al actului administrativ constă în "acele condiţii care sunt necesare
pentru ca organul administraţiei publice să poată emite actul, şi de cele
mai multe ori, organele administraţiei dispun de latitudinea de a aprecia

1
Emilian Stelian Ticames, op. cit,, pag.359

25
aceste condiţii"1. Motivul de drept al actului administrativ constă în textele
de lege pe care se bazează organele administraţiei publice în emiterea
actelor administrative.

Actul administrativ trebuie emis întotdeauna în vederea realizării


interesului general. Când competenţa emiterii actului este deturnată în
vederea realizării unui interes particular, aceasta afectează motivul actului
şi prin aceasta legalitatea actului administrativ.

CAPITOLUL II

1
Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag.363

26
COMPETENŢA-CONDIŢIE ESENŢIALĂ PENTRU
EMITEREA ACTELOR ADMINISTRATIVE

Acte administrative pot face numai organele care se bucură de o


competenţă pe care le-o conferă legea sau actele emise pe baza şi în
executarea legii. Autorii actelor administrative pot fi organe unipersonale
sau organe colegiale învestite cu competenţa de a face astfel de acte
administrative.

Aceste organe emitente ale actelor administrative acţionează pe baza


unei competenţe conferite de lege."Aceasta constituie condiţia esenţială de
legalitate a actelor administrative" 1.

O primă caracteristică a aptitudinii pe care o au autorii actelor


administrative este aceea a legalităţii competenţei în baza căreia emit acte
administrative.

Competenţa acestora decurge din norme de drept şi uneori din


principii de drept. Competenţa de a face acte administrative este legată de
funcţia pe care o îndeplineşte autorul competenţei, nu de persoana acestuia.
Prin urmare, competenţa de emitere a actelor administrative este destinată
tuturor acelora care îndeplinesc funcţia respectivă. Competenţa de emitere
a actelor administrative există înainte de numirea persoanei în funcţie şi
subzistă după plecarea persoanei rspective din funcţie, precum şi în cazul în
care funcţia nu este ocupată.

1
Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 123

27
O altă caracteristică a abilitării legale a autorilor actelor administrative
este aceea că exerciţiul competenţei lor reprezintă un drept şi o obligaţie în
acelaşi timp, şi nu un privilegiu pentru cel care o exercită.

Competenţa, ca aptitudine de a emite acte administrative, este


permanentă şi nu se epuizează prin exercitarea acesteia. Aceasta înseamnă
că deţinătorul competenţei poate face actul administrativ ori de câte ori se
ivesc condiţiile de exercitare a competenţei, competenţa nefiind epuizată
odată cu emiterea actului administrativ. Astfel, emiterea unui act de
sancţionare a cotravenţiei nu epuizează competenţa emitentului actului
dacă starea contravenţională nu încetează. Deţinătorul competenţei va
folosi, în continuare, competenţa sa de sancţionare a contravenientului care
persistă în starea contravenţională.

Competenţa în emiterea actelor administrative derivând din lege


trebuie să fie egală pentru toate persoanele cărora li se adresează actele
administrative emise pe baza acestei competenţe. Aceasta datorită
principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

O altă trăsătură caracteristică a competenţei care abilitează pe titularii


ei să facă acte adminstrative este aceea că titularii nu pot renunţa la
competenţa respectivă şi nu o pot încredinţa spre exercitare altor persoane.
Legat de această situaţie trebuie observat că pot inteveni cazuri în care
titularii competenţelor să fie împiedicaţi să-şi exercite atribuţiile pe care le
au din diferite motive: de sănătate, sau din cauza supraaglomerării de
sarcini, aspecte care înseamnă împiedicarea activităţii de organizare a
executării legii. "Pentru a asigura organizarea executării legii prin

28
emiterea de acte administrative, legea trebuie să prevadă posibilitatea
suplinirii şi a delegării de competenţă"1.

Suplinirea în exercitarea competenţei constă în înlocuirea titularului


competenţei cu o altă persoană pe timpul cât acesta se află în
imposibilitatea de a-şi exercita competenţa. O asemenea suplinire este o
suplinire de drept, în considerarea legii.

Delegarea de competenţă constă în desemnarea de către un organ sau


o persoană a unui alt organ sau altei persoane care să exercite anumite
atribuţii ce revin titularului competenţei.

Frecvent, această instituţie de drept administrativ se foloseşte "în


raporturile dintre un organ deliberativ şi unul executiv de la acelaşi nivel,
organul executiv exercitând, între două întruniri ale organului deliberativ,
numai atribuţiile pe care acesta din urmă i le-a delegat"2.

Foarte frecventă este, în practica administrativă, delegarea de


semnătură, care nu reprezintă altceva decât abilitarea unei persoane de a
exercita o anumită competenţă în locul titularului competenţei.

Prin urmare, ceea ce deosebeşte instituţia suplinirii de cea a delegării


competenţei proveşte, în principal, sfera atribuţiilor transmise altui subiect
de drept.

Dacă suplinirea acţionează automat în baza prevederilor cuprinse în


normele juridice, pentru delegare este necesar un act de delegare din partea
unui organ competent.

1
Alexandru Negoiţă, op. cit., pag 124
2
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Calistrat Hogaş, 1995, pag.107
2

29
În al doilea rând, suplinirea se aplică tuturor atribuţiilor pe care le
cuprinde o anumită funcţie care este suplinită, pe când delegarea priveşte
numai o parte din aceste atribuţii. Deci, cel care suplineşte are competenţa
să facă orice act, pe când delegarea de competenţă dă dreptul persoanei
respective să facă numai actele care au fost prevăzute în delegaţie.

Secţiunea 1

Exercitarea competenţelor pentru emiterea actelor


administrative

Îndată ce organul administraţiei publice a decis să acţioneze, fie că are


obligaţia legală să o facă, fie că apreciază necesitatea acestui lucru pe baza
şi în executarea legii, se pune întrebarea de a şti dacă va putea să facă acest
lucru singur sau acţiunea sa implică şi intervenţia altor organe. Cu alte
cuvinte, dacă actul administrativ reprezintă opera unui singur organ sau
există o conlucrare între mai multe organe în vederea emiterii actului
administrativ.

Sunt destul de puţine situaţii în practica administrativă când


competenţa în emiterea actelor administrative se realizează autonom de
către titularii competenţelor. Este vorba despre acele situaţii în care titularii
competenţelor pot uza singular de competenţa lor, manifestările lor de

30
voinţă juridică fiind suficiente pentru ca actele administrative să fie
susceptibile de executare.

În cele mai multe cazuri competenţa organelor emitente se poate


realiza numai cu condiţia intervenţiei prealabile sau ulterioare a altor
titulari de competenţe. Acest lucru se datorează mai multor factori. Astfel,
în condiţiile existenţei unor organe colegiale deliberative şi a altora
executive în cadrul organelor administraţiei publice, competenţa, chiar dacă
se exercită de către un organ executiv este subordonată competenţei
organului colegial deliberativ. Apoi, datorită relaţiei de subordonare dintre
organele administraţiei publice, competenţa unor organe ale administraţiei
publice în emiterea actelor administrative se exercită cu condiţia aprobării
prealabile sau a ratificării ulterioare din partea organelor faţă de care se
subordonează.

De asemenea, diviziunea muncii în realizarea sarcinilor administraţiei


publice explică subordonarea competenţei în emiterea actelor
administrative. De remarcat este faptul că de multe ori exercitarea
competenţelor în emiterea actelor administrative se face cu respectarea
unor reguli de procedură, ceea ce înseamnă subordonarea competenţei faţă
de o anumită procedură.

Iată aşadar cum "competenţa în emiterea actelor administrative se


exercită fie autonom, fie în subordonare faţă de alte competenţe, sau faţă
de alte proceduri"1.

Există în practica administraţiei o mare frecvenţă a competenţelor

1
Francois Benoit, Droit administratif, Ed Dalloz, 1968, pag. 472

31
subordonate. Subordonarea diferitelor competenţe are loc în cadrul
sistemului organelor administraţiei publice între organe din diferite
domenii sau ramuri de activitate, în cadrul aceleiaşi ramuri sau în cadrul
ierarhiei de organe. În sfârşit, în cadrul aceluiaşi organ al administraţiei
publice, subordonarea are loc între structurile sale interioare.

Spre exemplu, competenţele organelor administraţiei publice din


învăţământ se subordonează, în materie de finanţe, competenţelor organelor

administraţiei din domeniul finanţelor. Competenţe ale instituţiilor din


domeniul învăţământului superior se subordonează organelor superioare
din ierarhia respectivă, cum sunt competenţa decanului unei facultăţi, faţă
de competenţa rectoratului Universităţii, competenţa Universităţii faţă de
competenţa Ministerului Învăţământului.

De asemenea, subordonarea competenţelor are loc în cadrul aceluiaşi


organ între structurile interne ale acestuia.Astfel este situaţia, de exemplu,
între organul colegial deliberativ şi organul executiv.

32
Secţiunea 2

Subordonarea competenţei faţă de altă competenţă

Adeseori, subordonarea competenţei una faţă de cealaltă are loc prin


împărţirea competenţei între un organ care ia decizia de principiu şi altul
care ia decizia de executare. Tot astfel, există o subordonare a competenţelor
între organele deliberative ale administraţiei şi cele executive. Organele
deliberative stabilesc deciziile de principiu, cele executive deciziile de
executare a celor dintâi.

Calitatea de acte administrative o au în aceste cazuri numai actele


emise de organele executive pentru că prin aceste acte se formează situaţii
juridice noi. Competenţa de emitere a acestor acte este însă subordonată
competenţei deliberative.

Subordonarea competenţelor în emiterea actelor administrative are loc


şi prin concursul mai multor competenţe diferite pentru emiterea aceluiaşi
act administrativ. Acest concurs între competenţe diferite pentru emiterea
aceluiaşi act are loc în două forme diferite: forma directă şi forma indirectă.

Concursul de competenţe în formă directă apare atunci când actul


administrativ este emis prin acordul mai multor organe ale administraţiei
publice din diferite domenii şi ramuri de activitate. Aşa, de exemplu, un act
administrativ emis de mai multe ministere. Cocursul competenţelor în acest
caz este cât se poate de evident, de aceea spunem că are loc într-o formă
directă.

33
Concursul de competenţe în formă indirectă este cel mai frecvent
întâlnit în practice administraţiei publice şi se poate prezenta în mai multe
feluri. O primă modalitate de manifestare a concursului de competenţe în
formă indirectă este aceea a "subordonării competenţei în emiterea actelor
administrative faţă de avizele conforme date de diferitele organe ale
administraţiei publice"1.

Avizul conform este un punct de vedere privitor la o anumită


problemă pe care o are de rezolvat administraţia publică în baza competenţei
stabilite de normele juridice şi care este obligatoriu în soluţionarea
problemei prin actul administrativ care se emite în acest scop. Organul care
emite actul administrativ trebuie să ceară avizul altui organ al administraţiei
publice sau altor organe ale administraţiei publice şi să se conformeze
acestui aviz Astfel, pentru emiterea unui act administrativ care angajează
cheltuirea unor sume de bani titularul competenţei trebuie să ceară şi să se
conformeze avizului Ministerului Finanţelor, care are competenţa în acest
sens. Se vede deci cum competenţa primului minister se subordonează, într-
o formă indirectă, celui de al doilea.

O a doua modalitate de manifestare a concursului de competenţe în


formă indirectă este aceea a exercitării competenţei în emiterea actului
administrativ numai după aprobarea prealabilă a altui organ. Astfel, titularul
competenţei de emitere a actului administrativ are subordonată competenţa
sa autorizării prealabile pe care trebuie să o dea titularul altei competenţe.

1
Constantin Rarincescu, Contenciosul administrativ, 1936, pag.174; I. Vermeulen, Drept administrativ,
1948, pag.127; Anibal Teodorescu, Curs de dreot administrativ, 1947, pag.289

34
Secţiunea 3

Subordonarea competenţei faţă de autoritatea ierarhică

Titularii competenţelor, atunci când emit actele administrative, se află


cuprinşi în cadrul unei ierarhii administrative, subordonându-se faţă de alte
organe ale administraţieie publice. "Principiul subordonării ierarhice dă
dreptul organelor ierarhic superioare să exercite o activitate de îndrumare
asupra organelor subordonate, asupra felului în care acestea exercită
competenţa atunci când emit acte administrative"1.

Această îndrumare se exercită prin diferite instrucţiuni şi ordine de


serviciu care cuprind indicaţii cu caracter concret sau directive generale cu
privire la felul în care trebuie exercitată competenţa de către organele
subordonate. Aceste instrucţiuni şi ordine emise de autoritatea ierarhic
superioară exprimă punctul de vedere al acestei autorităţi cu privire la felul
în care trebuie aplicate diferitele dispoziţii ale legii.

1
Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 128

35
Secţiunea 4

Supunerea competenţei de emitere a actelor


administrative unor reguli de procedură

În afara subordonării competenţelor altor competenţe, în emiterea


actelor administrative sunt destul de frecvente cazurile în care competenţa
emiterii unor acte administrative este supusă unor reguli de precedură.
Titularul competenţei este autorul actului administrativ, dar validitatea
acestuia este subordonată, de această dată, unor reguli de procedură.

În sistemul nostru de drept nu există un cod de procedură


administrativă care să stabilească regulile după care trebuie să fie emise
actele administrative. Sunt însă destul de numeroase cazurile în care
diferitele acte administrative, care se referă la organizarea şi activitatea
administraţiei publice, cuprind norme juridice care prevăd anumite
proceduri pe care trebuie să le urmeze organele administraţiei publice
emitente de acte administrative.

Normele de procedură cărora se subordonează competenţele în


emiterea actelor administrative sunt formalităţi definite şi impuse de
normele juridice care reglementează competenţele în emiterea actelor
administrative. Aceste norme de procedură cărora trebuie să li se
subordoneze au un rol deosebit de important în conformarea actelor

36
administrative faţă de exigenţele legalităţii. Prin normele juridice se pot
stabili anumite modalităţi de sesizare a organelor administraţiei publice în
vederea emiterii actelor administrative. "În principiu, organele
administraţiei publice acţionează din oficiu, dar sunt destul de numeroase
cazurile în care ele acţioneză emiţând actele administrative la cererea sau
la sesizarea celor interesaţi"1.

În alte acte administrative este prevăzută obligaţia organelor


administraţiei publice de a face o anchetă la faţa locului pentru o stare de
fapt care să constituie motivul actului administrativ. Se prevăd, în acest
scop, reguli procedurale de încheiere a proceselor verbale de constatare a
unor situaţii de fapt, de către martori. De exemplu, procedura instituită de
O.U.G. nr. 2/2001 cu privire la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor.

Prin normele de procedură se pot institui obligaţii ale titularului


competenţei în ceea ce priveşte forma actului administrativ. Astfel, se poate
cere obligativitatea formei scrise, a unei anumite ştampile, a timbrului, a
unor înregistrări.

În sfârşit, unele reguli procedurale stabilesc subordonarea competenţei


în sensul că titularul acestuia trebuie să ceară avizul altor organe ale
administraţiei publice. Spre deosebire de avizele conforme care, după cum
s-a văzut, fac să se subordoneze competenţa autorului actului administrativ,
competenţei în baza căreia a fost dat avizul, avizele consultative nu obligă
pe titularul competenţei a le urma. Avizele consultative pot să fie, potrivit
normelor de procedură, facultative sau obligatorii.

Avizele facultative sunt prevăzute de normele juridice ca o posibilitate


pentru titularul competenţei. Acesta se poate adresa unui organ competent
1
Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag. 374

37
îtr-un anumit domeniu cerându-i părerea cu privire la modul în care
înţelege să soluţioneze o anumită problemă prin actul administrativ. Dacă
înţelege să nu facă acest lucru, are libertatea să nu o facă. Dacă a cerut
avizul organului competent nu este ţinut să urmeze avizul care a fost dat.

Sunt cazuri în care normele juridice prevăd obligaţia titularului


competenţei de a cere avizul unor organe ale administraţiei publice
specializate în anumite domenii de activitate. Acestea sunt avize
obligatorii. Dar, ca şi în cazul avizelor facultative, titularul competenţei nu
este ţinut să urmeze acest aviz.

Din toate acestea se poate vedea că exercitarea competenţelor cu


privire la emiterea actelor administrative este implicată într-un concurs de
voinţe şi de proceduri administrative. Astfel, titularii competenţelor îşi văd
subordonată voinţa unor multiple acorduri.

38
CAPITOLUL III

FORMA ŞI PROCEDURA EMITERII ACTELOR


ADMINISTRATIVE

Secţiunea 1

Forma actelor administrative

Prin forma actelor administrative înţelegem felul în care se exprimă


voinţa juridică pe care o cuprind aceste acte. Voinţa juridică este însăşi
conţinutul actului administrativ, care poate îmbrăca anumite forme. Astfel,
actul administrativ poate fi scris, oral sau implicit. Acestea sunt formele
în care se poate manifesta voinţa juridică a organelor administraţiei
publice, când uzează de competenţa lor pentru a face acte administrative.

Problema formei actului administrativ are importanţă pentru


asigurarea legalităţii acestor acte. De aceea aceasta se impune a fi cercetată
atunci când examinăm regimul juridic aplicabil acestor acte.

Actele administrative cu caracter normativ îmbracă numai


forma scrisă, fiind o condiţie de valabilitate a acestora, deoarece legea, şi în
primul rând legea fundamentală, Constituţia, prevede obligaţia publicării
lor. În schimb, actele administrative individuale pot îmbrăca şi forma orală,

39
în condiţiile autorizate de lege. Este cazul O.U.G. nr. 2/2001 care prevede
că sancţiunea avertismentului se aplică oral.

Forma scrisă poate fi uneori prescrisă ca o obligaţie


procedurală, căreia trebuie să i se subordoneze titularul competenţei. Forma
scrisă este însă recomandabilă pentru actele administrative datorită
avantajelor pe care le prezintă. Astfel, forma scrisă îngăduie autorului
competenţei să-şi formuleze cât mai clar voinţa sa juridică, iar celor care
execută actul sau i se conformează, li se dă posibilitatea de a înţelege mai
uşor voinţa celui care a emis actul.

De asemenea, forma scrisă este necesară pentru a "se cunoaşte


conţinutul exact al actului, pentru a se putea dovedi, în caz de litigiu,
existenţa şi efectele pe care trebuie să le producă actul respectiv, şi pentru
a se putea controla dacă s-au respectat condiţiile de valabilitate"1.

Forma scisă a actului administrativ constituie o garanţie a


legalităţii. Actul administrativ permite exercitarea mai lesnicioasă a
controlului, putându-se stabili mai uşor raportul de conformitate între baza
de referinţă, care este norma juridică, ori actele făcute pe baza ierarhiei şi
actul administrativ controlat.

Forma orală a actului administrativ apare ca necesară în acele


situaţii în care urgenţa situaţiei nu permite exprimarea în scris a voinţei
juridice. Astfel, se pot emite acte administrative transmiţându-se oral celor
care trebuie să le execute sau să li se conformeze. Acest lucru se poate face
direct de către autorul competenţei sau de către alţi funcţionari care pot
transmite actul prin contact direct sau cu ajutorul telefonului. Este destul de

1
Mirecea Preda, op. cit., pag. 109

40
uzitată această formă a actelor administrative transmise prin notă
telefonică.

De obicei, formei orale a actului administrativ i se alătură cea


scrisă. Astfel, unui ordin verbal sau unei note telefonice îi urmează actul
scris. Este foarte bună această practică a organelor administraţiei publice,
deoarece forma scrisă a actului administrativ face dovada celui oral şi
constituie un mijloc prin care este asigurată legalitatea acestuia.

Actele administrative pot fi şi implicite, ele reieşind din tăcerea


organelor administraţiei publice, care, păstrând tăcerea într-o anumită
chestiune, îşi manifestă voinţa juridică şi fac, prin urmare, în acest fel, acte
administrative. Tăcerea organelor administraţiei publice poate fi un act prin
care se aprobă un act administrativ, dar aceasta poate însemna şi respingerea
unei pretenţii juridice.

Actul administrativ implicit are caracter pozitiv sau negativ, reieşind


din modul în care este reglementată competenţa organului administraţiei
publice. Regulile juridice care fixează competenţa lasă să se vadă ce caracter
pot să aibă tăcerea, admiterea sau respingerea.

O problemă importantă referitoare la forma actelor administrative este


aceea a motivării acestor acte. Se consideră că actele administrative, spre
deosebire de hotărârile judecătoreşti, nu trebuie motivate.

În administraţia publică modernă care funcţionează în cadrul statului


de drept se impune adoptarea principiului motivării actelor administrative ca
o garanţie de legalitate şi de ocrotire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
La elaborarea Codului de procedură administrativă trebuie să se aibă în

41
vedere acest principiu, impunându-se autorilor actelor administrative
motivarea acestor acte juridice.

Secţiunea 2

Fazele procedurii de elaborare a actului administrativ

Actul administrativ este rezultatul unui proces raţional care porneşte


de la sesizarea necesităţii emiterii lui şi continuă cu colectarea informaţiilor
necesare, prelucrarea acestora, alegerea variantei optime, adoptarea actului
şi aplicarea acestuia.

"Procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai multe


activităţi desfăşurate de funcţionarii autorităţilor publice care emit actul
sau/şi ai altor autorităţi publice care colaborează la acestea"1.

Procedura de elaborare a actelor administrative cunoaşte mai multe


forme, de la cele mai simple la cele mai complicate. Mai mult, sunt cazuri
când administraţia poate proceda fără să fie obligată să respecte o
procedură prestabilită. "Această libertate de mişcare se recunoaşte uneori
administraţiei de stat ţinând seama de varietatea sarcinilor ce-i revin"2.

1
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Ed. Calistrat Hogaş, 1995, pag. 110
2
Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, pag. 119-120
2

42
Din această cauză, cercetarea regulilor procedurii de emitere a actelor
administrative este dificil de realizat, iar opiniile exprimate consacră soluţii

diferite cu privire la una şi aceeaşi problemă. Unii autori sunt de părere că

anumite forme procedurale (avizele, propunerile, rapoartele, aprobările,

confirmările, etc.) produc prin ele însele efecte juridice, în timp ce alţii, la
această întrebare, dau un răspuns negativ.

Ştiinţa administraţiei face o teorie subtilă a deciziei administrative, dar


această teorie, ca orice teză a ştiinţei administraţiei, are ca punct de plecare,
ca şi de sosire, "armătura juridică", în speţă normele procedurii
administrative, "care, la noi, în absenţa unui cod de procedură
administrativă, sunt risipite în numeroase acte normative, începând cu legea
fundamentală şi terminând cu regulamentele de ordine interioară, oarecum,
rolul de drept comun avându-l Hotărârea Guvernului nr. 390/1993 pentru
aprobarea metodologiei privind pregătirea, elaborarea şi prezentarea
proiectelor de acte normative"1.

În sensul cel mai larg, decizia evocă o hotărâre luată în urma unui
proces de analiză, a unei examinări, de unde acele două elemente structurale
ale deciziei:"analiza şi hotărârea"2, sau în formularea autorilor francezi,
"înţelegerea şi voinţa"3. Aceste elemente definesc esenţa oricărui proces
decizional. Judecăţi de valoare se fac atât cu privire la primul element
structural al deciziei, cât şi la cel de-al doilea, "decizia fiind luată atunci
când s-a încheiat acest proces şi suntem în prezenţa unui act administrativ
sau a altei forme concrete a activităţii organelor administraţiei de stat"4.

1
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204 din 24 august 1993
2
Antonie Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Universitatea din Bucureşti, 1989, pag.29
3
Henri Buch, La decision, în Traite de science administrative, pag. 433 şi urm
4
1. Antonie Iorgovan, Drept administrativ, 1989

43
Sub aspect strict juridic însă, procedura administrativă are ca element
central manifestarea voinţei unilaterale a organului administrativ,
reglementând operaţiunile prealabile acestui moment, cât şi pe cele
ulterioare. De asemenea, mai ales în cazul organelor colective, procedura
administrativă reclamă regulile care trebuie respectate pentru ca hotărârea
adoptată să fie valabilă, prima dintre ele fiind regula quorumului de şedinţă.

Aşa se explică de ce regulile procedurale ale regimului actelor


administrative, "analizate ca forme procedurale de emitere a actelor
administrative"1, sunt, de regulă, împărţite în trei categorii, în raport de
momentul emiterii actului: anterioare, concomitente şi posterioare.

Secţiunea 3

Operaţiuni procedurale anterioare.Teoria avizului

Dintre operaţiunile procedurale anterioare emiterii actului


administrativ (expertizele, referatele, studiile, date statistice, sesizarea,
iniţiativa, etc.), probleme teoretice şi practice deosebite ridică avizele şi
acordul prealabil.

Avizele reprezintă opinii pe care un organ administrativ le solicită


altui organ într-o anumită problemă pentru a putea decide în deplină
cunoştinţă de cauză. Avizele sunt forme necesare în procedura de elaborare
1

44
a actelor administrative şi sunt solicitate în cazul unor probleme pentru a
căror rezolvare justă este utilă şi cunoaşterea opiniilor de
specialitate,denumite în literatură şi "recomandări".

După modul de conformare a organului solicitat faţă de opinia


exprimată, avizele pot fi:

♦ Avize facultative - acestea se caracterizează prin faptul că organul


emitent are libertatea să solicite sau nu acel aviz, iar dacă l-a solicitat,
este liber să i se confirmeze sau nu;

♦ Avize consultative, situaţie în care organul emitent este obligat să


solicite avizul, în absenţa căruia nu poate emite actul administrativ, dar
nu este obligat să urmeze avizul acordat, putând să adopte şi alte soluţii
decât cea conţinută în aviz;

♦ Avize conforme, când organul emitent este obligat să solicite avizul


şi, totodată, să ţină seama de avizul solicitat la emiterea actului pentru
care a fost dat, adică să emită actul în sensul avizului dat. În acest caz
actul administrativ nu poate avea un conţinut contrar indicaţiilor
avizului.

Prin aviz se concretizează părerile altui organ decât cel care urmăreşte
să emită un act, păreri de care organul emitent trebuie sau nu să ţină seama,
după cum este vorba despre un aviz conform sau un aviz consultativ sau
facultativ. Avizele reprezintă deci, ca esenţă, tot manifestări unilaterale de
voinţă, care condiţionează sau, după caz, fundamentează manifestarea
unilaterală de voinţă a organului administrativ. Avizul, indiferent de
categorie, nu produce el însuşiefecte juridice, deşi fără el, atunci când este
conform, actul administrativ nu este valabil.

45
Legalitatea actului administrativ, condiţionat în emiterea sa de
existenţa unui aviz, este, firesc, apreciată şi în funcţie de conţinutul
avizului. De altfel, un autor este de părere că "avizele consultative şi
conforme constituie o importantă condiţie de legalitate a însuşi actului ce
urmează a se emite, neîndeplinirea ei atrăgând nulitatea absolută a
actului."1.

Avizele, îndeosebi cele consultative şi conforme, deşi concretizează o


voinţă, o opinie a unui organ de stat, nu sunt acte administrative de sine
stătătoare, ci doar operaţiuni administrative foarte importante. Avizele pot
fi solicitate de orice organ al administraţiei publice, fie de competenţă
materială generală fie de competenţă materială specială, cu excepţia, însă, a
organului ierarhic superior emitentului.

În practică, avizele sunt solicitate chiar pe proiectul de act normativ,


fiind una din regulile metodologice în acest sens aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 390/1993, să-i spunem, un ante-proiect de Cod de procedură
administrativă.

1
Romulus Ionescu, Drept administrativ, Bucureşti, 1970, pag.405

46
Secţiunea 4
Acordul, ca operaţiune a procedurii emiterii actelor
administrative

Acordul, care exprimă consimţământul altui organ administrativ dat


pentru emiterea unui act de către un alt organ, poate fi: prealabil,
concomitent sau posterior emiterii unui act administrativ. Acordul se
deosebeşte de avizul conform, în primul rând, prin faptul că "efectul
juridic, în cazul actului administrativ emis cu acordul prealabil al altui
organ, este rezultatul manifestării de voinţă a mai multor organe"1.

Acordul prealabil, ca de altfel şi aprobarea, confirmarea, ratificarea


şi hotărârile comune conduc la existenţa actelor administrative complexe,
care iau naştere prin două sau mai multe manifestări de voinţă, "ce provin
de la organe de stat diferite, dar care converg spre producerea aceluiaşi
efect juridic, formând o singură entitate juridică"2. Acordul prealabil se
deosebeşte atât de avizul facultativ cât şi de cel consultativ.

Avizul este o simplă părere, pe când acordul este un consimţământ,


adică o manifestare de voinţă care se adaugă la cea a emitentului, întărind-o

De aceea, acordul, logic, vine de la organul ierarhic superior, ca regulă, dar


el poate veni şi de la alt organ al administraţiei situat pe o poziţie
superioară emitentului. Pe această linie de idei, putem conveni ca acordul

1
Tudor Drăganu, Actele administrative şi faptele asimilate…, pag.103
2
Ibidem., pag. 96
2

47
organului ierarhic superior să-l denumim aprobare, care poate fi prealabilă
sau poserioară, teză care este exprimată şi prin alte noţiuni.

Astfel, atât acordul în general cât şi aprobarea, în particular, nu obligă


organul care emite actul administrativ să-l pună în executare, nu acoperă
viciile actului administrativ la care se referă, iar în cazul acţiunii în anulare,
în litigiu va trebui să figureze, ca pârât, atât organul care l-a emis, cât şi cel
care şi-a dat acordul. "Aceste reguli sunt valabile şi pentru confirmare, în
înţeles de aprobare a unui act administrativ de către un organ superior
organului emitent, în condiţiile prevăzute de lege"1.

Trebuie să admitem că aprobarea, acordul şi confirmarea, în sensul


menţionat mai sus, fiind manifestări de voinţă ale unor organe de stat prin
care acestea consimt la emiterea unor acte administrative, condiţionează

caracterul executoriu al acestor acte, producând astfel, în mod nemijlocit,

efecte juridice, fără a crea ele însele noi raporturi juridice. Asemenea
raporturi juridice iau naştere numai prin actul juridic de bază al organului
emitent, întregit, însă, şi cu efectele aprobării, acordului sau confirmării,
după caz.

În condiţiile creşterii libertăţii de decizie şi a autonomiei organelor de


stat, acordul prealabil este tot mai rar utilizat.

1
Tudor Drăganu, op. cit., pag.96

48
Secţiunea 5

Condiţii procedurale concomitente emiterii actului


administrativ

Dintre condiţiile procedurale concomitente emiterii actului


administrativ, cele mai des citate în lucrările de specialitate, sunt
cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului şi
motivarea.

Primele două, care vizează organele colegiale din administraţia


publică, deşi asemănătoare, nu sunt indentice. Cvorumul are în vedere
întrunirea valabilă a organului colegial, cea de a doua are în vedere
adoptarea ( votarea ) propriu-zisă a actului.

Cvorumul reprezintă numărul de membri care trebuie să fie prezenţi


pentru adoptarea actului, raportat la totalul membrilor unui organ colegial.
Se înţelege că problema cvorumului nu se pune în cazul organelor
unipersonale. Ca regulă, actele normative cer prezenţa a cel puţin jumătate
plus unu, uneori formulările sunt şi în sensul "majorităţii membrilor". În
anumite situaţii este cerută prezenţa unei majorităţi calificate, cum este
cazul şedinţei de constituire a consiliului local, când se adoptă deciziile de
validare. Legea nr. 215/2001 spune că: "Şedinţa este legal constituită dacă
participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. În cazul în
care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va ţine, de drept,
peste trei zile, în aceleaşi condiţii. Dacă nici la a doua convocare şedinţa

49
nu se poate constitui legal, se va proceda la o nouă convocare peste trei
zile. La noua convocare, şedinţa va fi legal constituită dacă se asigură
prezenţa majorităţii consilierilor aleşi…".

În ceea ce priveşte majoritatea cerută pentru vot ea poate fi:


majoritate relativă (jumătate plus unu din prezenţi, dar se înţelege cu
respectarea cvorumului de şedinţă), majoritate absolută (cifra care este
mai mare decât jumătate din numărul total al membrilor ce compun organul
administrativ) şi majoritate calificată (o majoritate mai mare decât cea
absolută, cum ar fi majoritatea a două treimi).

"Elaborarea Codului de procedură administrativă rămâne un


deziderat esenţial al procesului legislativ din ţara noastră. Astfel s-ar
realiza un obiectiv la care au sperat atâtea şi atâtea generaţii de autori"1.

Motivarea ca principiu al procedurii emiterii actelor administrative,


aşa cum am arătat, a dobândit o consacrare constituţională. Motivarea
actelor administrative normative se află, de regulă, în expunerea de motive,
care, firesc, ar trebui date publicităţii, făcând corp comun cu actul propriu-
zis, iar motivarea actelor individuale trebuie să fie cuprinsă în conţinutul
acestora sau într-un document justificativ care însoţeşte actul ce emană de
la aceeaşi autoritate, chiar dacă sub semnătura altei persoane.

Acestea sunt probleme de detaliu ale viitorului cod, dar ideea


motivării oricărui act administrativ este subînţeleasă din textele
Constituţiei, fiind obligaţia corelativă a autorităţilor administraţiei publice
la cel puţin unul din drepturile fundamentale, cel prevăzut în articolul 31
din Constituţie.

1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, 1996, pag. 311

50
Secţiunea 6

Condiţiile procedurale posterioare

După analizarea proiectului de act administrativ de către autorităţile


deliberative şi aprobarea lui cu votul majorităţii absolute sau calificate, după
caz, actul administrativ se consideră adoptat.

Pentru ca acesta să-şi producă efectele mai sunt necesare o serie de


condiţii posterioare. Cele mai frecvente condiţii procedurale posterioare
sunt: aprobarea, confirmarea, comunicarea sau publicarea, ratificarea.
Acestea au valoare juridică diferită, nu numai de la o categorie la alta, dar
chiar în cadrul aceleiaşi categorii (mai exact în cadrul aceleiaşi denumiri),
fiind încă "un efect" al inexistenţei unui cod de procedură administrativă.

Aprobarea, pe lângă semnificaţia menţionată mai sus (manifestare de


voinţă a organului superior, prin care acesta se declară de acord cu un act
emis deja de un organ inferior, care fără această manifestare de voinţă
posterioară lui nu ar produce, conform legii, efecte juridice) mai este folosită
şi în sens strict de act administrativ, când organul ierarhic superior aprobă
"propunerile" organului inferior. Aşa, de exemplu, art. 12 din Legea nr. 21
din 1991 prevede că acordarea cetăţeniei române atât la cerere, cât şi în
cazul repatrierii, se face la propunerea Ministerului Justiţiei, prin hotărâre a
guvernului; art. 19 din Legea nr. 60 din 1991 precizează că intervenţia în
forţă a organelor de ordine publică va fi decisă de prefect, primar sau de
înlocuitorii acestora din localitatea în care se desfăşoară adunarea publică, la

51
solicitarea şefului organului local de poliţie sau împuternicitului acestuia
desemnat să asigure măsurile de ordine la locul manifestaţiei. Se subînţelege
că în aceste cazuri propunerile organului inferior au valoarea unor condiţii
procedurale prealabile.

Noţiunea de confirmare este folosită de legiuitor şi în alte două


sensuri, care se adaugă la cel menţionat mai sus, toate fiind diferite de sensul
din dreptul civil. Prin "confirmare" în dreptul civil se înţelege manifestarea
unilaterală de voinţă prin care cel ce putea să se prevaleze în justiţie de
nulitatea unui act juridic renunţă la acest drept acoperind viciul de care este
lovit actul. Astfel, noţiunea de confirmare, în dreptul administrativ, este
folosită şi în sens de informare a subiectului de drept interesat, de către
organul administrativ, că înţelege să-şi menţină un act administrativ anterior,
ori pentru a invoca manifestarea de voinţă a unui organ de stat ce urmăreşte
să acopere un viciu de voinţă de care este lovit un act administrativ al său
sau al unui organ inferior. În prima ipoteză, confirmarea nu poate fi
calificată nici măcar ca o formă procedurală necesară emiterii actului şi cu
atât mai puţin un act complementar, pe când în a doua ipoteză, confirmarea
este "o manifestare de voinţă distinctă de cea care constituie substanţa
actului administrativ confirmat"1, reprezentând ea însăşi act juridic.

Ca orice act juridic, ea va produce efecte pentru viitor, putând avea


caracter retroactiv numai dacă legea nu interzice emiterea unui atare act
administrativ.

În general, se admite că emiterea unui act administrativ de confirmare


de acest gen face să curgă, din nou, termenele prevăzute de Legea nr. 29 din

1
Tudor Drăganu, op. cit., pag. 106

52
1990, legea contenciosului administrativ, aceste termene începând din nou
să curgă de la data comunicării actului administrativ de confirmare.

Comunicarea este operaţia juridică prin care actul administrativ este


transmis persoanei sau organului interesat. Necesitatea comunicării este
prevăzută de regulă în cazul actelor administrative inidividuale şi a actelor
administrative jurisdicţionale. În multe cazuri legea prevede că de la data
comunicării se nasc anumite drepturi şi obligaţii.

În cazul actelor administrative cu caracter normativ legea prevede, de


regulă, obligaţia publicării lor, adică aducerea lor la cunoştinţa tuturor
subiectelor de drept prin tipărirea în Monitorul Oficial, prin afişarea într-un
loc public sau prin alte mijloace de difuzare. "Cerinţa publicării acestor
acte care produc efecte juridice pentru subiecţi determinate generic, este
impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca în apărarea sa
necunoaşterea legii"1.

Ratificarea este o regulă procedurală mai puţin întâlnită decât


avizele, aprobările sau confirmările. Singurul caz de ratificare, în baza
legislaţiei anterioare, era reglementată de art.81 din Legea nr. 57 din 1968
privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. Era vorba despre
ratificarea de către consiliul popular, organ calificat al puterii de sat, a
deciziilor comitetului executiv, organ al administraţiei de stat, emise în
exercitarea unor atribuţii ale consiliului popular între sesiunile acestuia.

"Ratificarea este un act de drept constituţional prin care fostele


consilii populare aprobau deciziile executive, definitivând caracterul
acestora de acte administrative"2.

1
Mircea Preda, op. cit., pag.118
2
Antonie Iorgovan, op. cit., pag. 277

53
Formele pocedurale ale emiterii actului administrativ au valori
diferite: operaţiuni tehnico-administrative, respectiv acte juridice.
Operaţiunile tehnico-administrative nu pot forma obiectul unei acţiuni în
justiţie, potrivit Legii nr. 29 din 1990 privind contenciosul administrativ,
ceea ce nu exclude, dimpotrivă, presupune luarea lor în considerare când se
soluţionează litigii de contencios administrativ. Instanţa de judecată, pentru
a stabili legalitatea actului administrativ, are obligaţia de a pune şi
problema legalităţii operaţiunilor tehnico-administrative prealabile,
concomitente sau posterioare emiterii actului administrativ atacat, ceea ce
se prevede expres în art. 11 al Legii nr. 29 din 1990. Când suntem în
prezenţa actelor administrative complexe sau a actelor administrative
complementare, de genul confirmării, problema legalităţii lor ţine de esenţa
unei acţiuni, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 29 din 1990. De vreme ce este
vorba de un act administrativ, acţiunea va fi introdusă şi împotriva
organului care a emis actul complementar.

54
CAPITOLUL IV

FORŢA JURIDICĂ ŞI EFECTELE JURIDICE ALE


ACTELOR ADMINISTRATIVE

Secţiunea 1

Forţa juridică a actelor administrative

Actele administrative, ca orice acte juridice, dau naştere, modifică sau


sting raporturi juridice, deci produc efecte juridice cu o anumită forţă. În
literatura de drept administrativ, pentru a se fundamenta forţa juridică
deosebită a actelor administrative ca acte de autoritate şi implicit obligaţia
executării lor, se face apel la "prezumţia de legalitate care stă la baza
întregului edificiu şi a teoriei actului administrativ"1. Atâta timp cât
fiinţează actul administrativ, se prezumă că a fost emis cu respectarea
tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, de unde ideea
respectării lui ne apare desprinsă din ideea respectării legii. De aici,
"teoretizarea în toată doctrina occidentală contemporană a principiului
legalităţii"2.

Prezumţia de legalitate este asociată însă cu alte prezumţii:


prezumţia de autenticitate (actul emană în mod real de la cine se spune că
1
R. Ionescu, op. cit., pag. 252-253
2
Jurgen Schwarze, Droit administratif europeen, vol I, pag. 113-274

55
emană) şi prezumţia de veridicitate (actul reflectă în mod real ceea ce a
stabilit autoritatea emitentă), formând împreună fundamentul teoretic atât
al efectelor în regim de putere ale actului administrativ, cât şi al oblgaţiei
sale de executare.
În literatura de specialitate se face distincţia între obligaţia de
executare, care priveşte numai subiectele titulare de drepturi şi obligaţii, ca
efect al emiterii actului şi obligaţia de respectare sau opozabilitatea, care se
întinde asupra altor subiecte de drept decât cele obligate la executare. Se
susţine că "forţa juridică a actului administrativ este identică cu a altor
acte unilaterale ce emană de la organele statului în realizarea puterii de
stat, dar este inferioară forţei juridice a legii"1.

Forţa juridică a actelor unilaterale de putere, între care şi actele


administrative, este superioară celorlalte acte juridice, indiferent de la cine
emană. Forţa juridică a actelor de putere este deci superioară actelor de
drept civil, de dreptul muncii, etc. Nu mai puţin, dată fiind structura
organizării administraţiei de stat, este firesc să existe o diferenţiere sub
aspectul forţei juridice între diferitele acte administrative.

În principiu, forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul


pe care îl ocupă organul care îl emite în sistemul organizării administraţiei
publice, precum şi de natura organului respectiv.

Secţiunea 2

Momentul la care actul administrativ produce efecte


juridice
1
R. Ionescu, op. cit., pag. 260

56
Momentul la care actul administrativ produce efecte juridice este cel
al publicării actelor normative şi, respectiv, al comunicării actelor
individuale. Această regulă este de o mare importanţă în practică, deoarece,
din modul în care înţelegem şi o aplicăm decurg o serie de consecinţe
juridice: în primul rând, existenţa sau inexistenţa obligaţiei de executare,
implicit a posibilităţii executării din oficiu. Este firesc, chiar dacă legislaţia
administrativă nu conţine un text expres în acest sens, să nu poată pretinde
obligaţia de executare a actului dacă el nu a fost adus la cunoştinţa
subiectelor de drept cărora le revine această obligaţie. La fel, nu poate fi
pretinsă obligaţia de respectare a unui act normativ atâta vreme cât el nu
este dat publicităţii. Regula de drept "nemo consetur ignorare legem"
impune şi concluzia după care "nu se poate pretinde unui subiect de drept o
anumită conduită înainte de a i se aduce la cunoştinţă prescripţia actului"1.
Cu toate acestea, ca efect al aplicării principiului legalităţii în activitatea
organelor administraţiei publice, al democratismului şi transparenţei
activităţii publice, trebuie să admitem, ca regulă a regimului juridic al
actelor administrative, faptul că pentru organul emitent actul creează
obligaţii din momentul adoptării lui, în sensul că "trebuie să-l aducă la
cunoştinţa celor interesaţi şi nu-l mai poate revoca decât în condiţiile
legii"1. Deci, pentru organul emitent, actul administrativ intră în vogoare
din momentul în care există, adică din momentul în care s-a produs

1
I. Iovănaş, op.cit., pag.249
1
I. Ipvănaş, op. cit., pag. 249
12
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Ed,Lucretius, Bucureşti, 1997
1
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Ed,Lucretius, Bucureşti, 1997

57
manifestarea expresă de voinţă cu respectarea condiţiilor procedurale
prevăzute de lege. Cunoaşterea acestor reguli procedurale este de mare
importanţă teoretică şi practică, deoarece de respectarea lor depinde, în
ultimă instanţă, însăşi existenţa şi legalitatea actului administrativ. Este de
la sine înţeles că un act administrativ emis fără avizul conform al unui
organ de stat, în ipoteza în care un asemenea aviz este cerut de lege, este
lovit de nulitate.

În principiu, actele administrative produc efecte pentru viitor, sunt


active, şi nu retroactive, adică nu produc efecte pentru trecut. Această
caracteristică a actelor administrative este consecinţa faptului că aceste acte
sunt emise pe baza şi pentru executarea legii. Ori, cum "legea, ca regulă,
produce efecte pentru viitor, este evident că şi actele administrative, care
sunt acte de executare a legii, vor produce şi ele efecte juridice pentru
viitor"2. Cea mai importantă categorie de acte administrative din sfera
excepţiilor de la principiul neretroactivităţii o reprezintă actele
administrative declarative, denumite şi recognitive, care, constatând
existenţa unor drepturi şi obligaţii ce au luat naştere prin fapte juridice
anterioare emiterii lor, vor produce efecte juridice din momentul în care s-
au produs respectivele fapte juridice.

Secţiunea 3

Întinderea efectelor juridice produse de actele


administrative
2

58
Trebuie să facem distincţia între actele administrative normative, care,
în principiu, produc toate categoriile de de efecte juridice, ele fiind izvoare
de drept pentru toate ramurile de drept, cu excepţia dreptului penal, şi
actele administrative individuale. Actele administrative individuale ni se
înfăţişează, în principiu, în calitate de fapte juridice ce dau naştere la
raporturi de drept constituţional. "Prin urmare, efectele actelor
administrative pot fi reglementate şi de normele generale de drept, alături
de normele dreptului administrativ"1. În cele mai multe situaţii, cu toată
pluralitatea de norme care îl reglementează, actul nu-şi pierde natura de act
administrativ şi dobândeşte trăsăturile unui act specific altei ramuri de
drept, iar regimul său juridic devine un regim mixt, normele care definesc
acest regim juridic formând o instituţie juridică complexă. Se impune a se
preciza că efectele juridice ce intră sub incidenţa altor ramuri de drept decât
dreptul administrativ, ne apar într-un raport de subsecvenţă faţă de efectele
ce sunt reglementate de dreptul administrativ, aspect ce justifică calificarea
regimului juridic al actului respectiv ca fiind un regim administrativ. Cum
s-a arătat deja, este vorba de un regim administrativ special, deoarece unele
din regulile regimului administrativ nu pot opera, iar altele operează numai
în anumite limite.

Secţiunea 4

Încetarea efectelor actelor administrative

59
Efectele juridice ale actelor administrative pot să înceteze temporar
sau definitiv.

Încetarea temporară a efectelor actelor administrative se realizează


prin suspendare.

Încetarea definitivă a efectelor actelor administrative are loc prin


anulare.

Efectele actelor actelor administrative pot să înceteze şi în anumite


împrejurări, ca, de exemplu, prin depăşirea termenului prevăzut de lege
pentru executarea actului administrative (este cazul sancţiunilor
contravenţionale), sau prin decesul persoanei obligate la executare, în
situaţia în care obligaţia de executare nu se transmite succesorilor. În astfel
de împrejurări actul administrativ nu mai produce efecte juridice.

"Actele administrative încetează de a-şi mai produce efecte juridice şi


atunci când a expirat termenul de valabilitate a acestora, ca, de exemplu, o
autorizaţie cu termen"1.

De asemenea, în situaţia în care executarea unui act administrativ se


realizează printr-un număr determinat de fapte materiale, îndeplinirea
acestor fapte duce, implicit, la încetarea efectelor actelor administrative în
cauză (de exemplu, în cazul dispoziţiei de demolare a unei construcţii,
odată terminate operaţiile, actul administrativ prin care s-a dispus
demolarea îşi încetează efectele, întrucât efectele s-au produs prin
demolare).

1
Dumitru Brezoianu, op. cit., pag. 154

60
De menţionat faptul că renunţarea din partea beneficiarului unor
drepturi stabilite printr-un act administrativ nu este o modalitate de
încetare a efectelor acestuia. Pentru ca să nu mai producă efecte juridice
acel act trebuie anulat de către organul competent. Deşi beneficiarul a
renunţat la drepturile ce i s-au acordat, actul administrativ în cauză
continuă să rămână în vigoare până în momentul anulării sale legale.

Secţiunea 5

Situaţia actelor administrative făcute de funcţionarii


de fapt

Funcţionarul este persoana abilitată potrivit normelor legale să


îndeplinească anumite atribuţii ce îi sunt conferite prin lege. "Cercetând
regimul juridic al actelor administrative am subliniat necesitatea ca aceste
acte să fie emise de organele competente"1. Trebuie observat ceea ce se
întâmplă în cazul în care n-a fost legal investit în această privinţă.
Funcţionarul respectiv neavând investitura legală, apare ca un funcţioanar
de fapt, spre deosebire de cel legal investit care este în drept să exercite
competenţa.

În principiu, actele făcute de funcţionarii de fapt sunt acte lovite de


nulitate. Sunt cazuri în care cetăţenii la care se referă actele administrative
1
Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag. 369

61
nu pot observa iregularitatea investiturii funcţionarilor care au emis actele.
Aceşti funcţionari apar cetăţenilor ca fiind cei care au dreptul de a exercita
respectiva competenţă. Aşa, de exemplu, oficierea căsătoriei de către un
funcţionar care nu are abilitarea legală de a face acte de stare de civilă, şi
care este considerat de cetăţeni ca o persoană legal investită în acest scop.
În acest caz trebuie ca actul să fie recunoscut ca valabil întocmit.
Cetăţenilor nu li se poate imputa iregularitatea investiturii funcţionarilor de
fapt.

Se mai pot ivi situaţii excepţionale, cum ar fi starea de război,


calamităţi naturale, în care anumite competenţe să fie exercitate de
persoane care să nu fi fost investite legal. În aceste cazuri trebuie ca actele
făcute de persoanele care nu au investitura legală să fie considerate ca
legale.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAŢIE

62
▪ Constituţia României – 2003

 Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală

 Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea


Guvernului

 Legea nr. 29/1990 cu modificările Legii nr. 59/1993 privind


contenciosul administrativ

 Legea nr. 188/1999 cu modificările O.U.G. nr. 28/2000


privind statutul funcţionarilor publici

 Legea nr. 50/1991 privind eliberarea autorizaţiilor în


construcţii

 H.G. nr. 390/1993 pentru aprobarea metodologiei privind


pregătirea, elaborarea şi prezentarea proiectelor de acte normative

 Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă

 Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a


militarilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului
de Interne

 Decretul-Lege nr. 101/1990 cu privire la regimul juridic al


paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate

63
TRATATE ŞI CURSURI DE DREPT ADMINISTRATIV

 Mircea Preda - “Curs de drept administrativ”, Bucureşti,


1992

 Stelian Ivan – “Drept administrativ român”, editura V.I.S.


Print, Bucureşti, 2002

 Bogdan Stanciu - “Evoluţia istorică a contenciosului


administrativ român”, Ed. Silvy, Bucureşti, 2004.

 Anibal Teodorescu – “Curs de drept administrativ”,


Bucureşti, 1947

 Tudor Drăganu – “Actele de drept administrativ”, Bucureşti,


1959

 Mircea Preda – “Drept administrativ”, Editura Lumina Lex,


Bucureşti, 2000

 Antonie Iorgovan – “Drept administrativ şi ştiinţa


administraţiei”, Bucureşti, 1989

 Alexandru Negoiţă - “Drept administrativ şi ştiinţa


administraţiei”, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993

 Emilian Stelian Ticames - “Drept administrativ şi ştiinţa


administraţiei”, Editura ERA, Bucureşti, 2000

 Jurgen Schwarze – “Droit administratif europeen”, Paris,


1992

 Dumitru Brezoianu – “Drept administrativ şi ştiinţa


administraţiei”, Editura Lucratius, Bucureşti, 1997

64
 Rodica Narcisa Popescu – “Drept administrativ”, Bucureşti,
1994

 Romulus Ionescu – “Drept administrativ”, Bucureşti, 1970

 Valentin I. Prisăcaru – “Tratat de drept administrativ


român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993

 Constantin Rarincescu – “Drept administrativ român”,


Editura universală Alcaly, 1937

65