Cuprins

Cuprins
1. CONCEPTE DE BAZĂ IN TEHNOLOGIILE INFORMAŢIONALE
1.1. Conceptul de tehnologie informaţională
1.2. Avantaje şi limite ale utilizării calculatorului în procesul de învăţământ
1.3. Arhitecturi hard şi soft ale PC
Fig.1. Carcasa calculatorului personal.
Fig.2. Vedere din spate a calculatorului personal.
Fig.3. Unitatea centrală și de prelucrare a datelor.
Fig.4. Placa de bază.
Fig.5. Microprocesorul – ”creierul” calculatorului.
Fig. 6. Tipuri de memorii.
Fig. 7. Programul de start BIOS.
Fig.8. Unitatea de hard-disk.
Fig.9. Plăci grafice și acceleratoare.
Fig.10. Plăci de reţea.
Structura unui calculator personal (P.C.)
Memoria
Memoria internă
Memoria externă
Sistemul de intrare-ieşire(I/O)
Dispozitivele periferice de intrare (DP I/)
Dispozitivele periferice de ieşire (DP /E)
Dispozitive de intrare-ieşire (DP I/E)
Sistemul de operare (SO)
Ce este sistemul de operare?
Principalele funcţii ale unui sistem de operare
Aplicaţii software
Intefaţa grafică cu utilizatorul (GUI)
Etapele realizării aplicaţiilor software
1.4. Tipuri de calculatoare
1.5. Reţele informaţionale
Intranet, Extranet.
Internetul
1.6. Probleme de siguranţă
1.7. Viruşii
Ce sunt virușii calculatoarelor?
Avantajul scanării calculatorului împotriva viruşilor

1
 1. CONCEPTE DE BAZĂ IN TEHNOLOGIILE INFORMAŢIONALE

1.1. Conceptul de tehnologie informaţională

Dezvoltarea vertiginoasă a computerelor personale, sistemelor de operare şi implicit a aplicaţiilor
dedicate acestora implică crearea noilor tehnologii informatice pentru diverse domenii socio-
economice, in special pentru domeniul învăţământului, de orice nivel ierarhic, în cadrul căruia are loc
procesul de transmitere sistematică a cunoştinţelor şi experienţelor generaţie după generaţie.
Actualmente asistăm la o schimbare de proporţii la nivelul tehnologiilor de comunicaţie ale
sistemelor de calcul şi informaţionale. Potenţialul acestora este capabil să revoluţioneze întregul sistem
social, tehnic şi economic.
În acest context, sistemul de învăţământ trebuie să preia rolul de promotor al tehnologiilor
informaţionale, pentru a le face accesibile întregii activităţi.
De-a lungul timpului s-a încercat definirea noţiunilor care alcătuiesc acest concept. Se defineşte
termenul de tehnologie ca fiind, ansamblul metodelor, proceselor, operaţiilor asupra materiilor
prime, materialelor şi datelor pentru realizarea unui anumit produs industrial sau comercial.
Tehnologiile informaţionale au suscitat imaginaţia şi interesul majorităţii cercetătorilor si
oamenilor de ştiinţă.
În acest context, noţiunea de tehnologie informaţională evoluează rapid şi integrează sensuri din
ce în ce mai complexe.
Tehnologiile informaţionale se pot defini ca fiind ansamblul de metode ale proceselor de
producere şi ale resurselor tehnice, unite într-un lanţ tehnologic, care asigură acumularea, păstrarea,
transmiterea şi afişarea informaţiei, cu scopul diminuării dificultăţii procesului de utilizare a
resurselor informaţionale şi pentru mărirea operativităţii şi securităţii lor.
În cazul sistemului de învăţământ aplicarea conceptului de tehnologie informaţională este impetuos
necesară, implică şi atrage după sine o serie de schimbări, tradiţionalul rămânând notabil, dar de
domeniul pionieratului.
În situaţia creată de implementarea tehnologiilor informaţionale cadrele didactice vor fi nevoite sa-
si adapteze atitudinea, mentalitatea dar şi să se preocupe continuu de problema autoinstruirii, a
formării continue, autodepăşirii chiar, pentru a fi in pas cu prezentul.
Profesorul va trebui să-şi formeze capacitatea de a se orienta în avalanşa fluxurilor informaţionale
care ar putea influenţa procesul educaţional, să fie capabil să reţină, să selecteze, adapteze şi aplice
metode moderne, actuale, optime şi cu rezultate ulterioare, excelente.
Schimbarea în structura învăţământului va antrena şi schimbarea rolului profesorului. Mai mult
decât atât, prin tehnologiile de reţea devine accesibilă utilizarea informaţiilor educaţionale şi
programelor de instruire, prin intermediul cărora creşte volumul de cunoştinţe al cadrelor didactice şi
abilităţile lor privind utilizarea computerelor.

1.2. Avantaje şi limite ale utilizării calculatorului în procesul de învăţământ

Calculatorul este foarte util atât elevului cât şi profesorului însă folosirea acestuia trebuie realizată
astfel încât să îmbunătăţească calitativ procesul instructiv-educativ, nu să îl îngreuneze. Calculatorul
trebuie folosit astfel încât să urmărească achiziţionarea unor cunoştinţe şi formarea unor deprinderi
care să permită elevului să se adapteze cerinţelor unei societăţi aflată într-o permanentă evoluţie.
Aceştia trebuie să fie pregătiţi, orientaţi cu încredere spre schimbare, ei vor simţi nevoia de a fi
instruiţi cât mai bine pentru a face fată noilor tipuri de profesii. Eşecul în dezvoltarea capacităţii de a
reacţiona la schimbare poate atrage după sine pasivitatea şi alienarea. Profesorul trăieşte el însuşi într-o
societate în schimbare, şi din fericire, în prima linie a schimbării, astfel încât va trebui să se adapteze,
să se acomodeze, să se perfecţioneze continuu.
Aşadar, introducerea în şcoala a internetului şi a tehnologiilor moderne duce la schimbări
importante în procesul de învăţământ. Astfel actul învăţării nu mai este considerat a fi efectul

2
demersurilor şi muncii profesorului, ci rodul interacţiunii elevilor cu calculatorul şi al colaborării cu
profesorul.
Această schimbare în sistemul de învăţământ vizează următoarele obiective :
1. Creşterea eficienţei activităţilor de învăţare
2. Dezvoltarea competenţelor de comunicare şi studiu individual
Atingerea acestor obiective depinde de gradul de pregătire a profesorului în utilizarea
calculatorului, de stilul profesorului, de numărul de elevi, de interesul, cunoştinţele şi abilităţile
acestora, de atmosfera din clasa şi tipul programelor folosite, de timpul cât se integrează softul în
lecţie, de sincronizarea explicaţiilor cu secvenţele utilizate, de metodele de evaluare, de fişele de lucru
elaborate.
Utilizarea la întâmplare, fără un scop precis, la un moment nepotrivit, a calculatorului în timpul
lecţiei duce la plictiseală, monotonie, ineficienţa învăţării prin neparticiparea unor elevi la lecţie,
nerealizarea obiectivelor lecţiei şi poate produce repulsie faţă de acest mijloc modern de predare -
învăţare-evaluare. Folosirea în exces a calculatorului poate duce la pierderea abilităţilor practice, de
calcul şi de investigare a realităţii, la deteriorarea relaţiilor umane. De asemenea individualizarea
excesivă a învăţării duce la negarea dialogului elev-profesor şi la izolarea actului de învăţare în
contextul său psihosocial. Materia se segmentează şi se atomizează prea mult, iar activitatea mentală a
elevilor este diminuată, ea fiind dirijată pas cu pas.

Totuşi utilizarea calculatorului are numeroase avantaje :

 stimularea capacităţii de învăţare inovatoare, adaptabilă la condiţii de schimbare socială
rapidă;
 consolidarea abilităţilor de investigare ştiinţifică;
 conştientizarea faptului ca noţiunile învăţate îşi vor găsi ulterior utilitatea;
 creşterea randamentului însuşirii coerente a cunoştinţelor prin aprecierea imediată a
răspunsurilor elevilor;
 întărirea motivaţiei elevilor în procesul de învăţare;
 stimularea gândirii logice şi a imaginaţiei;
 introducerea unui stil cognitiv, eficient, a unui stil de muncă independentă;
 instalarea climatului de autodepăşire, competitivitate;
 mobilizarea funcţiilor psihomotorii în utilizarea calculatorului;
 dezvoltarea culturii vizuale;
 formarea deprinderilor practice utile;
 asigurarea unui feed-back permanent, profesorul având posibilitatea de a reproiecta
activitatea în funcţie de secvenţa anterioară;
 facilităţi de prelucrare rapidă a datelor, de efectuare a calculelor, de afişare a rezultatelor, de
realizare de grafice, de tabele;
 asigură alegerea şi folosirea strategiilor adecvate pentru rezolvarea diverselor aplicaţii;
 dezvoltă gândirea astfel încât pornind de la o modalitate generală de rezolvare a unei
probleme elevul îşi găseşte singur răspunsul pentru o problemă concreta;
 asigură pregătirea elevilor pentru o societate bazată pe conceptul de educaţie permanentă
(educaţia de-a lungul întregii vieţi);
 determină o atitudine pozitivă a elevilor faţă de disciplina de învăţământ la care este utilizat
calculatorul si faţă de valorile morale, culturale şi spirituale ale societăţii;
 ajută elevii cu deficienţe să se integreze în societate şi în procesul educaţional;
De asemenea calculatorul este extrem de util deoarece stimulează procese şi fenomene complexe
pe care nici un alt mijloc didactic nu le poate pune atât de bine în evidenţă. Astfel, prin intermediul lui
se oferă elevilor, modelări, justificări şi ilustrări ale conceptelor abstracte, ilustrări ale proceselor şi
fenomenelor neobservabile sau greu observabile din diferite motive. Permite realizarea unor
experimente imposibil de realizat practic datorită lipsei materialului didactic, a dotării
necorespunzătoare a laboratoarelor şcolare sau a pericolului la care erau expuşi elevii şi profesorul.

3
Elevii au posibilitatea să modifice foarte uşor condiţiile în care se desfăşoară experimentul virtual, îl
pot repeta de un număr suficient de ori astfel încât să poată urmări modul în care se desfăşoară
fenomenele studiate, pot extrage singuri concluziile, pot enunţa legi.

1.3. Arhitecturi hard şi soft ale PC

Calculatorul reprezintă un aparat care acceptă informaţii (sub formă de date digitale – date
codificate sub formă de 1 şi 0) pe care le manipulează pentru a obţine anumite rezultate. Această
manipulare se face pe baza unui program sau secvenţă de instrucţiuni care specifică cum vor fi
procesate datele.
Componentele fizice care alcătuiesc un calculator se numesc hardware.
Programele care indică calculatorului ce să facă se numesc software.
Arhitectura unui calculator analizează comportamentul funcţional al computerului. Mai exact, în
cadrul acestui subcapitol vom analiza componentele fundamentale ce alcătuiesc un calculator, rolul lor
şi modul cum acestea interacţionează între ele.

Fig.1. Carcasa calculatorului personal.

Fig.2. Vedere din spate a calculatorului personal.

4
Fig.3. Unitatea centrală și de prelucrare a datelor.

Fig.4. Placa de bază.

Fig.5. Microprocesorul – ”creierul” calculatorului.

5
Fig. 6. Tipuri de memorii.

Fig. 7. Programul de start BIOS.

Fig.8. Unitatea de hard-disk.

Fig.9. Plăci grafice și acceleratoare.

6
 Fig.10. Plăci de reţea.

 Un calculator personal (Personal Computer – P.C.) este un dispozitiv electronic care prelucrează
date şi informaţii. Prelucrarea datelor trebuie făcută în concordanţă cu cerinţele tehnologiei
informaţionale şi presupune totalitatea transformărilor, ca formă şi conţinut a datelor. Cele mai
importante transformări asupra datelor ar fi:
 generarea. Reprezintă operaţia prin care se obţin date primare (sursă);
 culegerea şi pregătirea. Forma iniţială a datelor diferă de forma sub care acestea intră în
prelucrare. Astfel, pregătirea datelor în vederea prelucrării lor presupune o succesiune de etape:
selectare, codificare, conversie, copiere, multiplicare, verificare.
 prelucrarea datelor în scopul obţinerii diferitelor rezultate se face cu ajutorul operaţiilor de
sortare, clasificare, comparare, analiză, sintetizare, calculare.
 furnizarea datelor trebuie efectuată într-o formă clară, concisă astfel încât să nu existe
probleme de înţelegere sau de interpretare eronată a lor.
 stocarea datelor se poate realiza prin una din funcţiile de validare date, regăsire, modificare,
distrugere.
 transmiterea datelor presupune trecerea lor de la o etapă la alta pe parcursul prelucrării.
Orice activitate din orice domeniu se bazează pe un flux informaţional. Totalitatea fluxurilor
informaţionale cu o anumită organizare, care asigură legătura dintre conducere şi execuţie, se numeşte
sistem informaţional, în timp ce utilizarea echipamentelor electronice se numeşte sistem informatic
şi este parte componentă a sistemului informaţional.
Astfel, un calculator electronic din punct de vedere structural are două componente:
 hardware (pe scurt hard) – ansamblul elementelor fizice şi tehnice cu ajutorul cărora se pot
culege, verifica, transmite, stoca şi prelucra datele, suporturile de memorare a datelor precum şi
echipamentele de redare a rezultatelor (componente ce pot fi practic atinse);
 software (pe scurt soft) – ansamblul programelor care controlează funcţionarea corectă şi
eficientă a elementelor hard (există sub formă de concepte şi simboluri, nu are substanţă).
Tehnologia informaţiei reprezintă normele şi procedeele de colectare, memorare, transmitere şi
prelucrare a datelor, în vederea obţinerii rezultatelor scontate, cu ajutorul calculatorului electronic.

Structura unui calculator personal (P.C.)

 DP I/ – dispozitive periferice de introducere a datelor în vederea prelucrării(periferice de
intrare), ex. tastatura, mouse, scanner;
 DP /E - dispozitive periferice de redare a rezultatelor prelucrării (periferice de ieşire), ex.
monitorul, imprimanta;
 Canale I/E – canale de intrare-ieşire care dirijează fluxul transferat de la DP I/, respectiv de
DP /E;
 UAL – unitatea aritmetico-logică execută operaţiile aritmetice şi logice cu datele ce-i sunt
furnizate din memorie, unde va depune şi rezultatul operaţiei după execuţia acesteia;

7
  MEM – memoria este componenta calculatorului personal destinată păstrării datelor şi
instrucţiunilor programelor;
 UCC – unitatea de comandă şi control primeşte instrucţiunile existente în memorie, le
interpretează şi corespunzător interpretării acestora emite comenzi către UAL şi memorie (adrese),
respectiv comenzi de transfer către DP I/E prin intermediul canalelor I/E.

UCC împreună cu UAL formează unitatea centrală de prelucrare(UCP) sau procesorul central, iar
dacă se include şi memoria, acestea alcătuiesc unitatea centrală(UC).

Memoria
Memoria unui calculator personal este de trei tipuri: internă, externă şi cache.

Memoria internă
Memoria internă este zona de stocare a datelor într-un calculator.
Este alcătuită din:
 memorie ROM (Read Only Memory) – nu îşi pierde conţinutul la oprirea calculatorului, este
o memorie care poate fi doar citită şi conţine programe esenţiale care se încarcă la pornirea
calculatorului;
 memorie RAM (Random Access Memory) – este o memorie volatilă ce poate fi citită şi
modificată. Este principala memorie de lucru a calculatorului, folosită în execuţia aplicaţiilor.
Unitatea de măsură a memoriei este Bit-ul (binary digit – cifră binară) ce reprezintă cea mai mică
unitate de date ce poate fi reprezentată şi prelucrată de către calculator. O succesiune de 8 biţi se
numeşte byte sau octet, fiind cea mai mică unitate de date ce poate fi adresată de către memoria unui
P.C.
Deoarece datele reprezentate în memorie ocupă o succesiune de bytes, acestea sunt exprimate
în multiplii unui byte astfel:
1 kilobyte (KB) = 1024 bytes (210 bytes);
1 megabyte (MB) = 1024 Kbytes (210 KB);
1 gigabyte (GB) = 1024 Mbytes (210 MB);
1 terrabyte (TB) = 1024 Gbytes (210 GB);
1 petabyte (PB) = 1024 Tbytes (210 TB);
1 exabyte (EB) = 1024 Pbytes (210 PB);

Memoria externă
Memoria externă este aceea care foloseşte dispozitive speciale
pentru stocarea datelor: hard disk, stick, CD, DVD, disc ZIP, HDD
extern.
Memoria cache este un mecanism de stocare de mare viteză. Poate fi sau o secţiune rezervată din
memoria principală, sau un dispozitiv independent. De regulă, este incorporat în arhitectura

8
microprocesorului.

Sistemul de intrare-ieşire(I/O)
Sistemul de intrare-ieşire(I/O) este compus din:
 medii de stocare, suportul fizic pe care se stochează informaţia: hard disk, stick, CD, DVD,
disc ZIP, HDD extern, etc. Constituie o memorie suplimentară (memoria externă);
 dispozitive pentru accesarea mediilor de stocare:
- dispozitive pentru interfaţa cu utilizatorul:
 dispozitive periferice de intrare (DP I/);
 dispozitive periferice de ieşire (DP /E);
- interfeţe grafice;
- magistrale de transmitere a comenzilor de control, informaţiilor şi instrucţiunilor;

Dispozitivele periferice de intrare (DP I/)

Printre cele mai cunoscute sunt:
 Tastatura – reprezintă unul dintre perifericele standard, este cel mai
utilizat, fiind principalul dispozitiv cu ajutorul căruia se introduc datele în
calculator şi este inclusă în cadrul minim de dotare al unui calculator. Cuprinde
cinci categorii de taste: taste de introducere text (alfanumerice), taste numerice,
taste de deplasare a cursorului, taste funcţionale, taste speciale.
 Mouse-ul – dispozitiv de intrare, parte integrantă a interfeţei grafice,
care controlează mişcarea cursorului (pointer) pe un ecran de afişare. Este de
dimensiune redusă, poate fi deplasat pe o suprafaţă rigidă şi plată, conţine cel
puţin un buton cu utilizări diferite, în funcţie de programul care trebuie executat.
În particular, mouse-ul este important pentru interfaţa grafică spre utilizator.
deoarece opţiunile şi obiectele se pot puncta şi apoi se execută un clic cu
butonul mouse-ului.
 Trackball (bila rulantă) – dispozitiv de intrare ce poate fi considerat un
mouse aşezat pe spate: mutarea cursorului se poate face prin rotirea bilei cu
ajutorul degetelor sau palmelor. Un trackball are de obicei unul sau trei butoane
plasate lângă bilă.
 Touchpad – este o mică suprafaţă sensibilă la atingere, folosită ca
dispozitiv de punctare pe unele calculatoare portabile. Deplasarea pointer-ului pe
ecran se face prin mutarea degetului peste pad.
 Scanner – dispozitiv care poate citi textul sau imaginile tipărite pe hârtie şi transformă
informaţiile într-o formă pe care calculatorul o poate folosi.

Dispozitivele periferice de ieşire (DP /E)

 Monitor – este dispozitivul standard de ieşire. Calitatea unui monitor este determinată de :
o mărime – dimensiunea diagonalei, măsurată în ţoli (1 ţol = 2,54 cm);
o rezoluţie – măsurată în pixeli (puncte de imagine); cu cât rezoluţia este mai mare, cu
atât creşte calitatea;
o frecvenţa – măsurată în Hertz, arată de câte ori pe secundă se
generează pe ecran o nouă imagine;
o aspectul ergonomic – se referă la calitatea de radiaţii emise de
către calculator, având în vedere faptul că lucrul timp îndelungat la P.C.
provoacă disconfort ocular.
 Imprimantă – dispozitiv care afişează pe hârtie texte sau imagini;
 Plotter -ul (trasatorul) – dispozitiv special pentru trsarea pe hârtie a unor planuri şi desene
tehnice, folosind o peniţă;
 Boxe (difuzoare) – sunt folosite ca dispozitive de ieşire pentru sunet, conectate la placa de

9
sunet a unui P.C.

Dispozitive de intrare-ieşire (DP I/E)

 Modem -ul – dispozitiv care permite calculatorului să transmită date prin liniile telefonice.
Informaţiile prelucrate de calculator sunt stocate digital, în timp ce informaţiile transmise prin liniile
telefonice sunt transmise sub formă de unde analogice. Modem-ul face conversia datelor dintr-o formă
în alta;
 Touch screen – tip de ecran de afişare, acoperit de o folie transparentă, sensibilă la atingere,
punctarea şi selectarea elementelor de pe ecran făcându-se cu degetele.
Toate aceste dispozitive (DP I/, DP /E, DP I/E) sunt componente hardware ale unui P.C., dar ele
funcţionează doar cu ajutorul componentelor software (set de programe compuse dintr-un set de
instrucţiuni ce converg către soluţia problemei ce trebuie rezolvată).
Există două categorii de programe:
 programe de sistem– ce constituie software-ul de bază;
 programe de aplicaţii– specifice unei aplicaţii (software-ul de aplicaţii).

Sistemul de operare (SO)

Ce este sistemul de operare?

Sistemul de operare (SO) – este ansamblul de programe de sistem ce poate fi considerat ca
reprezentând interfaţa dintre componentele hard şi utilizator. Majoritatea sistemelor de operare sunt
organizate pe două nivele:
 fizic – mai apropiat de hardware cu care interferează printr-un sistem de întreruperi;
 logic – mai apropiat de utilizator, interferând printr-un sistem de comenzi, limbaje de
programare, utilitare.
Corespunzător acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în general două categorii de
programe:
 de comandă şi control pentru coordonarea şi controlul tuturor funcţiilor (procese de
intrare/ieşire, execuţia întreruperilor, etc);
 de servicii (prelucrări) – executate sub supravegherea programelor de comandă şi control,
utilizate de programator pentru dezvoltarea programelor sale de aplicaţie.

Principalele funcţii ale unui sistem de operare

 gestiunea prelucrărilor – oferă posibilităţi de pregătire şi lansare în execuţie a programelor de
aplicaţie;
 gestiunea resurselor – identificarea programelor ce se execută, a necesarului de memorie, a
dispozitivelor periferice folosite şi a cerinţelor privind protecţia datelor;
 gestiunea fişierelor – realizează separarea fişierelor încărcate în memorie şi grupează fişierele
pe diferiţi utilizatori;
 facilităţi puse la dispoziţia utilizatorului referitoare la compresia datelor, stocarea,
catalogarea şi întreţinerea bibliotecilor prin programe utilizator disponibile;
 planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii, astfel încât unitatea centrală să fie
utilizată eficient;
 coordonarea execuţiei simultane a mai multor programe;
 asistarea execuţiei programelor de către utilizator, printr-o interfaţă atât la nivel hardware,
cât şi la nivel software.
Dintre cele mai cunoscute sisteme de operare se pot aminti: DOS, OS/2, Windows (95, 98, 2000,
Millenium, XP, NT, Vista, 7, 8), Mac Operating System, Linux, Unix, Novell.

Aplicaţii software

10
 Aplicaţiile software sunt reprezentate de acele programe ce sunt realizate pentru utilizatori cu
scopul de a folosi calculatorul într-o problemă specifică şi pentru a îndeplini o anumită sarcină
(procesare de text, facturare, DTP, aplicaţii grafice).
Există diferite programe, fiecare având o funcţie specifică, de exemplu:
 programe de comunicaţii – Mirc, Yahoo Messenger, NetMeeting, MSN Messenger, ICQ;  
Outlook Express, Skype
 programe de poştă electronică – Microsoft Outlook, Outlook Express, Yahoo Mail, MSN;
 programe transfer fişiere prin INTERNET – Programe FTP, DC++, Kazaa, Morpheus; 
 programe de navigare web – Internet Explorer, Netscape Navigator, Opera, Mozilla, Google
Chrome;
 programe de manipulare şi gestiune a fişierelor – Apple OS, Linux, Windows Explorer;
 programe de procesare text – NotePad, WordPad, Microsoft Word, Lotus WordPro,
StarOffice Document, WordPerfect, AmiPro, QuarkPress, AdobePagemaker;
 programe de prezentări electronice – Microsoft PowerPoint, Freelance, HardvardGrafics,
Macromedia Director;
 programe de calcul tabelar – Microsoft Excel, Lotus 1-2-3, SarOffice Spreadsheet;
 programe de gestionare a bazelor de date – Microsoft Access, Filemaker Pro, Appleworks,
DB2, Paradox, FoxPro, Oracle;
 programe de grafică bitmap/vectorială – Paint, Corel PhotoPaint, Adobe Photoshop,
CorelDraw, Adobe Freehand;
 altele, folosite în domenii diverse, specializate – Acrobat Reader, ACDSEE, Nero, Winamp,
Winzip, Media Player etc.

Intefaţa grafică cu utilizatorul (GUI)

Prin intermediul intefeţei grafice cu utilizatorul (GUI – Graphical User Interface) sunt afişate pe
ecran meniuri, simboluri, suprafeţe de lucru şi ferestre pentru aplicaţii, dispozitive grafice folosite în
interacţiunea cu un computer, pictograme (icoane), butoane, casete de dialog etc., iar utilizatorul
controlează aceste ferestre cu ajutorul mouse-ului şi tastaturii.
Componentele de bază ale interfeţei grafice cu utilizatorul sunt:
 indicator;
 dispozitiv de punctare;
 pictograme (icons);
 desktop;
 ferestre (windows);
 meniuri (menus).

Etapele realizării aplicaţiilor software

Etapele standard ale realizării unui program sunt:
1. semnalarea necesităţii unui program – studiu de fezabilitate; realizarea unui studiu pentru a
vedea cerinţele, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească programul (etapa de analiză);
2. proiectarea programului (design) – realizarea bazelor de date, stabilirea funcţiilor necesare
prelucrărilor;
3. realizarea programului– etapa de programare;
4. testarea programului – în această etapă programul este implementat în paralel cu cel deja
existent sau se realizează testarea lui în cadrul unei secţii sau a unui departament;
5. implementarea programului – odată testat şi eventual îmbunătăţit programul este gata pentru
implementare, de data asta în totalitate, fără a mai necesita utilizarea unui alt program în paralel;
6. verificarea – studierea modului în care programul respectiv răspunde tuturor cerinţelor
beneficiarului;
7. întreţinerea – actualizare, modificare în funcţie de schimbarea condiţiilor reale.

11
 1.4. Tipuri de calculatoare
Sistemele de calcul se diferenţiază după mărime, posibilităţi de procesare, preţ şi viteză de operare.
Se consideră că astfel există patru categorii de sisteme de calcul:
 Microcalculatoarele sunt calculatoare cunoscute sub denumirea de calculatoare personale
(Personal Computer – P.C.). Acestea au cunoscut cea mai rapidă dezvoltare şi diversificare odată cu
apariţia chip-ului (cip). P.C.-urile au următoarele caracteristici: sunt accesibile din punct de vedere al
preţului, au dimensiuni reduse şi unele tipuri pot fi portabile, utilizatorii pot învăţa foarte uşor operarea
acestora, pot fi folosite în orice domeniu, lucrează în reţea putând realiza schimburi de date.
 Minicalculatoare – au fost create pentru realizarea unor funcţii specializate: aplicaţii
multiutilizator, automatizări industriale, transmisii de date între sisteme dispersate geografic. Ele sunt
calculatoare de dimensiuni medii, compuse din module structurale cu funcţii precise, uşor de instalat şi
utilizat. Au putere şi capacitate de stocare mai mare, UCP complex, sistem de intrare/ieşire foarte
dezvoltat în sensul comunicării prin reţea de periferice în sistem multiutilizator.
 Calculatoare ”mainframe” – constituie o categorie aparte, situate între supercalculatoare şi
minicalculatoare, operând cu viteze ridicate şi administrând un volum mare de date. Au procesorul
foarte complex, volum mare de stocare, permit acces multiutilizator (pot suporta chiar mii de utilizatori
simultan). Se utilizează în spitale, bănci, etc.
 Supercalculatoare – sunt cele mai puternice, complexe şi scumpe sisteme de calcul, care pot
executa peste 1 bilion de instrucţiuni pe secundă. Au procesorul format dintr-un număr mare de
microprocesoare (de ordinul miilor), sunt proiectate pentru calcul paralel, au costuri şi performanţe
foarte ridicate. Sunt utilizate în domenii care necesită prelucrarea completă a datelor (reactoare
nucleare, proiectarea aeronavelor, seismologie, meteo, etc.);

1.5. Reţele informaţionale

Reţea (Network) – grup de două sau mai multe calculatoare conectate între ele. Calculatoarele
dintr-o reţea sunt numite noduri.
În funcţie de aria de întindere reţelele se pot clasifica în:
 Local Area Network (LAN) – reţea locală, în care calculatoarele sunt localizate foarte aproape
unele de altele, în aceeaşi întreprindere sau clădire;
 Metropolitan Area Network (MAN) – reţea metropolitană, se întinde pe teritoriul unui oraş
sau al unui spaţiu aglomerat;
 Wide Area Network (WAN) – reţea de largă acoperire: comunicare între calculatoare aflate
la o distanţă foarte mare unele de altele (chiar în altă ţară);
 Global Area Network (GAN) – reţea globală, este reţeaua care cuprinde toată lumea, legând
între ele calculatoarele de pe întreg globul. Cea mai renumită reţea GAN este Internetul.

Intranet, Extranet.
Intranetul este o reţea de comunicare asemănătoare Internetului, ce utilizează aceleaşi
instrumente, în special browser-ele www. Diferenţa dintre Intranet şi Internet este că reţeaua Intranet
este o reţea privată şi internă a unei instituţii sau companii.
Extranetul este o extensie a unei reţele Intranet, în mod special pe World Wide Web, ce permite
comunicarea între anumite instituţii şi a oamenilor din această reţea Extranet, de regulă oferind un
acces limitat la reţelele Intranet ale fiecărei organizaţii. Diferenţa dintre Extranet şi Internet este aceea
că Externetul este o reţea exterioară corespunzătoare unui grup de firme, cu acces limitat al reţeaua
Intranet a acestora, pe când Internetul nu este reţea privată şi nu permite accesul la reţeaua Intranet a
firmelor.

Internetul
Internetul este un sistem care cuprinde o reţea globală de computere interconectate şi care

12
facilitează serviciile de transfer de date, cum ar fi: poşta electronică, World Wide Web, transferul de
fişiere, ştiri, etc.;
Cele mai importante servicii oferite de Internet sunt:
 World Wide Web (www) – serviciu multimedia, este un sistem de server-e Internet care
permite lucrul cu documente HTML (Hyper Text Markup Language) ce permite grafică şi legături
hyperlink;
 E-mail – poştă electronică pe Internet;
 Chat – conversaţie pe Internet;
 Newsgroups – conţine noutăţi pe o anumită temă;
 Ftp – serviciu pentru copierea fişierelor sau programelor de pe Internet pe propriul calculator;

1.6. Probleme de siguranţă

Termenul siguranţă se referă atât la utilizator cât şi la datele prelucrate de computer.
Moduri de prevenire a pierderilor de informaţii prin deterioararea memoriei externe (hard disk):
 Folosirea unui UPS – sursă continuă de curent;
 Salvarea fişierelor în mod regulat;
 Realizarea periodică de copii (backup) a datelor pe diferite suporturi externe pentru a evita
pierderea informaţiilor;
 Închiderea corectă a calculatorului (închiderea tuturor aplicaţiilor utilizate şi ieşirea
corespunzătoare din sistemul de operare folosit la terminarea sesiunii de lucru).

1.7. Viruşii
Ce sunt virușii calculatoarelor?
„Viruşii” calculatoarelor sunt anumite programe create în scopuri distructive. Aceştia distrug în
general informaţiile aflate pe calculator sau împiedică funcţionarea corespunzătoare a diverselor
aplicaţii software. Cei mai „inofensivi” distrug documente sau fişiere de tip text, cei mai „agresivi” pot
deteriora chiar componentele hardware ale calculatorului. Viruşii pătrund în calculator prin intermediul
unui CD, DVD sau stick, prin Internet atunci când se descarcă (download) anumite informaţii,
documente, imagini sau programe sau pot fi primiţi prin e-mail.
De aceea este indicat ca la folosirea oricărei din aceste căi să se ruleze un program antivirus care
să descopere virusul şi apoi să îl elimine din toate fişierele infectate din calculator.

Avantajul scanării calculatorului împotriva viruşilor

Pentru a proteja calculatorul de potenţiali viruşi va trebui:
 Să fie instalat un program antivirus foarte bun, cât mai recent;
 Să se scaneze toate fişierele cu regularitate;
 Să se actualizeze în fiecare lună programul antivirus;
 Să se scaneze suporturile de memorie externă înainte de a le folosi;
 Să se scaneze fişierele ataşate primite prin e-mail;
 Să nu se folosească programe dacă nu li se cunoaşte provenienţa.

13