EXAMENUL NAȚIONAL DE BACALAUREAT. LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ.

TEST

DE ANTRENAMENT. SUBIECTUL AL II-LEA (6)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre

ideea poetică și mijloacele artistice.
Peste vârfuri trece lună,
Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?
Mihai Eminescu, Peste vârfuri

Alcătuită numai din trei strofe, într-o cadență trohaică, de cântec popular, cu o
măsură de opt silabe, poezia Peste vârfuri, de Mihai Eminescu, este o miniatură a lirismului
pur, cu sonuri sublime, ce se înalță dintr-o armonie deplină a elementelor naturii. Cadrul
poetic este abia schițat, în linii fine de pastel, cu numai două motive literare, codrul și luna,
personificate, într-o întrepătrundere magică a planurilor, terestru și cosmic, peste care se
așază freamătul discret de ramuri și misteriosul sunet de corn: „Peste vârfuri trece lună,/
Codru-și bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.” Natura este
contemplată într-o atmosferă nocturnă, conturată în liniile ei esențiale: luna, mai mult ca
stare decât ca identitate cosmică (substantivul este nearticulat: lună), și codrul din planul
terestru, identificat prin freamătul lin de frunze și prin vârfurile ce ating parcă astrul nopții.
Atmosfera este de reverie profundă, devenită magică prin chemarea hipnotică, dintr-un
spațiu atemporal, a sunetului de corn. Imaginea codrului pare surprinsă într-un moment de
repaus și de contopire cu înaltul; vârfurile copacilor ating luna, iar foșnetul frunzelor și
melancolicul sunet de corn se contopesc eufonic într-o imagine auditivă de mare frumusețe,
devenind dominantă în strofele următoare.
Ideea poetică dobândește semnificații profunde, în strofele a doua și a treia, prin
acest melancolic și misterios sunet de corn și prin mărci ale subiectivității ce potențează
expresivitatea textului: pronumele personal de persoana I „-mi”, însoțind substantivele
„suflet” și „inimă”, și interogațiile retorice din finalul poeziei. Aparent, eul liric ar exprima,
prin , o dulce chemare către moarte, pe care poetul ar nutri-o în momente de acută
deznădejde. Strofa ultimă contrazice însă ideea banală a dorinței de moarte, încât o privire
mai atentă asupra strofei a doua poate conduce către altă interpretare. Nostalgia eului liric se
amplifică, prin contrast, pe măsură ce sunetul de corn, prin repetiție și gradație
descendentă, se pierde irecuperabil în adâncurile nepătrunse ale pădurii: „Mai departe, mai
departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.”
Chemarea magică spre moarte este de fapt o nostalgie a întregului, pe care sufletul
individual, „nemângâiet” al poetului o resimte la misterioasa chemare a cornului, ca expresie
a spiritului universal. Tocmai rătăcirea căilor către acesta, dezvăluite după un moment
magic, de revelație sublimă, și pierdute prin depărtarea eufonică a sunetului de corn,
declanșează drama eului liric, marcată prin întrebarea finală, mai mult retorică, rămasă fără
răspuns: „De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei, dulce corn,/
Pentru mine vreodată?”
Sunetul de corn reprezintă chemarea spiritului universal către un tărâm etern,
deschis în adâncuri de codru, protejat de trecerea timpului, contingent în poezia eminesciană
cu spațiile cosmice.

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Național Zinca Golescu, Pitești