1
CAIETUL II, Ilustraţii pentru pastori
Traducere: Mihai Bijacu
1. Alternative
În fiecare an fermierii din sudul statului Alabama
obişnuiau să planteze un singur fel de cultură – şi
anume, cultură de bumbac. Fiecare petec de pământ
era folosit pentru această plantă şi astfel îşi câştigau
ei existenţa an de an. Dar într-un an, întreaga zonă
a fost devastată de un parazit temut. Astfel că, în
anul imediat următor, fermierii şi-au ipotecat casele
şi au plantat din nou bumbac, sperând că vor obţine
de data aceasta o recoltă mai bună. Dar de îndată ce
firele de bumbac au început să se arate, insecta şi-a
făcut apariţia iarăşi, distrugând recolta şi aducând la
disperare pe majoritatea fermierilor.
Acei foarte puţini fermieri care au supravieţuit
acestor doi ani dezastruoşi, au hotărât să mai
încerce încă o dată şi să planteze ceva ce nu mai
plantaseră niciodată – arahide. Recolta a fost foarte
bună, iar arahidele s-au dovedit a avea o mare
căutare pe piaţă anul acela, astfel că, fermierii care
le plantaseră au obţinut în scurtă vreme un profit
care le-a permis să achite toate datoriile. În
continuare ei au plantat numai arahide, lucru care
le-a sporit profitul în mod considerabil. Care a fost
însă următoarea întreprindere a fermierilor? O parte
din veniturile nou obţinute au fost cheltuite pentru a
ridica în piaţa centrală a oraşului un monument
dedicat parazitului, pentru că, dacă nu ar fi apărut,
ei nu s-ar fi gândit niciodată să planteze alune.
Astfel, ei au aflat pe pielea lor până şi cea mai mare
nenorocire se poate transforma într-un motiv de
bucurie.
Schimbare, Bunătatea lui Dumnezeu
2. Apatie
Într-un număr al publicaţiei Youthworker Journal,
Will Eisenhower povesteşte despre o noapte
petrecută într-o tabără creştină al cărei capelan era
chiar el. Fusese o zi istovitoare; „băieţii care stăteau
cu mine în cort adormiseră deja şi nici eu nu mai
aveam mult. Apoi, dintr-o dată, mi-am dat seama că
foarte multe furnici îşi făceau rondul de noapte
peste trupul meu. Eram atât de obosit, iar somnul
părea o perspectivă nemaipomenită, astfel încât am
rezistat impulsului de a mă scula. Ştiam în sinea
mea că, dacă m-aş fi sculat câtuşi de puţin, aş fi fost
nevoit să înfrunt faptul că sacul meu de dormit
fusese transformat într-o autostradă pentru furnici.
Nu am vrut să stau faţă în faţă cu această cruntă
realitate, aşa că am mai încercat să lupt câteva
secunde folosind toate argumentele pentru a mă
convinge pe mine însumi că somnul era de fapt
realitatea, iar furnicile nu constituiau decât un vis”.
Apatia este asemănătoare acestui somn sub plină
ofensivă a unui întreg neam de furnici. A te trezi
înseamnă să recunoşti faptul că deşi vulpile au
vizuini, Fiul omului nu are unde să-şi plece capul şi
nici urmaşii săi. Această lume îmi este duşmană
prin natura ei şi mă va ataca atunci când sunt mai
puţin pregătit. Nu-i de mirare că unii dintre noi
preferă să doarmă în continuare.
Veghere, Lume
3. Presupuneri
În timp ce-şi aştepta avionul, o turistă a cumpărat
un pachet de biscuiţi de la un mic magazin din
aeroport. Apoi, si-a găsit un loc şi a început să
citească un ziar. La un moment dat şi-a dat seama
că cineva foşnea ceva. Uitându-se peste marginea
ziarului a constatat cu uimire cum un domn foarte
bine îmbrăcat se servea cu nonşalanţă din biscuiţii
pe care ea tocmai îi cumpărase. Nevoind să-şi
exprime violent nemulţumirea, s-a aplecat şi şi-a
luat şi ea un biscuit. Peste un minut sau două
foşnetul s-a auzit din nou. Omul luase iarăşi un
biscuit! De data aceasta era ultimul, dar doamna era
atât de furioasă încât nu putea scoate nici un cuvânt.
Deodată, de parcă nu ar fi fost, într-un act
insultător, bărbatul rupse biscuitul în două, îi dădu
ei jumătate şi plecă mâncând cealaltă jumătate.
Când zborul ei a fost anunţat, încă spumegând de
furie, doamna îşi deschise poşeta pentru a-şi scoate
biletul, şi constată cu uimite şi ruşine în acelaşi
timp că pachetul ei de biscuiţi se găsea neatins
acolo.
Cât de greşite pot fi presupunerile noastre uneori!
Înţelegere greşită, Bunătate
4. Ispăşire
În cartea sa Taţi care nu sunt în ceruri Ron Rand
scrie:
La fiecare sfârşit de săptămână Michael are obiceiul
de a merge cu familia sa pentru a vedea un film sau
a asista la un eveniment sportiv. Seara, odată ajunşi
acasă, aprind focul în şemineu şi fac floricele de
porumb.
Într-una din aceste seri, micul Billy a fost cam
obraznic pe drumul spre casă aşa că a fost pedepsit
să stea în camera lui în timp ce întreaga familie
urma să rămână jos şi să se bucure de floricele.
După ce focul a fost aprins şi floricelele erau gata,
Michael a intrat în camera lui Billy zicându-i: ”Du-
te jos cu ceilalţi. Voi suporta eu pedeapsa în locul
tău”.
Prin fapta lui Michael întreaga familie a avut
privilegiul de a experimenta pe viu acţiunea
întreprinsă de Isus pentru întreaga lume.
Dragoste, Taţi
5. Ispăşire
Se spune că, într-o noapte din iarna anului 1935,
neînduplecatul primar al New York-ului, Fiorello
LaGuardia, a apărut într-un tribunal aflat în una din
cele mai sărace suburbii ale oraşului. I-a spus
judecătorului că poate să plece şi i-a luat el locul. În
acea seară, acuzatul era o bătrânică îmbrăcată în
zdrenţe care fusese acuzată de furtul unei pâini.
Bătrânica a încercat să se apere spunând: „Fiica

mea a fost părăsită de bărbatul ei. Acum este
bolnavă şi copiii ei mor de foame.”
Dar proprietarul magazinului a refuzat să renunţe la
acuzaţii, motivând: „Domnule Judecător, cartierul
acesta este rău famat, şi trebuie să le dăm tuturor o
lecţie prin pedepsirea ei.”
Judecătorul se întoarse suspinând către bătrâna
femeie, zicându-i: ”Trebuie să-ţi primeşti pedeapsa.
Nu putem face rabat de la lege. Zece dolari sau zece
zile la închisoare.” Totuşi, chiar în timpul în care
pronunţa sentinţa, judecătorul băgă mâna în
buzunar, scoase o bancnotă de zece dolari pe care o
aruncă în pălăria sa, spunând aceste cuvinte care au
rămas celebre: „Iată plătesc eu această amendă. Ba
mai mult, voi amenda cu 50 de cenţi pe toţi cei ce
se află în sala de judecată, pentru faptul că locuiesc
într-un oraş în care cineva este nevoit să fure pentru
a-şi putea hrăni nepoţii care mor de foame.
Domnule Bailiff, adună banii şi dă-i acuzatei.”
În următoarea zi ziarele din NewYork, raportau
evenimentul: „Patruzeci şi şapte de dolari au fost
dăruiţi unei bătrânele uimite care furase o pâine
pentru a-şi hrăni nepoţii care mureau de foame.
Dintre donatori: un proprietar de magazin roşu de
furie, şaptezeci de infractori mărunţi şi câţiva
poliţişti ai oraşului New York.”
Lege, Milă
6. Atitudine
Numărul din martie 1988 al publicaţiei Rotarian
prezenta o organizaţie care oferea un premiu de
5000 de dolari pentru fiecare lup capturat viu. Acest
lucru a făcut din Sam şi Jim vânători de
recompense. Zi şi noapte au cutreierat munţi şi
păduri în căutarea preţioaselor creaturi. Într-o
noapte, fiind epuizaţi au adormit cu gândul la
viitoarea lor avere. Deodată, Sam s-a trezit
observând că erau înconjuraţi de aproximativ
cincizeci de lupi fioroşi cu ochii în flăcări şi
arătându-şi splendoarea danturii. Dându-i un ghiont
lui Jim, îi strigă: „Jim, scoală-te! Suntem bogaţi!”
Credinţă, Încercări
7. Începuturi
Pe o placă marcând locul de naştere al lui Abraham
Lincoln lângă Hodgenville, Kentucky, este
inscripţionată următoarea conversaţie:
„Ce mai îi nou p’ân sat, Ezry?”
„No, Squire McLains s-o dus la Washington, să-l
vadă pe Madison depunând jurământul; bătrânu’
Spellman mi-o zâs că al lu’ Bonaparte o luat tă’tă
Spania. No, ce mai îi nou pe la voi, frate?”
„Ni’că, ni’că, numa’ că lu’ Tom Lincoln i s-o
născut o samă de prunci. Ni’ca nu-i noi p-aicea.”
Unele evenimente, cum ar fi naşterea cuiva (în
Hodgenville sau în Betleem, spre exemplu) sau
renaşterea spirituală a cuiva pot trece neobservate
în iureşul evenimentelor mondene; cele care au o
importanţă majoră vor primi până la urmă atenţie
bine meritată.
Copii, Ştiri
8. Credinţă
2
Robert Chesebrough credea în valoarea produsului
său. El este acela care a inventat vaselina, un
produs pe bază de petrol, având aspect de ceară
obţinut din reziduurile care se formează pe utilajele
de forare ale unei platforme petroliere. El credea cu
atâta tărie în puterea de vindecare a produsului său
încât a acceptat să devină propriul cobai,
provocându-şi arsuri cu acid şi foc deschis.
Tăieturile şi zgârieturile pe care şi le-a făcut erau
atât de adânci încât au rămas cicatrice pe viaţă. Dar,
a reuşit să demonstreze eficacitatea produsului său.
Oamenii nu trebuiau decât să se uite la rănile lui
acum vindecate, pentru a vedea valoarea muncii
sale – şi mărimea credinţei sale.
Dedicare, Dovezi
9. Credinţă
Actorul Cary Grant povestea odată, cum, mergând
pe stradă a întâlnit un tip care se uita la el cu mare
încântare. Omul spuse: „Stai puţin, stai puţin ...
eşti ... eşti – ştiu cine eşti; nu-mi spune – ăăă, Rock
Hud ... nu ...eşti ...”
Încercând să-l ajute, Cary Grant a terminat el
propoziţia: „Cary Grant.”
Dar omul continuă: „Nu, nu ... eşti”
Cary Grant s-a aflat în ipostaza de a se prezenta
cuiva cu adevăratul său nume şi acea persoană să
creadă că este altcineva.
Ioan afirmă despre Isus: „El era în lume şi lumea a
fost făcută prin El dar lumea nu l-a cunoscut” (Ioan
1:10). Şi chiar şi atunci când Isus a spus cine era –
Fiul lui Dumnezeu – răspunsul nu a fost o primire
binevoitoare ci răstignirea.
Raportare spirituală, Hristos
10. Vină
John Killinger povesteşte despre antrenorul unei
echipe din liga inferioară de baseball care fusese
literalmente dezgustat de prestaţia unuia dintre
jucătorii săi încât i-a spus să treacă pe banca de
rezerve, luându-i locul el însuşi. Prima minge pe
care trebuia s-o primească luă o traiectorie
defavorabilă şi-l lovi în nas. Următoarea a avut o
traiectorie cu boltă înaltă astfel încât nu a mai putut
să o vadă din cauză că soarele îi bătea în faţă, până
când mingea i-a căzut chiar pe frunte. A treia, a fost
aruncată cu putere direct spre el şi el a încercat s-o
lovească, dar din păcate, i-a trecut printre braţe
pocnindu-l drept în ochi.
Furios până la culme, a alergat la banca de rezerve,
l-a apucat pe jucător de uniformă, strigându-i:
„Idiotule, ai stricat postul pe care îl aveai că nici nu
i-am putut da de cap.
Eşec, Judecarea greşită
11. Sângele lui Hristos
Dennis Fulton, fost pilot al misiunii Wings of
Caring din Zair, povesteşte cum, odată, a aterizat cu
un avion Cessna 402, recent achiziţionat, într-un loc

pe care îl cunoştea foarte bine, undeva în
adâncimea ţinutului.
Ca de obicei, sătenii s-au adunat încântaţi în jurul
avionului, iar de data aceasta Dennis a observat doi
oameni ţinând în mâini o găină vie. Unul o ţinea de
picior şi celălalt de cap, şi înainte ca Dennis sau
găina să-şi dea seama ce se întâmplă, capul găinii a
fost despărţit de trup, sătenii rupându-i gâtul. Omul
care rămăsese cu capul găinii zbătându-se în mâini
începu să-l rotească deasupra capului; rezultatul nu
este greu de ghicit. Purtând o cămaşă albă călcată,
Dennis fu în curând stropit cu sângele găinii, lucru
de care nu au scăpat nici sătenii şi nici avionul cel
nou. La întrebarea sa asupra semnificaţiei acelei
acţiuni, unul dintre săteni a răspuns că de-a lungul
vremii stropirea cu sânge avea semnificaţia încetării
suferinţei. Pentru oamenii din Zair, avionul era
simbolul speranţei şi al ajutorului de orice fel.
Prin comparaţie, exact cum sângele împrăştiat al
găinii semnifica încetarea suferinţei, sângele lui
Hristos a fost vărsat pentru a pune capăt suferinţelor
unei lumi captive în strânsoarea păcatului.
Hristos, Suferinţă
12. Trupul lui Hristos
Pe data de 1981, preşedintele Ronald Reagan a fost
împuşcat de către John Hinckley, Jr. şi a stat în
spital pentru mai multe săptămâni. Deşi Reagan era
capul guvernului, şederea sa în spital a avut un
foarte mic efect asupra economiei naţionale.
Guvernul şi-a desfăşurat activitatea şi fără el. Pe de
altă parte, să presupunem că gunoierii din Statele
Unite ar intra în grevă întocmai cum au şi făcut-o,
de altfel, în Philadelphia. Aceasta a cauzat nu
numai transformarea oraşului într-o groapă de
gunoi imensă, ci grămezile de gunoi răsărite
pretutindeni au devenit în curând un pericol pentru
sănătatea publică. O astfel de criză naţională, care
ar dura cât spitalizarea preşedintelui ar paraliza
complet naţiunea.
Cine este cel mai important – preşedintele sau
gunoierul?
În acelaşi mod, în trupul lui Hristos, cei care în
aparenţă nu au o prea mare importanţă, sunt cruciali
unei bune funcţionări. După cum ne scrie şi
apostolul Pavel: „Capul nu poate zice picioarelor –
Nu am trebuinţă de voi. Ba mai mult, mădulare
trupului care par mai slabe, sunt de neapărată
trebuinţă” (1 Cor. 12:21-22).
Daruri spirituale, Isprăvnicie
13. Poveri
Un băştinaş din Philipine, în timp ce se îndrepta
spre piaţă în căruţa sa trasă de bivoli, a trecut pe
lângă un bătrân care purta o sarcină destul de grea.
Fiindu-i milă de el, căruţaşul l-a invitat să se suie în
căruţă. Cu recunoştinţă, bătrânul a acceptat. După
câteva minute, căruţaşul s-a sucit pentru a vedea ce
mai făcea bătrânelul. Spre surprinderea lui, l-a
văzut cum era încă încovoiat sub greaua sa povară
pe care nu o dăduse jos de pe umeri. Hristos ne
3
oferă odihnă tuturor acelora care au încredere
deplină în El.
Odihnă, Încredere
14. Compasiune
Frank Reed a fost prizonier în Liban pentru 4 ani,
din 1986 până în 1990. Din când în când era legat
de un zid cu un lanţ, în întuneric complet, neavând
voie să vorbească. La un moment dat, a fost mutat
în altă celulă şi deşi era legat la ochi, a putut simţi
prezenţa altor persoane în încăpere. Totuşi, a trebuit
să treacă trei săptămâni până când a îndrăznit să se
uite şi să-şi dea seama că era închis împreună cu
Terry Anderson şi Tom Southerland. Deşi fusese
bătut, chinuit şi din cauza aceasta se şi îmbolnăvise,
cel mai mult simţea durerea faptului că nimănui nu-
i păsa de el. Într-un interviu acordat revistei Time,
el afirma: „Nu însemnam nimic pentru nimeni. Şi
mi-am dat seama cât de firavă este existenţa cuiva
dacă nimănui nu-i pasă de tine ... am mai devenit
conştient şi de un fapt incontestabil: compasiunea
este o forţă. Dacă nimănui nu-i pasă, vei fi cu totul
singur. Creştinii, care nu sunt niciodată singuri, au
de asemenea privilegiul de a se bucura de grija
plină de har a lui Dumnezeu prin biserică. Astfel
putem obţine puterea de a trece prin încercări.
Biserică, Singurătate
15. Schimbare
Ani de-a rândul, genericul de început al emisiunii
de televiziune „The Wild World of Sports” ilustra
agonia înfrângerii printr-un sfârşit cam dureros al
unei încercări de a sări cu schiurile de la
trambulină. Se părea că schiorul adoptase o poziţie
favorabilă pe măsură ce se îndrepta spre capătul de
jos al trambulinei, dar apoi, aparent fără nici un
motiv, s-a aplecat mai mult pe vine pentru a cădea
de pe pistă, lovindu-se de gardul protector de pe
margine. Ceea ce, însă, nu ştiau spectatorii era că el
alesese de bună voie să cadă şi să nu termine cu
bine săritura. După cum a explicat el însuşi mai
târziu, suprafaţa trambulinei devenise prea
alunecoasă şi pe la mijlocul trambulinei a realizat
că dacă ar fi ajuns să sară, viteza ar fi fost prea
mare şi ar fi aterizat pe partea orizontală a pistei,
dincolo de partea înclinată unde aterizările sunt
sigure, ceea ce i-ar fi fost fatal.
În situaţia de faţă, nu a avut de suferit decât o
durere de cap în urma căzăturii.
Schimbarea cursului vieţii poate fi un eveniment
dramatic, dar aceasta este mult mai de dorit decât
aterizarea fatală de la sfârşit.
Eşec, Decizii
16. Piedici
În romanul său, Insula misterioasă, Jules Vernes
povesteşte cum trei oameni care erau prizonieri în
urma unui război civil, au reuşit să evadeze din
închisoare furând un balon cu aer cald. Ridicându-
se în aer, au văzut cum briza avea să îi poarte peste

oceane. Privind cum ţara lor dispărea dincolo de
orizont, îşi puneau întrebarea dacă vor mai putea
rămâne mult timp în aer. Pe măsură ce timpul
trecea, se coborau tot mai jos spre ocean pentru că
nu aveau nici o modalitate de a încălzi aerul, aşa că
au decis să arunce jos câte ceva din lucrurile pe care
le aveau cu ei. Pantofi, paltoane şi arme de tot felul
sunt aruncate în apă, şi balonul se ridică iarăşi. Dar
aceasta numai pentru puţin timp, pentru că în scurtă
vreme balonul se apropia iarăşi destul de periculos
de ocean. Următorul lucru care a zburat peste bord
a fost hrana. Mai bine să fii la înălţime şi flămând
decât să se înece cu stomacul plin. Din păcate şi
acest lucru s-a dovedit a fi doar o soluţie temporară,
balonul ameninţând iarăşi să se scufunde în apele
oceanului. În aceste condiţii, unuia dintre ei i-a
venit ideea de a tăia funiile care ţineau coşul dându-
i drumul în ocean pentru a sta agăţaţi deasupra
oceanului. De îndată ce balonul a fost uşurat, prin
pierderea platformei, s-a ridicat iarăşi în aer. Peste
câteva momente au văzut pământ, astfel că şi-au dat
drumul în apă şi au înotat până la insulă,
nerăbdători să simtă iarăşi pământul sub picioare.
Ei au putut trăi astfel, pentru că au fost în stare să
realizeze ce era cu adevărat important şi ce nu.
Lucrurile „absolut necesare” de care nu s-ar fi
dispensat în alte condiţii, au devenit acum lucruri
care aproape că i-au costat viaţa. Autorul epistolei
către Evrei scrie: „Să dăm la o parte orice piedică şi
păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne.” (Evrei 12:1)
Priorităţi, Păcat
17. Caracter
?În cartea sa, Silent Issues of the Church, Carl
Lundquist scrie:
Henry Wingblade obişnuia să spună că
personalitatea creştină este ascunsă în interiorul
nostru. Ea este nevăzută, întocmai ca supa pe care
un chelner o poartă într-o supieră pe deasupra
capului atunci când trece printre mese. Nimeni nu
ştie ce este în supieră, dacă nu îl loveşte pe chelner
făcându-l să cadă!
În acelaşi fel ceilalţi nu ştiu ce este în noi până când
nu suntem loviţi. Dar dacă Hristos trăieşte în noi,
nu se vor revărsa decât roadele Duhului Sfânt.
Roadele Duhului, Încercări
18. Hristos
Em Griffin scrie în cartea sa „Alegerea Prietenilor”,
despre trei feluri de hărţi ale oraşului Londra: harta
străzilor, harta care indică autostrăzile, şi harta
reţelei subterane a liniilor de metrou. „Fiecare hartă
este corectă şi adevărată”, scrie el, „dar nici una nu
oferă o descriere totală a oraşului. Pentru a avea o
imagine completă, este nevoie de suprapunerea
celor trei hărţi. Acest lucru ar crea cu siguranţă
confuzie, aşa că hărţile vor fi folosite pe rând.
„Acelaşi lucru se întâmplă şi cu termenii folosiţi
pentru a descrie moartea lui Isus Hristos. Fiecare
cuvânt, răscumpărare, împăcare sau îndreptăţire
este adevărat şi corect, dar nici unul nu oferă o
imagine completă. Pentru a putea percepe
4
evenimentul în totalitatea sa, trebuie să
„suprapunem” cele trei perspective, ceea ce ar putea
crea confuzie – dar, „nu vom putea vedea copacii
din cauza pădurii!” Aşa că, fiecare dintre aceste
descrieri minunate va fi percepută separat, întărind
faptul că întregul este mult mai mult decât suma
părţilor componente.
Teologie, Moartea lui Hristos
19. Moartea lui Hristos
În cartea sa, Scrisă cu sânge (Written in Blood),
Robert Coleman relatează o întâmplare despre un
băieţel a cărui soră avea nevoie de transfuzie de
sânge. Doctorul i-a explicat băieţelului că sora lui
suferea de o boală de care el se vindecase cu doi ani
în urmă. Sigura ei şansă de supravieţuire era să
primească sânge de la cineva care învinsese boala.
De vreme ce copilaşii aveau aceeaşi grupă sangvină
rară, el era cel mai potrivit donator.
„Îi vei da din sângele tău lui Mary?” l-a întrebat
doctorul.
Johnny a ezitat, iar buza de jos a început să-i
tremure. Dar, apoi a zâmbit şi a zis: „Pentru
surioara mea, oricând.”
În scurtă vreme, cei doi copii au fost conduşi în
scaune cu rotile în sala unde urma să aibă loc
transfuzia. Mary, palidă şi slabă, Johnny, sănătos şi
robust. Nu au scos nici un cuvânt, dar Johnny
zâmbi atunci când privirile li se întâlniră.
Zâmbetul păli pe faţa lui Johnny atunci când
asistenta înfipse acul în braţul micuţului. El privea
acum sângele scurgându-se prin tub. Foarte
îngândurat, Johnny întrerupse tăcerea, întrebând cu
o voce uşor tremurândă: „Doctore, eu când voi
muri?”
De abia atunci înţelese doctorul reacţia de ezitare a
lui Johnny, când tremurând acceptase să doneze
sânge surioarei lui. Micuţul credea că aceasta
însemna sfârşitul vieţii lui, şi totuşi a decis în
favoarea lui Mary.
Din fericire, Johnny nu a trebuit să moară pentru a-
şi salva surioara. Cu toate acestea, starea fiecăruia
dintre noi este mult mai gravă decât cea a lui Mary
şi pentru vindecarea noastră nu a fost nevoie doar
de sângele lui Isus ci şi de viaţa sa.
Dragoste, Sacrificiu
20. Moartea lui Hristos
Un băieţel obişnuia să întârzie mereu de la şcoală.
Şi, cu toate că părinţii lui îi spuseseră să fie la timp
acasă în după-amiaza aceea, de data aceasta a
întârziat mai mult ca niciodată. Mama l-a aşteptat la
uşă, dar nu i-a zis nimic. Tatăl care îl aşteptase în
camera de zi nu i-a zis nici el nimic. În seara aceea,
cina lui consta doar dintr-un pahar cu apă şi o felie
de pâine aşezată pe farfuria din faţa sa. Se uită la
farfuria plină a tatălui său şi apoi la tatăl său care
continua sa nu zică nimic. Băiatul se simţea
copleşit. Tatăl a aşteptat ca lecţia aplicată să-şi facă
efectul complet şi în tăcere, apoi, făcu schimb de
farfurii cu fiul său, dându-i porţia sa de cartofi şi
carne. La sfârşit, tatăl zâmbi. Crescând ulterior,

băiatul, acum un adult, afirma: „Datorită gestului
făcut de tatăl meu în seara aceea am ştiut pentru tot
restul vieţii mele ce înseamnă dragostea lui
Dumnezeu.”
Taţi, Exemple
21. Hristos, neschimbător
Maxie Dunnam în Isus promite – noi credem, ne
povesteşte despre anii de studenţie ai lui Lloyd C.
Douglas, autor al numeroase romane printre care
Roba (The Robe),când acesta locuia într-o pensiune.
La parter mai locuia şi un fost profesor de muzică,
ieşit la pensie, invalid, care nu putea astfel să iasă
din casă. Douglas zicea că aveau un fel de ritual în
fiecare dimineaţă. Coborând pe scări până la
apartamentul bătrânului, deschidea uşa şi-l întreba:
„Ei, ai vreo veste bună?”
Atunci bătrânul lua diapazonul, îl lovea uşor de
marginea scaunului cu rotile şi zicea: „Auzi, ăsta
este „la”! A fost „la” ieri! Va fi „la” şi mâine şi mii
de ani de acum încolo va fi tot „la”! Tenorul de mai
sus cântă fals, pianul de vizavi este dezacordat, dar,
prietene, ăsta este un „la”!”
Bătrânul descoperise un lucru pe care se putea baza,
o realitate constantă a vieţii sale „un punct fix într-o
lume dinamică.” Pentru creştini, singurul „punct fix
într-o lume dinamică”, singurul absolut, în care nu
există umbră de mutare este Isus Hristos.
Evanghelie, Schimbare
22. Creştini
Ce este un creştin? În Scrisoare către Diognetus,
datând din secolul al doilea d.Hr., autorul anonim
descrie un popor ciudat care este în lume, dar nu
este din lume:
Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni în
funcţie de ţara de origine, limbă sau obiceiuri; ei nu
au oraşe exclusiv ale lor şi nu vorbesc vreun dialect
ciudat. ... locuiesc atât în oraşele greceşti cât şi în
diaspora – oriunde îi duce destinul. Au acelaşi port,
mănâncă la fel şi în anumite privinţe se comportă la
fel ca ceilalţi. Dar în acelaşi timp, ei fac dovada
ciudatei lor cetăţenii. Trăiesc în ţara lor de baştină,
dar sunt ca nişte străini. ... Fiecare ţară străină le
este patrie, iar patria lor este un loc al pribegiei. Se
căsătoresc şi au copii ca şi ceilalţi, dar nu ucid
copiii pe care nu-i doresc. Sunt ospitalieri, dar
păstrează patul „curat.” Îşi duc zilele pe pământ, dar
sunt cetăţeni ai cerului. Respectă legile statului, dar
sunt mai presus de lege în vieţuirea lor. Îi iubesc pe
toţi, dar sunt persecutaţi de toţi. Sunt daţi la moarte,
dar câştigă viaţa. Sunt săraci şi, totuşi, îmbogăţesc
pe mulţi. Sunt dezonoraţi, dar au parte de slavă prin
însăşi dezonorarea lor. Numele lor le sunt ponegrite
şi totuşi sunt curate. Batjocura le va fi răsplătită cu
binecuvântare. Sunt trataţi execrabil, dar se poartă
respectuos cu ceilalţi. Atunci când fac binele sunt
pedepsiţi ca făcătorii de rele. Când sunt pedepsiţi se
bucură de parcă ar primi o viaţă nouă. Sunt respinşi
de evrei ca fiind străini şi sunt persecutaţi de greci.
Totuşi, vrăjmaşii lor nu pot oferi nici un motiv
pentru ura lor.
5
Persecuţie, Despărţire
23. Biserică
Există cel puţin două modalităţi de a te folosi de
putere: poate fi dezlănţuită sau poate fi administrată
cu înţelepciune. De exemplu, energia cuprinsă într-
un bidon de benzină poate fi eliberată brusc,
aruncând înăuntru un băţ de chibrit aprins. Sau
poate fi direcţionată printr-un motor şi prin ardere
controlată să fie folosită pentru a propulsa maşina
pe o distanţă de sute de kilometri. Exploziile sunt
spectaculoase, dar arderile controlate au un efect de
lungă durată, putere constantă. Duhul Sfânt
lucrează în ambele modalităţi. La Cincizecime, şi-a
făcut „intrarea în scenă” printr-o „explozie” de
limbi de foc (Fapte 2:3). Mii de oameni au fost
atinşi de o singură „aprindere” a puterii lui
Dumnezeu. Dar, El lucrează în aceeaşi măsură şi
prin Biserică. Prin închinare, părtăşie şi slujire,
creştinii au parte de o putere constantă.
Putere, Duhul Sfânt
24. Biserică
Gregory Elders scrie:
Când locuiam pe coasta Atlanticului, petreceam ore
în şir pentru a construi castele de nisip. Întregi oraşe
apăreau din mâinile mele. Într-un an, câţiva
huligani îmi tot distrugeau în fiecare zi castelele pe
care eu le construiam. În cele din urmă am făcut un
mic experiment şi am plasat la baza castelelor mele
pietroaie, bucăţi de blocheţi şi de asfalt mi-am şi
construit regatul de nisip pe acest morman de
pietre. Când şmecheraşii au apărut (eu dispărusem
între timp) şi au început să lovească cu picioarele
goale în castelele mele au avut o răsplată pe
măsură.
Biserica le apare unora ca primejduită de o serie de
factori: secularism, politică, erezii, sau pur şi
simplu de păcat. Ei uită că biserica este construită
pe stâncă (Mat 16:16) asupra căreia porţile iadului
nu au nici o putere.
Lume, Credinţă
25. Biserică
Când, în urmă cu un secol, a fost înălţat pentru o
expoziţie internaţională, oamenii l-au perceput ca
pe o construcţie monstruoasă şi au cerut ca să fie
dărâmată imediat ce expoziţia internaţională avea să
ia sfârşit. Totuşi, încă din momentul în care l-a
conceput, arhitectul a îndrăgit construcţia foarte
mult şi s-a ţinut tare în apărarea sa împotriva celor
care vroiau s-o vadă dărâmată. El întrezărea
destinul său glorios. Astăzi, este una dintre
minunile arhitectonice ale lumii moderne şi
reprezintă simbolul Parisului. Arhitectul este
binecunoscutul Alexandre Gustave Eiffel. Faimosul
său turn a fost construit în 1889. În acelaşi fel, este
uimitoare loialitatea lui Isus faţă de o altă structură
– biserica – pe care a încredinţat-o unei grupe slabe
de ucenici, pentru care s-a rugat şi pe care a apărat-
o şi pregătit-o pentru răspândirea evangheliei.
Pentru cei de pe margine ei (şi noi deopotrivă)

păreau desigur nişte incapabili sortiţi eşecului. Dar
Isus, arhitectul bisericii, ştie destinul glorios pe care
îl pregăteşte pentru atunci când se va întoarce.
Creator, Critici
26. Biserică
Articolul „Pentru ce este bun un copac?” publicat
în Reader’s Digest, explica existenţa unei substanţe
care apare în apropierea rădăcinilor încurcate ale
copacilor şi care reduce competiţia. De fapt, această
ciupercă necunoscută ajută la legarea rădăcinilor
copacilor (chiar din specii diferite) într-o adevărată
reţea. Întreaga pădure poate fi conectată în felul
acesta. Dacă un copac are parte de apă, altul de
substanţe nutritive şi altul de soare, ei pot să
folosească acestea în comun. Ca şi copacii din
pădure, creştinii din biserică au nevoie unul de
celălalt şi se sprijină reciproc.
Unitate, Sprijin
27. Biserică
Capitolul scris de Robert Neff în cartea Martori ai
celui de-al treilea drum: O perspectivă recentă
asupra evanghelizării, relatează participarea sa la
un serviciu divin:
Era una din acele dimineţi în care se pare că tenorul
se trezise cu faţa la cearceaf ... Uitându-mă în jur în
timp ce-l ascultam pe tenor care falsa de-a binelea,
am văzut pe ceilalţi membrii căutând în cărţile de
cântări, imnul pe care îl interpreta tenorul. Li s-au
alăturat imediat la cea de-a doua strofă; la
următoarea, tenorul îşi revenise iar cea de-a patra a
fost chiar frumoasă. La a cincea, însă, comunitatea
l-a lăsat singur pe tenor, iar acesta a interpretat cel
mai frumos solo din viaţa sa. Aceasta înseamnă
viaţa în trupul lui Hristos, ajutor dat unul altuia
pentru a interpreta cântarea Mielului.
Sprijin, Daruri Spirituale
28. Participare la serviciile divine
Nu cu mult timp în urmă, întreaga lume a fost
martoră la chinul a trei balene cenuşii (gray whale)
blocate sub gheaţă la Point Barrow, Alaska, care,
rănite, căutau să respire printr-o gaură din gheaţă.
Singura lor speranţă era aceea de a fi transportate
într-un fel sau altul pe o distanţă de aproximativ 8
kilometri în oceanul aflat dincolo de banchiză.
Străpungând gheaţa groasă de 15 centimetri,
echipele de salvare au încercat să facă un lanţ de
găuri la o depărtare de 20 de metri una da cealaltă.
Timp de opt zile ei au încercat să conducă balenele
spre ocean de-a lungul acestui lanţ de orificii. Una
dintre balene s-a pierdut pe drum şi a fost declarată
moartă. Dar, în cele din urmă, cu ajutorul
spărgătoarelor de gheaţă ruseşti, celelalte două
balene, Siku şi Putu şi-au găsit drumul spre
libertate. Dintr-un anumit punct de vedere,
închinarea poate fi percepută ca un lanţ de orificii
prin care poporul lui Dumnezeu poate respira.
6
Loviţi şi răniţi sub banchiza de lăcomie, egoism şi
ură a acestei lumi, în biserică ne putem ridica la
suprafaţă pentru a respira, a simţi dragoste şi
încurajare, până în ziua în care Domnul va sfărâma
„calota glaciară” pentru totdeauna.
Închinare, încurajare
29. Cele zece porunci
John Killinger scrie în Poporului meu, cu Dragoste
(To My Poeple With Love):
„În minunatul său roman despre Maine, Ţara
brazilor ascuţiţi (The Country of the Pointed Firs),
Sara Ornejewet descrie urcuşul unei scriitoare spre
casa unui căpitan de corabie, ieşit la pensie, pe
numele de Elijah Tilley. Pe drum, ea a remarcat o
serie de ţăruşi împrăştiaţi fără nici o logică pe
întreaga proprietate. Toţi ţăruşii erau vopsiţi cu alb
şi galben; casa lupului de mare avea aceleaşi culori.
Curioasă fiind, l-a întrebat care era semnificaţia
acestui lucru. Răspunsul lui a fost că atunci când a
arat pentru prima dată, în unele locuri a întâlnit
blocuri mari de piatră chiar la o mică distanţă de
suprafaţă. Aşa că, s-a decis să înfigă în acele locuri
ţăruşi pentru a le putea evita în viitor.
În acelaşi fel, Dumnezeu a procedat cu cele zece
porunci ... El a zis: „Aici sunt localizate pietrele în
vieţile voastre. Evitaţi-le şi nu vă veţi toci plugul.”
Avertisment, Porunci
30. Angajament
În cartea sa despre cameramanul Neil Davis, Ora
de vârf, Tim Browden povesteşte un incident care a
avut loc în Borneo în timpul confruntărilor dintre
Malaezia şi Indonezina din 1964. Un grup de
băştinaşi Gurkha din Nepal au fost întrebaţi dacă
vor fi dispuşi să intervină în luptă împotriva
indonezienilor, sărind din avion dacă situaţia ar fi
impus-o. Băştinaşii aveau dreptul să refuze pentru
că nu participaseră niciodată la antrenamente de
paraşutism. Apoi, Bowden îl citează pe Davis:
„De obicei băştinaşii Gurka sunt de acord cu orice,
dar de data aceasta, pentru moment au respins
planul. În următoarea zi însă unul dintre subofiţerii
lor, l-a contactat pe ofiţerul britanic care le făcuse
propunerea declarându-i că acceptă să sară din
avion, dar doar în anumite condiţii.
– Care sunt acestea? - a întrebat ofiţerul.
Subofiţerul Gurkha i-a răspuns că vor sări dacă
terenul pe care vor ateriza va fi mlăştinos sau destul
de moale fără pietre, pentru că nu ştiau cum să
aterizeze. Luând în considerare acest lucru, ofiţerul
britanic a afirmat că vor ateriza mai mult ca sigur în
junglă şi, deci nu poate fi vorba de teren pietros.
Mai era şi altceva?
– Da, spuse subofiţerul. Avionul trebuie să zboare
cât mai încet posibil şi să nu zboare la o înălţime
mai mare de 100 de metri. În privinţa vitezei,
ofiţerul britanic a fost de acord, pentru că de obicei
avioanele care transportau trupe aeropurtate zboară
cu viteză mică, dar să sari de la o sută de metri era
imposibil pentru că paraşuta nu ar fi avut timp să se
deschidă.

– Aha, făcu subofiţerul, atunci totul este în regulă.
Cu paraşute sărim oriunde. Nu spuseseşi nimic de
paraşute până acum.”
Un astfel de angajament şi curaj i-ar fi necesar
oricărei biserici.
Curaj, Slujire
31. Angajament
Un pastor din Haiti a folosit următoarea parabolă
pentru a ilustra angajamentul total faţă de Hristos:
Un om dorea să-şi vândă casa cu 2000 de dolari. Un
altul dorea foarte mult să cumpere, dar era sărac şi
nu-şi putea permite acest preţ. După negocieri
îndelungate, proprietarul a fost de acord să vândă
casa la jumătate de preţ cu următoarea condiţie: el
va rămâne proprietarul unui cuişor care era bătut în
pragul de sus al uşii de la intrare. După mai mulţi
ani, primul proprietar a vrut să-şi răscumpere casa,
dar actualul proprietar nu mai era dispus să vândă.
Aşa că, omul a plecat, a găsit scheletul unui câine
mort şi l-a agăţat de cuiul care era încă al său. În
scurtă vreme, casa a devenit de nelocuit, iar familia
a fost nevoită să o vândă posesorului cuişorului.
Pastorul a concluzionat: „Satana se va folosi de cel
mai mic cuişor pe care i-l vom lăsa în viaţa noastră,
pentru a-şi agăţa gunoaiele de el, şi astfel Hristos nu
va putea să locuiască în noi.”
Consacrare, Satana
32. Îngăduinţă de sine
În cartea sa, Hurryin’ Biug for Little Reasons,
Ronald Meredith descrie o noapte liniştită de la
începutul primăverii:
„Brusc, liniştea nopţii fu străbătută de zgomotul
gâştelor sălbatice care-şi luaseră zborul. Cu
răsuflarea tăiată am ajuns la casă, împărtăşind şi
celorlalţi emoţia pe care am simţit-o. Nimic nu
poate fi comparat cu frumuseţea gâştelor sălbatice
scăldate în lumina lunii. Totul s-ar fi terminat aici,
dacă nu aş fi zărit gâştele noastre domesticite care
se bălăceau în baltă. Strigătul acela le era cunoscut
şi lor. Croncănitul nopţii le trezise amintirea
trecutului lor din sălbăticie. Ca un răspuns firav,
aripile lor fluturară pentru câteva clipe. Inimile lor
înaripate simţeau chemarea la zbor – să fie aproape
iarăşi de cerul pentru care Dumnezeu le făcuse –
dar nu s-au ridicat câtuşi de puţin de pe oglinda
apei. Cărţile fuseseră jucate cu mult timp în urmă.
Boabele de porumb pe care le primeau erau prea
ispititoare! Dorinţa de a zbura le făcea doar să nu se
simtă confortabil. Ca să poţi profita de „avantajele”
ispitei trebuie să renunţi la capacitatea de a zbura.
Ispită, Chemarea lui Dumnezeu
33. Conştiinţă
Rolf Zettersten scrie în cartea sa Despre Familie:
Un bun prieten din Carolina de Nord şi-a cumpărat
o maşină care era dotată cu sistem vocal de
atenţionare. ...La început Edwin era chiar încântat
7
de vocea aceea lină de femeie care îl atenţiona că
nu-şi pusese centura de siguranţă ... Plin de
afecţiune el o numea „Micuţa Doamnă”
În scurtă vreme a descoperit că vocea fusese
programată să-l atenţioneze şi în legătură cu
cantitatea de combustibil: „Nivelul carburantului
este aproape de zero”, i-a spus vocea la un moment
dat. Edwin a dat din cap şi i-a mulţumit, gândind că
mai are destulă benzină pentru încă optzeci de
kilometri, aşa că a condus în continuare. Dar,
câteva minute mai târziu vocea l-a întrerupt din
nou, informându-l despre acelaşi lucru. Mereu şi
mereu îi spunea aceleaşi cuvinte. Deşi Edwin ştia
că nu era decât o înregistrare, vocea îi suna din ce
în ce mai aspră. Într-un sfârşit, a oprit maşina şi
căutând sub bord, a găsit firele care corespundeau
facilităţii respective şi le smulse cu satisfacţie. S-a
terminat cu Micuţa Doamnă.
Încă mai zâmbea satisfăcut de sine, când după
câţiva kilometri maşina începu să tuşească ca
înecată. Rămăsese fără combustibil. Acum, Edwin
parcă auzea râsetul Micuţei Doamne din interiorul
bordului.
Oamenii ca Edwin învaţă în scurtă vreme că, deşi
ignorată şi uneori adusă la tăcere, vocea dinăuntru
le spune exact ceea ce trebuie să ştie.
Neascultare, Cuvântul lui Dumnezeu
34. Sprijin
În timpul unui zbor între Portland, Maine şi Boston,
pilotul avionului, pe nume Henry Dempsey, a auzit
un mic zgomot în partea din spate. Ca urmare, i-a
încredinţat copilotului comanda avionului şi s-a
îndreptat spre coada avionului pentru a verifica ce
se întâmplase. Însă, în momentul în care a ajuns în
locul din care se auzea zgomotul, avionul a trecut
printr-un gol de aer, iar el a fost izbit cu putere de
uşa din spate. În acest fel el şi-a dat seama de sursa
misteriosului zgomot. Uşa nu fusese închisă în mod
corespunzător şi în urma impactului s-a deschis,
pilotul fiind imediat absorbit în afară. Observând că
indicatorul care indica prezenţa unei uşi deschie
clipea semnalând pericolul, copilotul a solicitat o
aterizare forţată pe cel mai apropiat aeroport. Apoi,
a cerut ajutor echipelor de salvare pentru pilotul
care căzuse în apele oceanului. După aterizare, însă,
Dempsey a fost găsit cu mâinile încleştate de
mânerele uşii exterioare. Ca prin minune, Dempsey
a reuşit să se agaţe înainte de a cădea şi a rămas aşa
tot timpul în care copilotul a condus avionul spre
aeroport la o înălţime de aproape 1400 de metri şi
cu o viteză de 350 de km pe oră. La aterizare a
trebuit să se ferească de un impact cu pista având în
vedere faptul că distanţa dintre capul lui şi pistă era
de doar 30 de centimetri. Teama îl făcuse să strângă
mânerele cu atâta putere încât personalului
aeroportului i-a trebuit minute bune pentru a-l
convinge să le dea drumul. În viaţă, vin momente în
care trecem prin nişte adevărate “goluri de aer” iar
gândul că trebuie să ne ţinem strâns de “mânere” la
o viteză atât de mare nu prea ne surâde. Dar,
alternativa nu pare de loc de dorit.

Perseverenţă, Încercări
35. Colaborare
Crainicul de ştiri al postului de radio CBS, Charles
Osgood, povesteşte despre două doamne în vârstă
care se aflau într-un centru de recuperare.
Amândouă suferiseră un accident vascular cerebral
care le lăsase infirme. La Margaret acesta se
manifestase printr-o paralizare a părţii stângi a
corpului, pe când la Ruth fusese afectată partea
dreaptă. Ele două fuseseră pianiste de succes, dar
nu mai aveau speranţa că vor mai putea cânta
vreodată. Directorul centrului le-a aşezat pe
amândouă în faţa unui pian şi le-a încurajat să cânte
împreună. Aşa au şi făcut şi în felul acesta o
prietenie frumoasă a început să se dezvolte între
cele două.
Ce ilustrare minunată a nevoii pentru colaborare a
bisericii. Dacă un membru nu poate face ceva de
unul singur, este posibil ca doi sau mai mulţi să
reuşească – lucrând în armonie.
Daruri spirituale, Biserică
36. Curaj
Peter Cartwright, un predicator metodist itinerant
din secolul al XIX-lea, avea un caracter de
neînduplecat. Într-o duminică dimineaţă, când
tocmai se pregătea să predice, i s-a spus că în
mijlocul comunităţii, se afla chiar preşedintele
Andrew Jackson, fiind sfătuit să nu spună nimic
deplasat. Urcându-se la amvon, Cartwright a zis:
„Mi s-a spus că Andrew Jackson se află în mijlocul
nostru şi mi s-a cerut să fiu reţinut în afirmaţiile
mele. Vreau să spun că Andrew Jackson va merge
direct în iad1 dacă nu se pocăieşte.”
Congregaţia a fost şocată şi aştepta mirată reacţia
preşedintelui. După slujbă, Andrew Jackson a ţinut
să-i strângă mâna predicatorului, spunându-i:
„Domnule, dacă aş avea un regiment de oameni ca
dumneata, aş putea stăpâni lumea.
Predicare, Iad
37. Curaj
Charles Colson, relatează, în cartea sa Iubind pe
Dumnezeu, istoria unui creştin din secolul al
patrulea pe nume Telemachus. El locuia într-un sat
îndepărtat, îngrijindu-şi grădina şi petrecând mult
timp în rugăciune. Într-o zi, a avut impresia că
Dumnezeu îi spunea să se ducă la Roma, aşa că
ascultător a pornit la drum. După câteva săptămâni
istovitoare de călătorie a ajuns la Roma în timpul
unei mari sărbători. Micuţul călugăr a înaintat odată
cu mulţimea care se îmbulzea pe străzile ce duceau
în Collosseum. Acolo i-a văzut pe gladiatori stând
în faţa cezarului şi salutându-l cu cuvintele:
„Muritorii te salută”. În clipa următoare,
Telemachus a realizat că aceşti oameni aveau să se
omoare unul pe celălalt, în timp ce spectatorii vor
1
Expresia folosită în original „go to hell” este mult
mai dură, având alură de înjurătură.
8
privi totul cu încântare. Atunci a strigat: „În numele
lui Hristos, opriţi-vă!”
Când lupta a început, Telemachus a început să-şi
croiască drum prin mulţime spre arenă. Ajuns la
zidul de despărţire, l-a sărit şi a aterizat drept în
mijlocul luptei. Spectatorii, văzându-l pe piticul
care se îndrepta spre gladiatori strigând aceleaşi
cuvinte: „În numele lui Hristos, opriţi-vă!”, au
crezut că totul face parte din spectacol şi au început
să râdă. Dar când şi-au dat seama că nu era aşa,
râsetele lor s-au transformat în strigăte de furie.
Încă implorându-i pe gladiatori să se oprească din
luptă, Telemachus fu lovit cu sabia de unul dintre
ei. Căzut pe nisip, ultimele lui cuvinte au fost ... „În
numele lui Hristos, opriţi-vă!”
Apoi, un lucru ciudat s-a întâmplat. Gladiatorii
încetaseră lupta şi nu puteau să-şi îndepărteze
privirile de la tupeul călugărului care zăcea în
arenă. O tăcere grea se lăsă peste Colosseum.
Undeva sus, pe ultimul rând un om se ridică şi ieşi
de pe stadion. Ceilalţi i-au urmat exemplul şi într-o
tăcere de moarte, toţi părăsiră Colosseumul. Era
anul 391 d. Hr. şi aceea a fost ultima ocazie când
locuitorii Romei au văzut gladiatori ucigându-se în
luptă în acel loc pentru distracţia lor. Niciodată,
Colosseumul nu avea să mai fie martor al luptelor
pe viaţă şi pe moarte, şi asta pentru că o voce slabă
a avut curajul să se ridice asupra tumultului
mulţimii. O voce – o existenţă – a rostit adevărul lui
Dumnezeu.
Sacrificiu, Mărturie
38. Legământ
Bruce Shelley scrie în Teologia Creştină pe
înţelesul tuturor:
În timpurile de astăzi existenţa relaţiilor este
condiţionată de existenţa contractelor, dar acest
lucru este valabil atunci când vorbim despre
mărfuri, servicii, bani gheaţă, etc. Contractul, fie el
formal sau informal serveşte cunoaşterii cazurilor în
care relaţia a fost fără succes. Dumnezeu, însă, nu a
stabilit un contract cu poporul Israel sau cu biserica,
ci cu acestea a creat un legământ. Iată şi diferenţa
între cele două. Contractul expiră atunci când una
dintre părţi nu-şi respectă îndatoririle. Spre
exemplu, dacă un pacient nu se achită de datoria de
a merge la o consultaţie medicală (programată în
prealabil), doctorul nu are obligaţia de a-l suna ca
să-l întrebe: „Unde eşti? De ce n-ai venit la
consultaţie?” El doar va spune secretarei sale să
consemneze faptul că pacientul respectiv nu a venit
la consultaţie şi îşi va îndrepta atenţia spre
următorul pacient. Pacientul care a încălcat
contractul acesta informal s-ar putea să aibă
dificultăţi în a obţine o nouă programare la medic.
Totuşi, iată ce întreabă Dumnezeu, conform Bibliei:
„Poate o femeie să-şi uite pruncul pe care-l
alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei?
Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu
nici un chip.” (Isaia 49:15). Biblia specifică faptul
că legământul este un tip de relaţie care este
asemănătoare mai mult cu relaţia pe care o are o
mamă cu copilul ei, decât relaţia medic – pacient.

Dacă un copil nu vine la cină, spre deosebire de
situaţia în care se găseşte doctorul, părintele are
aceeaşi obligaţie. Părintele se va interesa unde este
copilul său şi dacă îi este bine. Faptul că un
membru nu se achită de datoria sa nu distruge
relaţia. Un legământ nu are condiţii pe bază de
loialitate. Este un angajament necondiţionat de a
iubi şi sluji.
Loialitate, Dragostea lui Dumnezeu
39. Creaţiunea
Cel mai complicat ceas din lume se află în primăria
din oraşul Copenhaga. Construcţia lui a costat mai
mult de un milion de dolari şi a durat aproape
patruzeci de ani. Ceasul are zece cadrane,
cincisprezece mii de componente şi are o eroare de
o zecime de secundă la 300 de ani. Ceasul indică
orele zilei, zilele săptămânii, lunile şi anii şi
mişcările planetelor pentru 2500 de ani de acum
încolo. Unele componente ale ceasului nu se vor
pune în mişcare până când aceste douăzeci şi cinci
de secole nu vor lua sfârşit. Ceea ce este interesant
însă despre acest ceas este inexactitatea. La fiecare
tei sute de ani pierde o zecime de secundă. Ca toate
ceasurile din lume, şi acesta trebuie potrivit după un
ceas mai precis, şi anume însuşi Universul. Acest
uriaş ceas astronomic, având miliarde de
componente dinamice, de la atomi la stele,
funcţionează secole de-a rândul fiind atât de precis
încât toate ceasurile de pe pământ sunt măsurate
după el.
Timp, Suveranitatea lui Dumnezeu
40. Criticism
Odată, un tânăr muzician a oferit un concert, dar
din păcate criticii în domenii nu prea i-au apreciat
prestaţia. Ca să-l liniştească, vestitul compozitor
finlandez, Jean Sibelius l-a bătut pe umăr zicându-i:
„Tinere, ţine minte asta. Niciodată, niciunde nu i-a
fost înălţată o statuie vreunui critic.
Perseverenţă, Reputaţie
41. Cruce
Monumentul închinat eroilor războiului din
Vietnam impresionează prin simplitatea sa – un zid
uriaş de granit negru în care sunt încrustate numele
a 58 156 de cetăţeni americani care au murit în
acest război. Încă de la inaugurarea sa în 1982,
multe amintiri dureroase au fost stârnite la vederea
monumentului rece. Cu respect, unii vizitatori se
plimbă uşor de-a lungul lui, fără a se opri în faţa
unor nume. Alţii se opresc în faţa numelor fiilor,
iubiţilor, sau tovarăşilor de gloanţe, urmărindu-le
numele cu degetul şi ştergându-şi lacrimile. Dar,
pentru trei dintre veteranii acestui război – Robert
Bedker, Willard Craig şi Darral Lausch - vederea
monumentul este deosebit de sfâşietoare. Ei au
posibilitatea de a se plimba de-a lungul zidului de
abanos şi să-şi găsească propriile nume încrustate în
9
piatră. Din cauza unor erori de procesare a datelor,
fiecare dintre ei a fost afişat ca mort la datorie.
Morţi, dar vii – o descriere cât se poate de potrivită
a creştinului.
Moarte, Creştini
42. Cruce
George Vandeman, scrie în cartea sa Planeta
răsculată:
Pe 21 mai 1946 în Los Alamos, un om de ştiinţă
tânăr şi ambiţios desfăşura un proiect ştiinţific
necesar pregătirii pentru testele atomice care urma
să aibă loc în Bikini, unul dintre atolurile
Pacificului de Sud. De multe ori înainte el dusese la
capăt cu succes acest tip de experiment, pentru
determinarea cantităţii de Uraniu 235 necesară
declanşării unei reacţii în lanţ – numită masă critică
în cercurile ştiinţifice – trebuia să apropie uşor una
de cealaltă două emisfere de uraniu. Apoi, în
momentul în care masa devenea critică, cu ajutorul
unei şurubelniţe urma să le îndepărteze, oprind
astfel reacţia în lanţ. Dar în acea zi, în momentul în
care masa a devenit critică, şurubelniţa a alunecat.
Emisferele de uraniu erau prea aproape una de
cealaltă. Instantaneu camera a fost umplută de o
ceaţă albastră orbitoare. Tânărul Louis Slotin în loc
să se lase în jos şi posibil să se salveze a ales să
despartă cele două emisfere cu mâinile goale
întrerupând reacţia care urma să aibă loc. Prin
această acţiune imediată şi altruistă, Louis a salvat
viaţa celorlalte şapte persoane care se aflau în
încăpere. În timp ce aştepta maşina care să-l ducă la
spital le-a spus colegilor săi: „Nu vă îngrijoraţi! Voi
veţi scăpa cu bine! Cât despre mine. Nu am nici cea
mai mică şansă.” Prea adevărat. Nouă zile mai
târziu avea să moară în agonie. Cu nouăsprezece
secole în urmă, Fiul lui Dumnezeu a intrat în zonă
având cel mai ridicat nivel al radiaţiilor de păcat,
acceptând să fie atins de blestem şi să moară
astfel. ... Dar prin acest act el a întrerupt reacţia în
lanţ. A întrerupt influenţa păcatului.
Sacrificiu, Păcat
43. Cruce
Clarence Jordan, autorul traducerii New Patch a
Noului Testament şi fondatorul firmei interrasiale
Koinonia din Americus, Georgia, a fost invitat
odată de un pastor să facă un tur de onoare prin
bisericile sale. Plin de mândrie pastorul îi arăta
băncile foarte scumpe aduse din import şi
decoraţiile deosebit de luxoase. Când au ieşit din
biserică, întunericul deja se lăsase, crucea de pe
vârful turnului strălucind puternic.
„Numai crucea asta ne-a costat zece mii de dolari”,
spuse pastorul, plin de satisfacţie.
„Te-ai lăsat înşelat”, spuse Jordan, „pe vremuri
creştinii le puteau obţine pe gratis!”
Impresii, Bani
44. Răstignire

La articolul Răstignire din The Expositers Bible
Commentary, C.Truman Davis scrie:
Ce înseamnă răstignirea? Iată descrierea din punct
de vedere anatomic oferită de un doctor: Crucea se
poziţionează pe sol, apoi omul epuizat este aruncat
la pământ, lovind cu spatele lemnul întins pe jos.
Soldatul apucă încheietura mâinii exact lângă palmă
şi bate aici un piron de fier de formă
paralelipipedică. Repede se mută la cealaltă mână
unde execută aceeaşi operaţie, având grijă să nu
ţină braţele întinse, permiţându-le să stea flexate
sau să se mişte. Crucea este apoi pusă în picioare.
Piciorul stâng este apăsat peste cel drept şi cu
degetele îndreptate în jos şi destul de întinse dar nu
într- atât încât să nu permită flexarea genunchilor,
amândouă sunt pironite prin cavitatea din partea
superioară a gleznei. Victima a fost crucificată. O
durere atroce înfiorătoare îi arde degetele şi urcă
de-a lungul braţelor pentru a exploda în creier
atunci când condamnatul îşi lasă toată greutatea în
piroanele de la încheietura mâinilor care exercită o
presiune foarte mare asupra nervilor mediani. Apoi
el îşi plasează greutatea în piroanele care-i trec prin
gleznă, atunci când încearcă să scape de chinul
anterior. Dar, iarăşi este străpuns de o durere
inexprimabilă pe măsură ce cuiele apasă asupra
nervilor dintre oasele picioarelor. Pe măsură ce
braţele obosesc, muşchii sunt supuşi unor dureri
profunde, constante şi ritmice care se termină cu
nişte crampe îngrozitoare. Odată cu aceste crampe,
condamnatul nu mai poate să se ridice pentru a
respira. El poate trage aer în plămâni dar nu poate
expira şi se luptă din răsputeri pentru a se ridica şi a
lua măcar o gură de aer în plămâni şi în fluxul
sanguin se acumulează o cantitate din ce în ce mai
mare de dioxid de carbon şi crampele scad parţial în
intensitate. Spasmodic, mai reuşeşte să se ridice
pentru a lua o gură din oxigenul vital. Ore întregi
este supus acestor chinuri, răsuciri şi asfixieri
parţiale intermitente; îşi simte braţele ca rupte din
cauza crampelor; crucificatul simte dureri atroce
atunci când pielea îi este julită la frecarea spatelui
deja sfâşiat de bârna aspră a crucii. Apoi agonia
finală: este săgetat de o durere adâncă în piept
atunci când pericardul se umple încet cu ser şi
începe să exercite o presiune asupra inimii. Este
aproape pe sfârşite – pierderea lichidelor din
ţesuturi a atins un nivel critic – inima supusă unei
mari presiuni se chinuie să pompeze spre ţesuturi
un sânge vâscos, foarte dens. Într-un ultim efort
disperat plămânii mai iau puţin aer. Începe să simtă
răceala morţii suindu-i-se în corp. Toate aceste sunt
înregistrate în Biblie prin cuvintele „După ce L-au
răstignit.” (Marcu 15:24).
Ce fel de dragoste este aceasta?
Cruce, Iubirea lui Hristos
45. Moarte
Winston Churchill a avut ideea de a-şi planifica
singur serviciul de înmormântare care a avut loc în
Catedrala Sfântul Pavel a inclus multe imnuri
vestite ale bisericii şi a folosit din plin ceremonia
10
fastuoasă a Bisericii Anglicane. Conform
instrucţiunilor sale, urma ca după invocarea
binecuvântării lui Dumnezeu de la final, un
trompetist, aflat în domul catedralei, urma să
interpreteze binecunoscutul semnal care indică
sfârşitul zilei şi invită pe toţi la culcare. De abia
acum urma senzaţionalul – după ce semnalul de
stingere a fost interpretat, un alt trompetist, aflat în
cealaltă parte a domului urma să interpreteze un alt
semnal şi anume cel care dă trezirea şi anunţă
începutul unei noi zile „Este vremea să te trezeşti.
Este vremea să te trezeşti. Este vremea să te trezeşti
la o nouă dimineaţă.” Mărturia dată de Churchill
spune că ultimul semnal al omenirii nu va fi „La
culcare” ci „Trezirea”.
Cine râde la urmă, râde mai bine.
Înviere, Speranţă
46. Moarte
John Todd, un pastor din secolul al
nouăsprezecelea, avea nouă ani când şi-a pierdut
pe ambii părinţi. A fost crescut de o mătuşă bună la
inimă până când a fost destul de mare pentru a
merge să studieze teologia pastorală. Mai târziu,
mătuşa lui s-a îmbolnăvit şi întristată fiind i-a trimis
o scrisoare în care îl întreba dacă moartea înseamnă
sfârşitul tuturor lucrurilor sau mai poate spera la
încă ceva dincolo. Iată, într-o formă prescurtată,
scrisoarea sa de răspuns, publicată în autobiografia
sa:
Nu au trecut decât treizeci şi cinci de ani de când,
având doar şase ani, am rămas singur pe lume. Tu
mi-ai trimis vorbă că-mi vei oferi un cămin şi vei fi
o mamă bună pentru mine. Nu voi uita niciodată
drumul lung pe care l-am făcut spre casa ta. Încă
îmi aduc aminte ce dezamăgit am fost când în loc să
mă întâmpini tu, l-ai trimis pe slujitorul tău, Caesar,
să mă ia. Îmi aduc aminte foarte clar de lacrimile şi
neliniştea din sufletul meu, când mă îndreptam sper
noul meu cămin cocoţat pe spatele calului şi
ţinându-mă strâns de Caesar. Noaptea s-a lăsat
înainte să ne terminăm călătoria şi a început să-mi
fie frică şi să mă simt singur. „Crezi că se va culca
până vom ajunge noi?”, l-am întrebat pe Caesar.
„O, nu!”, răspunse el, încercând să mă liniştească,
„Va sta trează pentru tine. Îndată ce ieşim din
pădurea asta o s-o vezi cum stă cu lumânarea la
fereastră.”
Imediat, am ajuns la loc liber şi într-adevăr se vedea
o lumină la fereastră. Mi-aduc aminte cum mă
aşteptai la uşă şi cum m-ai strâns în braţe – pe mine,
un băieţel obosit şi înspăimântat. Ţi-am simţit inima
arzând şi-mi aduc aminte că îmi pregătiseşi cina
care mă aştepta pe sobă. După ce am mâncat m-ai
dus în noua mea cameră, ai aşteptat să-mi fac
rugăciunea şi apoi te-ai aşezat lângă mine până am
adormit. În curând, Dumnezeu va trimite după tine
pentru a te aduce într-o casă nouă. Nu te teme de
această chemare, de ciudăţenia acestei călătorii sau
de solul morţii. Dumnezeu va proceda cu tine exact
cum m-ai tratat tu cu mulţi ani în urmă. El este
credincios. La capătul drumului vei găsi dragoste şi

vei fi primită cu afecţiune, căci însuşi Domnul va
avea grijă de tine.
Speranţă, Rai
47. Moarte
Donald Grey Barnhouse merge împreună cu copiii
săi la înmormântarea mamei lor. Un tir uriaş le-a
trecut prin faţă într-o intersecţie, aruncându-şi
pentru câteva clipe umbra asupra maşinii lor;
Donald i-a întrebat pe copii: „Ce aţi prefera: să fiţi
loviţi de umbră sau de tir?”
„Bineînţeles că de umbră!”, au răspuns ei.
„Exact asta ni s-a întâmplat şi nouă,” a zis
Barnhouse. „Moartea mamei este doar umbra
adevăratei morţi. Păcătosul pierdut va fi, însă, lovit
de tirul morţii.”
Înviere, Pierzare
48. Moarte
În Pledând pentru creştinism, Colin Chapman îl
citează pe episcopul din Uganda Festo Kivengere
relatând execuţia prin împuşcare a trei bărbaţi din
dioceza sa, care a avut loc în 1973. Ziua de 10
februarie se întrezărea ca fiind foarte tristă pentru
noi. Oamenii au fost obligaţi să vină la stadion
pentru a asista la execuţie. În aer se simţea
mireasma morţii. Aproape trei mii de oameni
aşteptau în tăcere. Autorităţile îmi acordaseră
permisiunea de a le vorbi oamenilor care aveau să
fie executaţi; împreună cu mine mai erau doi
pastori. Condamnaţii au fost aduşi cu o camionetă
şi li s-a poruncit să coboare. Aveau cătuşe atât la
mâini cât şi la picioare. Plutonul de execuţie aştepta
pregătit. În timp ce ne îndreptam spre centrul
stadionului, eram încă nesigur cu privire la ce voi
spune. Cum le poţi prezenta evanghelia unor
oameni care probabil că fierbeau de furie. Ne-am
apropiat de ei din spate. Am fost foarte uimiţi când
s-au întors şi ne-au privit. Feţele tuturor radiau o
linişte şi o pace evidentă. Înainte de a putea spune
ceva unul dintre ei a început brusc să vorbească:
„Vă mulţumim foarte mult pentru că aţi venit, frate
episcop! Chiar vroiam să vă vorbesc. În ziua în care
am fost arestat, aflându-mă în celula mea am cerut
Domnului Isus să între în inima mea. L-am simţit
intrând şi am primit iertare pentru toate păcatele
mele. Cerul este deschis pentru mine, nimic nu mă
mai desparte de Dumnezeu. Vă rog, spuneţi-le
soţiei şi copiilor mei că voi fi în curând cu Isus.
Spuneţi-le să-l accepte în inima lor aşa cum am
făcut şi eu.”
Ceilalţi doi au relatat experienţe asemănătoare,
ridicându-şi din când în când braţele în aer, făcând
să zornăie cătuşele. Atunci am simţit că trebuia mai
degrabă să mă adresez soldaţilor şi nu
condamnaţilor. Aşa că le-am tradus spusele
condamnaţilor astfel încât să le poată înţelege, cu
armele pregătite de tragere soldaţii ascultau muţi de
uimire. S-au zăpăcit într-atât încât au uitat să pună
cagulele pe feţele condamnaţilor. Cei trei s-au
întors cu faţa către plutonul de execuţie stând lipiţi
unul de celălalt. Deşi cu feţele acoperite se uitau
11
către oamenii care asistau şi au început să-şi legene
braţele în aer aşa încătuşate cum erau. În timp ce
oameni au început să le răspundă, legănându-şi la
rândul lor mâinile, stadionul a răsunat de zgomotul
împuşcăturilor. Cei trei erau acum cu Isus.
În inimile noastre bucuria se amesteca cu foşnitul
lacrimilor. Această zi avea să ne rămână în minte
pentru veşnicie. Deşi acum morţi, vorbele lor s-au
făcut auzite în tot districtul Kigezi şi chiar mai
departe. Oamenii s-au apropiat din ce în ce mai
mult de Hristos, învingând chiar moartea. În
următoarea duminică a trebuit să predic în oraşul
unuia dintre bărbaţii care fuseseră executaţi. Din
nou, mireasma morţii s-a simţit în aer. Dar de data
aceasta la auzul mărturiei condamnatului adunarea
a izbucnit într-un cântec de laudă la adresa lui
Hristos! „Şi mulţi s-au întors la Domnul în acea zi”
Bucurie, Mărturie
49. Devotament
În numărul din decembrie 1987 al revistei Life,
Brad Darrach relatează:
„Meryl Streep învineţise de frig. În ultimul ei film,
Ironweed, ea joacă rolul unei femei părăsite fără
nimic pe lume care sfârşeşte prin a muri într-un
hotel de mâna a doua. Timp de jumătate de oră
înainte de filmarea scenei, actriţa a stat lipită de un
sac uriaş conţinând cuburi de gheaţă, pentru a simţi
ceva din realitatea unui cadavru. Camerele încep să
filmeze. Suspinând şi plângând, partenerul ei, Jack
Nicholson, care este iubitul ei în film, începe s-o
zgâlţâne disperat. Dublă după dublă şi chiar între
duble, Meryl continuă să zacă întinsă ca o scrumbie
congelată. Înspăimântat, unul din membrii echipei îl
abordează pe regizor, Hector Babenco: „Ce se
întâmplă? De ce nu mai respiră?”
Babenco le spune să mai toarne o dată scena, dar, în
continuare Meryl nu dădea nici un semn că ar fi în
viaţă. Ezitând în primă instanţă, regizorul le spune
să continue. Dar chiar după ce scena a fost definitiv
turnată şi echipa începe să strângă decorul, actriţa
continua să zacă învineţită şi nemişcată. De abia
după zece minute, începe uşor, uşor să se mişte şi să
iasă din această stare asemănătoare morţii în care
intrase cu bună ştiinţă.
Regizorul este înlemnit de uimire, murmurând:
„Asta da actriţă! N-am mai văzut un astfel de mod
de a juca!”
Oamenii au fost întotdeauna uimiţi de un
devotament total. Cât de minunat ar fi ca
devotamentul nostru pentru Hristos să trezească
uimirea în oameni, făcându-i să exclame: „Ăsta da
creştinism!”
Sare, Mărturie
50. Negare
Un vechi basm ne povesteşte despre un nomad al
deşertului care, într-o noapte s-a trezit înfometat în
cortul său. Aprinzând o lumânare, a început să
mănânce din curmalele pe le avea într-un recipient
lângă culcuşul său muşcând din una dintre ele a

observat că era plină de viermi aşa că a aruncat-o
afară din cort. A muşcat şi din a doua, dar şi aceasta
avea viermi aşa că a trebuit să o arunce. Dându-şi
seama că ar fi rămas fără curmale dacă ar fi
continuat aşa, a ales să stingă lumânarea şi să
mănânce rapid restul de curmale pe întuneric. Mulţi
oameni preferă, asemenea beduinului,
acoperământul întunericului decât lumina realităţii.
Adevăr, Lumină
51. Greutăţi
Pe 29 decembrie 1987, un cosmonaut sovietic s-a
întors pe pământ, după ce stătuse 326 de zile pe
orbită. Starea sănătăţii sale era bună, în condiţiile
în care nu se putea spune acelaşi lucru despre toţi
aceia care stătuseră atât de mult pe orbită. Cu cinci
ani mai devreme, când doi cosmonauţi au coborât
pe pământ după 211 zile de stat în spaţiu, au suferit
o serie de ameţeli, creşterea ritmului cardiac şi
palpitaţii ale inimii. Nu au putut merge timp de o
săptămână, şi chiar cu o lună mai târziu starea
atrofiată a muşchilor şi inima destul de slăbită i-au
obligat să continue tratamentul. La un nivel al
gravitaţiei apropiat de zero, muşchii încep să se
atrofieze pentru că mediul nu opune nici o
rezistenţă. Pentru a contracara aceste efecte
negative ale imponderabiltăţii, specialiştii sovietici
le-au prescris cosmonauţilor un program serios de
exerciţii fizice. Astfel ei au inventat „costumul
pinguin” care este prevăzut cu o serie de benzi
elastice: costumul opune rezistenţă la fiecare
mişcare a corpului, forţându-i pe cosmonauţi să-şi
pună muşchii la lucru. Se pare că dă rezultate bune.
De multe ori noi ne dorim o viaţă fără greutăţi, dar
Dumnezeu ştie mai bine. Cu cât avem o viaţă mai
uşoară cu atât mai repede ni se vor atrofia muşchii
sufletului, pentru că puterea creşte numai exersând.
Putere, Muncă
52. Ucenicie
În Căsătoria şi viaţa de familie, David Thomas
scrie:
Foarte de curând fiica noastră a intrat în posesia
unui document de o valoare inestimabilă pentru
orice adolescent de cincisprezece ani. Documentul
îi atesta dreptul de a conduce maşina cu condiţia de
a fi însoţită de cineva care avea deja permis de
conducere.
Stând pe scaunul din dreapta şi neavând nici volan
şi nici frâne, eram la propriu în mâinile ei – un
sentiment destul de ciudat pentru un părinte. Eram
jenat şi mulţumit în acelaşi timp. Asigurându-se că
drumul era liber, am început să mergem uşor. Între
timp, după ce m-am asigurat şi eu că drumul era
într-adevăr liber, am vrut să mă asigur că nu era
cumva un cutremur sau, nu se prăbuşea cerul peste
noi. Dacă ar fi fost vorba doar de deplasarea cu
maşina dintr-un loc în altul, nu m-aş fi sfiit să iau
locul fiicei mele la volan. Dar, de fapt, aici era
vorba de ceva mult mai important, ceva care avea
de a face cu sentimentul pe care îl trăiam văzând
începutul de independenţă al fiicei mele. O ciudată
12
combinaţie de putere şi slăbiciune a năvălit peste
mine deoarece persoana care deţinea controlul nu
mai eram eu, ci fiica mea. Dar ea era în stare să
depăşească perioada adolescenţei, îndreptându-se
spre perioada maturităţii tocmai datorită aportului
meu şi al soţiei mele. Autoritatea noastră o
împuternicea pe ea. Noi eram izvorul acestei noi
puteri care era în mâinile ei. Aşa că, îndepărtându-
ne uşor de trotuar mi-am dat seama că toţi
începusem să creştem.
Părinţi, Copii
53. Disciplină
Dennis Miller scrie:
Grija noastră părintească şi dorinţa de a-l învăţa pe
fiul nostru cel mai tânăr ce înseamnă
responsabilitatea ne face să-i cerem acestuia să dea
un telefon acasă chiar şi atunci când prietenul la
care a plecat locuieşte doar la câteva străzi distanţă
de noi. Totuşi, el a cam început să uite acest lucru
pe măsură ce a devenit tot mai încrezător că va
putea ajunge la prietenul său fără ca ceva rău să i se
întâmple. Prima dată când a uitat să sune, am dat eu
telefon pentru a mă asigura că ajunsese cu bine, şi i-
am spus că a doua oară când omite să ne sune va
trebui să se întoarcă acasă. Cu toate acestea, câteva
zile mai târziu, telefonul nu dădea nici un semn de
viaţă şi m-am gândit că trebuia să-l pedepsesc dacă
vroiam ca el să înveţe ce înseamnă
responsabilitatea. Dar nu vroiam să-l pedepsesc.
Îndreptându-mă spre telefon, începuse să-mi pară
rău că va trebui să-i spun lucrurile acestea fără să
putem avea un contact nemijlocit.
Am format numărul şi m-am rugat pentru
înţelepciune. „Poartă-te cu el exact aşa cum mă port
Eu cu tine,” părea să sune răspunsul din partea lui
Dumnezeu. Gândindu-mă la acest lucru am lăsat
telefonul să sune doar o dată şi apoi am închis,
pentru ca doar câteva clipe mai târziu telefonul să
sune, vocea fiului meu auzindu-se de la celălalt
capăt al firului. „sunt eu, tată!”
„De ce ai sunat atât de târziu?”, l-am întrebat eu.
„Ne-am luat cu joaca şi am uitat. Dar am auzit
telefonul sunând şi mi-am adus aminte de tine.”
„Mă bucur că ţi-ai adus aminte”, am răspuns eu,
distracţie plăcută!”
Adesea noi îl percepem pe Dumnezeu ca abia
aşteptând să ne pedepsească atunci când sărim peste
cal. Mă întreb, însă, de câte ori nu a sunat el doar o
dată, sperând că vom suna înapoi acasă.
Părinţi. Răbdarea lui Dumnezeu
54. Distragere
Un fost ofiţer de poliţie povesteşte despre tacticile
de acţiune ale bandelor de hoţi:
Ei intră în grup în magazinul pe care şi l-au ales ca
ţintă. Apoi, doi dintre ei se depărtează de grup. Între
timp, ceilalţi simulează o agitaţie într-o altă parte a
magazinului. Aceasta atrage atenţia vânzătorilor şi
a celorlalţi clienţi. Toată atenţia este îndreptată în
direcţia agitaţiei provocate, iar în acest timp ceilalţi

care se separă de grup îşi umplu buzunarele cu tot
felul de produse şi chiar cu bani, plecând apoi
înainte ca cineva să suspecteze ceva. De abia după
câteva ore – uneori chiar zile – vânzătorul îşi dă
seama de lucrurile care lipsesc şi anunţă poliţia dar
este deja prea târziu. De multe ori aceeaşi strategie
eficientă este folosită şi de cel rău! Tot felul de
distracţii ne atrag atenţia, iar în timpul acesta
agenţii satanici ne jefuiesc sufletele.
Satana, Priorităţi
55. Paşte
Margaret Sangster Phippen povesteşte cum, pe la
mijlocul anilor 50, tatăl ei, ministrul britanic W. E.
Sangster a început să simtă o uşoară amorţeală a
muşchilor de la picioare şi o oarecare stânjeneală la
înghiţire. După o consultaţie a aflat şi motivul – o
boală incurabilă care avea să-i cauzeze atrofierea
progresivă a muşchilor. În curând nu va mai putea
să se folosească deloc de puterea muşchilor, şi nici
nu va mai putea vorbi şi înghiţi. Ca urmare Sangster
a început să dedice întreaga sa activitate care-i mai
rămânea în sprijinul Marii Britanii, cugetând că va
avea totuşi posibilitatea de a scrie şi de a se ruga
mai mult. „Doamne, ajută-mă să rămân pe câmpul
de bătălie.”, se ruga el. „Nu contează că nu mai pot
fi general; dă-mi măcar un regiment.” Astfel că a
început să scrie articole şi cărţi, sprijinind chiar
formarea de grupe de rugăciune pe tot întinsul
Marii Britanii. Celor care îl compătimeau le
răspundea: „De abia sunt în grădiniţa suferinţei. Nu
sunt nici măcar la şcoală.”
Încetul cu încetul picioarele au început să-l trădeze.
Apoi, şi-a pierdut vocea complet. Dar, chiar cu
mâna sa tremurândă, era încă în stare să ţină stiloul.
Cu câteva zile înainte să moară, chiar în dimineaţa
de paşte, a scris o scrisoare către fiica sa, în care îi
zicea: „Este îngrozitor să te trezeşti în dimineaţa de
paşte şi să nu poţi striga „Hristos a înviat!, pentru
că nu mai ai voce. Dar este şi mai teribil să ai voce
şi să nu vrei să strigi.”
Laudă, Suferinţă
56. Rezistenţă
Neil Orchard scrie:
Vorbeam deunăzi cu un fermier despre potenţiala sa
recoltă de soia şi porumb. Plouase din belşug, iar
rezultatele erau evidente. Dar răspunsul său m-a
surprins: „Recolta este cu atât mai mult vulnerabilă
acum. Chiar şi cea mai scurtă secetă ar avea un
efect devastator.”
„De ce?”, am întrebat eu.
Şi a început să-mi explice că, pentru cei mai mulţi
ploile frecvente reprezintă o binecuvântare, dar
plantele nu mai sunt nevoite să-şi înfigă rădăcinile
adânc în căutarea apei, ci rămân aproape de
suprafaţă pentru că acolo este destulă apă. O secetă
poate surprinde plantele nepregătite şi ele se vor
usca rapid. Mulţi creştini se bucură de „ploi” dese
de părtăşie, închinare şi altele. Totuşi, atunci când
vin încercări, mulţi îl abandonează pe Dumnezeu
13
trăind cu impresia că nu este credincios. Rădăcinile
lor nu au pătruns niciodată în profunzime. Cei care
au rădăcinile înfipte adânc în Domnul (Col.2:6-7)
vor putea rezista în timpurile de secetă.
Prosperitate, Încredere
57. Evanghelizare
Plimbându-se pe malul mării, în zori, un bătrân a
observat cum un adolescent aduna stele de mare de
pe plajă şi le arunca înapoi în mare. Ajungându-l
din urmă, a îndrăznit să-l întrebe ce face. Răspunsul
tânărului a fost că stele de mare rămase pe nisip din
cauza mareei vor muri dacă vor sta prea mult afară
din apă.
„Dar, sunt kilometri întregi de plajă şi probabil
milioane de stele de mare eşuate”, replică bătrânul.
„Crezi că mai contează ce faci tu aici?”
Uitându-se la steaua de mare pe care o ţinea în
mână, tânărul răspunse: „Va conta pentru asta!”, şi
o aruncă la loc în mare.
Responsabilitate, Slujire
58. Evanghelizare
Eva Hart, una din supravieţuitoarele scufundării
Titanicului, îşi aduce aminte de noaptea aceea
groaznică din 15 aprilie 1912, când uriaşul
transatlantic a sfârşit pe fundul oceanului la o
adâncime de aproape 4000 de metri, în urma
ciocnirii cu un gheţar care i-a cauzat o spărtură pe o
lungime de aproximativ 100 de metri în tribord.
„Am văzut ce înseamnă groaza conştiinţei faptului
că te duci la fund; ba mai mult am auzit strigătele
de disperare ale pasagerilor.”
Deşi au fost lansate douăzeci de bărci de salvare –
prea puţine şi numai parţial ocupate de oameni – cei
mai mulţi dintre pasageri şi-au găsit sfârşitul în apa
îngheţată în timp ce bărcile de salvare căutau să se
depărteze pentru siguranţă.
Totuşi, barca cu numărul 14, s-a întors la locul
scufundării, după ce vaporul de „nescufundat”
dispăruse sub valuri la ora 2:20 dimineaţa.
Ghidându-se după strigătele celor puţini rămaşi, cei
din barcă au reuşit să salveze câteva suflete
preţioase. De necrezut, dar nici o altă barcă nu i-a
urmat exemplul. Unele erau deja încărcate până la
refuz, dar în majoritatea mai era încă loc. Au ales să
se depărteze, deşi strigătele de disperare le răsunau
clar în urechi. De teamă ca cei din apă să nu se
agaţe de barcă şi să o scufunde, în cele din urmă,
au lăsat suflete preţioase să moară.
„Am venit să caut şi să mântuiesc pe cei pierduţi”,
spune Mântuitorul nostru. Şi el ne-a însărcinat pe
noi să facem acelaşi lucru. Dar adesea noi ne lovim
de o piedică imensă: teama, frica. În timp ce apele
înşelătoare ale lumii îi înghit pe tot mai mulţi,
suntem ispitiţi să stăm în siguranţă în bărcile
noastre, având grijă să nu ne scufunde nimeni din
cei din apă.
Egoism, Compasiune
59. Evanghelizare

Noi trebuie să avem iubire faţă de oameni chiar
dacă aceştia resping evanghelia lui Hristos. Un
exemplu potrivit pentru o astfel de situaţie este
relatat de către Ralph Neighbour, pastorul bisericii
baptiste West Memorial din Houston (relatarea este
descrisă în cartea lui Larry Richards şi Paul
Johnson, Death and Carring Community):
Jack fusese preşedintele unei mari corporaţii, dar de
când se îmbolnăvise de cancer aceştia s-au
descotorosit de el fără pic de compasiune.
Folosindu-şi asigurarea de sănătate şi economiile
sale de-o viaţă, a rămas practic fără nici un ban.
Împreună cu unul dintre diaconii mei, am decis să-l
vizitez. Acesta l-a întrebat: „Jack, tu vorbeşti atât de
mult de scurta viaţă care ţi-a mai rămas, dar mă
întreb dacă eşti pregătit pentru viaţa de dincolo?”
Mânios la culme, Jack s-a ridicat în picioare şi a
răspuns: „Ah, voi creştinii ăştia, nu ştiţi altceva
decât să vorbiţi despre ce o să se întâmple în viaţa
de dincolo. Dacă Dumnezeul ăla al vostru este atât
de puternic, de ce nu face ceva în legătură cu
adevăratele probleme ale vieţii?” Apoi, a continuat
să ne spună că soţia sa avea să rămână fără nici un
ban şi astfel fiica sa nu va putea să urmeze nici o
facultate. În cele din urmă ne-a spus să ieşim.
După câtva timp, diaconul meu a insistat să
revenim şi am procedat întocmai. „Jack, îmi dau
seama că te-am jignit data trecută”, a început el, „şi
vreau să-mi cer iertare. Dar aş mai vrea să ştii că nu
am stat degeaba de atunci; ba chiar am întreprins
câte ceva. Problema cea mai stringentă este
reşedinţa familiei tale după ce tu nu vei mai fi. Ei
bine, un agent imobiliar din biserică a decis să vă
ajute să vindeţi casa şi să-i înapoieze soţiei tale
comisionul care-i revenea lui. Dacă ne îngădui, îţi
promit solemn, că eu şi cu alţi câţiva membrii din
biserică ne vom ocupa de cheltuielile de întreţinere
până la vinderea casei. În cele din urmă, l-am
contactat pe proprietarul unui bloc din apropiere, şi
acesta a decis să-i ofere soţiei tale un apartament cu
trei camere, scutind-o de plata întreţinerii, şi un
salariu de 850 de dolari pe lună, în schimbul
colectării chiriilor şi a supervizării întreţinerii
blocului. Ceea ce obţii pe casă trebuie să ajungă
pentru a plăti taxele de studii pentru fiica ta. Am
vrut să-ţi spun că vom avea grijă de familia ta”. În
următoarele momente, Jack a izbucnit în plâns ca
un copil. A decedat în dureri atroce la scurt timp
după aceea, fără însă să-l accepte pe Hristos. Chiar
respingându-l, Jack a avut ocazia să vadă dragostea
lui Dumnezeu. Dar văduva sa a răspuns pozitiv
chemării evangheliei, impresionată fiind de grija
comunităţii.
Dragoste, Mărturie
60. Evanghelizare
Roger Storms, pastorul bisericii First Christian din
Chandler, Arizona, relatează următoarea
întâmplare:
Într-o duminică o maşină s-a oprit din cauza unor
dificultăţi tehnice pe aleea din spatele bisericii
noastre. Şoferul s-a dat jos din maşină, a ridicat-o
cu cricul şi apoi se târî sub ea în speranţa că va
14
putea remedia problema. La un moment dat l-am
auzit strigând după ajutor. Cricul scăpase şi acum
se afla prins sub greutatea maşinii. Imediat doi
oameni s-au dus să sune serviciul de urgenţă la
sugestia unuia dintre martorii incidentului. Câţiva
dintre oamenii noştri s-au adunat imediat în jurul
maşinii depunând toate eforturile pentru a-l elibera
pe omul prins dedesubt. Au fost anunţate şi
asistentele medicale din congregaţia noastră şi au
venit şi ele imediat la locul accidentului. Într-un fel
sau altul, bărbaţii au reuşit până la urmă să ridice
maşina câţiva centimetri, îndeajuns pentru a-l trage
pe nefericitul şofer de dedesubt. Asistentele l-au
analizat imediat şi au constatat că nu avea decât
câteva zgârieturi şi era într-o uşoară stare de şoc. La
vederea pericolului care ameninţa o fiinţă umană,
semenii săi au făcut tot ce au putut pentru a da o
mână de ajutor – inclusiv riscând să fie răniţi ei
înşişi. Ei erau gata să facă orice ar fi fost necesar
salvării acestui om. Este nevoie de acelaşi fel de
entuziasm şi dedicare atunci când este vorba de
salvarea semenilor din cel mai mare pericol – acela
al pierderii vieţii veşnice!
Confort personal, Sacrificiu
61. Evanghelizare
Un clip publicitar al firmei Mercedes Benz arată o
maşină care se izbeşte de un zid de beton în timpul
unui test distructiv. Apoi, cineva îl întreabă pe
purtătorul de cuvânt al firmei de ce compania nu
invocă dreptul de autor pentru structura favorabilă
absorbţiei energiei de impact, structură
împrumutată în mod evident şi de celelalte
companii datorită succesului său. Răspunsul său a
fost foarte obiectiv: „Pentru că unele lucruri sunt
pur şi simplu prea importante ca să le ţii doar pentru
tine.” Cât de adevărată este această declaraţie. În
aceeaşi categorie intră şi evanghelia păcii, care duce
la salvarea oamenilor din mai mult decât un
accident de maşină.
62. Evanghelizare
Pe data de 15 iulie 1986, temutul dreptaci de la
Boston Red Sox, Roger Clements, a jucat pentru
prima dată în All Star Game. În repriza a doua a
trebuit să joace pe postul celui care loveşte cu bâta,
ceea ce nu mai făcuse de mult din cauza regulilor
pe care liga le impuseseră. Înainte de a începe, a
învârtit bâta de câteva ori, mişcările sale fiind
caracterizate în primul rând de nesiguranţă. Apoi,
se întoarse către înverşunatul său adversar, Dwight
Gooden, care câştigase premiul Cy Young cu un an
în urmă. Gooden se răsuci, aruncă mingea cu
viteză şi îl surprinse pe Clements, acesta lăsând
mingea să treacă pe lângă el fără a putea face nimic.
Jenat de mişcările sale, Clements îşi părăsi postul
şi-l întrebă zâmbind pe prinzătorul Gary Carter:
„Aşa arată şi aruncările mele.” „Cam aşa!”,
răspunse Carter. Deşi, Clements pierdu şi celelalte
mingi care fuseseră aruncate spre el, a avut o
prestaţie extraordinară trei reprize la rând, când nici
unul dintre cei care aveau bâta nu a reuşit să prindă

mingile aruncate de el. Astfel, el a fost declarat cel
mai valoros jucător al meciului. Rememorând cu
plăcere emoţiile datorate unei aruncări perfecte, el
avea să declare mai târziu că, începând cu acea zi,
aruncările lui au fost chiar şi mai îndrăzneţe. Uneori
noi uităm de Duhul Sfânt care sălăşluieşte în noi şi
cât de puternică poate fi mărturia noastră. Când
mărturisim plini de convingere despre evanghelie –
puterea ei este într-adevăr supranaturală.
Evanghelie, Curaj
63. Perfecţiunea
Gene Stalling povesteşte o întâmplare de pe timpul
când era antrenor la echipa de fotbal american,
Dallas Cowboys. Doi dintre jucătorii profesionişti,
Charlie Waters şi Cliff Harris stăteau pe bancă în
faţa vestiarelor lor după un meci foarte dificil
împotriva celor de la Washington Redskins. Stând
epuizaţi, cu capetele plecate, încă purtând
echipamentul, Waters îl întrebă pe Harris: „Apropo,
Cliff, cât a fost scorul până la urmă?” Aşa cum o
spun şi aceşti doi fotbalişti, perfecţiunea nu se
evaluează în funcţie de diferenţa de punctaj între
tine şi adversar, ci în funcţie de implicarea
personală. Victorie, Confruntare
64. Perfecţiunea
A fi integru înseamnă mai mult decât să nu fii
viclean sau împrăştiat. Înseamnă să faci totul „din
toată inima ca pentru Domnul” (Col. 3:23). În
cartea sa Lyrics, Oscar Hammerstein îi oferă o
raţiune acestei interpretări, realitate de care creştinii
au fost conştienţi tot timpul: În urmă cu mai bine de
un an, coperta revistei New York Herald Tribune
prezenta o fotografie făcută din elicopter Statuii
Libertăţii în care era vizibilă partea de sus a
capului. „Am fost uimit de detaliile sculpturii, şi de
eforturile neprecupeţite ale sculptorului atunci când
a lucrat la coafură, deşi era mai mult ca sigur că
singurii care vor avea privilegiul să se bucure de
această privelişte vor fi fost doar ... pescăruşii.
Niciodată nu şi-ar fi închipuit că oamenii vor putea
zbura pe deasupra capului statuii. În ciuda acestui
fapt, devotamentul faţă de ce este frumos l-a obligat
să acorde acestei părţi a sculpturii sale aceeaşi
atenţie pe care a acordat-o şi finisării feţei, braţelor,
torţei sau oricărei alte părţi pe care cei care vor
merge cu vaporaşul prin golf vor avea posibilitate
să o admire. Indiferent care este lucrarea ta, de artă
sau orice altceva, fă-o cât mai aproape de
perfecţiune. Niciodată nu ştii când un elicopter, sau
orice altceva necunoscut momentan poate „zbura pe
deasupra capului” dându-te astfel de gol.
Slujire, Încheiere
65. Eşec
Fred Astaire a fost fără îndoială unul dintre cei mai
de seamă cântăreţi, actori şi dansatori ai tuturor
timpurilor. În filme ca Top Hat, Swing Time,
15
Holiday Inn şi altele a reuşit să încânte milioane de
oameni din întreaga lume prin dansul şi cântecele
sale. Dar la începutul carierei sale, în 1932, unul
dintre cei mai de seamă critici de la Holywood a
evaluat prestaţia sa de la teste ca fiind dezastruoasă:
„Nu ştie să joace. Nu ştie să cânte. Nu ştie deloc să
danseze.”
Şi noi creştinii putem avea eşecuri foarte mari
uneori. „Cum ar putea un creştin să facă asta?”, ne
putem gândi. Sau „Cum voi putea să mai slujesc
vreodată lui Hristos?”
Dar singurul fel de a putea creşte în viaţa noastră de
creştini este să trecem peste aceste greşeli şi să
folosim darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat
numai în slujba sa. Cu timpul, eşecurile noastre nu
ni se vor mai părea decât nişte banale note de
subsol de care nimeni nu-şi mai aduce aminte.
Daruri Spirituale, Perseverenţă
66. Credinţă
Fiecare copac ascunde în el însuşi o ilustraţie a
echilibrului dintre fapte şi credinţă. În procesul de
fotosinteză, frunzele folosesc nutrienţi. Dar pe
măsură ce nutrienţii din sevă sunt consumaţi se
formează un fel de vid care face ca seva să urce din
nou de la rădăcini spre frunze. Fără această sevă,
frunzele şi ramurile ar muri. Dar acest flux continuu
al sevei poate avea loc numai dacă ea este folosită
tot timpul prin acţiunile frunzei. În acelaşi mod,
prin credinţă noi ne tragem viaţă din Hristos. Dar o
furnizare continuă a acestui nutrient spiritual
depinde doar de dispoziţia noastră de a consuma
ceea ce avem deja în fapte de ascultare.
Fapte bune, Putere
67. Credinţă
O emisiune de ştiri din aprilie 1988, prezenta un
reportaj despre un fotograf care făcea acrobaţii
aeriene. Reportajul îl înfăţişa pe el şi pe alţi
acrobaţi, care au sărit din avion împreună, în timp
ce cădeau liber pentru a-şi deschide în final
paraşutele. După ce ultimul dintre acrobaţi şi-a
desfăcut paraşuta părând să urce, filmul a început să
prezinte imagini tremurânde şi fără nici o
coordonare. Crainicul a intervenit atunci informând
publicul că reporterul murise pentru că sărise din
avion fără paraşută. Doar când a vrut să tragă de
coarda care ar fi eliberat paraşuta şi-a dat sama că
se afla în cădere liberă spre moarte. Probabil că,
până în acel moment căderea era destul de incitantă
şi de distractivă. Dar, din păcate pentru el,
cameramanul acţionase într-o grabă nebunească
fără a se gândi prea mult. Nu mai avea nici o
scăpare, pentru că singura lui speranţă stătea într-o
paraşută pe care el nu o avuseseră niciodată asupra
sa. Numai prin credinţa în Isus putem păşi în iureşul
periculos al acestei lumi.
Încrederea în sine, Pregătire
68. Credinţă

Antilopa africană Impala poate sări până la o
înălţime de trei metri şi o lungime de mai mult de
zece metri. Şi totuşi, aceste creaturi minunate pot fi
ţinute în captivitate într-un ţarc împrejmuit cu un
gard înalt de nu mai mult de un metru. Aceste
animale nu vor sări dacă nu ştiu sigur ce le aşteaptă
la aterizare. Credinţa este capacitatea de a ne
încrede în ceea ce nu putem vedea; numai prin
credinţă putem fi eliberaţi din ţarcurile şubrede ale
vieţii, unde stăm în captivitate numai din cauza
fricii.
Perspectivă spirituală, Viziune
69. Credinţă
Pe data de 2 noiembrie 1988 emisiunea Morning
Editon a Postului Naţional de Radio relata această
scurtă întâmplare:
Primele zboruri comerciale cu avioane propulsate
de motoare cu reacţie au avut loc în anul 1958 cu
generaţia Boeing 707. La o lună după acest prim
zbor un pasager al unui avion propulsat de motoare
cu piston şi elice DC-6, intrând în vorbă cu unul
dintre companionii săi de drum, a aflat că acesta era
un inginer al companiei Boeing. Imediat s-a apucat
să-l întrebe despre noile avioane cu reacţie, iar
inginerul a început să-i prezinte pe larg nenumărate
teste la care au fost supuse motoarele înainte ca
avioanele destinate transportului de pasageri să fie
echipate cu ele. Astfel i-a povestit despre toată
perioada de tranziţie de la motoarele B17 la B52.
Dar când pasagerul respectiv l-a întrebat dacă a
avut curaj să zboare el însuşi cu unul dintre
avioanele la a cărui fabricare colaborase, inginerul a
răspuns: „Prefer să mai aştept o vreme, până când o
să mai zboare câteva din avioanele astea. Chiar cea
mai entuziastă mărturisire verbală a unei vieţi de
credinţă nu are o eficienţă prea mare dacă faptele
noastre nu sunt întocmai cu ceea ce am afirmat.
Încredere, Mărturie
70. Credinţă
În Reformed Review, Donald Atwood scrie;
În timpul îngrozitoarelor atacuri aeriene din timpul
celui de-al doilea război mondial, un tată, ţinându-şi
de mână fiul, fugea dintr-o clădire care tocmai
fusese lovită de o bombă. În curtea din faţă asfaltul
se căscase într-o gaură de obuz. Căutând adăpost
cât mai la îndemână, tatăl sări în groapă,
întinzându-şi apoi mâinile către fiul său care
rămăsese sus, spunându-i să sară. Deşi auzea vocea
tatălui său care-i spunea să-l urmeze băieţelul era
îngrozit pentru că nu-l putea vedea. Dar tatăl,
uitându-se înspre locul în care silueta întunecată a
fiului său se proiecta pe cerul colorat sângeriu de
incendiile care mistuiau clădirile, îi strigă: „Eu te
văd, aşa că poţi sări!”
Şi pentru că avea încredere în tatăl său, băieţelul
sări. Credinţa creştină ne face în stare să înfruntăm
moartea nu pentru faptul că noi putem vedea, ci
datorită siguranţei că suntem văzuţi; nu pentru că
16
avem toate răspunsurile, ci pentru că „am fost
cunoscuţi mai dinainte.”
Dumnezeu Tatăl, Cunoaşterea de
Dumnezeu
71. Credinţă
Încercaţi să vă închipuiţi o familie de şoricei care
şi-a petrecut toată viaţă într-un pian uriaş.
Întunericul de nepătruns al lumii-pian era străpuns
din când în când de o melodie armonioasă. La
început, toţi şoriceii au fost impresionaţi de aceasta.
Gândul că exista cineva care făcea să apară toată
armonia aceea, cineva pe care ei nu-l puteau vedea
– undeva sus – dar totuşi aproape – le aducea pace
şi linişte în suflet, şi le plăcea să cugete adesea la
Acel Mare Nevăzut care făcea să răsune lumea lor.
Apoi, într-o bună zi, un şoricel mai îndrăzneţ, se
aventură mai adânc în întunericul lumii-pian, ca
apoi să se întoarcă foarte îngândurat. Descoperise
secretul muzicii misterioase. Toată taina era în nişte
fire de metal de lungimi şi grosimi variate, care
erau întinse foarte bine şi vibrau la cea mai mică
atingere. Întreg sistemul lor de gândire trebuia
revizuit; numai cei extrem de conservatori mai
putea crede în Marele Nevăzut. Mai târziu, un altul
s-a aventurat şi mai departe ca la întoarcere să
îmbunătăţească explicaţia apariţiei muzicii. Se
părea că mai existau şi o mare mulţime de ciocănele
care săreau şi atingeau firele văzute de primul
şoarece. Teoria devenea din ce în ce mai
complicată, dar era foarte clar că ei trăiau într-o
lume mecanică foarte precisă. Nu mai era loc
pentru nici un Mare Nevăzut, care în cele din urmă
a ajuns să fie considerat un mit.
În ciuda tuturor acestor lucruri, Marele Nevăzut
continua să cânte.
Îndoială, Suveranitatea lui Dumnezeu
72. Căderea în păcat
Brent Philip Waters scrie în The Christian Ministry:
Una dintre poeziile preferate ale copiilor de
grădiniţă este cea cu oul care a avut ghinionul să
cadă de pe zid:
Humpty Dumpty stătea pe un zid,
În jos el căzând, de pământ s-a izbit,
Şi oricât încercară toţi oamenii regelui
Nu au mai putut să-l facă la loc.
Cei care lucrează în domeniu pot să ne spună faptul
că această povestioară înţeleaptă este veche de mii
de ani, diferite variante ale ei existând în opt limbi
europene. Se pare însă, că în primele ei faze această
povestioară era spusă sub forma unei ghicitori: care
lucru, odată spart nu mai poate fi refăcut nici de cei
înţelepţi nici de cei puternici. Orice copil îşi dă
seama că este vorba de ou. În ciuda tuturor
eforturilor noastre, încercarea de a face la loc un ou
care a fost spart se va dovedi zadarnică. Va trebui
pur şi simplu să suportăm consecinţele. Şi în Biblie
există o poveste asemănătoare. În general, ea este
numită căderea în păcat. Adam şi Eva au mâncat
din fructul oprit, crezând astfel, că minţile lor li se
vor deschide de o asemenea natură, încât vor fi ca

Dumnezeu. Dar în câteva clipe, Adam şi Eva şi-au
dat seama că nu crescuseră de loc la statura lui
Dumnezeu, ci căzuseră. Oricât de frenetice ar fi
eforturile noastre, lucrurile nu mai pot fi niciodată
la fel. Într-o reactualizare personală, fiecare simte
căderea în păcat atunci când lucrurile parcă nu mai
merg nicicum, viaţa scăpându-ne de sub control.
Schimbările se produc cu o viteză superioară
posibilităţii noastre de a ne adapta. Humpty
Dumpty, oul care s-a spart, este un simbol foarte
potrivit pentru vieţile noastre. Este ca şi cum ai auzi
cojile de ou scrâşnindu-ţi sub tălpi la fiecare pas
făcut.
Păcat, Dezechilibru Spiritual
73. Duhul Sfânt
În cartea sa Simboluri ale Duhului Sfânt, Gordon
Brownville relatează o întâmplare din viaţa marelui
explorator norvegian, Roald Amundsen,
descoperitorul Polului Sudic şi al meridianului
magnetic al Polului Nordic. În călătoria sa spre
Polul Nord, el a luat cu el un porumbel călător şi în
clipa în care a atins punctul cel mai nordic al
planetei, a dat drumul păsării. Imaginaţi-vă acum,
ce a simţit soţia marelui explorator, când, într-o
dimineaţă din multele în care stătea în pragul casei
aşteptând un semn din partea soţului ei, pe cerul de
deasupra casei se învârtea acelaşi porumbel pe care
Amundsen îl eliberase pentru a se întoarce acasă.
Nu încape îndoială, a strigat ea: “Trăieşte! Soţul
meu trăieşte!”
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la înălţarea Domnului
nostru Isus Hristos. El a dispărut din ochii
ucenicilor, dar ei s-au agăţat de făgăduinţa trimiterii
Duhului Sfânt. Câtă bucurie trebuie că le-a umplut
inimile acea revărsare a Duhului Sfânt din ziua
Cincizecimii. În felul acesta ucenicii aveau o
continuă aducere aminte a faptului că Isus trăia şi se
aşezase la dreapta Tatălui. Şi noi putem avea
aceeaşi asigurare prin Duhul Sfânt.
Înălţarea lui Isus Hristos, Semne
74. Ziua Tatălui
Un adult care aştepta să intre în sala de operaţie,
vorbea cu tatăl său.
„Tată”, zicea el, „sper să mă pot externa destul de
curând pentru a fi acasă de ziua tatălui. Cu ani în
urmă, când aveam zece ani, m-am simţit groaznic
pentru faptul că nu am avut nimic să-ţi ofer.”
Dar, tatăl răspunse: „Mark, îmi aduc aminte de
sâmbăta dinaintea zilei tatălui. Şi îmi aduc aminte
că te-am văzut în magazin cum ai luat câteva
trabucuri şi le-ai ascuns în buzunarul hainei. În
momentul acela m-am întristat, pentru că ştiam că
nu ai bani şi eu credeam că aveai să le furi, fugind
din magazin, fără să le plăteşti. Dar tu le-ai scos
imediat şi le-ai pus înapoi în vitrină. A doua zi,
când ai stat tot timpul afară şi te-ai jucat pentru că
nu aveai nici un cadou să-mi oferi, ai crezut
probabil că mă supărasem. Dar nu era aşa. Cel mai
mare cadou pe care l-am primit vreodată, Mark, a
17
fost când ai decis să pui trabucurile înapoi, refuzând
astfel să calci legea.
Cinste, Daruri
75. Favoritism
O bancă din Chicago a cerut odată unei instituţii o
scrisoare de recomandare pentru un tânăr din
Boston care vroia să se angajeze la ei. Instituţia din
Boston nu a precupeţit nici un efort în a-l
recomanda pe tânăr. Tatăl lui, scriau ei, este din
familia Cabot, iar mama din familia Lowell. Ei mai
ofereau şi detalii mai amănunţite cu privire la
sângele său „nobil”, indicând printre strămoşii săi
pe membrii ai familiilor Saltonstalls, Peabody şi
câte alte clanuri de seamă din Boston. Fără nici o
ezitare, tânărul a fost astfel recomandat. Câteva zile
mai târziu, însă, banca din Chicago a trimis
instituţiei o notă de înştiinţare în care cataloga
informaţiile oferite ca irelevante. „Banca noastră nu
are intenţia de a-l folosi pe tânărul respectiv pentru
perpetuarea rasei umane. Responsabilităţile sale
includ doar muncă.”
Nici Dumnezeu nu se ia după originea persoanelor
pe care vrea să le mântuiască. Fiecare neam,
seminţie, limbă sau popor are dreptul de a lucra în
via sa.
Slujire, Părtinire
76. Teamă
Încercaţi să vizualizaţi următoarea scenă: Eric
Valli, fotograf profesionist, atârnând de o funie de
nailon pe marginea unei stânci înalte de
aproximativ 130 de metri, undeva în Nepal. Lângă
el, pe o scară de funie, un alt om, Mani Lal, făcând
ceea ce făcea de o viaţă întreagă. Aici, printre
dealurile din Nepal, pot fi găsiţi fagurii plini de
miere ai celor mai mari albine din lume. În tot acest
timp, ele bâzâie cu miile în jurul amândorura. Lal
care trecuse prin sute de astfel de atacuri, îşi
păstrează calmul. Nu la fel stau lucrurile şi cu Eric.
Povestind această întâmplare în revista National
Geografic. „Erau atât de multe albine, încât îmi era
teamă că am să cedez din punct de vedere nervos.
Dar ştiam că acest lucru mi-ar cauza moartea. Aşa
că am tras adânc aer în piept şi am încercat să stau
liniştit. Era mai de dorit să sufăr înţepăturile decât
să mă trezesc la un moment dat în fundul
prăpăstiei.” Cu fotografiile pe care le-a făcut atunci,
învingându-şi teama, a câştigat un concurs de artă
fotografică. Teama poate determina în mod direct
eşecul cuiva. Unii credincioşi au părăsit calea cea
dreaptă a lui Hristos, făcând compromisuri în stilul
lor de viaţă, atunci când s-au temut de persecuţie,
încercări şi ispite. De aceea Biblia ne spune să ne
temem doar de Dumnezeu.
Respect, Persecuţie
77. Părtăşie
Era toamna târziu, când Linda, o tânără femeie,
călătorea singură pe autostrada accidentată şi
desfundată dintre Alberta şi Yukon. Linda nu-şi

dădea seama că nu putea înainta spre Whitehorse în
maşinuţa ei Honda, aşa că a pornit la drum fără să
aibă un vehicul cu tracţiune integrală. În prima
seară s-a adăpostit la un motel din munţi exact la
baza unui vârf şi l-a rugat pe proprietar să o scoale
la cinci dimineaţa pentru a putea porni devreme la
drum. În primă instanţă nu a putut înţelege privirea
mirată a omului, dar a înţeles a doua zi când a văzut
vârfurile munţilor învăluite în ceaţă. Aşa că, s-a
sculat şi s-a îndreptat spre sala de mese pentru a lua
micul dejun. Când doi şoferi de tir au invitat-o să ia
masa cu ei, localul fiind destul de puţin spaţios,
Linda s-a aflat în ipostaza de a nu putea refuza.
„Încotro vă îndreptaţi?”, întrebă unul dintre ei.
„White Horse.”
„Cu maşinuţa asta mică?! Este imposibil.
Trecătoarea este foarte periculoasă pe o vreme ca
asta.”
„Eu totuşi o să încerc!”, fu răspunsul sec al Lindei,
deşi puţin cam nerealist.
„Atunci înseamnă că va trebui să te ţinem strâns
între noi.”, sugeră unul din ei.
Linda se trase puţin la o parte. „Să nu puneţi mâna
pe mine!”
„Da’ nu aşa.” Răspunseră cei doi chicotind. „Unul
dintre noi va avea tirul în faţa maşinii
dumneavoastră şi celălalt în spate. Doar aşa veţi
putea trece munţii.”
Pe tot parcursul dimineţii, ochii Lindei au stat
aţintiţi la cele două punctuleţe roşii din faţă, având
în acelaşi timp spatele acoperit de celălalt tir, şi în
felul acesta a reuşit să străbată cu bine trecătoarea.
Şi noi trebuie să fim sprijiniţi în acelaşi fel atunci
când suntem prinşi în ceaţa care zace pe trecătoarea
vieţii noastre. Ca şi Linda, fiecare creştin poate
trece munţii cu bine atât timp cât avem pe alţii
înaintea şi în spatele nostru încurajându-ne şi
oferindu-ne sprijinul lor tot timpul.
Biserică, Responsabilitate
78. Luptă
Unul dintre numerele revistei National Geografic
prezenta o fotografie cu rămăşiţele fosile ale doi
tigri cu colţii sabie încleştaţi în luptă. O parte din
articol suna în felul următor: „Colţii unuia dintre
tigrii pătrunseseră adânc în tibia celuilalt tigru,
legându-i astfel pe amândoi pentru un destin care
le-a fost fatal. Cauza morţii celor doi tigrii este la
fel de evidentă ca şi cauzele dispariţiei speciei lor.”
Toată lumea are de pierdut atunci când doi creştini
se luptă. Pavel spune acelaşi lucru: „Dar dacă vă
muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu
fiţi nimiciţi unii de alţii.” (Gal. 5:15)
Conflict, Iertare
79. Iertare
În cartea sa Will Daylight Come?, Richard Hoefler
oferă o ilustrare a felului în care răspunsul la robia
18
păcatului este eliberarea oferită de iertare. Un
băieţel care era în vizită la bunici a primit pentru
prima oară o praştie. A plecat cu ea în pădure
pentru a exersa dar nu putea să lovească deloc ţinta.
Ajuns din nou acasă, a văzut gâsca preferată a
bunicii plimbându-se prin curte. A urmărit-o şi sub
impulsul unui moment, punând o piatră în praştie,
ţinti şi trase. De data aceasta proiectilul îşi atinse
ţinta şi gâsca muri. Băieţelul întră în panică şi
disperat ascunse gâsca în stiva de lemne, dar apoi
văzu cum sora lui, Sally, urmărise totul în tăcere.
Dar, ea nu zise nimic. După prânz, bunica o rugă pe
Sally sa vină şi să o ajute la spălatul vaselor.
Dar Sally spuse: „Johnny mi-a spus ca astăzi vrea
să te ajute el la bucătărie. Nu-i aşa Johnny?”, şi
aplecându-se apoi, îi şopti la ureche: „Ce-ţi mai
face răţuşca?” Johnny se conformă, ajutând-o pe
bunica la vase. Mai târziu, bunicul făcu propunerea
de a merge la pescuit. Bunica replică, însă: „Am
nevoie de Sally ca să mă ajute la prepararea cinei.”
Sally zâmbi şi zise: „Nu-ţi face griji pentru asta.
Jonnhy s-a oferit el să te ajute.”, şoptindu-i din nou
fratelui ei la ureche: „Ce-ţi mai face răţuşca?”
Johnny a rămas astfel acasă şi Sally s-a dus la
pescuit. După mai multe zile în care Johhny s-a
achitat atât de sarcinile lui cât şi de ale lui Sally,
băieţelul nu a mai rezistat şi s-a dus de i-a spus totul
bunicii.
„Ştiu, Johnny”, spuse bunica îmbrăţişându-l. „Am
văzut totul de la fereastră. Pentru că te iubesc, te
iertasem deja de atunci. Mă întrebam însă, cât aveai
să-i mai permiţi lui Sally să se poarte cu tine ca şi
cu un sclav.”
Mărturisire, Sclavie
80. Iertare
Corrie ten Boom relatează într-un articol din
Guidepost cum nu putea să uite o mare nedreptate
care i se făcuse odată. Nu fusese într-adevăr în stare
să uite persoana respectivă, trăia mereu şi mereu
acele evenimente în inima ei şi lucrul acesta îi
tulbura liniştea. În cele din urmă Corrie a apelat la
puterea lui Dumnezeu pentru a rezolva problema o
dată pentru totdeauna. Iată ce afirmă ea:
„Dumnezeu mi-a răspuns printr-un pastor luteran
căruia îi mărturisisem neliniştea mea după aproape
două săptămâni de nopţi nedormite. Arătând cu
capul spre fereastră pastorul îi răspunse: „Vezi tu
turnul acela de afară. Ştii foarte bine că nimeni nu
poate să facă să răsune clopotul dinăuntru decât
dacă trage de sfoară. Dar mai ştii la fel de bine că în
ciuda faptului că paracliserul nu mai trage de sfoară
clopotul continuă să se clatine şi să sune. Mai întâi
ding şi apoi dong, din ce în ce mai încet până când
se opreşte. Eu cred că se întâmplă la fel şi în cazul
iertării. Atunci când ierţi este ca şi când ai da
drumul la sfoară, dar nu trebuie să fim surprinşi de
faptul că suntem încă tulburaţi de mânie dacă
sentimentele acestea şi-au găsit loc pentru multă
vreme în inimile noastre. În cele din urmă, ca şi
ultimele sunete ale clopotului ele se vor stinge
definitiv.”

Lucrurile s-au întâmplat întocmai după spusele
pastorului. Pentru câteva nopţi ’clopotul’ a
continuat să sune, simţindu-i vibraţiile ori de câte
ori aduceam subiectul în discuţie. Dar pentru că eu
vroiam să scap de ele, sunetele s-au auzit din ce în
ce mai încet până când au dispărut. Astfel
Dumnezeu mi-a descoperit un alt secret al iertării –
pe lângă sprijinul în încleştare cu sentimentele
noastre, El ne poate ajuta şi în lupta împotriva
gândurilor.
Sentimente, Amintiri
81. Iertare
Charles Bracelen Flood scrie în cartea sa, Lee:The
Last Years: „la câţiva ani după războiul civil,
Robert E. Lee a făcut o vizită unei bătrâne care
locuia în Kentucky. Această bătrânică l-a dus să
vadă rămăşiţele unui pom uriaş care fusese
întotdeauna în faţa casei sale. Apoi cu toată
amărăciunea i-a povestit cum copacul fusese
literalmente mutilat de artileria Federală, aşteptând
un cuvânt de dezaprobare pentru armatele Nordului
din partea generalului sau măcar o vorbă de
compasiune pentru pierderea suferită. După ce a
reflectat în tăcere câteva momente, Lee i-a răspuns:
„Tăiaţi-l stimată doamnă şi uitaţi totul.”
Cel mai bine ar fi să uităm nedreptăţile care ni s-au
făcut în trecut, decât să permitem amărăciunii să
prindă rădăcini în sufletul nostru, otrăvindu-ne
restul vieţii.
Amărăciune, Nedreptate
82. Iertare
Următoarea povestire a fost relatată de senatorul
Mark Hatfield:
James Garfield era un predicator laic şi în acelaşi
timp directorul colegiului denominaţiunii sale.
Despre el se spunea că era ambidextru şi că putea
scrie în acelaşi timp cu o mână în latină şi cu
cealaltă în greacă. În 1880 a fost ales ca preşedinte
al Statelor Unite, dar mandatul lui nu a durat prea
mult, căci numai după şase luni a fost împuşcat pe
la spate cu un revolver. Pe tot drumul spre spital nu
a leşinat deloc. Odată ajuns acolo, doctorul a
încercat să localizeze glonţul folosindu-se mai întâi
de degetul său cel mic, dar negăsindu-l a apelat la
ajutorul unei sonde cu vârf de argint. În ciuda
acestui fapt glonţul era de negăsit. Preşedintele a
fost dus din nou la biroul său din Washington, unde
oamenii săi au încercat să-l facă să se simtă
confortabil în ciuda temperaturilor ridicate, dar el se
simţea din ce în ce mai rău. Mai mulţi au încercat
periodic să localizeze glonţul. În cele din urmă ei au
apelat la un domn pe nume Alexander Graham Bell,
care lucra la un dispozitiv nou numit telefon,
solicitându-i ajutorul pentru găsirea proiectilului.
Acesta a venit, a inspectat la rândul său rana dar nu
a avut rezultate mai bune. După ce a mai rezistat
două luni, preşedintele a murit în luna septembrie.
Moartea, însă, nu i s-a tras de la rană făcută de
glonţ, ci de la infecţia provocată de cei care îi
19
zgândăreau mereu rana sperând să găsească glonţul.
Aceste acţiuni care trebuia să-i facă bine, i-au
provocat în cele din urmă moartea. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu aceia care refuză să-şi aducă păcatele
înaintea lui Dumnezeu, preferând să le ţină în inima
lor.
Păcat, Lucrarea lui Hristos
83. Libertate
Charles Simpson scrie în Pastoral Renewal:
Nu cu mult timp în urmă am cunoscut un tânăr care
face scufundări pentru a prinde peşti exotici
destinaţi expunerii în acvarii. El mi-a explicat că
unul dintre cei mai potriviţi peşti pentru acvarii este
... rechinul. Dacă prinzi un rechin de talie mică şi-l
închizi într-un acvariu el va creşte până va atinge o
lungime proporţională cu mărimea acvariului.
Rechinii pot ajunge la o dezvoltare completă chiar
dacă, din cauza acvariului au o lungime de doar
cincisprezece centimetri, spre exemplu. Dar, dacă li
se dă drumul înapoi în ocean ei pot ajunge la
lungimea lor normală de câţiva metri. Acelaşi lucru
se întâmplă şi cu unii creştini. Am văzut o mulţime
de „creştinaşi” foarte drăgălaşi care crescuseră într-
un „acvariu”. Numai atunci când au fost eliberaţi în
oceanul întregii creaţii a lui Dumnezeu au putut
ajunge la statura normală
Însărcinări, Creştere
84. Dăruire
Potrivit unui articol publicat în revista The
Chapelain, Charles Spurgeon şi soţia sa refuzau să
dea pe gratis ouăle pe care le făceau găinile din
curte. Ele erau date numai pe bani şi nici chiar cele
mai apropiate rude nu puteau avea ouă de la ei
decât dacă le cumpărau. Astfel, oamenii au ajuns
să-i eticheteze pe soţii Spurgeon ca fiind lacomi şi
zgârciţi. Ei au acceptat acest lucru fără să facă prea
multe comentarii în apărarea lor. Adevărul a ieşit la
iveală numai după moartea doamnei Spurgeon.
Profitul care le revenea în urma vânzării ouălelor
era donat la două văduve în vârstă. Soţii Spurgeaon
au îndurat cu stoicism toate criticile pentru că ei au
vrut ”să nu ştie stânga ce face dreapta” (Mat. 6:3)
Bani, Fapte bune
85. Dăruire
Într-o publicaţie patronată de Whycliffe Bible
Translators, În Other Words, apare un articol despre
Sadie Sieker care a servit mulţi ani ca guvernantă
pentru copiii misionarilor plecaţi în Filipine. Sadie
îndrăgea foarte mult cărţile. Deşi avea multe cărţi
pe care le împrumuta cu plăcere, unele erau ţinute
cu mare grijă într-un cufăr după patul ei. Într-o
noapte, când era linişte în jur, ea a auzit un uşor
foşnit. Căutând prin toată casa pentru a vedea de
unde venea zgomotul, Sadie şi-a dat până la urmă
seama că acesta se auzea în cufărul de sub pat.
Deschizându-l, a văzut că tot ce se mai găsea în
cufăr era o movilă mare de praf. Toate cărţile pe

care le păstrase pentru ea fuseseră „buchisite” de
termite. Avem parte doar de lucrurile pe care le
împărţim cu alţii. Pe cele pe care le ţinem numai
pentru noi le vom pierde în cele din urmă.
Egoism, Comori
86. Ţinte
În dimineaţa zilei de 4 iulie 1952, o dimineaţă
mohorâtă, o tânără femeie – Florence Chadwick –
înota în apele din jurul Insulei Catalina. Ea
intenţiona să parcurgă înot canalul care despărţea
insula de Coasta Californiană, înotul pe distanţe
lungi nefiind ceva nou pentru ea. Clarence era
prima femeie care a traversat Canalul Mâneci dus -
întors. Apa era nespus de rece în dimineaţa aceea,
iar ceaţa era atât de deasă că abia putea vedea
ambarcaţiunile care o însoţeau. De mai multe ori
companionii ei au fost nevoiţi să îndepărteze
rechini, trăgând în ei. A înotat mai bine de
cincisprezece ore, când a simţit că nu mai poate şi a
cerut să fie scoasă din apă. Antrenorul ei a încercat
să o încurajeze, pentru că se aflau foarte aproape de
ţărm, dar Florence nu putea vedea decât ceaţa. Aşa
că a decis să abandoneze la numai ... jumătate de
milă de coastă. Mai târziu, ea afirma: „Nu încerc
să-mi găsesc scuze, dar poate că aş fi reuşit, dacă
ceaţa nu ar fi împiedicat vederea coastei.” Nu
frigul, sau teama sau oboseala au fost motivele
abandonului, ci ceaţa. Adeseori şi noi ne
surprindem abandonând nu din cauza temerilor sau
presiunilor care sunt exercitate asupra noastră, ci
din cauza pierderii din vedere a ţintei. Poate că
acesta a fost motivul care l-a determinat pe Pavel să
afirme: „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării
cereşti, a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:14).
Două luni mai târziu se afla pe plaja de lângă canal,
pentru ca apoi să stabilească un nou record, înotând
întreaga distanţă pentru că de data aceasta a putut să
vadă ţinta.
Eşec, Perseverenţă
87. Bunătatea lui Dumnezeu
Toată lumea îl cunoaşte pe Sherlock Holmes –
împreună cu credinciosul său însoţitor, Dr. Watson
– al cărui ascuţit spirit de observaţie l-a ajutat să
rezolve nenumărate crime. Totuşi, puţini sunt aceia
care cunosc faptul că Holmes consideră că avem
nevoie de deducţie şi observare atentă şi în
domeniul religiei. În The Adventures of the Naval
Treaty, îl găsim pe Holmes studiind un trandafir
într-un moment de linişte. Watson este cel care
povesteşte scena: „Trecând pe lângă canapea,
Sherlock se îndreptă spre fereastră. Acolo ridică
tulpina plecată a unui trandafir, privind îmbinarea
armonioasă a roşului carmin al florilor cu verdele
frunzelor. Era ceva cu totul nou la el; niciodată nu-l
mai văzusem prezentând interes pentru lucrurile din
natură.
– Cel mai mult avem nevoie de deducţie în
domeniul religiei,” spuse el, sprijinindu-se cu
20
spatele de obloane ... „Florile acestea exprimă cel
mai evident măreţia providenţei. Celelalte lucruri,
puterea, dorinţele, hrana ne sunt într-adevăr
necesare supravieţuirii în primă instanţă. Acest
trandafir este însă ceva mai mult. Parfumul şi
nuanţele lui ne înfrumuseţează viaţa, fără să fie o
condiţie a ei. Numai bunătate ne poate oferi acest
surplus, şi de aceea repet, florile acestea sunt
speranţa noastră.”
Pentru ce „surplusuri” trebuie să-i mulţumim lui
Dumnezeu anul acesta?
Recunoştinţă, Credinţă
88. Grija lui Dumnezeu
Un ziar din estul Statelor Unite raporta cu ani în
urmă următorul eveniment:
Într-o seară de toamnă, o doamnă se îndrepta spre
casă în maşina personală, când la un moment dat, a
observat cum un camion care mergea în spatele ei
se apropiase periculos de mult. A apăsat pe
acceleraţie pentru a se îndepărta întrucâtva de
camion, dar îndată ce maşina a prins viteză, şoferul
camionului a accelerat şi el. Pur şi simplu nu se
putea descotorosi de el. Speriată deja, femeia a ieşit
de pe autostradă, dar camionul nu vroia să se
depărteze. Sperând să-l piardă în traficul intens al
serii, doamna o luă pe strada principală. Dar
semnalizând-o mereu şoferul camionului continua
să meargă pe urmele ei. Intrând în panică, femeia a
tras maşina într-o benzinărie şi a sărit îngrozită din
maşină strigând după ajutor. Şoferul camionului
sări şi el din spatele volanului şi se îndreptă spre
maşină, de unde după ce deschise violent uşa din
spate, scoase afară pe un bărbat care se ascunsese
pe locurile din spate.
Femeia fugise de cine nu trebuia. Din poziţia înaltă
pe care o avea în camion, şoferul acestuia a reuşit
să-l vadă pe acest răufăcător ascuns în maşină.
Motivul urmăriri nu a fost să-i facă rău, ci tocmai
pentru a o salva punându-şi în pericol propria viaţă.
În acelaşi fel, unii oameni fug de Dumnezeu,
temându-se de ce le-ar putea face. Dar acţiunile
Sale sunt pentru binele nostru – să ne salveze de
păcatele ascunse care ne pun în pericol viaţa.
Bunătatea lui Dumnezeu, Păcat
89. Lucrarea lui Dumnezeu
Gregory Wiens scrie:
În timp ce se juca într-o după-amiază la o măsuţă
din lemn, băieţelului meu de patru ani, pe nume
Jordan, i-a intrat o aşchie în deget. Plângând, m-a
sunat la birou spunându-mi că vrea ca Dumnezeu
să-i scoată aşchia din deget. Eu i-am răspuns că
mama era acasă şi că ar fi putut foarte uşor să-i
scoată aşchia. Dar el vroia să i-o scoată Dumnezeu,
pentru că doare atunci când mama îi scoate aşchiile
din deget. El vroia ca Dumnezeu s-o scoată de
acolo „cu mâna Lui.”
Când am ajuns acasă, o oră mai târziu, Jordan încă
stătea cu aşchia în deget aşa că m-am apropiat de el
ca să o scot, explicându-i că uneori Dumnezeu se

foloseşte de oameni pentru a ne ajuta. Şi uneori,
asta doare.
Biserică, Vindecare
90. Har
În cartea sa, Psalmii: Întâlnirea cu tine însuţi,
Warren Wiersbe povesteşte despre o întâmplare
dintr-un oraş de frontieră, în care un cal a scăpat din
mâinile stăpânului său, fugind cu căruţa încă legată
de el, în căruţă aflându-se un copilaş. Observând
situaţia, un tânăr a încercat să prindă calul neţinând
seama de pericolul la care s-ar fi expus. Crescând
mare, acest copilaş a devenit un delicvent până
acolo încât într-o zi a fost adus în faţa barei de
judecată pentru o infracţiune gravă pe care o
săvârşise. Judecătorul nu era altul decât tânărul care
îi salvase viaţa cu ani în urmă. Recunoscându-l,
acuzatul s-a folosit de aceasta pentru a implora
iertare. Dar cuvintele judecătorului l-au adus la
tăcere: „Tinere, în ziua aceea eu am fost salvatorul
tău. Astăzi, însă, sunt judecătorul tău şi te voi
condamna la moarte prin spânzurare.”
În ziua judecăţii, Isus le va spune aceleaşi cuvinte
păcătoşilor nepocăiţi: „Eu am fost mântuitorul
vostru în tot timpul în care harul era încă deschis;
atunci mai puteaţi încă obţine iertare. Dar astăzi eu
sunt judecător. Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în
iazul de foc care arde cu pucioasă.”
Judecată, Mântuire
91. Har
Lillie Baltrip este o foarte bună şoferiţă de autobuz.
De fapt, potrivit cu cele publicate în ziarul Star-
Telegram pe data de 17 iunie 1988 din localitatea
Fort Worth, inspectoratul şcolar din Houston a
propus-o pentru a primi premiul pentru cel mai
sigur şofer. Colegii ei au fost de acord ca ea să
conducă autobuzul pe drumul spre ceremonia
decernării premiilor. Dar, din nefericire pe drumul
spre ceremonie, Lillie a luat o curbă prea strâns şi
ca urmare autobuzul s-a răsturnat, astfel că toţi cei
şaisprezece pasageri inclusiv ea au fost transportaţi
la spital cu răni uşoare. A primit oare, totuşi, Lillie
premiul având în vedere ca nu avuse nici un
accident pe întreg parcursul anului? Nu. Rareori,
juriile acţionează pe principiul harului. Cât de
privilegiaţi suntem noi, că răsplata noastră finală nu
depinde de cât de lipsită de eşecuri a fost viaţa
noastră, ci de harul lui Dumnezeu.
Dumnezeu în acţiune, Eşec
92. Har
Belden C. Lane scrie în cartea Secolul Creştin
despre un narator englez, T.H. White care
povesteşte o întâmplare din copilăria sa în Cartea
lui Merlyn.
„Tatăl meu mi-a făcut un castel din lemn, destul de
mare ca să încap în el şi l-a dotat cu cartuşe
21
adevărate care să tragă un foc de salut pentru ziua
mea. În acea zi el m-a pus să stau în faţa castelului
pentru a primi salutul, dar eu am început să plâng
pentru că aveam impresia că voi fi împuşcat.”
De multe ori şi noi am interpretat în felul acesta
viaţa, crezând că avem să fim „împuşcaţi” atunci
când trebuia să fim fericiţi.
O traducere a Psalmului 94:19 redă textul astfel: „În
mijlocul necazurilor mele, Tu mă rostogoleşti cu
veselie.” Psalmistul are dreptate. În mijlocul
necazurilor noastre noi trebuie să distingem
seninătatea acţiunilor lui Dumnezeu. Uneori
Dumnezeu joacă tare înainte de a izbucni în râs, şi
trebuie să percepem şi această latură a personalităţii
Sale pentru a ne da seama de adevărata valoare pe
care o avem în ochii săi. Însă, nu suntem
întotdeauna în stare să avem o perspectivă totală a
adevărului. Fiindu-ne teamă să nu fim împuşcaţi,
suntem adesea uimiţi de harul acesta prea mare
pentru puterea noastră de înţelegere.
Teamă, Încercări
93. Lăcomie
În primul capitol al cărţii lui Calvin Miler Reqviem
pentru Dragoste, sunt scrise următoarele versuri:
Un cerşetor l-a întrebat pe un milionar
De câţi dolari
Mai ai nevoie pentru
A fi cu adevărat fericit?
Milionarul,
Băgând mâna sa butucănoasă
În cutia cerşetorului, răspunse:
„Încă unul.”
Bani, Fericire
94. Lăcomie
Clovis Chapell scrie în cartea sa de predici, Chipuri
de femei:
În timpul excavărilor făcute în ruinele oraşului
Pompei a fost găsit corpul unei femei care fusese
literalmente îmbălsămat de cenuşa aruncată de
vulcanul Vezuviu. Din poziţia corpului se putea
deduce că se îndrepta spre poarta oraşului atunci
când a fost surprinsă de vulcan, dar în acelaşi timp
ea era întoarsă cu mâinile întinse spre ceva care se
afla în spatele ei. Lucrul pe care degetele ei îl
tânjeau era un săculeţ cu perle. Poate că le-a scăpat
ea însăşi în timp ce fugea ca să-şi scape viaţa, sau
poate că altcineva le scăpase şi ea doar a vrut să le
ia de pe jos. Indiferent de acest lucru, femeia a ales
mai degrabă să renunţe la refugiul pe care locul din
afara zidurilor i l-ar fi oferit, rămânând vrăjită de
aceste perle, deşi moartea o pândea la orice pas.
Răsplata acţiunilor ei a fost însă moartea. Perlele nu
au fost mai importante decât viaţa ei din cauza

erupţiei Vezuviului, ci lăcomia care a rămas astfel
imortalizată în culcuşul de cenuşă.
Comori, Posesiuni
95. Durere
Autorul Edgar Jackson încearcă să descrie cât mai
viu sentimentul durerii:
Durerea este o văduvă care încearcă să-şi crească de
una singură cei trei copii pe care îi are. Durerea este
bărbatul care este atât de confuz şi nesigur încât
izbucneşte violent faţă de aproapele său. Durerea
este o mamă care merge zilnic în cimitirul din
apropiere pentru a fi câteva momente singură în
tăcerea locurilor veşnice, pentru ca apoi să se
întoarcă la treburile ei zilnice. Ea ştie că o parte din
ea se găseşte în aceeaşi măsură în acel cimitir cât şi
în munca ei de toate zilele.
Durerea este teama şi tristeţea tăcută şi sfâşietoare
care apare de sute de ori pe zi atunci când încerci să
vorbeşti cu cineva care nu mai este lângă tine.
Durerea este sentimentul de goliciune interioară
atunci când stai la masă de unul singur, în condiţiile
în care ani de-a rândul ai avut compania celui pe
care l-ai iubit.
Durerea este să înveţi să-ţi spui singur noapte bună,
fără să-i poţi ura vise plăcute celui care a trecut la
nefiinţă.
Durerea este dorinţa ireală ca lucrurile să fie altfel
când tu ştii că de fapt nu sunt şi că nu vor fi
niciodată.
Durerea este un întreg ciorchine de schimbări,
temeri şi sentimente de nesiguranţă care te lovesc
brusc şi te împiedică să-ţi canalizezi energiile pe un
făgaş pozitiv.
Moarte, Doliu
96. Călăuzire
În cartea sa O licărire fermă, Elisabeth Elliot
povesteşte cum într-o zi doi aventurieri s-au oprit
pe la ea să o vadă, fiind echipaţi complet pentru o
expediţie în pădurile tropicale la răsărit de Anzi. Ei
nu aveau nevoie de nici o călăuzire ci doar de
câteva fraze pentru a se putea înţelege cu indienii.
„Uneori … ”, scrie Elisabeth, „ …noi venim în faţa
lui Dumnezeu exact cum au venit cei doi
aventurieri la uşa casei mele, încrezători în noi
înşine şi, zicem noi, bine informaţi şi echipaţi
complet. Dar ne-am gândit oare vreodată că în faţa
„atâtor” lucruri pe care noi le ştim, ceva ne lipseşte
încă. Noi cerem prea puţin de la Dumnezeu. Avem
nevoie doar de un da sau nu ca răspuns la o
întrebare simplă. Sau poate doar un indicator pentru
drumul nostru, ceva simplu care să ne indice calea
cea bună. Dar de cele mai multe ori noi pierdem din
vedere faptul că avem nevoie de Marea Călăuză.
Desigur că hărţile, indicatoarele şi alte sfaturi bune
sunt foarte folositoare, dar nimic nu se poate
compara cu Cineva care a fost deja pa acolo şi
cunoaşte drumul.” Rugăciune,
Îndrumare
22
97. Călăuzire
Mulţi dintre noi ştiu ce înseamnă să conduci o
ambarcaţiune cu pânze. Singurul motor de care ai
nevoi pentru a putea pluti este o uşoară briză care te
împinge pe suprafaţa apei. Dar atunci când te afli
aproape de ţărm, ai posibilitatea şi în acelaşi timp
responsabilitatea de a te afla tu însuţi la cârma
vasului, determinându-i direcţia cu ajutorul cârmei.
Nu seamănă aceasta cu felul în care noi trăim cu
Dumnezeu? Creştinii se încred în puterea de
călăuzire a lui Dumnezeu şi în puterea insuflată prin
Duhul Sfânt. Cu toate acestea noi avem
posibilitatea şi responsabilitatea de a ne stabili
propriul curs în limitele morale pe care Dumnezeu
le stabileşte.
Voinţa lui Dumnezeu, Hotărâri
98. Călăuzire
În O altă perspectivă asupra călăuzirii, Bob
Mumford compară descoperirea voinţei lui
Dumnezeu cu procedura de acostare a unei
ambarcaţiuni de către căpitanul ei. Intrările în unele
porturi din Italia se pot face numai printr-o serie de
canale înguste ticsite de stânci şi bancuri de nisip.
Multe nave au eşuat de-a lungul anilor în aceste
locuri unde navigaţia este atât de periculoasă.
Pentru ca intrarea în port să se facă în siguranţă
autorităţile portuare au montat surse de lumină pe
trei stâlpi uriaşi. Cursul sigur este doar atunci când
de pe navă luminile se suprapun devenind una
singură. Dacă, însă, căpitanul vede mai multe
lumini înseamnă că acel curs este unul periculos. Şi
Dumnezeu a stabilit trei balize pentru călăuzirea
noastră sigură. Aceleaşi reguli se aplică şi aici;
trebuie să le vezi pe toate trei pentru ca navigaţia să
fie sigură. Iată şi aceşti trei mari stâlpi pe care i-a
pregătit Dumnezeu pentru noi:
1. Cuvântul lui Dumnezeu (standardul
obiectiv)
2. Duhul Sfânt (martorul subiectiv)
3. Evenimentele (providenţa)
Atunci când sunt percepute împreună putem fi
siguri că ne aflăm pe calea pe care Dumnezeu ne-a
dezvăluit-o prin directivele Sale.
Voinţa lui Dumnezeu, Duhul Sfânt
99. Vină
Iată afirmaţiile pe care le fac Dr. Paul Brand şi
Philip Yancey în cartea Făcuţi într-un mod
înfricoşător de minunat:
Cei cărora li s-a amputat o parte a corpului simt
uneori prezenţa acelui membru fantomă. Undeva în
străfundurile memoriei lor mai există încă legături
cu aceste membre inexistente. Degete invizibile
amorţesc, mâini închipuite apucă lucruri, iar unii
pacienţi îşi simt picioarele amputate într-un mod
atât de real încât încearcă să se ridice. Pentru câţiva
dintre ei, această experienţă include şi perceperea
durerii, lucru la care doctorii asistă neputincioşi
 23

pentru că acea parte a corpului care trebuie tratată eroi sau oameni deosebit de inteligenţi cu un
pentru a elimina durerea, de fapt … nu există. puternic discernământ.
Administratorul de la facultatea de medicină pe Sigurul lucru care putea explica comportamentul
care am urmat-o eu, a avut parte de o astfel de lor, în opinia lui Haille, era faptul că ei participau în
experienţă. Domnul Barwick refuza amputarea fiecare duminică la serviciile ţinute la micuţa
piciorului aşa cum recomandaseră medicii, deşi biserică din sat, ascultând predicile ţinute de
suferea de o afecţiune gravă şi dureroasă a pastorul Trochme. De-a lungul timpului, ei pur şi
circulaţiei în membrul respectiv. Odată cu simplu s-au obişnuit să recunoască binele şi să-l
intensificarea durerilor, au crescut şi resentimentele facă. Atunci când au apărut naziştii în satul lor ei
domnului Barwick. pur şi simplu au făcut ceea ce ştiau că era drept. O
„Îl urăsc. Îl urăsc.”, afirma el, la adresa piciorului bătrânică din sat, care a simulat un atac de cord,
său. atunci când naziştii au vrut să-i percheziţioneze
În cele din urmă a cedat şi a acceptat operaţia de casa, afirma mai târziu: „Pastorul nostru ne-a
amputare. „Nu mai suport. M-am săturat de picioru’ învăţat că orice persoană va avea cel puţin o dată în
acesta. Taie-l odată!” viaţă ocazia de a face ceva pentru Isus. Când a venit
Înainte de a fi operat el l-a întrebat pe doctor ce vor şi ocazia noastră, noi nu ne-am dat de loc la o
face cu piciorul lui, după ce acesta va fi amputat. parte.”
„S-ar putea să facem o biopsie şi câteva alte teste, În situaţii de criză vei reacţiona după felul în care
dar după aceea le incinerăm.” În acel moment, este obişnuită inima.
Barwick şi-a exprimat o dorinţă destul de ciudată: Curaj, Participare la biserică
„Aş vrea să-mi păstrez piciorul într-un recipient şi
să-l păstrez pe raft. Astfel, stând în fotoliu, îi voi
putea face în sfârşit în ciudă piciorului – ’Na! Că nu
poţi să mă mai faci să sufăr!”
Dorinţa i-a fost respectată, dar se pare că piciorul a
avut totuşi ultimul cuvânt.
După amputare, Barwick a avut în continuare dureri
în membrul care de data aceasta nu mai exista. Deşi
rana se vindecase el simţea încă dureroasele crampe
cauzate de inflamarea unor muşchi virtuali. Nu se
întrezărea nici o speranţă de vindecare. Îşi urâse
piciorul cu atâta intensitate încât durerea fără a
putea oferi nici o explicaţie acestui fapt, medicii au
concluzionat că durerea se stabilise permanent în
creierul său.
Această durere fantomă oferă o analiză excelentă
sentimentului falsei vinovăţii. Unii creştini pot fi
urmăriţi ani de-a rândul de un păcat care a fost
săvârşit cu mulţi ani în urmă. Nu au putut scăpa de
acest sentiment care le otrăveşte existenţa,
ologindu-le viaţa devoţională şi relaţiile cu ceilalţi.
Teama că cineva le va descoperi trecutul îi
urmăreşte permanent şi „muncesc peste program”
pentru a-i arăta lui Dumnezeu că s-au pocăit cu
adevărat, înălţând astfel stăvilare împotriva
dragostei Sale protectoare oferită prin har.
Conştiinţă, Iertare

100. Obiceuri

Această ilustraţie a fost folosită de către William H.

Willimon în Pulpit Digest:
Phili Haille aminteşte un sătuc din Franţa, Le
Chambon, care, spre deosebire de alte sate
franţuzeşti, nu i-au predat pe iudei naziştilor.
Întrebându-se ce fel de oameni trebuie să fie aceştia
care să-şi rişte vieţile pentru asemenea fapte, Haille
a decis să viziteze el însuşi satul. A început să le ia
interviuri oamenilor, dar a rămas surprins de faptul
că aceşti oameni nu aveau nimic extraordinar în
ceea ce priveşte curajul sau etica. Nu erau deloc