1. PROCESE.

CONDUCEREA PROCESELOR

1.1. Noțiuni de proces. Conceptul de conducere a proceselor

Procesul industrial sau tehnologic, îndreptat spre atingerea unui obiectiv precizat, reprezintă
un set organizat şi ordonat de activităţi, numite operaţiuni, care se divizaează în două categorii
principale: operaţiuni de lucru şi operaţiuni de conducere. Operaţiunile de lucru includ activităţi
nemijlocit necesare pentru realizarea unui proces în conformitate cu acele legi ale naturii, care
determină desfăşurarea lui. Pentru a îndeplini corect operaţiunile de lucru şi a asigura o anumită
calitate a producţiei de bunuri materiale sunt necesare şi activităţi de conducere. Setul de
operaţiuni de conducere formează procesul de conducere. Atât operaţiunile de lucru, cât şi cele
de conducere, pot fi îndeplinite de echipamente tehnice de conducere. În acest sens, prin
automatizarea proceselor se subînţelege asigurarea îndeplinirii tuturor condiţiilor de desfăşurare
a acestora şi satisfacerea performanţelor dorite fără intervenţia directă a omului, utilizând
echipamente tehnice de automatizare.
O caracterizare a procesului se poate face prin evidenţierea unui ansamblu de fenomene
fizice, chimice, mecanice, electro-energetice, care implică transferuri şi transformări masice şi
energetice cu o destinaţie funcţională preconizată şi care, la rândul lor, determină anumite
proprietăţi interne ale procesului: amplificare, inerţie, oscilanţă, timp mort etc.
Orice proces (figura 1.1) se caracterizează printr-un set de mărimi fizice, numite mărimi de
calitate sau mărimi caracteristice ale procesului z = {z1 , z 2 , ..., z p } , şi mărimi de execuţie

m = {m1 , m2 , ..., ml } , care acţionează la intrarea procesului, modificând fluxul de energie sau de
substanţă care intră în proces şi sub acţiunea cărora mărimile caracteristice pot fi influenţate
pentru a fi aduse la starea dorită. Necesitatea conducerii mărimilor caracteristice apare atunci,
când decurgerea normală a procesului este distorsionată sub acţiunea diferitor perturbaţii
f = { f1 , f 2 , ..., f r } : variaţii de sarcină, variaţii ale condiţiilor de mediu sau distorsiuni interne.

m z
Proces

Fig. 1.1. Reprezentarea procesului tehnologic.

Intervenţia asupra procesului se efectuează prin intermediul unor echipamente, numite

elemente de execuţie (EE), iar mărimile caracteristice măsurate y = { y1 , y 2 , ..., y p } , numite de

ieşire, se obţin cu ajutorul traductoarelor (T). Mărimile de intrare ale elementelor de execuţie,

1
prin intermediul cărora se face conducerea procesului, sunt mărimile de conducere, notate cu
u = {u1, u2 , ..., ul } . În rezultat, se obţine reprezentarea din figura 1.2 ca un ansamblu alcătuit din
elementele de execuţie, procesul şi traductorele, numit partea fixată (PF).
f

u m z y
Elemente Proces Traductoare
de execuţie

Fig. 1.2. Ansamblul părţii fixate.

Problema conducerii proceselor se formulează astfel: fiind dat obiectivul conducerii prin
setul de indici de calitate Q, şi având acces permanent la valorile mărimilor măsurate y , să se
elaboreze şi să se aplice mărimile de comandă u , astfel încât să fie atins şi menţinut obiectivul
conducerii.
Elementele de execuţie, traductoarele şi echipamentul tehnic de conducere formează
împreună echipamentul de automatizare. Ansamblul format din procesul tehnologic supus
automatizării şi mijloacele tehnice ce asigură automatizarea acestuia constituie un sistem auto-
mat. Schema bloc funcţională a unui sistem automat în buclă închisă se reprezintă în figura 1.3.
f(t)
r(t)  (t) u(t) m(t) z(t)
RA EE P
EC -
y(t)
Tr
PF
Fig. 1.3. Schema bloc funcţională a unui sistem automat în buclă închisă.

Reacţia negativă inversă oferă sistemului proprietăţi esenţial noi: stabilitate, robusteţe,
sensibilitate, rejecţia perturbaţiilor. La rândul său, echipamentul de conducere este compus din
mai multe componente care prelucrează informaţia din proces şi programul sau referinţa r(t),
impusă pentru evoluţia dorită a acestuia.
Elementele sistemului automat în buclă închisă sunt următoarele: P – procesul sau instalaţia
automatizată; Tr – traductorul, măsoară mărimea de ieşire z(t) şi formează mărimea de reacţie
y(t); EC – elementul de comparaţie, acesta formează, prin diferenţă, mărimea de eroare
 (t ) = r (t ) − y(t ) ; RA – regulatorul automat formează mărimea de comandă u(t), prelucrând
eroarea  (t ) după o anumită lege de reglare; EE – elementul de execuţie primeşte mărimea de
comandă u(t) şi elaborează mărimea de execuţie m(t), ce acţionează asupra procesului,

2
modificănd mărimea de ieşire z(t).
Schema funcţională a unui sistem automat se simplifică dacă elementul de execuţie, procesul
şi traductorul sunt grupate într-un singur bloc. Ansamblul rezultat în urma grupării se numeşte
parte fixată, notată cu PF (figura 1.4).
f(t)
r(t)  (t) u(t) y(t)
RA PF=EE+P+Tr
-

Figura 1.4. Schema bloc funcţională generalizată a unui sistem automat.

Proiectarea sistemelor de reglare automată presupune parcurgerea următoarelor etape:

o identificarea modelului matematic al părţii fixate (procesul condus, elementele de
execuţie şi traductoarele) şi a mărimilor exogene ce acţionează asupra acestuia;
o stabilirea obiectivelor reglării şi a cerinţelor de performanţă;
o sinteza regulatorului, care presupune proiectarea sau alegerea unui algoritm de reglare şi
acordarea parametrilor lui optimali, astfel încât să fie satisfăcute cerinţele de performanţă
impuse.

1.2. Sisteme de conducere cu prelucrare numerică

Procesele fizice sunt caracterizate prin mărimi fizice care pot fi transformate în semnale
electrice (analogice), utilizând traductoarele. Rezultă că prin prelucrarea acestor semnale se pot
obţine informaţii despre procesele fizice. Prelucrarea semnalelor se poate efectua prin tehnici
analogice sau numerice. Prelucrarea numerică presupune transformarea semnalelor analogice în
semnale numerice cu un sistem de achiziţie de date (figura 1.5). În acest scop, semnalele
electrice de la ieşirile traductoarelor sunt supuse unor prelucrări analogice iniţiale şi
transformate în tensiuni electrice. Aceste funcţii sunt realizate prin circuite de condiţionare a
semnalelor şi constau în următoarele: divizare, amplificare, filtrare, izolare, conversie
curent-tensiune etc. Condiţionarea semnalelor provine din necesitatea de a adapta semnalul de
la ieşirea traductoarelor de diverse tipuri la nivelul semnalului suportat de circuitele de achiziţie,
sau la gama de frecvenţe corectă a semnalului (excluderea semnalelor de frecvenţă diferită de
cea corespunzătoare semnalului util, deci eliminarea zgomotelor). De asemenea, anumite
semnale trebuie izolate galvanic de circuitele care le prelucrează (în scopul protejării circuitelor
de comandă, de regulă, de putere mai mică, de variaţiile semnalelor în circuitele de forţă, de
putere mai mare), sau conectarea lor într-o punte de măsură, de excitaţie.

3
 Semnalele numerice se obţin prin prelevarea, la momente de timp date, a valorilor
semnalelor analogice şi conversia acestor valori sub formă numerică. Această transformare
este posibilă prin operaţii de eşantionare (discretizare), cuantizare şi modulaţia impulsurilor în
cod.

Semnale Semnale Semnale numerice Semnale analogice

analogice numerice prelucrate prelucrate

Traductor SAD SPN SDD DMRI

Mărimi
fizice Acţiune fizică

Procese Element de
fizice execuţie

Figura 1.5. Structura unui sistem care utilizează prelucrarea numerică

pentru controlul unor procese fizice şi pentru memorarea şi redarea informaţiei.

Notă: SAD – sistem de achiziţie de date;

SPN – sistem de prelucrare numerică;
SDD – sistem de distribuţie de date;
DMRI – dispozitiv de memorare şi redare a informaţiei.
Pentru controlul unui proces fizic este necesară (figura 1.5) extragerea informaţiilor despre
desfăşurarea procesului, prin utilizarea traductoarelor. Semnalele de la ieşirile traductoarelor sunt
transformate în tensiuni electrice (semnale analogice) cu circuite de condiţionare a semnalelor.
Pentru controlul numeric al procesului fizic se impune realizarea conversiei semnalelor
analogice în semnale numerice acceptate de sistemul de prelucrare numerică SPN (calculator,
microcalculator, sistem cu microprocesor sau microcontroler). Semnalele numerice se obţin
prin prelevarea la momente de timp date, a valorilor semnalelor analogice şi conversia acestor
valori sub formă numerică cu sisteme de achiziţie de date, SAD.
Astfel, componentele de bază ale sistemelor de achiziţie de date sunt circuitele de
eşantionare şi memorare şi convertoarele analog numerice. Operaţiile realizate de sistemul de
prelucrare numerică (SPN) asupra semnalelor numerice pot fi: filtrarea, reprezentarea în
domeniul frecvenţă, clasificarea, identificarea etc. Astfel, se obţin semnalele numerice prelucrate
care conţin informaţiile despre procesele fizice, în reprezentări corespunzătoare aplicaţiilor.
Semnalele numerice rezultate din prelucrare pot fi transformate în semnale analogice cu

4
convertoare numeric analogice în sistemul de distribuţie de date (figura 1.5). Semnalele
numerice şi analogice rezultate din prelucrare pot fi utilizate pentru memorarea şi redarea
informaţiei sau pentru comanda elementelor de execuţie (motoare, relee, electrovalve etc.), prin
care se efectuează controlul proceselor fizice.
Semnalele numerice rezultate din prelucrare se utilizează pentru comanda elementelor de
execuţie de control (dispozitive de afişare numerică şi alfanumerică, relee, electrovalve etc).
Pentru comanda cu semnale analogice a unor elemente de execuţie de control (motoare,
înregistratoare etc.) este necesară conversia semnalelor numerice prelucrate în semnale analogice
cu sisteme de distribuţie de date, SDD.
Caracteristicile sistemelor de prelucrare numerică din care rezultă avantajele utilizării
acestora în comparaţie cu sistemele de prelucrare analogică sunt:
- repetabilitatea;
- reprogramabilitatea;
- adaptabilitatea;
- sensibilitatea redusă faţă de perturbaţii;
- stabilitatea pe termen lung şi la variaţiile factorilor de influenţă externă
(temperatură, umiditate, presiune etc.).
Repetabilitatea reprezintă proprietatea SPN de acelaşi tip de a conduce la rezultate
identice ale prelucrării, pentru aceleaşi semnale numerice de intrare şi pentru acelaşi algoritm
de prelucrare.
Reprogramabilitatea reprezintă capacitatea de modificare a algoritmului de prelucrare
numerică prin reprogramare, deci fără a modifica structura SPN.
Adaptabilitatea reprezintă posibilitatea de modificare a funcţiei de transfer corespunzătoare
unui algoritm de prelucrare numerică în concordanţă cu caracteristicile semnalelor de intrare
sau cu caracteristici de mediu. Adaptarea se realizează prin măsurarea acestor caracteristici şi
modificarea, în funcţie de rezultatele măsurărilor, a unor parametri care intervin în funcţia de
transfer corespunzătoare algoritmului de prelucrare.
Sensibilitatea redusă faţă de perturbaţii şi stabilitatea rezultă din structura discretă a
semnalelor numerice cu diferenţă mare între valorile de tensiune corespunzătoare celor două
niveluri logice ale variabilelor binare.
Semnalele numerice se utilizează, de asemenea, ca suport pentru informaţie în comunicaţii. În
acest caz, prelucrarea numerică se poate utiliza pentru codificare în vederea protecţiei
informaţiei contra acţiunii perturbaţiilor, compresia de date, adică pentru reprezentarea
informaţiei printr-un număr redus de biţi.

5
 Tehnicile de prelucrare numerică permit implementarea unor funcţii care nu pot fi obţinute
prin prelucrare analogică şi care corespund unor circuite, ca de exemplu: filtre cu răspuns
caracterizat prin fază liniară în funcţie de frecvenţă (filtre cu răspuns finit la impuls, FIR) şi filtre
cu caracteristici de tip ac.
Utilizarea tehnicilor de prelucrare numerică este limitată din punctul de vedere al
frecvenţei maxime a semnalelor analogice de intrare şi al vitezei de prelucrare numerică. Într-o
aplicaţie, aceste limitări sunt în funcţie de caracteristicile sistemului de achiziţie de date, de viteza
de lucru a SPN şi de complexitatea algoritmului de prelucrare numerică. Practic, orice algoritm
de prelucrare numerică poate fi implementat pe orice SPN (cu microprocesor, microcontroler
sau procesor numeric de semnal), cu observaţia că performanţele privind viteza de prelucrare
numerică trebuie să corespundă aplicaţiei. Astfel, există aplicaţii în care se impune prelucrarea în
timp real, adică algoritmii de prelucrare să se desfăşoare la viteza de acces a datelor, ca de
exemplu: compresia semnalului vocal în comunicaţii şi prelucrarea semnalului numeric de pe
disc pentru redare. De asemenea, există aplicaţii în care nu se impune prelucrarea în timp real, ca
de exemplu: compresia datelor pentru înregistrarea pe disc şi prelucrarea datelor seismice.