Studiind poezia Lacustra de Bacovia gindul ma duce in universul poetic bacovian

unde moartea este o realitate absolută, lipsită de orice supravieţuire ideală ,

Sentimentul de nevroză din prima strofă, provocat de plânsul materiei, se corelează
cu sentimentul fricii, al spaimei din strofa a doua. Poetul, precum omul primitiv,
tresare în somn, izbit în spate de un val, întrucât n-a tras podul de la mal Bacovia a
fost consacrat de Macedonski care, odată cu apariţia volumului Plumb i-a dedicat
această epigramă: „Poete scump, porţi mândre flori de lauri / Că singur până astăzi
din plumb făcut-ai aur” Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului
românesc, un poet vizionar, creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un
poet al sensibilităţii, un spirit decadent, un poet al marilor tristeţi. Lirica lui
evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea psihicului până la
distrugere sau dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica, delirul,
nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii. Bacovia este parcă
poetul coborât în Infern pentru a aduce la suprafaţă vedenii stranii, strigăte de
teroare. Prin aceste stări reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un
semnal de alarmă, o autosalvare în faţa lumii nesigure. Bacovia îşi compune un stil
din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe stranie, inimitabilă. Tema
poeziei este singurătatea, sentiment care îi cauzează frică, disperare, deoarece totul
se descompune sub acţiunea apei, a ploii. Apa, motivul central al operei, în mod
obişnuit este un element vital, dar la Bacovia este elementul care descompune
materia, provocând frica de nefiinţă. La nivel formal, poezia cuprinde patru
catrene, cu compoziţie circulară datorită simetriei create de prima şi ultima strofă
care sunt aproape identice ceea ce conferă monotonia. La aceasta se adaugă
valoarea stilistică a repetiţiei, sugerând obsesia, apăsarea sufletească. Imaginarul
poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia, care sugerează
descompunerea materiei şi a spiritului şi produce starea de tristeţe, monotonie şi de
nevroză respectiv lacustra ce simbolizează o lume limitată. în primele versuri eul
liric solitar se contemplă pe sine în rezonanţă cu solitudinea unei nopţi cosmice, a
unui sfârşit de lume, unde totul este în descompunere lentă sub acţiunea terifiantă a
apei. Impresia de descompunere evoluează din plan exterior spre interior „De-
atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângând Ultima strofa este reluarea
aproape identică a primei strofe, astfel fiind accentuat sentimentul de apăsare, de
monotonie, de frică şi de singurătate. Locuinţele lacustre nu-i oferă linişte,
siguranţă pentru că sunt şi ele elemente ale descompunerii, deci ale morţii. Totul se
află în moarte lentă şi în faţa acestor imagini de coşmar poetul este singur. Versul
„Tot tresărind, tot aşteptând” conţine două verbe la modul gerunziu care exprimă o
stare de durată, de permanenţă. Poezia „Lacustră” exprimă, într-o manieră
inegalabilă strigătul disperat al poetului rămas singur într-o lume de coşmar.
Această creaţie a lui Bacovia devine o elegie fiind expresia artistică a stării de
solitudine, a prăbuşirii sufleteşti, a deznădejdii, stări care „au încremenit într-o
expresie simplă, vibrând în infinit”