INTRODUCERE IN SEMIOLOGIE.

DEFINITII

Semiologia este piatra fundamentala a diagnosticului.

Informatiile anamnestice orienteaza, datele clinice fundamenteaza, iar
datele de laborator confirma diagnosticul.
Semiologia reprezinta o analiza, care se coroboreaza cu erudiţia
medicala, dublata de o cultura generala, respect fata de bolnav, omenie,
afectivitate, decenta, etica, deontologie profesionala şi de respect fata de cel
care o practica.
Semiologia işi propune sa inarmeze atat medicul, cat şi asistentul medical
cu metode şi tehnici de examinare a pacientului, cu mijloace şi cai de a
descoperi semnele şi simptomele, de a le interpreta in mod corespunzator cu
scopul de a aprecia corect şi rapid diagnosticul clinic pentru a interveni eficient
In sprijinul redobândirii sanatatii pacientului /ameliorarii acesteia .
Conform definitiei data de OMS, sanatatea este ,,acea stare de bine
fizic, mintal şi social completă şi nu constă numai in absenta bolii sau a
infirmitatii" .
Şi pentru a intelege mai bine ce inseamna sanatatea trebuie sa intelegem şi ce
este boala.Conform Dicfionarului medical roman, boala reprezinta:
 O deviere de la starea de sanatate din cauza unor modificari ale mediului
intern sau ale actiunii unor agenti din mediul extern", sau
 este o deviatie sau o abatere de la normal cu consecinte nedorite asupra
confortului personal şi activitatii sociale.
Boala poate fi acuta sau cronica.
 Boala acuta se caracterizeaza prin :
o un episod de durata destul de scurta,
o la sfâişitul căruia pacientul îşi reia activitatea normala.
o În aceasta perioada el poate fi dependent de ingrijiri medicale sau
infirmiere, in mod repetat.
 Boala cronica :
o este de lunga durata,
o generează incapacitatea de muncă permanenta, partiala sau totala,
o este o alterare organica sau functionala,
o obliga bolnavul sa-şi modifice modul său normal de viata
o care persista mai mult timp.
Dacă medicul este persoana care este constatată şi confirmata boala sau
sanatatea , ingrijirile medicale sunt acordate de asistenta medicala.
Medicul este acea persoana care a absolvit o facultate de medicina cu
scopul de a promova sanatatea individului şi a colectivitatii.
Asistenta medicala este acea persoana absolventa a unei şcoli postliceale
sanitare, in a carei pregatire profesionala şi caracter moral se regasesc valorile
acestei profesii, responsabilitatea fundamentala a ei avand patru puncte
cardinale :
 sa promoveze sanatatea ;
 sa previna boala ;
 sa reinstaureze sanatatea ;
 sa aline suferinta.
Asistenta medicala nu trebuie sa uite niciodata :
 sa vorbeasca cu bolnavul ;
 sa dezbrace bolnavul ;
1
  sa îl examineze complet şi corect ;
 sa nu se comporte ca un distribuitor de medicamente.
Definitia semiologiei
Semiologia este ştiinţa, parte a medicinei, care se ocupă cu descoperirea,
descrierea şi interpretarea semnelor şi simptomelor care apar in evolutia
diverselor boli , precum şi a metodelor de a le pune in evidenta.
Cu alte cuvinte, semiologia este ştiinta care se ocupa cu studiul general
al semnelor şi al sistemelor de semne, în vederea precizării diagnosticului
şi prognosticului.
Pe scurt, semiologia medicala este disciplina care se ocupa cu descrierea
şi interpretarea simptomelor şi semnelor de boală.
Etimologic, termenul ,,semiologie" deriva din limba greaca :
 semeion = semn,
 logos = ştiinta, discurs.
Semiologia se folosete de simptome, semne şi sindroame la care se
adauga investigatiile paraclinice care ar trebui sa fie tintite pentru sustinerea
diagnosticului.

SEMN, SIMPTOM, SINDROM

Semnul este o manifestare obiectiva a bolii, pe care examinatorul o

evidentiaza in cadrul examenului clinic prin propriile simturi
Exemple : icter, paloare, marire de volum a abdomenului, bombarea unui
hemitorace, sufluri, raluri, matitate, etc.
Simptomul este o manifestare a bolii relatate de pacient în cursul
anamnezei, ce are un caracter subiectiv şi care este dependent de o serie de
factori (perceptie, cultura, nivel intelectual )
Simptomul poate fi :
 general. Exemplu, durere, cefalee, ameteli ;
 local. simptomele locale sunt relativ specifice unor sisteme
anatomice: exemplu, hepatalgie, legat de ficat ; disurie , legat de
aparat urinar ; dispnee, legata de aparatul respirator.
El se mai numeşte şi semn functional şi este descris de catre pacient in cursul
interogatoriului luat de catre medic sau asistenta medicala.
Simptomatologia reprezinta totalitatea simptomelor unei boli.
Sindromul este un complex de simptome şi semne care ex prima o stare
ce poate fi legata de diferite boli şi afectiuni şi nu de o anumita boala, dar care
are un mecanisrn fiziopatologic cormun unitar.
Exernplu : sindrorn icteric, sindrom febril, sindrom bronşitic, sindrom pleural
etc.
VOCABULARUL MEDICAL

Vocabularul medical reprezinta totalitatea termenilor de

specialitate folositi in medicină. Putem distinge :
 un vocabular medical general- folosit de intreg personalul
medical;
 un vocabular particular - folosit doar de anumite specialitati
medicale. '
Vocabularul medical trebuie :
2
  Să fie cunoscut de întreg personalul medical, deoarece numai aşa
se poate realiza o colaborare corectă între membrii unei echipe
medicale sau intre o echipă si o altă echipă ;
 Să fie folosesit in relatiile dintre medici, in relatiile medicilor cu
personalul sanitar mediu, intre membrii personalului
sanitar;
 Toţi membrii comunitatii medicale (medici, asistenti, surori)
sunt obligati sa-şi insuseasca terminologia folosită in practica
medicală.
 Vocabularul medical trebuie evitat in discutiile cu personalul
nemedical; daca l-am folosi in aceste cazuri riscam ca
interlocutorul sa nu inteleaga cea ce dorim să-i comunicăm.
În continuare vom explica o serie de termeni medicali:

 ANAMNEZA = totalitatea informatiilor pe care personalul medical

o obtine de la bolnav sau de la insotitorii acestora si care se utilizează
' pentru stabilirea diagnosticului.
 ANTECEDENTE = faptele sau evenimentele de sanatate survenite
inaintea stării prezente a bolnavului.
 ANTIDOT = substarţa care impiedica efectele toxice ale unei alte
sub stante sau ale unui medicament.
 BACTERIEMIE= prezenta microbilor în sîngele bolnavului.
 BEZOAR = ghem de fibre vegetale sau par format in tubul digestiv al
unei persoane.
 CATECOLAMINE = substante secretate de glanda suprarenală şi
existente in singe: Ex: adrenalina, nonadrenalina, dopamina.
 CATETER = tub metalic, de cauciuc sau de plastic folosit pentru abo
rdarea unor organe sau vase de sînge
 CIANOZĂ= coloratie albastră a tegumentelor si mucoaselor.
 DECOLARE = separarea a două tesuturi.
 DELIVRARE = expulsia sau extracţia placentei
 DESPUIERE = operaţie de colectare a unor dale, in vederea realizării
unor lucrari statistice.
 DISPNEE = tulburare a frecvenţei si a ritmului respirator.
 ENANTEM = eruptie pe mucoase.
 EPICRIZA =concluzie medicală asupra unui caz examinat si tratat.
 FACIES = aspect particular al fetei, caracteristic unei boli.
 FETOR = miros puternic, specific unei boli.
 GALACTOREE = secretie excesivă a glandei mamare
 GUTIERĂ = atela in forma de jgheab formată din metal învelit cu tifon
sau din feşi gipsate.
 HEMICRANIE = durere care afecteaza jumătate de cap.
 HIPOTROFIE = dezvoltare insuficienta a unui tesut, a unui membru,
a unui organ sau a intregului organism.
 IATROGENIE = boală sau suferinta produsă de un act medical.
 INCUBATIE = perioada de limp scursă de la infectare până la aparitia
bolii.
 LABIAL = care se referd la buze.
 LEUCODERMIE = piele depigmentata.
 MASTOPATIE = boală a glandei mamare.

3
  MECONIU= scaun format in viata intrauterină si eliminat in primele ore
sau zile dupa nastere.
 NEFROPATIE = boolă a rinichiului.
 NOMĂ = ulceratie a peretelui obrazului.
 ORTOPNEE = dispnee asociată cu pozitia sezând
 PALPEBRAL = referitor la pleoape
 PARENTERAL = se referă la administrarea medicamentelor altfel decat
pe cale digestivă.
 RAGADĂ = fisurd la nivelul gurii.
 RAL = zgomot adăugat zgomotului respiratiei normale.
 SATURNISM = intoxicatie cu plumb.
 SFINCTER = formatiune musculară ce inconjoară capătul unui tub
anatomic (esofag stomac, uretriă etc.)
 TRACTUS = cale . Ex: digestivă, urinară .
 TROMB = cheag sanguin
 ULCUS = rană.
 URATI = saruri ale acidului uric
 VALGUS = picioare curbate in afara
 VERTIJ = ameteala.

ANAMNEZA

Anamneza reprezintă totalitatea informatiilor pe care medicul sau

personalul sanitar le obtin de la bolnav sau insotitorii acestuia, pentru a
le utiliza in scopul stabilirii diagnosticului.
Pentru realizarea anamnezei trebuisc respectaţi niste pasi, si anume:

 Primul pas in realizarea unei anamneze este abordarea bolnavului.

Aceasta se face prin salut urmat de prezentarea celui care face anamneza.
Prezentarea are o importantă deosebită deoarece, pe lângă faptul ca este un
gest de buna cuviinta ea lamureste bolnavul cu privire la cel care l-a
abordat. O data bolnavul lămurit, devine mult mal cooperant si ofera datele
solicitate.

 Al doilea pas, care in anumite situatii poate fi lasat pe un plan

secund,
este obtinerea de la bolnav a datelor personale. Aceasta se realizeaza cu
mult tact si blândete. Se solicită bolnavului:
• Numele si prenumele - date necesare intocmirii actelor medicale;
• Vârsta bolnavului - care ofera deja orientari despre boala de care ar
suferi: există boli legate de o anumită vârstă: Ex: bolile ale copilăriei, ale
adolescentei, ale adultului tânar, ale bătrânului.
• Date despre domiciliul bolnavului- există boli specifice unei zone : ex:
zone cu deficit de iod, zone cu boli de rinichi, zone cu incidenta crescută a
unor boli infectioase.
• Date despre profesia bolnavului- deoarece sunt foerte multe boli
profesionale: ex: silicoza pentru mineri, saturnismul pentru intoxicaţia cu
plumb.

4
  Al treilea pas îl constituie aflarea motivelor prezentării la medic sau al
internarii.
Acestea se obtin prin intrebări de genul:
 Ce vă supără?
 Ce v-a determinat sa veniti la noi?
 Ce ati patit?
Este bine ca bolnavul sa fie lăsat să-si spuna liber suferintele, totusi,
uneori trebuie ghidat cu intrebări suplimentare.
De exemplu:
 dacă spune că a venit pentru o durere puternică în dreptul inimii si nu
dă alte detalii, se intervine cu intrebări ajutatoare de genul: durerea
iradiază undeva? sau: Va ţine la respiratie? În felul acesta lămurim de la
început daca este o durere de inima sau nu şi consemnăm in fisa sau
in foaia de observatie date precise, sau comunicăm medicului informatii
pretioase;
 dacă acuză vărsături îl interogăm despre continutul acestora;
 daca acuza diaree îl chestionam despre frecventa si numărul scaunelor
si coţunutul lor;
 dacă acuză dureri abdominale îl interogăm asupra locului acestora, a
caracterului durerii care poate fi permanent sau intermitent;
 dacă acuză dispnee îl interogăm asupra conditiilor in care apare.
În cadrul acestui pas - motivul internarii sau prezentdrii la medic -
colectăm de fapt de la bolnav simptomele bolii. (vezi definitia simptomului)

 Al patrulea pas îl reprezintă aflarea istoricului bolii.

Şi aici bolnavul trebuie lăsat sa expună cât mai liber povestea bolii lui, totusi
istoricul trebuie sa fie o poveste expusă dirijat de cel ce face anamneza si care
trebuie să aiba solide cunostinte medicale pentru a putea sti ce sa intrebe.
Oricum intrebările legate de istoric se referă la:
 momentul apariţei bolii - dacă a apărut de ore, zile, luni, ani. A doua
intrebare;
 la modul cum a aparut boala – dacă a apărut acut, subacut sau
insidios. Modul de debut al bolii dă indicatii pretioase despre ce fel de
bo ala este : Ex: o hipertensiune arteriala debutează, de obicei,
insidios iar un reumatism articular acut debutează brusc.
 daca boala a evoluat constant, a evoluat în crize, cu perioade de
liniste între ele.
 dacă pe parcursul evoluţiei au apărut simptome noi şi în ce perioade ,
fiind recunoscut faptul că pe parcursul evolutiei unei bali se pot
adăuga semne noi, care sa certifice agravarea sau trecerea dintr-o
stadiu in altul al bolii,
 dacă a făcutvreun tratamente pentru afectiune a respectivă si ce
efecte a avut acesta.
Astfel, la sfârsitul interogatorului vom avea a oglindă completă asupra boIii
care l-a determinat pe bolnav sa ni se adreseze.
De retinut că, pe tot parcursul obtinerii istoricului bolii, este o bligatoriu sa
evităm intrebări care să sugereze raspunsul, de genul:
 Nu-i asa că te-a durut [i acolo?,
 Nu-i asa că medicamentul cutare ti-a făcut rău?
acestea pot genera informatii false care ne pot conduce pe piste false.
5
  Al cincilea pas este cel privitor la antecedentele bolnavului.
Prin antecedente se înteleg faptele şi evenimentele normale si anormale, care
au avut loc în viata bolnavului si a familiei sale, inaintea prezentării la medic,
cu importanţa lor pentru stabilirea diagnosticului şi prognosticului.
ATENŢIE !Nu fac parte din antecedente întâmplările care ţin de boala
pentru care s-a prezentat bolnavul. Acestea fac parte din istoricul bolii.
Antecedentele bolnavului se impart in:
 antecedente personale
 antecedente heredo - colaterale.
Antecedentele personale se impart, râdndul lor, in:
• Antecedente personale fiziologice - acestea cuprind date care se refera la
dezvoltarea normala a bolnavului :
 la ce vârstă s-a nascut,
 la ce vârstă a mers,
 la ce vârstă a survenit prima menstruatie
şi care pot da date importante, mai ales pentru copii si adolescenti.
• Antecedente personale patologice - acestea bolile de care a suferit
bolnavul de la nastere si până la data prezentarii la medic.
De exemplu:
 cine a suferit de oreion in copiliirie poate prezenta la vârsta
adultă o sterilitate sau un diabet;
 cine a suferit de reumatism articular acut in copilărie poate
prezenta o boală valvulară cardiaca;
 cine a suferit o operatie de ulcer poate avea gastrită a bontului
operator;
 cine a avut o intoxicatie cu plumb poate dezvolta o boola
neurologicii;
 cine a suferit o intoxicatie cu C02 poate avea o suferinta a
glandei suprarenale; cine a avut pleurezie aceasta putea
fi de natură tuberculoasa;
 cine a avut un sifilis poate avea o boola cardiacă .

Antecedente heredo – colaterale, adica boli avute de cei din

familie : părintii, bunicii, fratii, surorile.
Este important de cunoscut aceste anteeedente deoarece pot
orienta spre boala celui ce se prezintă la medic, fiind cunoscut faptul că
există boli cu transmitere familiala, astfel: disbetul zaharat, hipertensiunea
arterială, boala uşlceroasă, hemofilia, talasemia .
Tot in cadrul anamnezei, obţinem informatii despre:
 Condiţiile de viată şi mediul din care vine, astfel :
o un bolnav care vine din mediul rural poate prezenta a zoonoză
(boală luata de la animale; de exemplu antraxul )
o " un bolnav care vine dintr-un anumit cartier care este cunoscut
pentru o boală parazitară poate avea boală;
o un bolnav care locuieste intr-a casă igrasioasă face user astm
bronsic sau infectii respiratorii etc.
 Profesia şi condiţiile condiţiile de muncă, pentru că in patologia
umană există boli profesionale legate de profesie şi de locul de muncă
astfel:
6
 o un teracotar, care prepară compoziiia va face o intoxicaţie cu
plumb;
o un miner va face silicoza,
o mecanicii agricoli , cei care conduc atelajele fac boli ale coloanei
vertebrale
o stomatologii fac varice.
 Consumul de toxice
 Medicaţia anterioară internării
Anamneza este importantă nu numai pentru ca la sfârsitul ei medicul sau
cadrul medical poate sa puna cu precizie diagnosticul bolii pentru care
bolnavul a cerut ajutorul, dar, totodata, 0 anamneza bine condusii si cu tact
realizează o apropiere si faţă de cei mai dificili bolnavi si-i transforma în
colaboratori, in efortul de a aplica un tratament complet si corect
Anamneza deci, este cea care realizează comunicarea intre cadrul medical
si bolnav, factor de care poate depinde succesul tratamentului.

EXAMEN CLINIC OBIECTIV

 Examenul obiectiv nu poate fi efectuat decât de a persoană avizata

care cunoaste semnele de boală si cunoaste tehnica de examinare a
unui bolnav;
 Examenul obiectiv se executa intr-o ordine bine stabilită si cu
respectarea unor reguli precise.

Tehnica examenului obiectiv cuprinde:

 Inspecţia;
 Palparea;
 Percuţia;
 Auscultaţia.

INSPECŢIA
Totdeauna se incepe examinarea bolnavului prin inspectie, care
constă în observarea aspectului general al bolnavului :
 pozitie,
 atitudine,
 comportament.
Se cercetează :
 caracteristicile tegumentelor si mucoaselor :
 sunt palide sau din contra prea colorate sau exista cianoză (
culoarea albăstruie;
 sunt uscate sau sunt cu multă transpiratie,
 au cicatrice, echimoze, rani, pielea are zane cu aspect
edematos.
 pentru mucoase se observă dacă sunt depozite si ce culoare
au,
 tipul constitutional al bolnavului:
 este astenic (slab,hipostenic) sau este atletic,
 este normoponderal(are o greutate normala)sau este hiperponderal (cu
a greutate crescută, adică este gras)

7
PALPAREA
Este a doua metoda de examinare.
Palparea este metoda de explorare clinică constând din aplicarea
degetelor sau intregii mâini pe carp sau in cavitatile acestuia, pentru a
aprecia prin simtul tactil, particularităţile zonei respective cu scopul de a
obtine informatii despre dimensiunile, forma, consisterua si sensibilitatea
zonei examinate.
Prin palparea tegumentelor :
 ne dăm seama daca tegumentele sunt calde sau reci, umede
sau uscate, elastice sau neelastice;
 ne dăm seama dacă sub tegumente se percep neregularităti: noduli,
tumori, tumorete;
 se caută prezenta ganglionilor in zanele de electie
(retrocervical, submandibular, axial, pretrohanteriarn, inghinal) si
se observă numarul, mărimea si consistenta acestora.
 se cerceteaza mobilitatea bolnavului prin mobilizarea, de
către examinator, a diverselor segmente ale corpului (coloană,
gât, coate, genunchi, solduri.

PERCUTIA
Este a treia metodă de examinare.
Percuţia este metoda prin care, prin lovire cu degetele direct sau prin
intermediul celeilalte palme a unei zone, se percepe un sunet.
Lovirea unui corp elastic produce vibratii, deci sunete, care după
tonalitatea si intensitcitea lor ne oferă date despre un organ sau o
regiune.

AUSCULTATIA
Este a patra metodă de examinare
Auscultaţia constă in ascultarea, directă sau prin intermediul unui
instrument, a plămânului, a inimii, arterelor mari, abdomenului, pentru a
auzi si interpreta zgomotele produse de anumite organe.

Examenul obiectiv se realizează pe aparate şi sisteme, astfel:

 aparatul respirator,
 aparatul cardiovascular,
 aparatul digestiv,
 ap aratul uro-genital,
 sistemul nervos

Tot din examinarea bolnavului face parte si inregistrarea câtorva

constante biologice ale bolnavului. Acestea sunt:
Pulsul. Se determina prin numărarea la nivelul unei artere sau la
nivelul cordului, prin palpare sau ascultare, a numarului de batăi pe minut,
apreciin du- se dacă sunt puţine(bradicardie), normale sau multe
(tahicardie).
Temperatura. Se determină cu ajutorul termometrului cu mercur, in
axila, in gură sau în rect, iar cu termometrele electronice pe frunte.

8
 Respiraţia. Se determina numărul de respiratii pe minut si afla daca
este °rară (bradipnee), normală sau accelerată (tahipnee).
Se chestionează bolnavul asupra scaunului si se consemnează numărul,
aspectul, consistenta.
Diureza. Este cantitatea de urina eliminata de bolnav in 24 de ore.S e
realizeaza dând bolnavului un vas gradat in care sa colecteze urina.
Greutatea. Se cântareste bolnavul dezbracat si se consemnează greutatea.
În conditii de spitalizare pulsul, temperatura, diureza, scaunul, greutatea se
consemnează in foaia de observatie clinică a bolnavului, intocmind cu ele
grafice. De obicei aceste lucruri sunt efeetuate de cadrul sanitar
mediu.

PARTICULARITĂŢI DE POZIŢIE, ATITUDINE, MIŞCARE

Toate acestea sunt rezultatul unor suferinţe ale bolnavului iar pentru
orientarea diagnosticului este necesar să le ştim şi să le recunoaştem.

POZIŢIA BOLNAVULUI (postura).

Aceasta poate fi:
 Fiziologică, ceea ce înseamnă o poziţie normală
 Patologică (nefiziologică), adică, anormală, vicioasă cum nu te aştepţi să
vezi un om, ca de exemplu:
 Poziţie cifotică: cu corpul adus mult spre inainte (cocosat). Este
caracteristica curbarea coloanei dorsale înspre in fata;
 Poziţie scoliotică: cu corpul adus mult intr-o parte. Este
caracteristică curbarea coloanei dorsale spre stânga sau spre
dreapta;
 Poziţie antalgică: apare in cursul unei boli insotită de dureri
mari. În scopul de a-si micsora durerea bolnavul ia diferite
pozitii caracteristice:
 bolnavul cu ulcer perforat stă incovoiat;
 bolnavul cu pancreatita stă culcat pe spate cu
abdomenul intins;
 bolnavul ortopneic sta in sezut, a marginea patuluicu mâinile
sprijinite de pat
 Contracturile musculare pot da corpului sau membrelor pozitii
neobisnuite.

MERSUL BOLNAVULUI
În diferite afectiuni mersul bolnavului poate sa îmbrace aspecte
caracteristice. Tipuri de mers:
• Mersul ebrios (mersul omului beat) in care bolnavul nu poate păstra o
directie de mers;
• Mersul cosit, intâlnit la bolnavii cu paralizia unui membru. În acest caz, in
deplasare membrul afectat descrie o miscare semicirculara, în afara;
• Mersul de rata, in care corpul se inclină la fiecare pas spre stânga si spre
dreapta . Este mersul caracteristic celor cu luxatii de sold sau cu parapareza
spastica (boală a muschilor);
• Mersul paralitic, in care picioarele se mobilizeaza greu si se târăsc mai
mult pe pământ.
9
 TREMURĂTURILE(tremorul) .
Sunt miscări ritmice produse prin alternarea repetată a contractării si
relaxării musculare. Trenmorul poate fi :
 lent (3 - 5 Hz) sau rapid (6 - 12 Hz),'
 poate cuprinde intreg organismul sau anumite segmeale corpului
(corp, membre).
 fiziologic - de emotie, de frig, de foame,
 patologic - caracteristic unor afectiuni, ca de exemplu:
 tremorul din hipertiroidii :tremur fin cu ritm rapid,
 tremorul din boala Parkinson : tremor mai accentuat, rar,
evident în stare de repaus si dispare in timpul efectuării
unei miscări. Afectează capul şi mâinile
 tremorul hepatic: este un trem lent, amplu apărut când
bolnavul intinde bratele. Apare în insuficienta hepatica.
 tremorul intentional : apare când bolnavul încearcă să facă
ceva. Apare in scleroza multiplă.

TIPURI DE OBEZITATE
Nu este suficient sa constatăm ca un bolnav este gras sau slab.
Obezitatea este de mai muite tipuri si fiecare tip de obezitate este
caraeteristică unei anumite boli care o generează.
Cunoscând tipul de obezitate avem indicii de prezenta unei anumite
afectiuni, deci putem pune un diagnostic inainte de a face alte investigatii
sau prin care ne orientam viitoarele investigatii.
Astfel, se descriu:
• Obezitatea din sindromul adipozo-genital.
Este obezitate a trunchiului survenita la un copil sau adolescent. Acesta este
gras, dar cu membrele subţiri si organe genitale putin dezvoltate.
• Obezitatea din Sindromul Cushing.
Este o obezitate cu dispozitie tronculara, pe cap mai ales pe ceafă (ceafă de
taur). Se compară bolnavul cu p lămâie pusă pe scobitori deoarece membrele
ramân subtiri. Pe abdomen apar vergeturi.
• Obezitatea din insuficienta tiroidiană.
Cuprinde capul, gâtul, zonele supraclaviculare. Afectează intr-o măsură şi
trunchiul şi precis mâinile, genunchii, gleznele, plantele. .
• Obezitatea din insuficienta gonadica (a glandelor sexuale).
Este o obezitate ce interesează mai ales abdomenul si coapsele.Este o obezitate
atona, flasca, abdomenul atârnă ca un şorţ iar tegumentele sunt palide.
•Obezitatea din diabetul gras.
Este o obezitate omogenă ce apare la persoanele mâncăcioase.
• Obezitatea din bolile numite lip lipodistrofii.
Lipodistrofiile sunt boli ale tesutului conjunctivo-adipos subcutanat, aparute in
câteva boli căstigate sau genetice.
Le-am putea numi si obezitati localizate, fie că localizarea este simetrică, la
nivel unei regiuni, fie asimetrică.

DENUTRIŢIA

Starea de nutritie a organismului poate fi :

10
 eutrofică - însemnând o stare de dezvoltare normala, echilibrată,
proporţională;
hipertrofică - o dezvoltare exagerată a ţesuturilor, in special
muscular si gras, sau numai a celui gras;
hipotrofică - o dezvoltare deficitară sub cea normală , ceea ce in
praetica se definieşte ca stare distrofica.
De obicei când se discuta de starea de nutritie a unui copil mic sau
sugar se vorbeste despre distrofie, ceea ce inseamna un copil cu deficit in
greutate si diminuarea vizibila a tesutului adipos si uneori a celui
muscular.
La adult, când se vorbeste de diminuarea de talie a unui organ sau a
unui tesut, se foloseste termenul de hipotrofie: a unui os, a unui organ, a
unui
membru.
Atunci cdnd se vorbeste despre starea de nutritie a intregului
organism al unui tânăr sau al unui adult vorbim despre grade de
denutritie.
Gradele de nutritie sunt :
• Deficit staturo – ponderal.
Adica valori mai mici decât cele calculate, cu referire la inălţimea si
greutatea bolnavului. Acesta poate fi un deficit numai in statura bolnavului
sau numai ponderal când se face referire la greutate scazuta sub valoarea
normala.
Deficiul staturo - ponderal se calculeza in functie de vârstă şi sex.
• Casexie.
Înseamnă o slabire pronuntată cu disparitia tesutului celular subcutanat
in totalitate iar în functie de gradul casexiei (medie, pronuntatii), disparitia
partială a tesutulut muscular.
Deficitul staturo-ponderal si casexia pot fi rezultatul unei alimentatii
deficitare intinse pe o perioadă mai lungă de timp, dar poate fi datorat şi
existentei unei boli,
Exemple:
• Deficitul staturo-ponderal este intâlnit intr-o serie de tulburări endocrine;
de exemplu nanismul este întâlnit in boli ale hipofizei, ale tiroidei, ale
ovarului;
• Deficitul ponderal este intâlnit in unele boli parazitare, in hipertiroidie, in
diarei cronice, in tuberculoza; .
• Caxeria este întâlnită în cancer, în leziuni grave ale intestinului subţire,
in unele boli parazitare, la toxicomani.

EDEMELE

Edemele sunt acumulări de lichide seroase in tesuturi, in special in

tesutul celular subcutanat, dar pot fi intâlnite si in muschi, mucoase si in
organe.
.
Vorbind de edemele descoperite la inspectie, acestea sunt edemele
tegumentelor şi ale tesutului celular subcutanat.
Aeestea se impart in două mari categorii:
 edemul seros
 edemul limfatic.
11
 Edemul seros
 se datoreaza unor tulburari in circulatia sanguina, de cauză
mecanică sau de cauză inflamatorie;
 are ca mecanism intim tulburari ale presiunii hidrostatice, ale
presiunii oncotice (cea data de proteinele circulante) precum si a
permeabilitiitii capilare. '
 are anumite caracteristici particulare pentru fiecare boala in parte
care stă la originea lui. Astfel observarea lui da indicatii
semnificative despre diagnostic. Astfel se disting:
Edemul cardiac :
 este un edem cianotic (colorat albastrui),
 este rece,
 elastic (nu lasă mult timp urma dupii o apasare),
 este relativ dureros la palpare,
 apare la nivelul membrelor inferioare, crescând in sus, dar nu
depăseste
 jumatatea inferioară a corpului;
 apare in insuficienta cardiacă congestivă şi in pericardite
(inflamatia pericardului);
Edemul renal:
 este un edem alb;
 moale;
 pufos;
 nedureros la palpare,
 la apăsare lasă o amprentă (numita godeu) care persistă mai mult
timp;
 poate apărea în glomerulonefrita acută (boală inflamatorie a
glomerulului renal) cînd este localizat la pleoape fiind este cel mai
accentuat dimineata la trezirea bolnavului;
 poate apărea în sindromului nefrotic (boala care se datoreaza
alterarii membranei glomerurale care este cauzată de o multime de
factori);incepe la membrele inferioare si are tendinta sa cuprinda
întregul corp;
Edemul din hipotiroidie:
 este un edem alb, palid,
 rece;
 elastic;
 nedureros;
 initial apare pretibial apoi devine generalizat.
Edemul casecticului:
 este produs prin hipoproteinemie (scăderea proteinelor din sânge);
 este un edem alb;
 rece;
 care se aseaza in partite declive ale corpului (decliv = in părtile
de jos), deci depinde de pozitia predominantă in care stă
bolnavul.
Edemul venos:
 produs de flebite (inflamatii ale venelor) sau varice;
 este un edem violaceu;
 rece;

12
  nedureros în varice si dureros în flebite;
 putin elastic;
 de obicei asimetric (intereseaza doar un membru).
Edemul limfatic:
 este o acumulare excesivă de lichid in tesutul celular subcutanat
datorita obstructiei, distrugerii sau nedezvoltarii vaselor
limfatice;
 edemul limfatic datorat nedezvoltarii vaselor limfalice se
poate constala la nastere sau poate surveni la pubertate;
 edemul limfatic produs prin distrugere a vaselor limfalice
(chirurgical, traumatic sau in cursul unor bali parazitare
sau inflamatorii) apare pe parcursul vietii si uneori, poate
ceda partial sau definitiv
 se intâlneste numai la nivelul membrelor, de obicei a membrelor
inferioare;
 este un edem alb;
 moale;
 nedureros dacă este discret si dureros dacă este avans

LEZIUNI ELEMENTARE ALE TEGUMENTELOR

La inspectia tegumentelor putem observa modificari ale acestuia, mai

intinse sau mai reduse ca întindere, interesând:
 culoarea tegumentului,
 consistenta,
 relieful sau continuitatea acestuia.
Aceste modificări trebuie sa fie cunoscute si recunoscute atunci când
le întâlnim, deoarece sunt caracteristice unor boli si ne orientează diagnosticul.

Modificări de culoare ale tegumentelor:

 Macule:
o sunt mici pete, cu diverse localizări;
o sunt produse :- fie prin decolorarea pielii, ca in vitiligo,
o fie prin colorarea mai intensă a tegumentului,ca în pitiriazis,
pistrui.
 Eritemul:
 reprezinta o multitudine de mici pete rosii care cuprind o zonă sau
un segment de corp;
 petele dispar la vitropresiune (apasarea cu o lama de sticlă).
 Purpura:
 reprezintă o multitudine de pete mici care intereseaza o zona,
membrele sau intreg organismul,
 au o culoare rosu - brun
 nu dispar la vitropresiune.
 Cianoza:
 reprezintă o multitudine de macule individualizate sau confluente,
 realizând o eruptie generalizată;
 coloratia este violaceu - alb astruie
 dispare la vitropresiune.
 Echimoza:
13
  pată de dimensiune si formă variabilă după factorul traumatic care
a produs-o;
 se datorează sufuziunilor (revărsare de sânge in tesuturi produsa
prin
 lezarea vaselor mici de sânge)
 are o coloratie care variază cu vârsta echimozei, de la rosu inchis,
la început, la albastru, verde si galben la sfârsit.

Leziuni cu conţinut solid:

 Papulele
 formatiuni mici, rotunde, putin reliefate;
 pot interesa un strat sau toate straturile pielii;
 se intâlnesc in : boala verucoasă (mici papule produse de un
virus), in sifilisul secundar etc.
 Tuberculul
 este o formaţiune mai mare decât papula,
 interesează profund dermul;
 se intâlneste in sifilisul tertiar, lepra, tuberculoza.
 Nodulul
 este o formatiune de talie mai mare cât o alună,
 situată atât in derm cat si in hipoderm ;
 se întâlneste in tuberculoză, sifilis, guta.
 Vegetatia
 este o formatiune cu aspect filiform sau globulos (conopidiform)
 este o formaţiune dermo-epidermică;
 bine vascularizată;
 se întîlneste de obicei în bolile venerice

 Lichenul
 este o formatiune nereliefată a pieliicare devine plană, brăzdată de
adâncituri sub formă de canale care se întretaie
 Tumora
 este o formatiune de dimensiuni mari, de la 1-2 cm diametru la 5-10
cm
 poate fi acoperită de tegument normal sau complet modificat
 este produsă de proliferări de celule benigne (necanceroase) sau
maligne (canceroase)
 interesează pielea şi ţesuturile hipodermice.

Leziuni cu conţinut lichid:

 Vezicula
 este o formaţiune de ca o băşicută de câţiva milimetrii plină cu lichid;
 este proeminentă deasupra tegumentului,
 este caracteristică
 eczemei, urzicăturilor, etc
 Pustula
 este o veziculă mai mare plină cu puroi,
 este izolată, grupată, singură sau însoţită de vezicule din jur,
 este caracteristică în antrax.
 Bula sau flictena
14
  este o colectie circumscrisă
 situată in diferite straturi ale pielii,
 de câtiva centimetri diametru,
 proeminentă deasupra tegumentului,
 cu continut lichidian;
 este specifică mai multor boli ( arsuri, streptococii etc).

Leziuni produse de leziuni de continuitate sunt leziuni produse prin

soluţii de continuitate prin care se produce o rupere a barierei dintre
mediul intern şi exterior.
 Excoriaţia sau exulceraţia
 este o pierdere superficiala de substanta tegumentara,
 este de diferite forme si lungimi,
 intereseaza numai epiderma;
 prin vindecare nu lasa cicatrice;
 se produce,de obicei,prin scarpinat,
 este caracteristică bolilor parazitare :in scabie.
 Ulceraţia
 este o pierdere de substantă la nivelul pielii sau mucoaselor,
 este de profunzime variabila,
 depăseste stratul bazal al pielii;
 este de diferite forme sau mdrimi;
 la vindecare lasă totdeauna cicatrice;
 se intâlneste în tulburările produse de insuficienta circulatorie venoasa
după compresiuni prelungite sau după contactul cu substante
corozive.
 Fisura sau ragada
 este o pierdere lineară de substantă,
 este situată de obicei, in jurul orificiilor (bucal, anal) sau pe mamelon,
interesează tegumentul până la derm,
 lasa la vindecare cicatrice lineare;
 apare in boli metabolice, deficiente vitaminice.

Depozite la nivelul pielii sunt formate prin degenerarea straturilor de

piele sau prin uscarea secreţiilor
 Scuama
 este formată din celule ale stratului cornos a1 pielii care au tendintă
de detasare;
 se intâlneste in psoriazis, pitiriazis, după boli infectioase.
 Crusta
 un depozit format prin uscarea secretiilor din piele;
 pot fi : - reumatice când s-au format din secretii care conţin sânge,
- mielice de culoare galbuie după infectii.
 Escara sau sfacelul
 Este o leziuneformată prin modificarea si schimbarea culorii
tegumentului pe zone mai intinse sau mai limitate.
 Gangrena este o modificare care intereseză toate straturile pielii

Sechele cutanate:
 Cicatricea
15
  este rezultatul vindecarii pielii după o agresiune care a interesat toate
straturile ei;
 poate fi de diferite forme si mărimi;
 poate fi o cicatrice simplă sau complicată:
 aderentă de planurile de sub piele sau
 cheloida (acoperită cu epiteliu modificat), sau
 vicioasa (reliefată, aderentă şi deformată).
 Atrofia pielii
 apare dupa o afectiune care a interesat pielea care la vindecare
rămâne suţire, lucioasa, putin rezistentă.

LEZIUNI CUTANATE VASCULARE

Dacă leziunile tegumentelor sunt semne caracteristice pentru o

boola sau pentru un grup de boli,leziunile cutanate vasculare ale pielii sunt
prin ele însele, boli.
În această categorie intra asa numitele angioame sau hemangioame
sau nevi vasculari.

Angioamele
sunt leziuni cutanate vasculare apărute prin hiperdezvoltarea
unor vase de sânge care formează la nivelul pielii ghemuri sau
retele dense de vase capilare pline de sânge, ca niste bureti,
 se formează prin :
proliferării ale endoteliului vascular (ingrosarea stratului
intern ale vaselor) când dau asa numitele angioame tuberoase
(tuberozitate =umflatură),
prin dilatări ale lumenului vaselor când dau asa numitele
angioame cavernoase.
 sunt, de cele mai multe ori congenitale adică apar de la nastere, dar
pot să apară şi in cursul vietii sau chiar la bătrânete.
 la inspectie se prezintă ca niste plăci de culoare rosie intensa, bine
delimitate, uneori proeminente si deformând regiunea in care au
apărut.
 rar pot fi pulsatile,
 rareori se pot canceriza.
Cele mai frecvente forme sunt:
 Angiomul plan
este a macula roz, rosie sau purpurie,
prezenta de la nastere,
frecvent este localizata pe gat sau pe cap,
are margini bine delimitate,
 este de mărimi si forme variate,
nu dispare spontan.
 Angiomul tuberos sau hemangiom capilar sau nev angiomatos
superficial.
 Este a leziune tegumentara vasculară,
usor proeminenta,
 rosie strălucitoare,
de dimensiuni mici,
16
 suprafata neregulata,
 cu aspect de zmeură.
 este a leziune aparuta la nastere sau se dezvoltd in primele
luni de viata de obicei, regreseaza şi dispare în proportie de 90 %
in primii ani de viată.
 Angiomul cavernos sau nevul cavernos
 este o leziune vasculara proeminentă,
rosie sau purpurie,
 compusă din dilatatii vasculare;
este o formatiune de dimensiuni relativ mari,
 cu suprafata neregulată.
 este depresibil la apăsare si uneori este pulsatil;
 se localizează de obicei, pe extremitatea cefalică sau pe membre.
 se poate complica cu ulceratii si sângerări;
 peste jumatate din cazuri dispar spontan pana la vârsta de 7 ani.
 Angiomul stelat sau steluţa vasculară sau telengiectazia
este o leziune vasculara rosie,
 este constituită dintr-o arteriolă centrala cu ramificaiii subtiri,
asemănătoare picioarelor de paianjen.
 nu este mostenită;
 apare de obicei în cursul unor boli, cel mai frecvent in ciroza
hepatica.
 Angiolipomul sau limfangiomul
este o leziune a vaselor sanguine limfatice,
 apare după pubertate,
are forma unor tumorete sub piele,
sunt dureroase, moi, prost delimitate.
 Eritroza palmară
 interesează eminenta hipotenara sau toată palma:
 are culoare rosiatică si este caracteristică insuficierţei hepatice.
 Peteşiile
 sunt mici hemoragii capitare în straturile dermului;
nu dispar la vitropresiune.

 Echimozele
sunt hemoragii subcutanate;
 interesează vasele de sânge;
sunt de marimi foarte variate.

TUMORI CUTANATE BENIGNE ŞI MALIGNE

 Tumorile cutanate benigne :

sunt formatiuni circumscrise, uneori plane alteori reliefate,
sunt de marimea unor papule sau a unor noduli,
sunt compuse din :
 fie din melanocite (celule epiteliale formatoare de pigment
melanic)
 fie din celule nevice (celule epiteliale specifice nervilor)
Din categoria neviilor plani fac parte:
Nevii pigmentati,
17
 Categorii de nevi pigmentari:
efelidele sau pistruii,
nevii lentigo sunt tot felul de pistrui dar cu tendinta de crestere
si uneori de cancerizare,
 nevii albastri sunt formatiuni mici, rotunde, benigne
localizate pe faţa sau brate, de obicei unice
Nevii aplazici,
sunt nevii apăruti prin absenţa congenitala a unor elemente constitutive
ale pielii.
Din aceasta grupa fac parte :
vitiligo (lipsa pigmentului pielii pe mici zone),
 alopeciile (lipsa părului) apar sub forma de mici placi fara par dar
cu piele normală
pot fi congenitale ,circumscrise, localizate
Nevii hip ertrofici
sunt nevi reliefati, cu aspect de mici tumorete de diverse forme sau
mărimi.
Din această grupă fac parte :
 nevii verucosi - verucile pot fi moi sau dure),
 moluscumul sau polipul,
 este o tumoretă piriforma,
 moale,
 flască,
 având un peduncul= piciorus subţire;
 este acoperita cu piele),
 nevii pilosi care apar pe un folicul pilos şi au pe suprafata lor unul sau
mai multe fire de par. Uneori tumoreta lipseste, pe piele existând
doar un grup de câteva fire de par).
Nevii glandulari sunt nevii sebacei, dezvoltati pe glandele sebacee.

 Tumori cutanate maligne (canceroase).

 cunoaşterea lor este capitală
poarta denumirea de epitelioane
 sunt de două feluri: bazocelulare si spinocelulare.

 Stări precanceroase. Printre cele mai cunoscute sunt nevii

pigmentari
MODIFICĂRI ALE FANERELOR

Definiţie : prin fanere se înţeleg anexele pielii sa mai bine zis constituenţii
separţi ai pielii
 cele mai importante sunt părul şi unghiile ;
 acestea pot suporta modificări de formă, mărime şi culoare
 pot să apară în locuri neobişnuite ;
 toate constitue abateri de la normal, adateri ce trebuiesc cunoscute
deoarece sut de cele mai multe ori răsunetul unei boli.

MODIFICĂRI ALE UNGHIILOR

Acestea pot fi :
 constituţionale , adică de la naştere,
18
 cu semnificaţie patologică, adică semnificaţie de boală.

 Modificări de culoare, numite şi cromonichii

 Unghii albe numite şi leuconichii :
o pot fi albe în totalitate ;
o pot avea puncte albe ;
o pot avea dungi albe, întilnite în intoxicaţia cu arsen, flor sau în
malarie ;
o pot fi din naştere sau după traumatisme ;
 Unghii galbe numite şi xantonichii ;
o apar în intoxicaţii cu acid picric, micoze, după administrarea unor
medicamente ca Mepacrina
 Unghii verzi
o apar în infecţii cu pseudomonas aeruginosa sau în candidoze.
 Unghii brune numite şi melanonichii ;
o apar la persoanele care folosesc revelator fotografic sau azotat de
arginnt, sau când sub ungie apare o tumoare.
 Unghii cu hemoragii sunt caracteristice bolilor hemoragice.

 Modificări deformă, numite şi onicodistrofii

 Unghii adsente sau foarete puţin dezvoltate se întilnesc în sindromul
unghie − patelă sau onicartroză,
 Unghii cu şanţuri numite şi coilonichia apar în anemii şi lipsa de vitamina
B6
 Unghii foarte groase numite şi onicogrifoze sunt de obicei post traumatice ;
 Unghii în sticlă de ceasornic aşa numitele unghii hipocratice , apar în bolile
pulmonare de lungă durată şi în unele boli cardiace, când sunt însoţite şi
de îngroşarea ultimei phalange dând aspectul degetelor de toboşar.
 Unghii foarte subţiri şi foarte elastice numite şi onicomalacie, apar în bolile
neurologice sau reumatice ; apar de asemenea la persoanele care au stat
foarte mult timp cu degetele în soluţii alcaline.

MODIFICĂRI ALE PILOZITĂŢII

Se întîlnesc : modificări în exces de acoperire a pielii cu păr

modificări prin lipsa părului, acolo unde ar trebui să existe

 Creşterea în exces a părului poarta denumirea de hipertricoză,

hirsutism sau virilism pilar
o prin excesul de păr se înţelege creşterea părului, abundent ţi în
zonele în care în mod obişnuit el lipseşte ;
o hipertricoza poate fi :
 constituţională : sunt familii cu pilozitate mai bogată şi mai
extinsă pe corp
 poate apare în timpul vieţii ca urmare a unor boli sau
dereglări hormonale :
 virilism suprarenalian în hiperfuncţia suprarenală ;
 virilism hipofizar în tumori ale glandei hipofize ;
 virilism în unele tumori ovariene ;

19
  hipetricoză apărută la menopauză sau după foame
prelungită sau denutriţie.
De notat că termenul de hirsutism se foloseşte mai ales pentru apariţia
unui exces de păr la femei, când apar mustăţi, barbă, fiind însoţit, de obicei şi
de alte modificări : ingroşarea vocii, ştergerea sânilor.
Există şi hirsutism iatrogen, adică cel produs de unele
tratamente :contraceptive, unele hipotensoare, cortizon, etc

 Lipsa părului este numită şi alopecie

Alopecia apare :
 datorită unor factori genetici ;
 poate fi rezultatul îmbătrânirii ;
 poate fi expresia unor boli generale sau locale.
Tipuri de alopecii :
 Alopecii pasagere. Este caracteristică copilului mic care în primele
luni de viată pierde părul fetal, îi creşte cel intermediar, apoi cel
definitiv
 Alopecia bătrânului, este o alopecie difuză mai mult sau mai puşin
pronunţată
 Alopecia seboreică numită şi caiviţie sau chelie, este de diferite
tipuri şi întinderi. Calviţia instalată este definitivă
 Alopecia toxică , este de obicei temporară şi apare :
 după o boală grava sau de lungă durată ;
 în boli endocrine (mixedem) ;
 în sarcină ;
 după medicaţie citostatică (medicaţia folosită în tratarea
cancerului), cel mai frecvent.
 Alopecia areată
 este o formă de alopecie apărută pe o zonă limitată, puţin
întinsă,
 apare pe pielea capului sau la barbă ;
 este formată din zone circumscrise fără păr,
 acestea se acoperă cu păr, spontan sau după tratament
 Alopecia cicatriceală este definitivă şi apare în :
 arsuri ;
 înfecţii profunde ale pielii ;
 după traumatisme.

TULBURĂRI ALE SOMNULUI

Pentru o activitate cerebrală normală, omul are nevoie de o

alternanţă între starea de veghe (starea de treaz) şi starea de somn.
Somnul este perioada de refacere a potenţialului nervos, dar şi a
condiţiei fizice.
Durata perioadei pe somn, pe 24 ore, variază de la individ la
individ, în funcţie de :
 vârstă :copilul mic doarme peste 10 ore pe zi
 starea de sănătate sau boală ;
 de activitate depusă

20
 Un adult sănătos, cu o activitate moderată, are nevoie de 7−8 ore de somn
în 24 de ore pe când unui vârstnic îi poate fi suficient un somn de 4−5 ore pe
24 de ore.
În practica medicală se întilnesc frecvent situaţii în care din cauza unor
stări patologice (de boală), calitatea şi durata somnuli să fie deteriorate.
Modificările pot fi :
 lipsa somnului sau insomnia
 somn in exces sau hipersomnia
 parasomnii

Insomnia, înseamnă incapacitatea omului de a dormi sau de

a menţine somnul o perioadă suficientă pentru refacerea potenţialului fizic.
Insomnia poate fi pasageră sau cronică şi poate fi de mai multe feluri :
 Insomnia iniţială este dificultatea de a adormi. Bolnavul se culcă cu
intenţia de a dormi, dar rămâne, împotriva dorinţei lui, treaz, zeci de
minute sau ore. Apare în :
o stări emoţionale ;
o depresii ;
o stări fobice ;
o la întreruperea tratamentului cu sedative ;
o dereglarea ritmului circadian.
 Trezirea matinală.
o bolnavul adoarme obişnuit dar se trezeşte foarte devreme ;
o apare în boli psihice sau la batrîni
o peste zi aceste persoane acuză lipsa somnului
 Insomnia familială fatală sau genetică
o este de cauză neprecizată ;
o bolnavii au tulburări de somn care pot progresa pînă la insomnie
totală ;
o boala are origine genetică şi este mortală.
 Inversări ale somnului,
o cel mai adesea datorate modificărilor de fus orar ;
o programului în ture ;
o orelor neregulate de somn.
 Insomnia de rebound apare la întreruperea somniferelor.

Hiprsomnia, este creşterea exagerată (peste 25%)a numărul

de ore de somn.
Tipuri de hipersomnie :
 Hipersomnia tranzitorie apare :
o în cursul unor boli acute: de la gripă la encefalită ;
o în cursul unor boli cronice: insuficienţa hepatică, insuficienţa
renală, hipotiroidie, hiprglicemie.
 Sindromul PICKWICK :
o întâlnit la obezi ;
o este însoţit de perioade lungi de apnee ;
o acesti pacienţi adorm oriunde ;la şedinţe, la teatru, în autobuz, in
tren.
 Narcolepsia

21
 o este o hipersomnie însoţită de relaxare musculară, ceea ce duce la
catalepsie
o etiologia este necunoscută.

Parasomnia este un somn cu caractere anormale.

Forme de parasomnii :
 Somnambulismul :
o este un somn însoţit de activitate motorie ;
o se întilneşte de obicei la copii ;
o somnambulul, dormind, părăseşte patul şi pleacă fără a fi conştient
de ceea ce face.
 Sindromul picioarelor neliniştite este caracteristic persoanelor peste 50
de ani
 Terorile nocturne
o se traduc prin ţipete, gesticulări în somn ;
o sunt prezente la copii şi la alcoolici.
 Coşmarurile apar datorită:
o Oboselii, la copii,
o consumului de alcool sau meselor copioase, la adulţi.

ATENŢIE ! Somul indus de medicamente anestezice pentru inducerea anesteziei

în vederea unei intervenţii chirurgicale :
o practic nu este un somn fiziologic, deci nu are calităţile unui somn
fiziologic.
o este o pierdere temporară a stării de conştienţă, însoţită de relaxare
musculară şi de abolirea sensibilităţii.

PIERDERILE ALE STĂRII DE CONŞTIENŢĂ

În afara stării de veghe (de trezire) şi a stării de somn, în practica medicală

este întilnită şi starea de pierdere a stării de conştienţă.
Aceasta poate fi :
o de scurtă durată sau tranzitorie ;
o de lungă durată sau comă.

Pierderile de conştienţă tranzitorii

 Lipotimia sau leşinul:
o este o piedere a stării de conştienţă de scurtă durată însoţită de
pierderea controlului de menţinere a poziţiei ortostatice (statul în
picioare);
o bolnavul simte o slăbiciene marcată, are ameţei (vertij), privirea i se
întunecă după care cade fără să mai fie conştient ;
o semnele care preced căderea îi permit bolnavului să caute un loc
unde să cadă şi astfel să evite accidentarea ;
o pierderea stării de conştientă durează 1−2 minute ;
o bolnavul este palid, transpirat cu puls slab ;
o la revenire, tegumentele se recolorează şi transpiraţia dispare ;
o se datorează scăderii oxigenării creierului cauzată :
 fie de lipsa oxigenului în aerul inspirat
 fie circulaţiei deficitare la nivel cerebral.

22
  Sincopa este :
o o întrerupere a circulaţiei şi respiraţiei,
o însoţite de pierderea starii de conştienţă,
o prăbuşirea tensiunii şi scăderea până la dispariţie a pulsului ;
o pierderea stării posturale (nu poate sta în ortostatism)
În funcţie de factorii care au produs−o, poate fi :
 Sincopă voso−vagală :
o este asemănătoare lipotimiei, dar fără semne care să o anunţe ;
o apare în :
 stat prelungit în picioare ;
 căldură excesivă.
 Sincopă posturală :
o Apare la trecerea din clinoststism(poziţia culcat în pat) în
ortoststism(poziţia în picioare)
o Apare la :
 cei care iau medicamente hipotensoare ;
 la anemici ;
 la alcoolici.
 Sincopă cardiacă apare când capacitatea inimii de a pompa sânge scade
foarte mult, ca in :
o blocurile atrio−ventriculare ;
o tahicardii ;
o crizele Adams−Stokes (oprirea bătăilor inimii pentru o perioadă
scurtă)
 Sincopă de efort apare datorită unei afecţini cardiace :
o stenoza aortică ;
o tetralogia Fallot
 Sincopă carotidiană
o apare datorită unei sensibilităţi marcate a sinusului carotidian ;
o se datorează :
 fie unei loviri la nivelulul sinului
 fie unei compresii mai îndelungate, de exemplu printr−un
guler prea strâmt
 la o simplă întoarcere bruscă a capului
 la efectuarea manevrei Valsalva (expir cu glota inchisă)
 Sincopă de tuse apare după accese prelungite de tuse.
 Sincopă din hemoragii apare datorită scăderii cantităţii de sânge
circulant care determină secundar, deficit de irigaţie cerebrală.
 Sincopă din afecţiunile cerebrale vasculare :
o este cunoscută în neurologie ca atac ictal tranzitor:
o este însoţită de tulburări neurologice ca :
 amauroză (pierderea vederii) ;
 pareze
 Sincopă din epilepsie :
o este însoţită de convulsii,
o bolnavul îşi muscă limba.
 Sincopă istericului este o pseudosincopă

Pierderile de conştienţă prelungite

23
  Stuporul :
o este o stare de areactivitate şi adinamie din care bolnavul poate fi
trezit doar pentru o perioadă scurtă de timp prin stimulare
viguroasă şi repetată ;
o atât stuporul cât şi coma sunt precedate de o fază intermediară,
numită stare de obnubilare în care bolnavul :
 este somnolent,
 răspunde greu la întrebări cu pauze mari între cuvinte,
 este dezorientat în timp şi spaţiu,
 judecă cu mare greutate (nu mai poate face operaţii
matematiuce simple) ;
o Poate fi :
 fază iniţială a unei come, fiind de fapt o comă superficială ;
 o stare de sine stătătoare, întîlnită în unele boli psihice ca
epilepsia sau isteria
 Coma (în greceşte Koma =somn adânc)
 este o stare de inhibiţie profundă a activităţii nervoase
superioare,
 cu pierderea completă a stării de conştienţă,
 a mobilităţii voluntare (mişcărilor),
 a sensibilităţii,
 cu păstrarea funcţiilor vegetative fundamentale (circulaţia şi
respiraţia);
o din comă bolnavul nu poate fi trezit : este areactiv (nu răspunde la
stimuli) sau răspunsul este un reflex primitiv de apărare ;
o in comele profunde lipsesc chiar şi reflexele primitive de apărare
Cauzele cele mai frecvente ale comelor sunt :
 Intoxicaţia acută alcoolică :
o se recunoaşte după halena (miros pătrunzător) de alcool ;
o bolnavul răspunde la stimuli dureroşi ;
o pupilele sunt dilatate dar nu răspund la lumină.
 Comele cerebrale
o se instalează treptat sau brusc,
o sunt însoţite de paralizii, pupile şi reflexe inegale ;
o apare în :
 traumatisme craniene
 accidente vasculare cerebrale(ischemic sau hemoragic)
 tumori cerebrale
 Coma diabetică :
o prin hiperglicemie (creşterea zahărului în sânge) este numită şi
acidoză sau acidocetoză diabetică
o este o comă cu :
 debut progresiv,
 piele uscată ;
 temperatură scăzută ;
 bolnavul degajează un miros de mere putrede,
 ochii sunt moi, înfundaţi în orbite
 Coma din hipoglicemie :
o apare datorită scăderii zahărului din sânge sud 0,45‰
o începe cu :
24
  stare de rău general,
 agitaţie,
 transpiraţii,
 paloare,
 greţuri,
 vărsături
o după instalare apar convulsiile, pielea continuă să fie transpirată ;
o semnul Babinski (excitarea marginii externe a plantei duce la
extensia plantei) este pozitiv bilateral.
 Comele epileptică :
o apare după un episod convulsiv ;
o limba este muşcată ;
o bolnavul a pierdut urina şi fecalele,
o respiraţia, pulsul şi tensiunea sunt normale
 Coma din intoxicaţia cu medicamente.
De obicei anturajul bolnavului relateză despre cantitatea şi felul
medicamentului ingerat.
 Coma uremică.
o apare în insuficienţa renală acută sau cronică ;
o se instalează progresiv
o bolnavul emană o halenă amoniacală,
o tegumentele sunt palide teroase (palide pământii)
o uneori pe aripioarele nazale apare un strat de cristale
 Comele hepatică
o se instalează progresiv la un bolnav cu o afecţiune hepatică
cunoscută ;
o bolnavul degajă un miros specific de fetor hepatic (un miros dulceag
de ficat crud) ;
o de obicei bolnavul este icteric sau subicteric.

În comele profunde , prelungite poate survenii moartea cerebrală ,

manifestă prin dispariţia reflexelor trunchiului cerebral : fotomotor, cornean,
palpebral.

SEMIOLOGIA SISTEMULUI GANGLIONAR

Sistemele circulatorii ale organismului uman sunt :

 sistemul circultor sanguin format din :
o inimă → artere→ arteriole → capilare→ venule→ vene→ inimă
o prin care circulă singele
 sistemul limfatic format din :
o ganglioni limfatici→sistemul lacunar →vasele limfatice
o prin care circulă limfa : un lichid incolor, alcalin, cu un grad de
vâscuozitate.

Ganglionii limfatici :
 sunt aglomerări de celule limfatice înconjurate de o capsulă, având o
dispoziţie regională (deservesc o regiune anatomică) ;

25
 în mod normal nu sunt vizibili sau palpabili decât la persoane extrem de
slabe sau caşectice ;
 devin palpabili sau vizibili în infecţii acute sau cronice,
 anatomic pot fi :
o superficiali, când pot fi palpaţi sau vizualizaţi, in regiunile
anatomice :
 retro şi preauricular (în spatele şi în faţa pavilionului urechii)
 occipitali ;
 submaxilari (sub maxilarul inferior) ;
 submentonieri (sub mentor) ;
 laterofaringieni (lângă vena jugulară) ;
 laterocervicali (pe traiectul muşchiului
strerno−cleido−mastoidian)
 supraclaviculari ;
 axilari ;
 epitrohleari (in jurul trohleii) :
 inghinali ;
 poplitei.
o profunzi când nu pot fi vizualizaţi decât prin metode speciale de
investigare(radiografii, Ct, RMN):
 în hilul pulmonar
 în peritoneu
 marirea de volum a ganglionilor poate interesa un ganglion, un grup de
ganglioni, mai multe grupe ganglionale sau un lanţ ganglionar

Adenita sau adenomegalie

 Reprezintă mărirea de volum a ganglionilor
 Poate fi acută :
este de scurtă durată, se remite în general în decurs de 2−3
săptămâni;
ganglionii sunt mari, sensibili, relativ moi şi uneori se fistulizază ;
apare în cursul unor boli acute :amigdalie, otite, flegmoane.
 Poate fi cronică :
interesează de obicei mai multe grupe ganglionare ;
persistă după faza acută a bolii când aceasta se cronicizează ;
ganglionii sunt mai duri, nedureroşi, de cele mai multe ori mobili
fată de planurile din jur ;
se întilnesc în boli cronice ca :
 tuberculoza,
 sifilisul (care poate debuta ca o adenită inghinală care se
poate generaliza),
 mononucleoza infecţioasă,
 toxoplasmoza,
 bruceloza.
 SIDA : unde avem de a face cu una din cele mai extinse
poliadenopatii si care debutează de la început ca o
poliadenapatie cronică
 Tumorile canceroase : apare de la început ca o poliadenopatie
cronică ;

26
 Leucemii : poliadenopatii cu caracterul celor acute(moi, dureroase) dar
care durează foarte mult timp.

Limfangită = Inflarea şi mărirea de volum a vaselor limfatice

SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Principalele simptome respiratorii sunt:

 Durerea toracică
 Dispneea
 Tusea
 Expectoraţia
 Hemoptizia

DUREREA TORACICĂ

Acest simptom poate să apară atât în afecţiuni ale aparatului respirator,

cât şi în afecţiuni digestive, cardio-vasculare sau parietale.
Durerea toracică poate să îmbrace mai multe aspecte semiologice, astfel:
 Durerea retrosternală:
 Este întâlnită în traheită şi în boli ale mediastinului (mediastinită,
emfizem mediastinal, tumori ale mediastinului)
 In traheită :
o durerea apare precoce;
o este ’’ înaltă’’ (retromandibulară);
o se accentuează la tusea seacă a stadiului iniţial al acestei afecţiuni;
o are caracter de arsură;
o cedeaza odată cu apariţia expectoraţiei.
 Durea mediastinală:
o este percepută difuz retrosternal’’ în bară’’;
o cu intensitate redusă (exceptând mediastinita acută când este
intensă);
o are caracte constrictiv şi iradiază la nivelul gâtului şi braţelor;
o este independentă de efortul fizic (diagnostic diferenţial cu angina
pectorală)
 Opresiunea toracică
o apare ca urmare a efortului repetitiv de tuse forţată (bronşită
cronică, enfizem pulmonar, astm bronşic, pertusis);
o se datorează tracţiunii pe inserţiile muşchilor care participă la actul
tusei (intercostali, diafragm, parietalii abdominali, )
o este o senzaţie surdă, uneori mergând până la durere vie, percepută
bilateral, la baza toracelui şi la nivelul peretelui său anterior,
accentuată de tuse şi de mişcările care solicită contracţia muşchilor
abdominali.
 Durea pleurală poartă denumire de junghi:
o este definită ca o durere toracică intensă, ca o lovitură de lance sau
de cuţit;
o apare brusc, este unilaterală şi bine delimitată,

27
 o este accentuată de respiraţie (mai ales la sfârşitul inspiraţiei), râs,
tuse, strănut, efort (prin hiperpnee) şi uneori la presiune sau la
mobilizarea toracelui;
o mecanismul de producere a junghiului este dat de:
 creşterea presiunii intracavitare
 accentuarea mobilizării foiţelor pleurale lezate sau inflamate
o apare in boli pleurale sau pleuropulmonare

Junghiul în bolile pleurale

A. Pleurita evoluează cu:
 junghi intens şi extins;
 este localizat lateral sau posterolateral (din cauză că inervaţia
pleurei parietale de pe suprafaţa costală a hemitoracelui este
asigurată de nervii intercostali);
 se accentuează foarte mult :
 cu fiecare respiraţie, ceea ce determină bolnavul să respire
superficial
 la presiune, ceea ce impune decubit contralateral antalgic.
 junghiul pleuritic diminuă şi apoi dispare pe măsură ce se
acumulează lichid în cavitatea leurală (pleurezie exudativă),deoarece
aceasta reduce mobilitatea hermitoracelui şi îndepărtează foiţele
pleurale.
 uneori în faza de pleurezie exudativă perssită o senzaţie de
disconfort intratoracic
B. Empiemul pleural realizează un junghi tenace, persistent în timp.
C. Pneumotoracele spontan
 determină junghi mai ales atunci cînd cantitatea de aer pătrunsă în
spaţiul pleural este redusă;
 durere debutează brusc, este prezentă la început în toracele
anterior;
 are caracter constrictiv cu posibilă iradiere spre gât şi braţe (imită
angina pectorală), pentru ca apoi să se restrângă la hemitoracele
afectat

Junghiul de origine pleuroplmonară

 pentru ca o boală a parenchimului pulmonar să producă junghi ,
este necesar ca aceasta să intereseze şi pleura, ceea ce se întîmplă
ori de câte ori procesul patologic se extinde superficial(cortical).
 particularităţile durerii în principalele boli ale plămânului sunt
următoarele:
 în pneumonia lobară:
o junghiul este localizat în regiune mamelonară (sub sân la femei);
o se accentuează progresiv;
o iadiază , transfixiant în spate;
o este prezent încă de la debut;
o persistă timp de 2-3 zile. Persistenţa peste acest interval sugerează o
adcedarea pneumoniei.
 abcesul şi gangrena pulmonară:
o încep cu junghi moderat care se accentuează progresiv,

28
 o cedează când conţinutul este eliminat prin vomică sau prin
expectoraţie
 embolia pulmonară
o indiferent dacă se constitue sau nu infarctul pulmonar, junghiul
este prezent, este intens, cu debut brusc şi trecător;
o în caz de embolism masiv, durea îmbracă aspect pseudoanginos şi
se datorează mai probabil hipertensiunii arteriale pulmonare.
 neoplasmul pulmonar:
o se manifestă cu durere în stadiile avansate de evoluţie a bolii când
procesul patologic invadează :
 pleura (junghi veritabil),
 peretele toracic, sau
 structurile mediastinale(durere parietotoracică si/sau
retrosternală).
o Această durere mixtă este localizată, tenace şi progresivă
 hipertensiunea arterială pulmonară:
o evoluează cu durere pseudo-anginoasă care poate fi confundată cu
cea de origine coronariană;
o aceasta cedează în repaus şi la administrarea de oxigen mai degrabă
decât după nitroglicerină.
o Cauza cea mai probabilă este ischemia ventriculului drept
secundară creşterii presiunii intracavitare dar, contribuie şi
distensia arterelor pulmonare mari.

 Durerea parieto-toracică
 Caracteristici:
 este mai puţin accentuată,
 se intensifică la mişcare braţelor
 este însoţită de sensibilitate
 cauzele:
 celulita toracică
 miozita intercostală produsă de coxackie, trichinoză, artrita şi
periatrita scapulohumerală
 fractura costală
 nevralgia intercostală
 zona zoster intercostală
 artrita micilor articulaţii ale toracelui sau ale coloanei vertebrale
cervicale si/sau dorsale;ex: toracodinia din spondilita anchilozantă,
sincromul Pancoast-Tobias.

DISPNEEA

Definiţie. Prin dispnee se înţelege dificultatea sau lipsa de confort în

respiraţie.
 vine de la grecescul: dys= greu, dificil
pnoia=respiraţie
 bolnavul se plânge de ’’sete de aer’’ mergând până la sufocare, precum
şi de faptul că actul respirator facil şi semiconştient a devenit un efort
conştient şi neplăcut.
 dispneea nu este un simptom exclusiv respirator, ci poate fi întîlnit la :

29
  persoane normale (in efort excesiv sau la altitudine)
 boli cardiace;
 boli metabolice;
 boli hematologice (în anemii);
 boli neurologice;
 boli psihiatrice
 analiza semiologică a acestui simptom eminamente subiectiv se face
după următoarele criterii:
 mod de instalare: acut sau cronic
 alură evolutivă: dispnee continuă, stabilă sau progresivă
 dispnee paroxistică
 factori declanşatori: efort,
poziţia capului,
expunere la alergeni
inhalarea anumitor substanţe
 intensitate: moderată
importantă
severă
 in raport cu activitate care o declanşează în cazul dispneii de
efort :
la câţiva paşi;
la un anumit etaj urcat;
la îmbrăcare;
în timpul vorbirii.
 tipul dispnerii :polipnee/bradipnee
ritmicitate a respiraţiei
inspiratorie/expiratorie
 atitudini antidispneizante
 simptome de acompaniament.
 Clasificarea dispneii de origine respiratorie după frecvenţa şi
ritmicitatea respiraţiei, (dispnee cu tahipnee, bradipnee, regulate sau
cu disritmie respiratorie) datorată lui Sergent , nu mai este actuală în
lumina noilor cunoştinţe derivate din aplicare largă a explorărilor
funcţionale respiratorii.
 Din acest motiv este mai bine să se facă distincţia între dispneea
obstructivă şi restrictivă, înţelegînd că acestea se pot combina între ele
şi cu alte elemente fiziopatologice întîlnite în boli ale aparatului
respirator, de ex: dezechilibru ventilaţie /perfuzie, pierdere din
suprafaţa de difuziune, bloc alveolocapilar, ventilaţie hipodinamică.

 Dispneea obstructivă:
 este întîlnită în obstrucţia parţială a căilor respiratori;
 se produce din cauza scăderii capacităţii de ventilare (prin obstrucţie), şi
creşterea necesităţiii respiratorii, cu creşterea tensiuniii muşchilor
intercostali din cauză că se impune scăderea presiunii intratoracice,
pentru a se realiza o ventilare adecvată.
 Acestă formă de dispnee are caracteristici diferite în funcţie de calibrul
căilor respiratorii obstruate:

30
Obstrucţia căilor respiratorii mari (laringe, trahee, bronşii mari):
 pot avea cauze:
 extrinseci:
o compresinune prin tumori şi adenomegalii mediastinale,
o guşă retrosternală,
o hipertrofia timusului la copii,
o anevrism aortic,
o edem secundar compresiunii venei cave superioare
 intrinseci
o corpi străini,
o aspirare de secreţii,
o crup,
o edem glotic,
o epiglotită,
o tumori.
 funcţionale
o spasm glotic,
o paralizia corzilor vocale.
 prezintă dispnee inspiratorie în timp ce expiraţia este relativ facilă
 inspiraţia este largă, laborioasă iar la trecerea aerului prin porţiunea
stâmtată se aude un zgomot respirator denumit stridor sau comaj
 in obstacolele mai pronunţate apare o depresiune inspiratorie anormală a
părţilor moi ale toracelui denumită tiraj

Obstrucţia difuză a căilor respiratorii mici:

 se realizeaza in:
o criza de astm bronsic
o Bronsita cronica (asociata sau nu cu emfizemul pulmonar pentru a
realiaza bronhopneumopatia cronica obstructiva);
o Bronsiolita
 dispneea este expiratorie, prelungita si adesea zgomotoasa, suieratoare
 unii bolnavi pot fi vazuti stringindu-si buzele la fiecare respiratie(respiratie
pufaita),
 aceasta manevra mentine presiunea intrabronsica deasupra celei din
alveolele inconjuratoare prevenind colabarea bronhiolelor sub actiunea
aerului sechestrat progresiv in cadrul hiperinflatiei

 Dispneea restrictiva
 elementul fiziopatologic central care o determina este limitarea (restrictia)
expansiunii plaminului in timpul activ al respiratiei, ceea ce reduce
capacitate pulmonara totala si evident creste efortul la ventilatie
Are cauze :
parietale, sunt cele care intr-un fel sau altul impiedica:
 functia mecanica a complexului strernocostal, in:
 rigidizare prin avansare in virsta,
 deformatii toracice,
 spondilita anchilozanta,
 paralizia muschilor intercostali,
 fibrotorace
 mobilitatea normala a diafragmului, in:
31
  paralizia nervului frenic,
 obezitate excesiva,
 tumori abdominale,meteorim,
 ascita,
 durerile intense care restring prin mecanism antalgic
”de protectie” expansiunea normala a cutiei toracice,
dureri care pot fi:
o de origine pleurala (pleurita)
o de origine parietala (fractura costala, nevralgie
intercostala)
pulmonare (scaderea compliantei plaminului).
 complianta pulmonara este definita ca modificare de volum
produsa de o presiune distensiva data,
 reflecta elaticitate sau rigiditatea organului.
 cauzele principale sunt date de:
o pneumonia,
o bronhopneumonia,
o infarctul pulmonar masiv,
o edemul pulmonar,
o fibrotoracele,
o fibrozele pulmonare interstitiale,
o emfizemul pulmonar,
o metastaze multiple.
Pleurale care impiedica ventilatia adecvata , cum ar fi :
 colectiile pleurale (lichidiene sau de aer),
 fibrotoracele

Atentie! Dispneea de origine respiratorie trebuie diferentiate de cele de

alte cauze si in primul rind de cea origine cardiaca

TUSEA
 Este cel mai caracteristic semn respirator,
 Este un eveniment complex prin care aparatul respirator este protejat de
agresiuni mecanice, chimice sau termice
 Actul tusei este deopotrivă :
o un răspuns normal al omului sănătos la aspirarea sau inhalarea
unui material străin şi
o un reflex patologic cu dublă ipostază :
 de simptom al unei boli
 de fenomen biologic negativ prin consecintele sale asupra
organismului.
 tusea constă din una sau mai multe expiraţii explozive,
 actul tusei se execută în trei timpi succesivi:
o timpul pregătitor constă :
 dintr-o inspiraţie forţată în cursul căreia se introduc în
plamân până la 2,5 l aer şi de care depinde forţa tusei
o timpul compresiv , în care se produc rapid:
 închiderea orificiului glotic,
 închiderea rinofaringelui prin ridicarea vălului palatin şi
 contracţia muşchilor toracici şi abdominali,
32
 o ceea ce face ca presiunea intrapulmonră să crească la peste
100mmHg
o timpul expulziv, în cursul căruia se execută propriu-zis tusea
(timpul efector), care :
 începe cu deschiderea orificiului glotic
 continuă cu eliminarea forţată a aerului .
o în cursul acestui timp, căile respiratorii se comprimă la aproximativ
40% din diametrul lor maxim din inspiraţie, ceea ce are ca rezultat:
 accelerarea vitezei de ieşire a aerului şi
 antrenare spre exterior a oricărui material care nu aderă prea
strîns la peretele acestora

 analiza semiologică a tusei ţine seama de următoarele repere:

o Frecvenţă: tuse ocazională, repetată , de nestăpînit
o Caracter:sonoritate, forţă, tuse uscată sau umedă, , în accese;
o Semne de acompaniament: vărsături, sincopă, dispnee;
o Orar:tuse vesperală, nocturnă, matinală;
o Circumstanţe declanşatoare:o anumită poziţie, efort fizic,
schimbarea poziţiei, inhalarea aerului rece, alimentaţie.
 tusea survine în:
o boli ale aparatului respirator
o Suferinţa altor organe care conţin receptori tusigeni (tusea
extrarespiratorie)

Tusea în bolile aparatului respirator

 Tusea de origine laringiană

 În laringitele acute - de la bebutul unor boli infecţioase acute bacteriene
sau virale
o este aspră sau voaltă;
o disfonică (răguşită);
o generatoare de durere;
o epiglota şi crupul conferă tusei un caracter "lătrător".
 Pertusis (tusea convulsivă):
o Determină accese repetate şi prelungite de tuse "cântătoare", în
cursul cărora copilul execută câteva expulsii pe acelaşi timp
inspirator (cvintă de tuse) care este lung şi zgomotos (repriză sau
whoop), din cauza aproprierii corzilor vocale ca urmare a spamului
muşchilor laringelui
o Accesul se termină cu eliminarea unei cantităţi mari de spută
mucoasă şi uneori cu vărsături (tuse emetizantă), din cauza
"înecării" cu mucusul vâscos
 Pareza corzilor vocale
 apare ca urmare:
o a unei boli a laringelui
o comprimării nervului laringean recurent
 are caracter bitonal;
 în faza de paralizie sau de distrugere a corzilor vocale, timpul expulziv
este imposibil pentru că orificiul glotic nu pote fi închis şi tusea se

33
 execută prelungit, cu mult flux de aer, devenind atonă, asemănătoare
cu o expiraţie forţată.
 În condiţiile lipăsei timpului expulziv, căile aeriene nu pot fi debarasate
de secreţii

 Tusea de origine traheală

 În traheitele acute:
o tusea este la început:
 sonoră,
 aspră,
 Uscată;
 generatoare de durere retrosternală,
o apoi devine productivă;
 Tumorile traheii , determină:
 Iniţial, tuse seacă în accese rare şi de scurtă durată
 ulterior, tuse persistentă, severă
 Tumorile mediastinale şi anevrismul aortic,
o apasă asupra traheii,
o determină tuse sonoră, cu timbru matalic, sufocantă;
o tusea apare din cauza accentuării colapsului traheal, colaps deja
preexistent, datorat creşterii presiunii intratoracice.
 Fistulele traheoesofagiene
o Tusea este declanşată de trecerea alimentelor în trahee în timpul
esofagian al deglutiţiei
o în aceste condiţii tusea survine intra-prandial.

 Tusea mai poate fi de origine:

 bronşică;
 pleuro pulmonară;
 extrarespiratorie

SPUTA (EXPECTORAŢIA)

Definiţie
Sputa este definita ca totalitatea materialului eliminat din căile respiratorii ca
urmare a tusei (productive).
Sputa:
 este "satelitul obişnuit la tusei"
 analiza după criterii semiologice a acestui produs patologice este unul din
cele mai importante deziderate în diagnosticul bolilor aparatului
respirator:
o în acest scop sputa va fi recoltată în vase de sticlă curate, gradate şi
prevăzute cu un capac.
o bolnavul va fi solicitat sa colecteze intreaga cantitate de spută pe 24
ore (de dimineată până în dimineaţa următoare), pe cît posibil fără
colectarea secreţiei salivare.
 pentru examenul bacteriologic sputa se recoltează în recipiente sterile-
cutii Petri. Astfel recoltată sputa va fi supusă examenului:
 macroscopic;
34
  microscopic;
 bacteriologic.

 EXAMENUL MACROSCOPIC AL SPUTEI

Interesează:
 cantitatea
 aspectul şi culoarea
 mirosul şi gustul

 Cantitatea expectoratiei

Diferă în funcţie de numeroşi factori:

 Natura bolii
 Permeabilitatea căilor respitratorii
 Vâscozitatea şi aderenţa secreţiilor
 Forţa tusei
Trebuie avut în vedere faptul că :
 femeile şi copii obişnuiesc să-şi înghită sputa;
 persoanele isterice elimină mari cantităţi de salivă pe care o
pretind expectoraţie;
 unele persoane afirmă ca sputa "le vine în gît", fără tuse.
Sputa este abundentă în:
 bronşiectazie:
 300-500 ml /24 ore
 cantitate cea mai mare de spută se elimină dimineaţa
(pseudovomică matinală) şi uneori in anumire poziţii ale corpului
 în restul zilei cantitatea rămîne comparativ mai redusă.
 abcesul şi gangrena pulmonară:
 eliminarea sputei acre caracter matinal
 edemul pulmonar acut:
 realizează un volum mare de spută intr-un interval scurt, pe durata
crizei;
 criza este dominată de dispnee.
 Pertusis:
 La sfîrşitul cvintelor de tuseconvulsivă, copii elimină o spută
abundentă, care debordează şi prin nas sub forma de bule de aer.

VOMICA:
 este o formă particulară de " sputa " abundentă,
 definită ca eliminare masivă pe cale bronşică a conţinutului unei colecţii
de material patologic lichid sau semilichid din :
 parenchimul pulmonar (abces, tuderculoză, chist hidatic)
 cavitate pleurală (empiem)
 organe de vecinătate(abces hepatic, subfrenic, mediastinal)
 poate fi spontana sau urmează unui efort fizic, tusei sau traumatismelor;
 bolnavul prezintă:
 o durere toracică intensă
 tuse de nestăpânit

35
  dispnee până la asfixie (însoţită de anxietate, cianoză, şi stare de
şoc)
 zgomote respiratorii şi eliminarea unei cantităţi de material
patologic (100-1000 ml), care poate fi :
 puroi (din abcse pulmonare sau din vecinătate, tuberculoză
pulmonară, empiem)
 lichidclar " ca apa de stîncă " în care pot fi eventual
recunoscute vezicule sau membrane (chist hidatic)
 vomica tuberculoasă elimină un puroi caracteristic de culoarealbicioasă,
brînzos (din greacă: caseum=brânză).
 Vomica din hidatidoză evolueaza cu urticarie şi uneori cu fenomene care
poate merge până la şoc anafilactic.

 Aspectul şi culoarea sputei

În funcţie de aspectul general şi de culoare, se descriu mai multe tipuri

de spută, unele cu mare capacitate de evocare a diagnosticului:
1. Sputa seroasă :
 este clară sau tulbure;
 cu vâscozitate scăzută;
 se acoperă de un strat de spumă - spută aerată
 Apare în.
 edemul pulmonar acut, când în plus este abundentă şi de
culoare roz sau roşie (provine din transudatul alveolar în care
au migrat hematii)
 carcinomul cu celule alveolare.

2. Sputa mucoasă sau mucoidă:

 este vâscoasă,
 de culoare albă, gri sau chiar neagră (din cauza particulelor de
funingine)
 este întâlnită în:
 stadiile iniţiale ale traheitelor şi bronşitelor acute,
 bronşita tabagică,
 pertusis
 forma cea mai caracteristică de spută mucoasă este în astmul
bronşic:
o aceasta se elimină în cantitate redusă în faza umedă a crizei
o este gelatinoasă, translucidă şi de culoare albă,
o conţine :
 mucus dens în suspensie, care reprezintă mulajul
broşiolelor (cilindrii bronşici): mici dopuri opalescente-
sputa perlată a lui Leannec
 elemente în formă de spirală cu lungimea de 1-2 cm şi
diametru de aproximativ1mm- spiralele lui Curschmann

3. Sputa purulentă:
 este formată exclusiv din puroi,
 se elimină datorită deschiderii treptate a unui focar supurativ (abces
pulmonar, empiem, abces a unui organ subdiafragmatic), în căile
36
 respiratorii. Ex: în abcesul amebian hepatic care se rupe intr-o
bronşie, sputa are aspectul sosului de anchois.

4. Sputa mucopurulentă:
 conţine deopotrivă mucus şi puroi mai mult sau mai puţin
amestecate.
 este opacă, densă, de culoare galben verzuie sau cenuşie,
 apare în :
 bronşita acută - faza de cocţiune
 bronşita cronică
 bronşiectazie.

5. Sputa seromucopurulentă :
 trăsătura esenţială a unei astfel de spute mixte este sedimentarea
prin păstrare în trei sau patru straturi: spumos, seros,
mucopurulent şi grunjos
 apare in:
 bronşiectazie,
 gangrena pulmonară.

6. Sputa sanguinolentă sau hemoptoică:

 este caracterizată prin apariţia unei cantităţi reduse de sânge
printre celelalte elemente care o alcătuiesc
 uneori poate fi considerată ca o hemoptizie minimă;
 după culoarea sângelui şi după modul în care este inclus într-o
spută de acest fel, se descrie:
o sputa pătată sau striată cu " firişoare " de sânge, în bronşita
cronică, neoplasmul bronhopulmonar;
o sputa vâscoasă, galbenă-aurie, cărămizie sau de culoarea
ruginii de pe feirul vechi (rubiginoasă), din cauza degradării
hemoglobinei, în pneumonia pneumococică
o sputa de culoare roşie-închisă, aproape neagră, vâscoasă şi
aderentă la peretele vasului în care a fost colectată, din care
nu se scurge nici după răsturnarea acestuia, în cantitate
redusă în infarctul pulmonar;
o sputa gelatinoasă ca "ca pelteaua de coacăze" , în cancerul
pulmonar
o sputa "ca zeama de prune", în cancerul pulmonar

 Mirosul şi gustul

 sputele mucopurulente prezită în general un miros fad şi bolnavii le

descriu ca având un gust leşiatic;
 mirosul fetid de " ouă clocite " sau de "canal de scurgere" a fost
semnalat în bronşiectazie,
 mirosul putrid, cadaveric care este perceput şi în camera
dolnavului, din cauza expiraţiei fetide, este specific gangrenei
pulmonare.
 vomica hidatică are gust sărat.

37
  EXAMENUL MICROSCOPIC AL SPUTEI

 în preparatele native sunt prezente cristalele lui Charcot-Leyden,

caracteristică bolnavilor asmatici;
 acestea:
o sunt transparente
o aciculare văzute din profil
o hexagonale, pe secţiune
o coexistând cu eozinofilele din granulaţiile cărora provin.
 Frotiurile colorate permit identificarea :
o polinuclearelor eozinofile în sputa bolnavilor cu ast bronşic,
sindromul Loffler(pneumopatia eozinofilică.) sau chist hidatic
pulmonar (caloraţia May-Grünwald -Giemsa)
o celulele neoplazice: mari, cu nucleu voluminos, nucleoli multiplii,
citoplasmă vacualizată şi tendinţă la bazofilie, în neoplasmul
pulmonar (coloraţia Papanicolau)
o fibrele elastice (coloraţia Weigerth)
 fragmentele de ţesut neoplazic expectorat, au aspectul cărnii şi pot fi
incluse în parafină, secţionate şi colorate după tehnicile histopatologice
curente.

 EXAMENUL BACTERIOLOGIC AL SPUTEI

 sputa, recoltată steril este utilizată pentru identificarea deferiţilor agenţi

patogeni,
 metode utilizate:
 frotiuri colorate pentru evidenţierea germenilor comuni, cum ar fi :
pneumococul, streptococul, stafilococul, Haemophilus, bacilul
Friendländer (klebsiella pneumanie)(metoda Gram sau albastru de
metilen), a bacilului Koch (coloraţia Ziehl-Neelsen) şi a ciupercilor
microscopice (metoda PAS)
 culturi pe medii obişnuite sau speciale :
 mediul:Lowenstein-Dudos pentru bacilul tuberculos,
 mediul Sabouraud pentru fungi;
 inoculări la animalele de experienţă: ex: la cobai pentru diagnosticul
de tuberculoză

 HEMOPTIZIA

 este definită ca:

o eliminare după tuse a sângelui care provine din etajul subglotic al
aparatului respirator, sau
o ca situaţie în care sputa este formată exclusiv sau în cea mai mare
parte din sânge.
 diferenţa faţă de sputa sanguinolentă este numai cantitativă şi se admite
că pentru a vorbi de hemoptizie trebuie să se elimine cel puţin 2 ml de
sânge din căile respiratorii.
 Există un anumit scenariu în desfăşurarea hemoptiziei:
o la început bolnavul percepe o senzaţie de căldură retrosternală şi de
înţepătură laringiană,

38
 o tuşeşte,
o prezintă un oarecare grad de dispnee însoţită de zgomote respiratorii
o simte guste de sânge şi apoi expectorează o cantitate de sânge, la
început roşu-deschis apoi ceva mai închis la culoare, totdeauna
aerat (spumos),
o În formele comune hemoptizia încetează în prima zi , dar subiectul
contină să elimine timp de 24-48 ore o spută hemoptoică de culoare
închisă, aşa numită „ coadă „ a hemoptiziei.
 Diferenţa hemoptiziei faţă de hemoragiile subglotice (epistaxis posterior,
stomatologie) sau faţă de hematemeză nu este întotdeauna facilă.
o Sângele extravazat în aceste teritorii poate fi aspirat şi apoi
expectorat consecutiv tusei pe care o declanşează ca şi corp străin
în căile respiratorii.
o Invers, sângele provenit din căile respiratorii poate fi înghiţit şi apoi
eliminat prin vărsătură (falsă hematemeză) mai ales că sângele crud
ajuns în faringe şi cavitatea bucală provoacă greaţă şi vomă.

SEMIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR

Triada caracteristică bolilor de inimă este:

 dispnee,
 durere precordială,
 palpitaţii,
dar numărul simptomelor subiective ale cardiacilor este mult mai mare.

DISPNEEA

 Este deopatrivă un simptom întâlnit şi în afecţiunile cardio-vasculare, nu

numai respiratorii
 În acestcaz este inspiratorie şi este însoţită de tahipnee
 Dispneea la cardiaci poate îmbrăca următoatele aspecte:
 Dispneea de efort
 Dispneea paroxistică

Dispneea de efort
 în cursul efortului fizic subiecţii normali pot prezenta dispnee trecătoare a
cărei intensitate depinde de :
 intensitatea lucrului mecanic muscular
 o serie de factori adiţionali cum ar fi vârsta, sexul , greutatea corporală,
antrenamentul, atitudinea şi motivaţia psihologică a sarcinii îndeplinite
 dispnee devine indicator de suferinţă numai dacă :
o apare la un nivel de activitate motorie inferior limitei presupuse a fi
normal tolerate, sau
o la un efort care până la momentul analizei poate fi îndeplinit de un
bolnav fără nici un inconvenient în respiraţie
 interogatoriul atent este condiţia esenţială a surprinderii momentului de
apariţie a dispneii şi a diferenţierii acesteia faţă de astenie, simptome de
natură şi semnificaţie până la un punct diferite, raportate uneori de către
bolnavii cardiaci sub termenul de " oboseală ".

39
  dispnee de efort cu caracter progresiv este caracteristică bolnavilor
cardiaci cu insuficienţă ventriculară stângă cronică: cardiopatie
hipertensivă, leziuni valvulare aortice, cardiopatie ischemică.
 De această particularitate medicul îşi dă seama prin stabilirea împreună
cu bolnavul a faptului că simptomul apare în timp la eforturi din ce în ce
mai mici până când însuşi efortul de a exista în condiţiile repausului este
generator de dispnee - dispneea de repaus
 uneori relaţia dispneii cu activitatea musculară este mai bine relevată de
analiza ei în contextul efortului profesional, sportiv sau cel caracteristic
unei etape de dezvoltare a organismului, de ex:
o nou născuţii suferinzi de cardiopatii congenitate, cum ar fi strenoza
pulmonară sau tetralogie Fallot, prezintă dispnee la efortul cerut de
plâns sau de supt.
o dacă oservaţia se face în periaoda preşcolară sau şcolară , prezenţa
dispneii de efort pote fi bănuită pe baza atitudinii rezervate a
copiilor faşă de jocurile camarazilor
 când insuficienţei ventriculare stângi i se asociază şi cea dreaptă,
dispneea de efort poate marca o scădere în intensitate, care nu trebuie
interpretată ca o ameliorare a stării bolnavului din moment ce se
datorează scăderii stazei pulmonare prin " preluarea " sângelui în cadrul
stazei venoase periferice : insuficienţă cardiacă congestivă.
 dispneea de repaus cu ortopnee.
o evoluţia progresivă a dispneeii de efort poate duce bolnavii în
situaţia de a avea dispnee şi în repaus.
o Intr-o primă etapă, dispneea care este prezentă în decubit dorsal,
poate fi evitată sau substanţial ameliorată, prin adoptare poziţiei de
ortopnee
 dispneea paroxistică, este caracteristică bolnavilor cu insuficienţă
cardică stângă acută : ascensiuni tensionale importante, în etape de
gravitate crescătoare a stării pastologice care o determină:
1.În ceea ce priveşte dispneea paroxistică nocturnă ,
 bolnavul este trezit brusc din somn de o senzaţie de sufocare sau de sete
de aer, însoţită de tahipnee, care îl obligă să ia poziţia de ortopnee.
 alteori, acesta se ridică din pat şi se deplasează la fereastră pe care o
deschide larg, în încercarea de a-şi ameliora senzaţia oprimantă de
dispnee;
 ca fenomene însoţitoare posibile se citează :
o anxietatea (tahipnee anxioasă),
o durea precordială cu caracter anginos, (angina lui Vaquez),
o tusea seacă
o transpiraţia
 criza de dispnee paroxistică nocturnă durează câteva minute şi este
autolimitată, cedând spontan: de fapt la ridicare corpului în poziţie
verticală;
 de regulă criza nu se repetă pe parcursul aceleiaşi nopţi, dar există şi
posibilitatea ca succesiunea câtorva crize să oblige bolnavul sa-şi petreacă
restul nopţii aţipind într-un fotoliu.
2. În cazuri severe, se poate realiza obturarea lumenului bronşiolelor mici, la
care concură o serie e factori printre care principalii sunt:
 transudaţia intraluminală;

40
  edemul interstiţial;
 bronhospasmul;
 creşterea presiunii intratoracice.
 bolnavii prezintă dispnee marcată, tuse şi respiraţie şuierătoare (wheezing)
în expiraţie şi în inspiraţie.
 starea este foarte asemănătaore unei crize de astm bronşic şi din acest
motiv mai este denumită şi "astm cardiac"
 diferenţirea faţă de astmul bronşic nu este întotdeauna facilă, dar poate fi
făcută, întrucât tratamentul este în mare măsură diferit. Criteriile de
diferenţiere fac apel la:
o antecedente herodocolaterale (atopie),
o antecedentele personale (manifestări alegice, crize tipice de astm
bronşic, sau dimpotrivă boli susceptibile de a declanşa insuficienţa
ventriculară stângă acută),
o caracterul crizei (de exemplu dispnee exclusiv sau predominant
expiratorie şi spută caracteristică în astm bronşic),
o elementele examenului obiectiv.
3.Apariţia unui transudat adundent în alveolele pulmonare şi în căile
respiratorii agravează şi mai mult tabloul clinic realizând edemul pulmonar
acut (hemodinamic).
 bolnavul prezintă în plus faţă de cele enumerate mai sus, o tuse
productivă cu eliminarea sputei cacarteristice după care criza de dispnee
încetează.
 caracterul uneori autolimitat al edemului pulmonar acut hemodinamic se
explică prin pierderea unei cantităţi mici de lichid(sau chiar sînge), care
echivalează cu o veritabilă "emisie involuntară de sânge" care " descarcă"
circulaţia pulmonară.
 Cardiacii pot prezenta respiraţie de tip Cheyne-Stokes însoţită sau nu de
dispnee; apariţia acesteia în afara somului este considerată ca un
simptom preagonal.
 Înregistrarea monitorizată a respiraţiei la astfel de bolnavi permite
evidenţierea variaţiilor mici de frecvenţă şi/sau amplitudine care ar scăpa
examenului clinic.

DUREREA PRECORDIALĂ
 este un simptom pe care medicul şi pacientul îi acordă, din motive diferite
o importanţă deosebită;
 precordialgiile trebuie împărţite în două categorii:
o dureri de origine extracardiacă în rîndul cărora se încadrează
durerile de origine:
 pleuropulmonară,
 mediastinală,
 parietotoracică,
o dureri de origine cardiovasculară, care la rândul lor sunt produse de
4 cauze principale, reprezentate de:
 ischemia miocardică consecutivă coronaropatiilor,
 suferinţa pericardului,
 bolile aortei,
 hipertensiunea arterială pulmonară

41
  durerea precordială de cauză coronariană acoperă un spectru clinic
continuu la extremităţile căruia se află angina pectotrală şi infarctul
miocardic.
Angina pectorală :
 este prototipul durerii precordiale de origine cardiacă,
 este exemplul cel mai puternic al valorii analizei semiologice a durerii în
raport cu stabilirea diagnosticului întrucât poate să apară în absenţa
oricărei modificări obiective,
 durerea anginoasă se datorează unei insuficienţe coronariene acute
reversibile, în cursul căreia se realizează o discrepanţă între :
o necesităţile de oxigen ale miocardului şi
o posibilitatea de aport ale acestuia prin circulaţia coronariană
 există unanimitate de păreri în legătură cu hipoxia miocardului ca şi
cauză a anginei pectorale,
 opiniile în legătură cu facatorii care declanşează în mod nemijlocit
durerea, fiind însă împărţite :
a) spasmul coronarian,
b) acumularea unor cataboliţi acizi sau de substanţe biologic-active (acid
lactic, bradikinină, substanţa p a lui Lewis)în zonele ischemice,
c) modificări ale ph-ului şi ale echilibrului ionic
 îmbracă trei forme clinice toate dominate de durere :
o angina pectorală clasică sau de efort;
o angina lui Prinzmetal ;
o angina pectorală instabilă.
 Durerea din angina pectorală de efort este caracterizată orin următoarele:
1) Localizare.
 în forma sa tipică este localizată în regiunea precordială sediul său fiind
difuz, superficial sau profund, indicat de către bolnav cu toată palma
plasată pe regiunea sternală
 mai rar, durerea anginoasă poate să fie resimţiţă în alte regiuni, cum ar fi:
o spaţiul interscapular,
o regiunea epigastrică,
o mandibula,
o apofiza mastoidă
o vertex
 se face remarcată predilecţia localizării atipice în jumătatea superioară a
capului, unilateral sau bilateral
2) Iradiere.
 durerea precordială din angina pectorală are de obicei tendinţa de a iradia
în umărul şi membrul superior stîng, de-a lungul marginii cubitale până
la nivelul ultimelor două degetelor;
 ca iradiri atipice mai frecvent observate se citeză:
o ambele membre superioare,
o gâtul,
o regiunea mandibulară,
o porţiunea popterioară a toracelui
 în unele cazuri durerea lipşeşte în regiunea precordială, fiind prezente
numai la sediile sale de iradiere, tipice sau atipice
3) Caracter.

42
  de cele mai multe ori bolnavul descrie durerea ca având caracter:
constrictiv, de "gheară" sau "de cerc care stânge piptul" sau de apăsare în
mare măsură dependent de particularităţile individuale sau de condiţiile
în care simptomul se manifestă;
 de menţionat că au fost descrise aşa numitele "echivalenţe anginoase", ca
senzaţii greu de caracterizat(greutate, slăbiciune, " răcire ") localiyate la
nivelul trunchiului sau la nivelul membrelor superioare
 adesea durerea anginoasă este însoţită de parestezii în teritoriul iradierii
sale
4) Intensitate şi durată.
 durerea din angina pectorală clasică are intensitete mare sau medie,
dependentă de gradul de sensibilitate al pacientului faţă de durere în
general;
 ca durată aceasta depăşeşte de obicei câteva minute (maxim 15 minute)
5) Condiţii de apariţie a durerii
 caracterizează poate cel mai bine angina pectorală de efort
 se poate stabilii aproape întotdeauna o relaţie directă între apariţia acestui
simptom şi exerciţiul muscular, în sensul că durerea apare la efort şi
cedează în repaus.
 de multe ori un interogatoriu corect condus poate stabilii declanşarea
crizei la acelaşi grad de activitate motorie, cum ar fi o anumită distanţă
parcursă în mers sau urcare unui anumit număr de scări
 reluarea cativităţii determină de obicei repetarea crizei anginoase ; sunt
bolanavi care la reluarea efortului nu mai prezintă nici un fel de durere,
cum sunt alti donavi care nu se presc din efort la apariţia durerii şi la care
dureare dispare, în ciuda continuării efortului.
→interpretarea superficială a acestor situţii îndepărtează medicul de
recunoaşterea originii coronariene a durerii
 alte circumstanţe care determină sau favorizează apariţia anginei
pectorale sunt:
o expunerea la frig
o mesele copioase
o sressul emoţional
o actul sexual
 uneori angina pectorală poate însoţii criza de dispnee paroxistică
nocturnă, aşa numita angină a lui Vaquez.
6) Condiţii de dispariţie.
 durerea anginoasă dispare, aşa cum am văzut , la repaus , în decurs de
câteva minute,
 administrarea medicamentelor coronarodilatatore de tipul nitroglicerinei
(sublingual) sau a nitritului de amil (prin inhalare) are un efect prompt
asupra durerii, încât se poate constitui într-o veritabilă probă terapeutică
în favoarea diagnosticului.
7) Simptome de acompaniament.
 angina pectorală este un complex simptomatic în care durerea este
manifestarea dominantă.
 concomitent bolnavii prezintă şi o stare de anxietate care poate merge
până la senzaţia morţii iminente şi uneori prezintă dispnee inspiratorie
Cauzele anginei pectorale clasice sunt :

43
 îngustarea lumenului arterelor coronare care în peste 90% din cauze se
datorează ateroclerozei,
 coronaritele:ex:luetici, riketsiană, inflamatorie
 strâmtarea ostiului coronarian ca urmare a unor boli ale aortei proximale
(mezaortită luetică, ateroscleroză, stenoză aortică)
 există şi angine pectorale "cu coronare intacte" în care operează
mecanisme , cum ar fi :
a) scăderea debitului cardiac ca urmare a:
 tahicardiei însemnate, neadaptative (tahicardia paroxistică,
tahiaritmie completă);
 bradicardiei extreme (ex. bloc atrioventricular complet)
b) perfuzia miocardului cu sânge insuficient oxigenat (ex: anemii
severe)
c) creşterea (bruscă) a nevoilor nutritive ale miocardului (ex. efort
fiziccu totul neobişnuit, tahicardie, hipotiroidism)
 angina pectorală instabilă este o angină pectorală de efort agravată a
cărei tipar se caracterizează prin modificările pe care le-a suferit în timp:
o apariţia în repaus
o crize mai frecvente
o cu durere mai intensă sau mai prelungită (între 15 şi 30 de minute)
care nu cedează cu promptitudine la nitroglicerină
 se admite că această formă este produsă prin lezare (ulcerarea) unei plăci
de aterom, cu trombozare intermitentă şi eliberare concomitentă de
substanţe vasoactive de origine trombocitară, ambele susceptibile să
accentueze stenoza coronariană.
 angina vasospastică :
 presupune spasmul unei artere coronare de calibru însemnat;
 este purtătoare (cazul cel mai frecvent) sau nu de leziuni
aterosclerotice;
 probabil mereu cu aceeaşi localizare, cum se poate deduce din
supradenivelarea segmentului ST cu aceeaşi înălţime la fiecare
acces.
 Se presupune că spasmul este declanşat de:
 hipereactivitatea simpaticului;
 o tulburare în preluarea calciului de către fibrele musculare
netede
 producerea deficitară a prostaglandinei I2
 acestă formă de angină pectorală apare mai ales în timpul somnului
(faza REM, rapid eye movements)
 evoluează cu durere deosebit de intensă şi uneori cu tulburări de
ritm,
 cedează cu promptitudine la vasodilatatoare
 crizele tind să survină ciclic, cu oarecare regularitate, chiar la aceeşi
oră a zilei sau a nopţii
 infarctul miocardic:
 este produs prin ocluzia trombotică, deci acută şi ireversibilă a unei
ramuri a arterelor cocronare, aproape întotdeauna afectată de
ateroscleroză;

44
  durerea este localizată precordial, având o distribuţie foarte
asemănătoare cu a celei din angina petorală; criteriile de diferenţiere
sunt următoarele:
a) intensitate deosebit de mare
b) durată de peste o oră cu intermitenţe posibile în cursul
intervalului
c) apariţie nelegată în mod necesar de efort (poate apărea şi în
repaus)
d) durerea nu cedează nici la repaus şi nici la nitriţi, decât eventual
temporar, dar cedează la analgezice puternice(opiacee)
e) în afară de dispnee şi angoasă, sunt prezente şi alte manifestări
însoţitoare: - paloare,
- transpiraţii,
- dispnee,
- agitaţie psihomotorie,
- graţă,
- vărsături,
- tulburări de ritm,
- ascensiune arterială
 pericarditele:
 pot produce durere precordială sau pot evolua fără acest simptom (ex:
pericardita tubarculoasă, uremică sau neoplazică);
 durerea este percepută sub sternal ca o arsură sau constricţie
puternică (în pericardita uscată) sau ca o presiune difuză, surdă (după
apariţia lichidului pericardic)
 durerea se localizează mai ales în partea stângă a sternului şi uneori în
regiunea epigastrică, pentru a putea iradia în sus spre gât, fosele
supraclaviculare, umeri marginea liberă a trapezului şi braţe.
 durerea este accentuată de hiperpnee, tuse, deglutiţie şi mişcările
totacelui, uneori şi apăsarea sternului;
 durerea cedează la aplecarea corpului înainte (spre deosebire de
durerea coronariană care ceeză la nitroglicerină)
 aortalgiile sunt produse de:
 aortită
anevrism aortic
 disecaţia de aortă
 aortita evoluează cu durere numai atunci când în procesul
inflamator este interesată şi adventicea, ceea ce este cazul în
mezaortita luetică sau in unele boli inflamatorii cum ar fi boala
Takayasu-Onishi;
 în aceste cazuri apare durerea retrosternală "în vară verticală" de
obicei cu caracter de arsură.
 anevrismul aortic erodant poate produce durere intensă cu
localizare precordială, în spate sau în abdomen, după localizare
dilatării;
 simptomul apare prin efect mecanic (presiune şi impact pulsatil)
asupre structurilor osoase şi nervoase.
 în disecaţia acută a aortei (anevrism disecant), durere se
instalează brutal, este atroce şi se localizază sau se distribuie în
funcţie de localizarea leziunii:

45
  anterior (aorta ascendentă),
 în gît (crosa aortei)
 în spate (distal faâă de emergenţa arterei subclaviculare)
 lombar (aorta abdominală)
 durerea din hipertensiunea arterială pulmonară, primară sau
secundară, este foarte asemănătoare cu cea din angina pectorală,
îndeosebi din cauza legăturii sale cu efortul.
 aceasta se explică prin distensia arterelor pulmonare şi/sau ischemia
ventriculului drept pe seama creşterii presiunii endocavitare.

PALPITAŢIILE
 palpitaţiile (de la latinescul palpitare = a pulsa, a bate) sunt definite în
general prin senzaţia neplăcută de activitate a inimii, regulată sau
neregultă, determinată de:
 hiperexcitabilitatea sistemului nervos central sau
 de activitatea anormală a cordului în ceea ce priveşte forţa de
contracţie, frecvenţă sau ritmicitate.
 acest simptom este definit de pacienţi în diverse forme:
 pulsaţie,
 impact,
 senzaţie "de gol",
 "rostogolire",
 "bătaie de aripă în peipt"
 Palpitaţiile apar mai frecvent în afara patologiei cardiace (fumat, consum
de alcool, cafea, la persoanehiperexcitabile în cursul efortului, după
emoţii, etc) decât în cadrul acestora (cele mai diferite cardiopatii dar mai
ales în tulburările de ritm)
 De aceea interpretarea lor în legătură cu o posibilă boală de inimă trebuie
făcută cu prudenţă
 Palpitaţiile pot fi rezonabil atribuite unor boli cardiace atunci când :
a) survin frecvent şi persistă în timp;
b) se asociază cu celelalte două simptome ale triadei calsice cardiace:
durearea precordială şi dispneea;
c) sunt expresia unei tulburări de ritm (relatată de un bolnav care este
obişnuit să se autoobserve sau este constatată de medic)
d) pot fi eliminate alte cauze
e) apar la un cardiopat cunoscut.

SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR

Principalele simptome ale aparatului urinar sunt:

 durerea
 tulburările micţiunii
 volumul urinar(diureza)
 culoarea şi aspectul

DUREREA
Durerea în bolile rinichiului şi ale căilor urinare pot îmbrăca mai multe
aspecte:

46
 1) Durerea lombară difuză:
 se datorează coafectării sau distensiei secundare a capsulei renale şi / sau
bazinetului în bolile rinichiului.
 este percepută de bolnav ca o senzaţie de:
o disconfort,
o presiune,
o distensie,
o durere difuză situată în loja renală, undeva între coastele XII şi
creastă iliacă.
 durerea:
o are teninţă de iradiere spre flancurile abdomenului,
o se accentuează în ortostatism sau la trepidaţii,
o diminuă până la dispariţie în poziţia culcată.
 durerile lombare difuze unilaterale sugerează nefropatii unilaterale (zise şi
chirurgicale) :
o hidro şi pionefroză;
o tuberculoză;
o neoplasm,
o litiază sau ptoză renală;
o abces peri sau pararenal.
 durerile lombare difuze bilaterale caracterizează bolile care afecteză
simultan ambii rinichi (nefropatii "medicale"):
o glomerulonefrite acute sau cronice;
o pielonefrite acute sau cronice;
o rinichi polichistic.

2) Colica renoureterală (renală sau nefritică) este un tip particular de

durere determinată de distensia bruscă şi importantă a bazinetului şi
calicelor ca urmare a obstrucţiei acute a ureterului, realizată printr-o
componentă:
 organică intrinsecă:
o calcul,
o cheag de sânge,
o dop de caseum,
o sfacel tisular
migrate în ureter
 funcţională, reprezentată de spasmul supraadăugat al
musculaturii parietale
 bolnavul se plânge de o durere violentă cu caracter de torsiune,
tensiune, tracţiune, sfîâşiere sau arsură profundă localizată în loja
lombară strict unilateral,
 durerea iradiază în jos, aproximativ pe traiectul ureterului spre
organele genitale externe şi rădăcina copsei
 este o durere continuă cu perioade de exacerbări pe durata crizei, de
intensitate foarte mare (printrre cele mai intense cunoscute în
patologie) şi se însoţeşte de fenomene:
o urinare(polakiurie, tenesme vezicale, oligurie, şi hematurie
microscopică) şi
o digestive (greaţă, vărsături, meteorism şi chiar ileus paralitic)

47
  bolnavul este agitat şi, în căutarea unei poziţii antalgice, adoptă cele
mai bizare poziţii.
 criza de colică renoureterală debutează brusc, de cele mai multe ori
în legătură cu un factor susceptibil să mobilizeze un calcul urinar
(efort, alergare, salt, trepidaţie, consum exagerat de lichide,
administrare de diuretice), durează câteva ore şi cedează la
administrarea locală de căldură sau la administrarea de antispastice
 Sfârşitul episodului este marcat de o "stare de bine", poliurie şi
eventual eliminarea calculului responsabil
 în marea majoritate a cazurilor colica renoureterală este expresia
litiazei renale, dar poate fi întâlnită şi in tuberculoza renală,
neoplasmul renal şi necroza papilară.
3. Durea hipogastrică este caracteristică vezicii urinare : cistite acute şi
cronice, litiază vezicală, etc.
 în retenţia acută de urină, distensia accentuată a vezicii urinare
produce o durere:
o cu caracter de presiune sau de distensie,
o care se accentuează la mers şi la presiune,
o care cedează la evacuarea vezicii prin:
 micţine,
 sondaj sau
 puncţie suprapubiană
4. Durerea pelviperineală cu carecter de tensiune sau de înţepătură apare
în:
 suferinţele ureterului terminal,
 prostatite acute sau cronice,
 adenom de prostată,
 veziculite,
 uretrite posterioare.
 durerea tinde să iradieze spre gland şi este însoţită de tulburări
micţionale.

TULBURĂRILE MICŢIUNII
1. POLAKIURIA de la grecescul : polakis=adesea şi ouron=urină

 defineşte creştere frecvenţei micţiunilor peste numărul lor obişnuit de

3-5/24 h, ca urmare a unor boli:
o ale rezervorului şi căilor urinare,
o ale organelor din vecinătate,
o generale.
 polakiuria poate să fie :
o secundară poliuriei,
o se produce ca urmare a reducerii capacităţii vezicale :
 cistite,
 pericistită,
 tumori pelvine compresive,
 reziduu vezical prin obstrucţie subvezicală,
 vezică necompliantă prin scleroză parietală.
o hiperreflexiei muşchiului detrusor:
 calcul jutavezical,
48
  calcul inclavat în uretra posterioră,
 inflamaţii locale sau regionale,
 hiper foliculinism,
 urină hiperacidă sau bogată în săruri.
 polakiuria nocturnă, caracteristică barbaţilor cu adenom de prostată,
trebuie diferenţiată de nicturie, care reprezintă o modificare a diurezei- în
acest sens orientarea micţiunilor se face după volumul micţiunilor
nocturne: redus în caz de polakiurie, normal sau crescut în nicturie.
 Pseudopolakiuria apare în disectazia colului vezical (dificultate de
deschidere a colului vezical) ; aceşti bolnavi urinează greu dacă execută
actul micţiunii când vezica este plină. Bazându-se pe experienţa
anterioară , ei vor iniţia micţiunea înainte de a se fi declanşat reflexul
micţional, ceea ce îi va face să urineze mai frecvent.

2. DUREREA LA MICŢIUNE
 apriţia durerii hipogastrice, perviperineale sau de-a lungul uretrei
poate să se afle în raport temporal diferit cu micţiunea. Astfel:
o durerea iniţială se întâlneşte în adenomul de prostată şi uretrita
posterioară,
o durerea terminală pledează pentru cistită,
o durerea percepută pe totă durata micţiunii (cu caracter de arsură
sau usturime şi intensitate maximă pe traiectul uretrei) apoare în
uretrita totală
o persistenţa durerii după încetarea eliminarea urinii este
raportată la bolnavii cu pericistită.
 în cistitele acute apar frecvent dureri intense însoţite de senzaţia de
necesitate imperioasă de a urina, polakiurie repetată cu eliminarea
câtorva picături de urină şi senzaţia că urina nu a fost golită în
întregime; acest complex de simptome poartă denumirea de tenesme
vezicale.
3. DISURIA
 prin disurie se înţelege senzaţia de eliminare dificilă a urinii însoţită
sau nu de durere la micţiune
 disuria poate să fie:
o prezentă pe toată durata micţiunii, continuu sau intermitent
o poate să fie prezentă numai la începutul saiu sfârşitul micţiunii
 acest simptom apare în boli :
o ale vezicii urinare:
 disectazia colului
 calculoză
 corpi străini
 tumori stenozante
o ale uretrei posterioare:
 uretrită,
 strictură,
 calcul incalvat
o în adenomul şi cancerul de proatată
o unele boli neurologice:
 tabes borsal
 scleroză multiplă

49
4. RETENŢIA DE URINĂ
 prin retenţia de urină se înţelege starea în care bolnavul nu este
capabil să-şi golească vezica printr-o micţiune spontană;
 aceasta tebuie diferenţiată de oligurie, în care lipsa exteriorizării urinii
se datorează scăderii până la dispariţie a producerii de urină la
nivelulu rinichiului.
 Se poate manifesta ca un eveniment:
o brusc şi intermitent (retenţie acută)
o permanent (retenţie cronică)
 consecinţa este formarea în scurt timp a globului vezical prin distensia
mecanică pasivă a vezicii urinare are poate evolua cu rupere expolzivă
a vezicii; această perspectivă presupune intervenţia de urgenţă prin
sondaj vezical sau puncţie suprapubiană.
 apare ca tulburare a reflexului sau actului micţional în:
o disectazia colului vezical;
o areflexia muşchiului dtrusor vezical;
o leziuni medulare;
o stări toxice sau infecţioase grave;
o traumatisme ale bazinului,
o intervenţii chirurgicale asupra adbomenului sau rinichiului

5. INCONTINENŢA URINARĂ
 incontinenţa urinară se numeşte enurezis (din grecescul enourein= a
urina în )
 este definită ca şi pierdrea controlului conştient şi voluntar al contenţiei
vezicale după vârsta de 2-3 ani, când se fixează reflexul micţional.
 pierderea urinii are loc :
o conştient sau inconştient,
o permanent sau numai ocazional (in timpul tusei, râsului sau la
ridicare de greutăţi, când se produce creşterea presiunii în vezica
urinară peste valoare careia poate să i se opună un sfincter hipoton-
incontinenţă de stres)
 cauzele incontinenşei urinare sunt:
 vezicale: prin insuficienţa sistemului sfincterian, cum se întâmplă în:
o sarcină,
o intervenţii chirurgicale pe micul bazin,
o inflamaţiile locale grave
 neurologice :
o leziunile neuronului moto central
o medulare
o nervului ruşinos intern
 psihice:
o psihoze
o isterie
 în unele retenţii urinare, presiunea intravezicală învinge după un timp
rezistenţa obstacolului mecanic şi/sau funcţional care le-a produs, încât
urina se scurge picătutră cu picătură prin meatul urinar. Situaţia este
cunoscută ca micţiune automată, incontinenţă prin regurgitare,
paradoxală sau prin supraplin

50
 incontinenţa urinară tebuie diferenţiată de enurezisul nocturn care
presupune pierderea involuntară de urină în timpul somnului. Când apare
la copii după vârsta de 2-3 ani, acest fenomen traduce o întârziere a
maturării mecanismului , în parte cerebral, de inhibare a răspunsului
infantil al vezicii urinare în somn.
 Pneumaturia
 constă în eliminarea urinii amestecate cu gaze.
 se întîlneşte în:
o fistulele recto-vezicale , când în urină pot fi prezente şi materii
fecale:entenrie
o cistitele cu anaerobi,
o cistopatia diabetică (prin formare de CO2 ca urmare a fermentării
locale a glucozei în condiţiile stazei vezicale infectate)

VOLUMUL URINAR(DIUREZA)

 volumul urinar variază între 1000-1800 ml/24 h la bărbaţi şi 1000-

1500ml/24h la femei,
 ceea ce corespunde unei valori medii a secreţiei urinare de 40-50ml/h.
 diferenţele de la o zi la alta pot fi însemnate şi se datorează volumului
lichidelor ingerate şi posibilităţii de a elimina apa pe alte căi:scaun,
transpiraţie, respiraţie, perspiraţie
 raportul de volum între urina eliminată ziua şi noaptea este de 2:1 - 4:1
 urina secretată în timpul nopţii nu trebuie neapărat să se elimine prin
una sau mai multe micţiuni nocturne; aceasta poate fi eliminată exclusiv
matinal, desigur în cadrul unei micţiuni cu volum corespunzător secreţiei
urinare nocturne
 modificările volumuli urinar pot fi:
o poliuria
o oliguria
o anuria
o nicturia
POLIURIA
 este definită ca şi creşterea diurezei peste 2000ml/24h (după unii
3000ml/24h)
 se datorează :
o creşterii filtrării glomerulare,
o şi/sau scăderii resorbţiei tubulare a apei
 d.p.d.v. clinic poliuriile pot fi:
o trecătoare
o durabile
1. Poliuria trecătoare sau ocazională, poate fi întîlnită în stări:
Fiziologice:
o ingestie crescută de lichide,
o consum de alimente diuretice (pepene, alcool, cafea),
o emoţii ,prin descărcare de catecolamine,
o expunere la frig, prin vasoconstricţie accentuată
Patologice :
 perioada de defervescenţă (criză urinară) după evenimente acute de
tipul crizelor :

51
 o agină pectorală,
o epilepsie,
o tahiacrdie paroxistică,
o colică renoureterală)
 administrarea de medicamente diuretice sau cardiotonice – la cei cu
retenţie de apă în insuficienţa cardiacă.
2. Poliuria duarbilă sau permanentă
 poate fi clasficată în funcţie de densitatea urinii în:
o hipotone,
o izotone
Poliuriile hipotone
 sunt cele în care osmolaritatea urinii este inferioară celei plasmatice
situându-se sub valorea de 200 mOsm/1000ml (raport U/P=0,7)
 Se întâlnesc în:
o diabetul insipid diencefolohipofizar
o popomanie sau dipsomanie (impulsiune patologică de a consuma
exagerat băuturi (alcoolice))
o diabet insipid renal şi sindroame asociate acestuia cum ar fi
insuficienţa renală de orice cauză, unele boli renale (rinichi
polichistic, pielonefrite cronice)
o tulburări metabolice: hipopotasemie, hiperclcemie
o intoxicaţii
 în asfel de cazuri poliuria poate atinge adesea niveluri impresionante de
10-15 l/24h iar densitatea urinară este coborâtă
Poliuriile izotone:
 apar atunci când trebuiesc eliminate cantităţi importante de osmoli,
cum ar fi :
o glucoza în diabetul zaharat
o ureea în dietele hiperproteice sau în faza poliurică a insuficienţei
renale cronice
o sodiul, în faza de reluare a diurezei din insuficienţa renala acută
 în acest tip de diureză, zisă osmotică, mecanismul de concentrare al
rinichiului nu este alterat, dar scurgerea rapida a lichidului spre părţile
distale ale nefronului impiedică realizarea hiperoniei maximale
interstiţiale şi reduce timpul disponibil ca apa să fie resorbită sub
efectul hormonului antidiuretic
 în asfel de cazuri osmolaritatea urinii se situează între 250-300
mOsm/100 ml, cu un raport U/P=1
 bolnavii elimină cantităţi mari dar nu masive de urină (4-5 l/24h)
aproximativ izostenurică

OLIGURIA
 este reducerea volumului urinar sub 500ml/24h
 se datorează:
o reducerii filtrării glomerulare (prin scăderea perfuziei, presiunii
sau suprafeţei de filtrare)
o creşterii resorbţiei tubulare a apei
o obstrucţiei ureterelor
 se pot distinge, oligurii:

52
 1. hiperotone, cu osmolaritate urinară> 800-1000mOsm, raport U/P>2-3 şi
densitate crescută. Pot fi :
 fiziologice:
o regim sec,
o transpirţie adunentă
 patologice:
o diaree,
o glomerulonefrită acută difuză
o faza de instalare a edemului cardiac, renal sau hepatic
o hipotensiune arterială durabilă
2. hipotone/izotone, care însoţesc faza iniţială a insuficienţei renale acute
sau pe cea terminală a insuficienţei renale cronice

ANURIA
 este definită ca scădere diurezei sub 50ml/24 ore
 reprezintă manifestarea clinică centrală a insuficientei renale acute;
 poate fi:
o secretorie sau adevărată , atunci când se realizează prin încetarea
formării urinei la nivelul rinichiului,
o excretorie sau falsă, atunci când are loc imposibilitatea drenării
urinei prin cele două uretere obturate
 în ambele cazuri urina lipseşte din vezica urinară ceea deosebeşte anuria
de retenţia urinară - tulburare micţională cu care la o primă vedee s-ar
putea confunda,
1. Anuria secretorie
 are cauze:
o prerenale (anurie funcţională) în:
 hipovolemia severă în:
 hemoragii masive,
 deshidratări importante
 scăderea de durată a tensiunii arteriale sistolice sub limita
de siguranţă pentru filtrarea glomerulară: 70 mm Hg
 aşa zisele cauze reflexe în care se produce o redistribuire a
perfuziei în favoarea capilarelor juxtaglomerulare, în:
 infarctul renal,
 traumatisme lombare,
 colică renoureterală
o Renale (anurie lezională) în:
 boli care afectează glomerulii :
o glomerulonefrita acută difuză
o endocardita infecţioasă
o Sdr. Googpasture
 boli care afectează vasele renale:
o obstrucţia arterelor sau venelor renale
 boli ale interstiţiului renal:
o pielonefrite
 boli ale tubilor renali:
o nefropatiile tubulare,
o produse prin obturarea difuză a tubilor renali
prin:
53
 o edem interstiţial masiv în pilonefrita acută
o precipitatrea unor substanţe în lumenul
acestora :
 hemoglobina, în:
 hemoliza masivă în septicemiile cu
germeni hemolitici
 transfuzii incompatibile
 hemoglobinurie paroxistică
nocturnă Machiafalva-Michelli
 mioglobină, în:
 sindromul de strivire
 frisoane sau convulsii prelungite
 boli musculare
 sulfamide insolubile
o necroza epiteliului tubular ca urmare a:
 ischemiei renale: şoc
 intoxicaţii :
 solvenţiorganici
 plumb
 mercur
 antibiotice aminoclicozide
 substanţe de contrast utiulizate în
radiologie

2. Anuria excretorie sau postrenală

 are ca şi cauză obstrucţiei simultane a ambelor uretere prin:
o compresiuni exogene în :
 tumori,
 fibroză retroperitoneală
o obstacole endogene:
 calculi
 coaguli de sânge
 spasm prelungit
 inflamaţie
NICTURIA
 este egalizarea sau inversarea raportului dintre diureza diurnă şi cea
nocturnă
 nu trebuie confundată cu polakiuria nocturnă, care este o tulburare
micţională.
 Se datorează:
o consumului excesiv de lichide, seara
o insuficienţei hepatice sau cardiace,
o boli care evoluează cu pierderea capacităţii de concentrare a
urinii.
 hipertensiunea arterială
 insuficienţa renală cronică

CULOAREA ŞI ASPECTUL

54
 urina normală este limpede şi are o culoare galben-deschisă, din acuza
urocromului, un pigment sintetizat în rinichi dintr-un polipeptid elaborat
în ficat,
 variaţiile de culoare sunt posibile, şi acestea depind de :
o dietă,
o volumul şi densitatea urinii.
 ca regulă generală:
o urina persoanelor aflate sub regim vegetarian sau care elimină o
cantitate mare de produs cu densitete mică este mai deschisă la
culoare,
o în dietele carnate sau când se elimină cantităţi reduse de urină
concentrată culoarea este mai închisă
 culoarea roşiatică a urinii se întâlneşte în:
o hematuria macroscopică :
 urina roşie este tulbure, asemănătoare cu apa în care s-a
spălat carnea;
 după agitare formează o spumă albă
 în toate celelalte cazuri urina este limpede
o hemoglobinurie şi mioglobinurie,
 nuanţa urinii este asemănătoare vinului de Porto
o porfirie;
 datorită porfobilinei culoare este roşie ciclam cu nuanţă brună
o după consum de alimente colorate artificial(bomboane),
o după tratamentul cu unele medicamente:
 amidopirină,
 fenolftaleină,
 fenotiazine
 prin proba celor trei pahare se poate stabilii sediul sângerării care a
dterminat hanaturia macroscopică:
o bolnavul este invitat să depună în trei recipiente cantităţi pe cât
posibil egale din porţiunea iniţială, mijlocie şi terminală a unei
micţini,
o urmărind apoi la care dintre aceste recipiente urina este mai
hematurică. Există 3 posibilităţi:
a) hamaturie totală, prezentă în toate paharele.
Este de origine renală pentru ca urina a avut timp să-şi
omogenizeze conţinutul sanguin.
Apare în :
 glomerulonefrita difuză sau în focare
rinichi polikistic
neoplasm
 tuberculoză
traumatisme renale
boli hemoragice
b) hematurie terminală apare doar în ultimul pahar.
Este de origine vezicală, deoarece hematiile extravazate la
acest nivel se depun şi se elimină la sfîrşitul micţiunii.
Apare în:
 cistită hemoragică,
 litiază,

55
 neoplasm,
 corpi străini în vezică
c) hematurie iniţială prezentă doar în primul pahar, prin
"spălarea" uretrei.
Este de origine post renală
Apare în:
 adenom şi neoplasm de prostată,
 prostatită,
 uretrită,
polipi
rupturi uretrale.
o Proba este falsificată de hematuriile macroscopice masive, cînd toate
paharele sunt colorate, indiferenr de sediul sângerării

SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

DUREREA

 este simptomul principal al majorităţii bolilor care interesează organele

abdominale sau din vecinătate:
o micul bazin şi perineul,
o lojile renale şi spaţiul retroperitoneal,
o baza toracelui
 structurile abdominale sunt dotate cu două tipuri de sensibilitate:
 somatică:
o piele,
o ţesut celular subcutanat
o muşchi,
o fascii,
o peritoneu parietal
 viscerală:
o peretele organelor cavitare,
o capsula organelor parenchimatoase,
o vase,
o peritoneu visceral
 durea viscerală :
o este produsă de stimuli caracteristici, diferiţi de cei ce provoacă
durerea somatică:
 distensie,
 tracţine pe mezouri,
 spsamul musculaturii parietale
 ischemie
 inflamaţie
 iritaţie chimică
o este transmisă prin fibre vegtative(îndeosebi simpatice)
împrumutţnd căile medulare ale sensibilităţii somatice
 aceste aspecte explică particularităţi semiologice ale durerii viscerale.
 spre deosebire de durerea somatică, durerea viscerală:
a) este de intensitate mai redusă;

56
 b) are localizare mai puţin precisă, pentru că structurile viscerale nu pot fi
vizualizate şi posedă o slabă şi difuză reprezentatre corticală;
c) este însoţită de fenomene vegetative :greaşă, vărsături, transpiraţe,
paloare, colaps
d) este percepută într-un teritoriu somatic situat uneori la distanţă faţă de
viscerul afectat-durere reportată.
 durerea reportată se explică prin "amestecarea" căilor sensibilităţii
viscerale şi cea somatică la nivelul cornului posterior al măduvei
spinării, aferenţa viscerală inducând aici starea de excitaţie a
neuronilor somatici.
 de la caracterul puţin intens şi prost localizat face excepţie colica,
definită:
 ca o durere viscerală foarte puternică şi bine localizată
 cu caracter de crampă, torsiune sau sfâşiere
 care iradiază într-un teritoriu somatic
 se însoţeşte de tulburări vegetative
 este datorată spasmului unui organ cavitar cu distensie
supraiacentă
 durerea abdominală poate fi:
o difuză
o localizată
Durea abdominală difuză
 apare în:
1. boli ale peritoneului:
a. peritonite acute primitive :pneumococică, strptococică
b. peritonite acute secundare, în perforaţia organelor cavitare:
 ulcer perforat,
 colicistită,
 apendicită gangrenoasă,
 perforaţie intestinală,
 piosalpinge
2. boli ale intestinului :
 enterocolită acută
 toxiinfecţie alimentară
 febră tifoidă
 holeră
 ileus
3. intoxicaţii acute şi cronice:
 intoxicaţii cu mercur
 insectofungicide
 ciuperci
 colică saturnină
4.ocluzia vaselor mezenterice:
 ateroscleroză
 tromboză
 embolie
5. boli generale care evoluează cu crize abdominale:
 porfiria
 purpura Henoch
 tabesul
57
  hipertiroidismul
 insuficienţa corticosuprarenală

Durea abdominală localizată exclusiv sau predominant la nivelulu uneia dintre

regiunile topografice ale abdomenului corespunde în mare suferinţei organelor
subiacente.
Excepţie:senzaţia de balonare sau plenitudine abdominală - se întălneşte în
meteorism ,ascită , în bolile care evoluează cu creşterea globală de volum a
abdomenului

MODIFĂRI ALE SENZAŢIEI DE FOAME ŞI ALE APETITULUI

 Prin poftă de mâncare sau apetit, fenomen senzorial-afectiv, se înţelege

dorinţa şi plăcerea dea mânca.
 Spre deosebire de aceasta, foamea , reprezintă:
o o necesitate organică şi imediată de alimenntare,
o însoţită de unele senzaţii neplăcute ca:iritabilitate, ameţeală,
cefalee, astenie, crampe epigastrice, tremurături, transpiraţie
 în diferitele stări patologice apetitul poate fi:
 păstrat,
 diminuat până la dispariţie,
 exagerat
 pervertit
 dintre bolile stomacului pofta de mâncare este conservată în ulcer şi
stenoza pilorică compensată.

 Anorexia sau inapetenţa

 defineşte pierderea sau scăderea poftei de mâncare
 se întâlneşte în:
o boli ale stomacului:
 neolplasm gastric
 gastrite cronice
o suferinţe hepatobiliare:
 icter,
 hepatită cronică,
 ciroză
o constipaţie cronică
o boli endocrine
 hipotiroidism
 insuficienţă hipofizară
o anemii: anemia Biermer
o intoxicaţii endogene:
 uremie
 ateroscleroză dibetică
o intoxicaţii exogene:
 etilism cronic
 abuz de medicamente
o insuficienţa cardiacă
o unele boli psihice
 psihoze maniaco-depresive

58
  schizofrenie
o stadiul avansat al neoplaziilor
 în anumite împrejurări bolnavul pierde apetitul doar pentru anumite
alimente, în timp ce latele sunt preferate: anorexie electivă
 anorexia electivă pentru carne şi pâine este specifică neoplasmelor
digestive şi în primul rând cancerului gastric
 anorexia electivă pentru grăsimi este specifică afecţiunilor hepatobiliare.
 anorexia trebuie diferenţiată de sitofobie, care defineşte teama bolnavului
de a se alimenta din cauza unui simptom neplăcut declanşat nemijlocit de
acest act:
 durerea în ulcerul gastric
 balonarea
 vărsături, în stenoza pilorică
 complxul de manifestări care caracterizează sindromul jejunal
postprandial-stomac operat
 saţietatea precoce este confundată adesea cu anorexia. Se caracterizează
prin apetit păstrat sau chiar exagerat, la începutul mesei, urmat de
senzaţia de saţietate după "primele linguri de supă"
o simptomul apare în:
o bolile care diminuă capacitatea de rezervor a stomacului :
 rezecţie gatrică
 neoplasm infirtrativ
o stenoza duodenală
 creşterea exagerată a poftei de mâncare se întilneşte în:
 graviditate,
 fistula gastro-colică,
 diabet zahart,
 tumori pancreatice secretoare de insulină- insulinom,
 hipertiroidism,
 infestaţii parazitare,
 unele boli psihice.

 Eructaţia sau râgâiala

 este definită ca eliminarea gazelor din stomac prin cavitatea bucală
 este expresia creşterii cantităţii de gaz din stomac (aerogastrie)
 eructaţia fără miros apare în aerogastria consecutivă aerofagiei,(înghiţirii
de aer), care poate survenii :
o nedorit :deglutiţii frecvente din cauza hipersalivaţiei, fumatului sau
gumei de mestecat
o intenţionat în psihopatii
 eructaţia cu miros acid, rânced sau de "ouă stricate" se întâlneşte în
aerogastria consecutivă proceselor de fermentaţie din stomac, în stenoza
pilorică benignă

 Regurgitarea gastrică
 defineşte întoarcerea alimentelor din stomac în cavitatea bucală fără efort
şi fără a fi precedată de senzaţia de greaţă
 apare în:
o afecţiuni ale joncţiunii esogastrice:
 neoplasm ,

59
  hernie hiatală
o ulcerul cu hipersecreţie
o spasm sau stenoză pilorică
 regurgitarea ulceroasă este acidă, deci are gust acru
Ruminaţia sau mericismul este un simptom descris la psihopaţi, care constă în
provocarea voluntară de regurgitări, masticarea conţinutului şi reînghiţirea lui

 Pirozisul
 se întâlneşte în boli ale esofagului
 când pirozisul îmbracă aspectul de mică şi mare periodicitate, este
considerat echivalentul durerii ulceroase

 Greaţa
 este o senzaţie dezagrabilă, care practic este greu de definit
 adesea precede sau însoţeşte vărsăturile, dar cele două simptome pot să
apară şi independent,
 frecvent apare însoţită de alte manifestări de ordin vegetativ:
 hipersalivaţie,
 transpiraţie,
 lăcrimare,
 midriază,
 palpitaţii,
 tahicardie
 respiraţie amplă şi neregulată
 concomitent se produce o creştere a tonusului duodeno-jejunal, ceea ce
favorizează refluxul conţinutului duodenal în stomac.

 Vărsătura
 este un act reflex cu semnificaţie primară de apăsare,
 este caracterizată prin eliminarea forţată a conţinutului gastrointestinal
prin gură
 în funcţie de mecanismul care le declanşează pot fi de origine:
 centrală
 periferică
Vărsăturile centrale
 se realizează prin intermediul chemoreceptorilor care trimit impulsuri spre
centrul vomitiv
 apar în :
o intoxicaţii endogene:
 uremie
 insuficienţă heaptică
 acidoză diabetică
o intoxicaţii exogene:
 alcool,
 nicotină
 opiacee,
 digitală,
 eter,
 cloroform
o boli careevoluează cu creşterea tensiunii intracraniene:
60
  edem ,
 tumori şi hemoragii cerebrale,
 meningite
 encefalite
o boli infecţioase acute:
 pneumonie,
 scrlatină,
 difterie
o migrene
o Boala Meniere
o kinetoze
o sarcină,
o vederea sau evocarea unor imagini dezagreabile
 vărsăturile datorate creşterii presiunii intracraniene se constitue ca
excepţii, pentru că:
o apar brusc,
o nu sunt precedate de greaţă
o se execută fără efort , sau cu efort minim, vărsături "în jet"
 vărsăturile periferice sau reflexe
 sunt produse prin excitarea centrului vomitiv de impulsuri care pleacă de
la nivelulu tubului digestiv, peritoneului, anumitor viscere
 apar în:
o boli ale esofagului
o stomacului:
 gastrite acute şi cronice,
 stenoză pilorică
o intestinului:
 enterocolite acute,
 ocluzie intestinală
 apendicită,
 ocluzia vaselor mezenterice
o pancreasului:pancreatită acută
o ficatului şi căilor biliare
 analiza semiologică a vărsăturilor face apel la următoarele criterii:
a) frecvenţa.Vărsăturil pot fi:
 ocazionale : în migrenă
 permanente: în stenoza pilorică
b) orarul şi ritmul
 vărsăturile matinale apar înaintea alimentaţiei şi apar în sarcină,
rinofaringită cronică, etilism şi azotemie
 vărsăturile intraprandiale apar la bolavii psihici
 vărsăturile postprandiale apar tardiv la 1-2 ore şi sunt caracteristice
stenozei sau spsmului piloric
 vărsăturile nocturne au fost descrise la bolnavii cu ulcer duodenal şi
hipervagotonie
c) sub aspectul volumului pot fi:
 mici şi repetate în sarcină şi nevroze
 abundente în stenoza pilorică benignă
d) mirosul produsului evacuat prin vomă poate fi:
 acid: indică normo sau hipeclorhidrie
61
  rânced:stenoza pilorică cu procese fermentative
 fecaloid:ileus, peritonită
 indusă de un toxic odorizant: vărsătura provine din stomac şi este
inodoră
e) conţinutul vărsăturilor identificabil macroscopicpoate fi:
 alimentar,
 bilios,
 apos,
 purulent,
 fecal.
 o cantitate redusă de bilă de culoare galbenă sau verzuie, poate fi
prezentă în orice vărsătură, indicând refluxul duodenogastric, dar
lipseşte aproape constant în stenoza gastrică şi stenozele duodenale
supraampulare.
 conţinutul bilios abundent indică o stenoză duodenală sub ampula
vateriană.
 Vărsăturile bilioase "verde ca prazul" au fost descrise în pancreatita
acută hemoragică şi peritonita acută
 Uneori voma elimină un lichid transparent, format din suc gastric şi
mucus ; aceste vărsături "apoase" apar în:
o cancerul gastric ("apa canceroasă"),
o alcoolism,
o sarcină
o de obicei npaptea în ulcerul duodenal cu hipersecreţie şi spasm
piloric
 analiza semiologică a vărsăturilor poate contribui esenţial la stabilirea
diagnosticului. Exemplul ce mai convingător este cel al stenozei pilorice
care poate fi recunoscută aproape cu certitudine pe baza vărsăturilor
postprandiale tardive, repetate, adundente şi din ce în ce mai
voluminoase care conţin alimente ingerate cu mai mult de 8 ore
înainte, care calmeză durea şi uneori chiar sunt provocate de bolnav în
acest scop.
 vărsăturile repetate,incoercibile se soldează cu consecinţe grave asupra
homeostaziei interne, producând deshidratare, alcaloză apoi acidoză
metabolică şi azotemie extrarenală

Hematemeza
 prin hematemeză se înţelege eliminarea prin vărsătură a unei cantităţi
mari de sânge, ca urmare a unei hemoragii produse în stomac
(gastroragie) sau într-un organ învecinat (esofag sau duoden) de unde
ajunge secundar în lumenul gastric.
 Hematemeza trebuie diferenţiată de :
o hemoptizie
o situaţia în care sângele, provenit din căile respiratorii
(ex:epistaxis) sau din cavitatea bucală (gingivoragii, stomatologie)
este înghiţit şi apoi eliminat prin vărsătură
 aspectul sângelui dintr-o hematemeză depinde de timpul de remanenţă
gastrică înaintea expulzării
 cantităţile mari de sânge nu sunt tolerate şi stomacul le evacuează
repede, realizând o hematemeză cu sânge roşu, lichid sau coagulat

62
 gastroragiile reduse rămân un timp mai îndelungat în stomac, suficient
ca hemoglobina să se transforme în hematină sub acţiunea acidului
clorhidric, încât produsul eliminat este închis la culoare, chiar negru
cu aspect de "zaţ de cafea"
 hematemeza apare în:
o boli ale stomacului
o boli extragastrice
hematemeza din boli ale stomacului
 ulcerul gastric şi duodenal sunt cauzele cele mai frecvente ale
hematemezei
 hematemeza ulceroasă se manifestă:
o sub forma sângelui proaspăt, (roşu) ca simptom inaugural (10%
din cazuri), de obicei
o ca şi complicaţie la un ulceros cunoscut, aflat în perioada
dureroasă
 durerea ulceroasă cedează decele mai multe ori odată cu apariţia
hemoragiei; în caz contrar se poate bănui că acesata continuă
 hematemezele din neoplsmul gastric sunt mai frecvente, mici şi
repetate, cu aspect de "drojdie de cafea" ;formele exulcerate pot realiza
hemoragii unice, abundente, cu sânge roşu
 alte boli ale stomacului care pot evolua cu hematemeză sunt:
o gastrita hemoragică primitivă,
o gastritele corozive sau medicamentoase (glucocorticoizi,
antiinflamatoare nesteroide, rezerpină, etc)
o tumori benigne ale stomacului,
o hernie hiatală,
o prolapsul mucoasei gastrice în duoden.
hematemeza din boli extragastrice:
o sindroame hemoragice,
o varice esofagiene,
o esofagite,
o tumori esofagiene,
o sindrom Mallory-Weiss,
o diverticuli duodenali,
o polipoză duodenală, etc.

TULBURĂRILE TRANZITULUI INTESTINAL

 DIAREEA
 prin diaree se înţelege :
o emiterea de scaune frecvente(>3/24 h)
o de consistenţă scăzută (lichide sau semilichide)
o de regulă abundente (>200 g)
o care conţin resturi alimentare nedigerate (cel puţin la examenul
microscopic)
o datorată unor factori parietali sau endoluminali, cel mai adesea
intricaţi
 pentru analiza semiologică a acestui simptom trebuiesc luate în
considerare următoarele criterii:
o frecvenţa,

63
 o consistenţa şi orarul scaunelor,
o cauzele declanşatoare,(îndeosebi relaţia cu alimentele),
o simptome de acompaniament,
o răsunetul asupra organismului în ansamblu.
Din punct de vedere fiziopatologic distingem:
a. diareile osmotice
 sunt produse prin prezenţa în intestin a unor substaţe neabsorbabile,
osmotic active, care împiedică absorbţia apei
 exemplu:
 administrarea de pugative saline (sulfat de magneziu)
 deficitul de dizaharidaze care implică malabsorbţie şi rămânerea lor în
lumenul intestinal
 acest tip de diareea cedează la îndepărtarea din alimentaţie a
substanţelor incriminate.
b. diareile secretorii
 sunt produse prin stimulare secreţiei intestinale prin diferite
substanţe:
o enterotaxine bateriene:(E. Coli, salmonela, shigela, yersenia,
stafilococ, vibrion holeric, etc
o serotonina(sindromul carcinoid)
o calcitonina(carcinomul medular, tiroidian)
o polipeptidului vasoactiv intestinal
o acidului clorhidric (sindromul Zollinger-Elison)
 tot aici se încadrează diareea secretorie idiopatică
 diareea din parazitoze (lambliază, strongiloidoze, amoebiază)
 diareea din colagenoze (mecanism necunoscut),
 diareea din hipertensiunea portală (prin creştere presiunii hidrostatice
şi intratisulare),
 diareea din intoxicaţii exogene (mercur, plumb, arsen, ciuperci),
 diareea din intoxicaţii endogene (uremie), etc
c. diareile din tulburarea motilităţii intestinale
 sunt cele din:
o colonul iritabil,
o neuropatia diabetică,
o vagatonie,
o hipertiroidism,
o sindromul jejunal postprandial precoce
d. diareile din alterări ale mucoasei intestinale sau prin pierderea
suprafeţei de absorbţie în:
 gastroenterite virale,
 amiloidăză,
 sprue
 boala de iradiere
 chimioterapie antineoplazică, obstrucţia vaselor mezenterice
 adenopatie mezenerică
e. diareile zise dispeptice
 sunt secundare malabsorbţiei produsă prin insuficienţa glandelor
digestive. Includ:
 aclorhidria,
 rezecţia gastrică (diaree gastrogenă)

64
  pancreatita cronică (diaree pancreatogenă),
 hipekinezia vezicii biliare,
 insuficienţă oddiană(diaree de descărcare biliară),
 modificare echilibrului florei intestinale (colopatie de fermentaţie
sau de putrefacţie) şi distrugerea acestuia prin consum
îndelungat de antibiotice cu spectru larg.
f. diarei neclasificate sau prin mecanisme insuficient clarificate , includ:
 diareile din bolile endocrine: boala Addison, hipoparatiroidism
 diareile din bolile neurologice(tabes şi alte leziuni medulare)
 diareile din bolile alergice,
 diareile din stările de imunodeficienţă.

 CONSTIPAŢIA
 este definită ca:
o emiterea la intevale mari de timp (3-4 zile)
o a unor scaune de consistenţă crescută
o de obicei de volum redus
o cu semne microscopice de hiperdigestie,
o datorate :
 întârzierii tranzitului intestinal
 resorbţiei întârziate a apei
 întârzierii evacuării porţiunii rectosigmoidiene a colonului
 analiza semiologică a constipaţiei se bazează pe:
o frecvenţa scaunelor,
o aspectul lor macroscopic,
o simptome de însoţire,
o răsunetul general al tulburării
 sub raport cauzal se distinge:
o constipaţia primară sau habituală
o constipaţiile secundare:
 mecanice:
 procese patologice obstructive ale intestinului
(neoplasm, stenoze)
 aderenţe post operatorii
 periviscerită,
 ptoza viscerală
 funcţionale:
 diskinezii intestinale prin reflexe visceroviscerale:
o ulcer,
o biliopatii cronice,
o apendicită cronică,
o metroanexită)
 mixedem,
 hipercalcemie
 tumori cerebrale sau medualre
 intoxicaţii cronice exogene (beladonă, tabagism ,opiacee)
 nerespectarea igienei alimentaţiei (absenţa rezidurilor
celulozice)
 nerespectarea defecării(inhibarea şi amânara defecării,
abuzul de clisme, laxative şi purgative),
65
  imobilizări prelungite.
 constipaţia rapid şi recent instalată atrage atenţia asupra
unei cauze obstructive care ar putea fi un neoplasm intestinal

 ILEUSUL
 este încetarea activităţii motorii normale a intestinului ca urmare:
o a paraliziei musculaturii parietale (ileus dinamic)
o a instalării unui obstacol în calea peristaltismului (ileu mecanic)
 pe plan clinic ileusul se traduce prin:
o durere de tipul colicii intestinale,
o vărsături caracteristice (repetate; la început alimentare apoi
bilioase şi în final fecaloide)
o oprirea tranzitului penru fecale şi gaze
 oprirea tranzitului este un element esenţial care poate să lipsească
pentru un timp în ileusul mecanic (mai ales pe cel situat în porţiunea
iniţială a ileusului) bolnavul continuând să elimine fecale şi gaze din
porţinea intestinală situată distal faţă de obstacol.
Ileusul mecanic sau ocluzia intestinală se întâlneşte în:
 Herniile stangulate,
 Invaginaţia intestinală ("telescoparea" unei porţiuni de intestin în
următoarea, de obicei în zona unei leziuni preexistente-tumoră)
 volvulus intestinal (tensionarea unei anse intestinale împreună cu
mezoul)
 obstrucţii complete prin:
o obstacole intrinseci (ghem de ascarizi pe colon, calcul biliar)
o obstacole extrinseci (tumori, bride)
Ileusul dinamic sau paralitic însoţeşte :
 peritonitele acute,
 infarctul intestino-mezenteric,
 durerile abdominale deosebit de violente:colica biliară şi renoureterală,
pancreatita acută, chistul ovarian torsionat.
 intervenţile chirurgicale pe abdomen,
 unele infecţii şi intoxicaţii grave,
 hipopotasemia.

 TULBURĂRILE CONŢINUTULUI GAZOS AL INTESTINULUI

METEORISMUL
 defineşte creşterea conţinutului gazos intestinal
 se manifestă subiectiv prin:
o senzaţia de distensie şi plenitudine abdominală,
o crampe fugace, localizate în special în hipogastru
o zgomote hidroaerice remarcate de bolnav şi de anturajul său
 Meteorismul poate fi:
o difuz
o localizat
Meteorismul difuz
 se produce prin trei mecanisme principale:
 aport gazos crescut la nivelul intestinului(ex. aerofagie)

66
  producerea locală de gaze ca efct al activităţii florei fermentative
(colopatie de fermentaţie, alimentaţie bogată în celulozice)
 scăderea resorbţiei conţinutului gazos în circulaţie(hipertensiune
portală, insuficienşă cardiacă, stenoza arterelor mezenterice)
Meteorismul localizat
 apare în stadiile iniţiale ale ileusului mecanic, pe seama ansei
dilatate dinaintea obstacolului, mai târziu aceasta ocupând întregul
abdomen,
 aerocolia blocată
o sindromul unghiului splenic (boal lui Payr) este o aerocolie
blocată, în condiţiile unei flexuri splenice lungi şi angulate în
"ac de păr". Bolnavii se plâng de constipaţie, senzaţie de
plenitudine şi chiar de durere în hipocondrul stâng care
cedează la decubit dorsal şi mai ales după defecare.

FLATULENŢA
 este eliminarea repetată a unei cantităţi crescute de gaze prin anus
 se întâlneşte în toate cauzele de meteorism, cu excepţia celui din
ileus.

67
68
69