EXAMENUL NAȚIONAL DE BACALAUREAT. LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ.

TEST

DE ANTRENAMENT. SUBIECTUL AL II-LEA (8)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre

ideea poetică și mijloacele artistice.
Îmbătrânit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu în iarnă grea.
Unde te-ai dus, pe cari căi străine
O, tinereță, tinereța mea!
Suspine n-am ah, de-aș avea suspine,
De-aș avea lacrimi, plânge de-aș putea!
Durerea cea mai crudă, cea mai mare,
Aflând o formă, află ușurare.

Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,

Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,
Amorul blând și dulce glasul său,
Ah! toată lumea este fermecată
De umbra unui dor... și numai eu
Mă furișez o umbră și nu pot
Să scap de ea... de mine... și de tot!
Mihai Eminescu, Îmbătrânit e sufletul din mine...

O împovărare extremă a timpului se resimte în fragmentul Îmbătrânit e sufletul din

mine..., de Mihai Eminescu: „Îmbătrânit e sufletul din mine/ Ca un bordei pustiu în iarnă
grea./ Unde te-ai dus, pe cari căi străine/ O, tinereță, tinereța mea!” Ca în cazul fragmentelor
rămase în manuscrisele eminesciene, primul vers, preluat și ca titlu, revarsă asupra
întregului text un ton elegiac de o profunzime comparabilă cu Psalmii lui David, cu aceia din
Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei sau cu lamentația Inorogului din Istoria ieroglifică, de
Dimitrie Cantemir. Cu aceste sugestii de împovărare temporală concordă și semantismul
greu al cuvintelor și limbajul poetic arhaizant, „tinereță“, „de-aș avé“, „de-aș puté“,
comparațiile care ating fondul străvechi al limbii („Ca un bordei pustiu în iarnă grea.“),
repetițiile și exclamațiile care accentuează sfâșierea lăuntrică: „Suspine n-am – ah, de-aș avé
suspine,/ De-aș avé lacrimi, plânge de-aș puté!“. Toate acestea dau amploare lăuntrică unei
tristeți de proporții universale, exprimate de eul liric prin mărci lexico-gramaticale
diversificate: pronumele personal de persoana I „(din) mine“, „eu“; pronume reflexive de
persoana I: „mă (furișez)“; verbe la persoana I singular: „n-am“, „aș avé“, „mă furișez“, „să
scap“; substantive în vocativ, caz al adresării directe: „O, tinereță, tinereța mea!“.
Poetul își construiește, prin toate aceste mijloace artistice, universul imaginar pe tema
barocă a trecerii vremii și a sorții schimbătoare, pe opoziția dintre uman și divin, dintre efemer
și etern, antiteză dominantă a textului, în antiteză aflându-se omul „îmbătrânit“ și tinerețea
pierdută. Poezia pare litania înfrângerii unui destin, rostită într-un registru profund, cu
implicații de incantație cosmică, prin „Cântarea spăimântată,/ Popoare ce-o ridic la
Dumnezeu.“ Versul „O, tinereță, tinereța mea!“ are o tonalitate de rugăciune adresată
timpului necruțător față de ființa umană, în care se inserează teme și motive ale meditației
romantice.
 Îmbătrânit e sufletul din mine... are, astfel, o expresivitate inconfundabilă, făcând
legătura între scrierile vechi românești și sensibilitatea romantică, valorificând teme și motive
de circulație universală, într-o limbă pe care însuși Eminescu a comparat-o cu „un fagure de
miere“.

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Național Zinca Golescu, Pitești