CURSUL.1.

Suine sem I

- ELEMENTE PRIVIND IMPORTANŢA SUINELOR -

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

 ARGUMENT
Important ! Producția globală de carne de porc s-a diminuat cu cca. 8% în 2020, ca urmare a impactului
Pestei porcine africane în populația de suine din regiunea asiatică, dar și din cauza efectelor epidemiei de
coronavirus în țări precum Statele Unite sau Brazilia.

Porcul este un animal care merita respectul omenirii; bunăstarea şi civilizaţia omului fiind
datorată şi ramurei denumită Suinicultură. Porcul hraneste foarte multi oameni. fiind un animal
inteligent, curat, are simturi ascutite si este foarte adaptabil, atat la mediul de viata cat si la modul de
alimentatie. În plus, se regăseşte ca sursă a cercetării şi donator în medicină, farmacie, industria
cosmetică etc. Omul este animalul considerat superior, care atribuie porcului diverse şi nejustificate
elemente umane.
Noi date oferite de diverse zone ale medicinei spun ca porcul, fiind foarte apropiat de om din
punct de vedere genetic, ar provoca, prin consumul carnii sale anumite reactii alergice. Aici
intervine digestia. Daca există o digestie buna si se consumă o cantitate moderată de carne, fara a o
asocia cu cartofi, paine, orez sau alte surse de carbohidraţi, atunci proteinele vor fi descompuse
suficient de bine, iar potenţialele parti alergenice nu se vor mai asimila, ci vor fi distruse. Daca
digestia e defectuoasă sau intestinele permit trecerea unor molecule mai mari decat ar trebui (leaky
gut syndrome), atunci trebuie folosite enzime proteolitice la fiecare masă.
Si pâna la urma ajungem la cantitati… e sănătos a se consuma 100-150 g de carne (din
diverse surse) pe zi, care aduc proteine de calitate (inclusiv colagen, pentru piele si articulatii),
minerale pretioase si vitamine usor asimilabile.
Efectul cărnii asupra corpului uman depinde de felul cum a fost crescut animalul, cum a fost
preparata carnea, cat se consumă, cand se consumă, cu ce se asociază respectiva carne de porc,
etc. Problema e putin mai complicata decat a afirma ca “porcul ingrasa” sau ca la dietă trebuie să
elimini porcul.
Digestiblitatea acestui aliment fundamental depinde de gradul de maturitate al cărnii,
implicit al animalului, de modul în care este gătit şi de zona de carcasă aleasă: cărnurile roşii sunt
mai uşoare decât unele dintre cele albe (cum ar fi cea de viţel sau de miel); carnea slabă va fi
asimilată mai uşor decât cea grasă sau cea asezonată din abundenţă (cu ulei, unt, untură); carnea
preparată la cuptor este mai hrănitoare şi mai uşor digerabilă decât cea gătită un timp îndelungat.

De reţinut ! Comerțul cu carnea de porc este unul europenizat şi globalizat.

 38% din total producţiei mondiale de carne provine de la porc. Este tipul de carne cel mai
consumat şi are o tradiţie lungă şi bogată în toate bucătăriile lumii. De fapt, porcul a fost printre
primele animale domesticite – cu mii de ani înaintea erei noastre – pentru că, fiind un animal
omnivor, era uşor de întreţinut încă de pe atunci. Statistic vorbind, şi în Romania, în anul 2013 consumul
de carne de porc era de 54 kg, iar în perioada 2014-2017 consumul a crescut cu cca. 40%, astfel că, în anul
2018 a înregistrat un maxim de 77 kg.
Important ! România importă 70% din necesarul de carne de porc pentru a asigura securitatea
alimentară a populaţiei, în condiţiile actuale de răspândire a pestei porcine africane şi a pandemiei COVID-19.

Carnea de porc se regăseşte şi în reţete orientale. Asiaticii preferă porcul fript întreg, dar au
şi alte reţete bazate pe acest tip de carne, pe care o consideră uşor de digerat. În plus, la chinezi
culoarea cărnii şi grăsimea sunt considerate foarte apetisante.
Există popoare care, din motive religioase, nu consumă deloc carne de porc, respective evreii
şi islamicii. În cazul primilor, religia permite doar consumul de carne kosher – adică de la animale
rumegătoare, cu copita despicată – iar porcul nu se înscrie în această categorie. În Islam, carnea de
porc nu este considerată halal, adică nu este „legală”. Dintre creştini, adventiştii de ziua a şaptea
sunt printre puţinii care nu consumă porc.
În celelalte ţări, unde consumul cărnii de porc este permis, varietatea de reţete care se
bazează pe ea este foarte mare. Se poate întâlni în reţete de mâncare fie ca atare, fie sub formă
de mezeluri, Prosciuto, bacon, diverse tipuri de cârnaţi, o mulţime de salamuri şi alte
specialităţi se pot prepara din carne de porc. Ca regulă generală, consumul de carne crește la
nivel global, pe măsură ce populaţii din zone mai sărace încep să își crească veniturile.
În perioada 2007-2017, consumul global de carne a crescut cu circa 1,9%, iar consumul de
lactate proaspete a cunoscut o creștere de 2,1%, aproape dublul creșterii populaţiei. Circa 4 din 5
terenuri agricole din lume este destinat creșterii animalelor, iar aceasta fără a lua în calcul terenurile
care sunt folosite pentru cultivarea furajelor pentru a hrăni acele animale.
În ultimii 50 de ani, cantitatea medie, la nivel global, de carne consumată per persoană
aproape s-a dublat, ajungând de la 23 de kilograme, în 1961, la 43 de kilograme, în 2014.
Conform unui studiu efectuat de Organizaţia pentru Hrană și Agricultură (FAO) din cadrul
ONU, consumul mondial de carne va crește cu 76% până la jumătatea secolului. Potrivit estimărilor,
consumul de carne de pasăre se va dubla, iar consumul de carne de vită și de carne de porc va
înregistra creșteri cu 69%, respectiv 42%.
 În România
- carne de porc, consum peste 50 % din întreaga cantitate de carne consumată;
- consum anual este de cca. 700 000 t, din care cca. 350 000 t din piața organizată;
- 70% din actualele efective de porci sunt crescute de către micul producător
- Import masiv de carne congelată, total cca. 350 mil E/an;
- Senatul a aprobat recent (noiembrie 2021) Legea porcului, care prevede, printre
altele, o serie de reguli pentru crescătorii de porci, inclusiv cei care cresc maximum 5 porci în
gospodărie. Proiectul a fost deja trimis spre aprobare Camerei Deputaţilor, care este for decizional.
Cerințe:
În ceea ce priveşte cerinţele de biosecutitate pentru exploataţiile non-comerciale (adică
pentru maximum cinci porci crescuţi pentru consum propriu), acestea sunt:   
a) să nu hrănească porcinele cu resturi alimentare şi/sau cu alte subproduse de origine
animală; 
b) să deţină porcine în spaţii îngrădite, fără posibilitatea de a veni în contact cu porcinele
deţinute din alte exploataţii sau cu porci sălbatici;   
c) să îngrijească porcinele astfel încât să nu existe posibilitatea de contact între porcinele din
exploataţie şi orice carcasă sau parte de carcasă provenite de la porcii sălbatici - porci vânaţi sau
morţi, carne şi subproduse rezultate de la acestea;   
d) să ofere facilităţi pentru persoana care lucrează cu porcinele în vederea schimbării
hainelor şi încălţămintei la intrarea şi ieşirea în/din adăpostul porcinelor;   
e) să amenajeze dezinfectoare pentru încălţăminte, atât la intrarea, cât şi la ieşirea din
adăpost; 
f) să nu intre în adăpost de porcine, timp de 48 ore, dacă participă la activităţi de vanătoare; 
g) să notifice medicul veterinar oficial/medicul veterinar de liberă practică împutemicit cu
privire la:    1. orice modificare a stării de sănătate a porcinelor;  2. orice sacrificare pentru consum
familial efectuată în exploataţie, precum şi orice modificare constatată la nivelul carcasei şi/sau
organelor, ca urmare a sacrificării porcinelor în vederea consumului familial;  3. orice mortalitate
aparută la porcinele pe care le deţine în exploataţie;   
h) echipamentele, ustensilele utilizate la îngrijirea porcinelor din exploataţie să fie folosite
exclusiv acestei activităţi;   
i) să fie evitate sau excluse vizitele nejustificate ale unor persoane străine/neavizate la
nivelul adăpostului porcinelor;   
 j) să nu crească în exploataţie scroafe şi/sau vieri folosiţi pentru reproducere - această
condiţie nu se aplică exploataţiilor comerciale;   
k) să nu hrăneasca porcinele cu furaje de origine vegetală pe o perioadă de cel puţin 30 de
zile de la recoltarea acestora;   
l) să nu foloseasca aşternut vegetal pe o perioada de cel puţin 90 de zile de la recoltare.   
ANSVSA şi Ministerul Agriculturii vor elabora şi promova, prin ordin comun, în termen de 45 de
zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, ghiduri de bune practici privind implementarea
principiilor şi cerinţelor de biosecuritate pentru fiecare dintre tipurile de exploataţii de creştere a
porcinelor din România. Pentru exploataţiile de tip familial şi exploataţiile de tip semideschis pentru
rasele autohtone acestea vor conţine inclusiv formularele necesare autorizării sanitar-veterinare.
Amenzile pentru nerespectarea prevederilor sus-menţionate sunt cuprinse între 5.000 şi
18.000 de lei.

Important ! „Criza din ultimii ani generată de evoluţia aproape necontrolată a pestei porcine africane
pe teritoriul României a avut efecte devastatoare pentru acest sector începând cu diminuarea efectivelor de
porcine şi scăderea producţiei interne, interzicerea comerţului intracomunitar şi culminând cu pierderea de către
România a statutului de ţară liberă de pestă porcină clasică”.

Odată cu apariția și evoluția pe teritoriul României a virusului PPA, sectorul suin a suferit o
diminuare substanțială a efectivelor și, ca urmare, s-a generat o instabilitate în piața cărnii de porc,
fapt confirmat de balanța comercială cea mai negativă, a anului 2019, când s-a importat o cantitate-
record de circa 328.000 de tone carne de porc. Activitatea de reproducție a fost grav perturbată, s-au
ucis peste 40.000 de scroafe din focarele de PPA și multe ferme de reproducție au fost închise.
Restricțiile impuse de evoluția COVID-19 vin să adâncească criza filierei porcului în România, în
contextul în care importăm 60% din necesarul de carne de porc pentru consumul intern.
Conform statisticilor, în ultimele şase decenii, consumul anual de pâine pe locuitor, în
Europa, a scăzut de la 200 kg la aproximativ 70 kg. În acelaşi timp consumul anual de carne a
crescut de la 30 kg, la peste 80 kg.
Important ! Sectorul de creştere a porcinelor trebuie desemnat sector de importanţă naţională şi trebuie
adoptate măsuri excepţionale care să prevină blocarea activităţilor în ferme, să asigure securizarea producţiei de
carne de porc în plan naţional şi securitatea alimentară a populaţiei.

Dacă la consumul de pâine suntem pe primele locuri în Uniune - asta pentru că în ţara
noastră pâinea este ieftină - la capitolul consum de carne ne situăm la polul opus. Mănâncăm carne
puţină şi alegem produsele ieftine şi de o calitate frecvent criticată de nutriţionişti. În topul
preferinţelor sunt: kaiserul, crenvurştii şi pateul de porc.
Un român mănâncă într-un an 60 de kilograme de carne de porc, faţă de un european care
consumă 85 de kilograme, iar consumul de mezeluri abia depăşeşte 10 kilograme în ţara noastră,
nici jumătate faţă de media Uniunii Europene.
Evaziunea fiscală în acest sector este de două miliarde de euro, estimează specialiştii. Peste
60% din produsele din carne comercializate în România ajung pe piaţa neagră.

DINAMICA EFECTIVELOR ŞI A PRODUCŢIEI DE CARNE

ÎN PERIOADA 2010 – 2020
România a avut în 2019 un efectiv de 3,9 milioane de capete de porcine şi a produs
aproximativ 30% din necesarul de consum total al populaţiei, iar principala ţară din care importăm
carne este Germania. După ce primul caz de pestă porcină din România a fost depistat la finalul lunii
iulie 2017 şi până în prezent au fost sacrificaţi peste 540.000 de porci, potrivit datelor ANSVSA.
Oficialii din industrie spun că pesta porcină a dus ca importul de carne de porc să crească de la 40-
50% la 75% din totalul consumului.
Pe această piaţă, principalii jucători sunt grupul Smithfield, urmat de Premium Porc. Grupul
danez PrEmium Porc este unul dintre cei mai mari producători de carne de porc din România, cu o
cifră de afaceri de peste 90 milioane euro în 2019 şi aproape 500 de angajaţi.
Potrivit specialiştilor, prețul kilogramului de carne de porc în viu la poarta fermelor pornește
de undeva la 5,5 lei. Conform datelor UE, prețul mediu din România la carcasa tip S ajunge la
aproximatuv 1,4 euro pe kilogram, adică undeva la 6,7 lei.
Închiderea HORECA a redresat balanța comercială cu carne de porc. Producătorii sunt
afectați însă de prețurile mici și de blocaje, iar la raft, prețul crește Total atipic pentru România
ultimilor ani în care carnea de porc a fost cel mai importat produs agro-alimentar, valoarea mărfii
aduse de peste granițe a început să scadă. Este o dinamică generată însă artificial de cele două
molime care afectează industria în acestă perioadă: pesta porcină africană și SARS-CoV-2. În timp
ce crescătorii primesc la poarta fermei cu până la 28% mai puțin pe kilogram față de perioada
similară a anului trecut, în magazine prețurile au crescut cu până la 13%.
Din datele furnizate de către Institutul Național de Statistică către ECONOMICA.NET în
perioada ianuarie - august 2020 (ultimele date disponibile) importurile de carne de porc proaspătă,
congelată sau refrigerată a scăzut față de perioada similară a anului trecut cu aproximativ 6%, până
la 168,1 mii de tone ( faţă de 328.mii de tone-2019), în valoare de 385,6 milioane de euro.
 In prezent, cea mai mare parte din consumul local de carne de porc provine din import, din
Germania, Spania, Ungaria, Olanda şi Polonia

Efective de porci România (capete) FAO

Anul

Tara item 2010 2011 2014 2018 2019

Romania Pigs 5.793.400 5.428.272 5.180.000 4.926.000 3.900.000 500.777 to

Preţul cărnii de porc ar putea ajunge la 6 euro/kilogram în următorul an, de trei ori mai mare
decât în 2019/20, din cauza scăderii masive a efectivelor de porci, odată cu apariţia pestei porcine
africane, a spus preşedintele Asociaţiei Române a Cărnii.
„Anul acesta preţurile s-au dublat la carnea de porc, iar anul viitor se vor tripla. Carnea de
porc a ajuns să fie 4 euro/kg la raft. Ce se va întâmpla cu industria noastră?. Probabil cererea se va
duce înspre carnea de pui, oaie sau vită şi vor creşte şi preţurile cărnii de pui, oaie sau de vită.
În perioada ianuarie - octombrie 2020, prețurile de la raft la carnea crudă de porc s-au
majorat cu 13% față de perioada similară a lui 2019, în timp ce la mezelurile din carne de porc
creșterea a fost de 14%. Aceasta în contextul în care, potrivit studiului RetailZoom, prețul total al
cărnii crude (indiferent de sortiment) s-a majorat în perioada analizată cu 11%, în timp ce mezelurile
în general s-au scumpit cu 15%.
Prețul porcilor în viu a fost diferit în fiecare județ al țării! In anii 2017- 2018, prețul cărnii
de porc în viu si-a recapătat adevărata valoare pe piața românească, după declinul pe care l-a avut în
anul 2016, când prețul cărnii a fost în jur de 7-8 lei.
In anul 2018 un kilogram de carne de porc a ajuns la o medie de 9 lei. Cel mai mic preț pe
care l-a atins carnea afost de 7-8 lei, adică prețul maxim pe care îl obțineau comercianții de carne de
porc anii trecuti.
 Cea mai scumpă carne de porc în viu a fost cea din rasa Mangalița. Sunt crescători care au
vândut cu 17-20 lei pe kilogram. La polul opus au fost porcii crescătorilor din zone apropiate
focarelor de pestă porcină africană, oamenii fiind disperați să vândă porcii, așa că au lasat din preț la
negociere.
 Supermarketuri, oferta şi preţurile lor de sărbători
La Auchan, s-a găsit muşchi de porc la 20,83 lei kilogramul. Spata e 19,9 lei, iar preţul
kilogramului de rasol ajunge la 9 lei. Pulpa cu os: 22,9 lei. Ceafă dezosată este 24,99 lei, iar
kilogramul de cap costă 5 lei. Coada se vinde la 8,5 lei kilogramul. O carcasă întreagă – adică un
porc fără cap şi fără organe – se dă la 10,5 lei kilogramul. Asta înseamnă că pe tot porcul veţi da
cam 500 lei.
Lidl are, ca în fiecare an, o ofertă foarte clară. Toate produsele sunt adunate în galantare
alăturate şi sunt bine etichetate. Iată preţurile: Spata fără os costă 12,99 lei. Pulpa dezosată ajunge la
17,99 lei, iar kilogramul de carne pentru gătit se dă la 12,99 lei. Muşchiuleţul este 22,99 lei, în timp
ce preţul unui kilogram de piept cu os e 14,99 lei. Ceafa, şi ea cu os, costă 23,99 lei, la fel ca fleica
fără şorici.
În Kaufland, kilogramul de spată costă 17,99 lei. Preţul cotletului cu os ajunge la 18,99 lei,
iar gulaşul din pulpă de porc se vindea la 15,99 lei. Rasolul de 6,99 lei kilogramul e aşezat, în
galantar, aproape de fleica fără os de 16,99 lei şi de pulpa dezosată de 18,99 lei. Preţul kilogramului
de ficat de porc este de 4,99 lei.
La Billa, cotletul întreg fără os costă 17,99 lei, iar cel cu os e cu doi lei mai ieftin. Ceafa
întreagă cu os costă 19,99 lei, în timp ce pieptul de porc face 14,99 lei. Kilogramul de cap de porc
ajunge la 4,99 lei. Kilogramul de jambon este 9,99 lei.
Carne de porc este şi la Carrefour, unde, un kilogram de spată întreagă costă 15,99 lei. Asta
înseamnă că întreaga bucată de spată ajunge pe la 40 lei. Cotletul cu os se dă la 16,99 lei. Jambonul
este 12,99 lei, iar pulpa de porc costă 16,99 lei. Carnea de porc pentru tocat costă şi ea 13,99 lei
kilogramul.
Potrivit datelor publicate de Ministerul Finanţelor Publice, pe parcursul anului 2018, 347 de
companii şi-au desfăşurat activitatea în acest sector, generând o cifră de afaceri cumulată de 5,4 de
miliarde de lei şi 20.000 de locuri de muncă, ambii indicatori fiind în creştere cu 7% şi, respectiv,
4% comparativ cu anul anterior.
Însă, urmărind ceea ce se întâmplă cu prețul cărnii de porc în retail, observăm că în niciun
lanț de retail nu există o scădere de preț de 28%, cel mult s-au menținut prețurile de anul trecut. La
noi nu există însă studii care să ne arate cât îi revine fiecăruia din valoarea adăugată pe lanț. Pot
spune însă că am văzut studii realizate în statele din vestul Europei unde, din toată valoarea adăugată
pe laț, fermierul beneficiază de cel mult 10%. Cel mai mult ajunge la procesator și la retaileri.
 La situatia anului 2018, prelungită şi în 2019 a contribuit din plin și menținerea cotei de
TVA la carne și produse din carne la 24 %, fapt care a determinat ca nivelul evaziunii să atingă
uriașul procent de 80 %, pe segmentul procesării, și o neîncasare a acestei taxe de 75 %.
Cu toate acestea, vânzările fiscalizate de mezeluri și preparate din carne au crescut în primul
semestru din anul 2019 cu 5 %. Un alt lucru bun este faptul că tot mai multe companii românești
sunt prezente la export, iar aici merită să amintim nume precum Cris-Tim, Angst, Agricola
Internațional Bacău, Aaylex, Unicarm, Kosarom Iaşi, Diana etc.
Oricum, producţia naţională de carne nu acoperă necesarul de consum. Cu alte cuvinte,
desfacerea ar trebui să fie asigurată la intern; dar, ce se poate face, în condiţiile în care, deşi carnea
fermierului român este mai bună calitativ decât cea din import, preţul ei este mai mare?
Datele oficiale prezentate arată că producția zootehnică a totalizat anul trecut peste 25 de
miliarde de lei, respectiv 36,7% din valoarea totală a producției agricole, fiind un sector extrem de
important în industria alimentară românească, însă unele dintre aceste cifre au fost contestate de
reprezentații crescătorilor de porci din România.

Efective de porci la nivel mondial si european (capete) FAO

Anul

item 2010 2012 2014 2016

World + (Total) Pigs 973.065.753 969.885.048 985.189.116 978.466.142

U.E. + (Total) 0000 0000 185.074.654 186.920.306

Efective de porci la nivel mondial

Regiune 2014 2015 2016 2017
Glob 985.189.116 986.367.747 978.466.142 967.385.101
Africa 34.355.575 35.782.829 36.727.155 37.932.767
America 169.756.800 173.843.346 176.303.655 180.514.285
Asia 590.639.632 584.516.877 573.072.954 557.628.511
Europa 185.074.654 186.915.616 186.920.306 185.635.057
Uniunea Europeană 148.728.094 150.083.297 148.745.106 147.541.536

Primele 10 tari dupa efectivele porcinelor in Europa (cap)

Țara 2014 Țara 2015 Țara 2016 Țara 2017
Germany 28.338.990 Spain 28.367.335 Spain 29.231.595 Spain 29.971.357
Spain 26.567.600 Germany 27.652.416 Germany 27.376.056 Germany 27.577.568
Russian Russian Russian Russian
Federation 19.081.411 Federation 19.546.095 Federation 21.506.840 Federation 22.027.698
France 13.335.192 France 13.162.391 France 12.709.379 Netherlands 12.409.000
Denmark 12.331.707 Netherlands 12.603.000 Netherlands 12.479.000 Denmark 12.307.667
Netherlands 12.238.000 Denmark 12.537.763 Denmark 12.383.000 France 12.301.293
Poland 11.724.056 Poland 11.639.790 Poland 10.865.318 Poland 11.352.719
Italy 8.676.100 Italy 8.674.793 Italy 8.477.930 Italy 8.570.807
Ukraine 7.764.400 Ukraine 7.350.700 Ukraine 7.079.000 Ukraine 6.669.100
Belgium 6.350.180 Belgium 6.364.164 Belgium 6.176.576 Belgium 6.108.077

Concernul Tönnies, lnainte de epidemie, avea o cotă de piaţă de aproape o treime din
producţia de porc din Germania. Abatorul din Rheda-Wiedenbrück este cea mai mare unitate de
sacrificare pentru porc din Europa (peste 7 milioane de porci/an) şi este responsabilă pentru aproape
jumătate din producţia de porc a companiei. În prezent, cel mai mare abator pentru porc din Europa
este închis ca urmare a numărului mare de lucrători pozitivi pentru COVID-19 , cca. 1.500 lucrători
pozitivi. Cei mai mulţi dintre lucrătorii depistaţi pozitiv pentru COVID-19 sunt români. Această
situaţie a adus, din nou, în discuţie condiţiile grele de muncă la care sunt expuşi concetăţenii noştri.

În lume
La nivel global, aproximativ 70% din terenul arabil este acum folosit pentru a cultiva hrană
pentru animale şi pentru oameni. Metodele de industrializate ale marilor corporaţii conduc la o
utilizare excesivă de substanțe chimice, dăunătoare pentru producțiile agricole și implicit pentru
animale. De asemenea, animalele sunt umflate din plin cu hormoni de creștere, care au consecințe
teribile asupra sănătății consumatorilor.
Companiile producătoare de carne sunt în expansiune datorită fuziunilor și achizițiilor și se
extind în alte țări, diversificându-și speciile de animale. Astăzi există zece mari producători de carne
pe glob, din care patru sunt din SUA: Cargill, Tyson, Smithfield și Hormel Foods, cu vânzări
fabuloase pe an.
Clasamentul primilor zece producători internaționali de carne
    

Motivul principal pentru care carnea de pui (pasăre) este atât de populară este prețul.
Producerea puilor este mai ieftină decât producția de alte tipuri de carne, deoarece hrana lor este
mult mai ieftină decât a altor animale și, de asemenea, există doar câteva limitări religioase sau
culturale la nivel mondial pentru a mânca carne de pui. În anul 2011, s-a estimat că 58 de miliarde
de pui au fost sacrificați în lume, comparativ cu aproximativ 1,3 miliarde de porci și peste 300 de
milioane de vite.
 Iată care sunt și cei mai mari producători de carne de porc din lume:

Presa sustine ca importurile de carne de porc ale Chinei se vor situa anul viitor undeva la 4,3
mil tone ( faţă de 2,6 milioane tone în 2018), adica un sfert din comertul mondial, la care se vor
adauga importuri de organe de porc de 1,5 pana la 2 milioane tone. In paralel, productia de carne de
porc a Chinei se estimeaza ca a scăzut cu un sfert in 2019 comparativ cu 2018, adică pana la 40,5
milioane de tone, si cu inca 10 pana la 15% in 2020, comparativ cu 2019.
China a pierdut din cauza pestei porcine africane o treime din efectivele de porci, astfel încât
autoritățile ar puea apela la rezerva de stat pentru a echilibra cea mai mare piață a cărnii de porc din
întreaga lume.
China deține jumătate din efectivele de porci ale planetei, carnea de porc fiind o componentă
de bază a dietei, iar o eventuală penurie ar putea genera inclusiv tulburări sociale.
 Topul primelor 10 companii specializate pe cresterea porcului

Revista Pig International a publicat recent topul celor mai mari producatori de carne de porc
din lume.
Pe primul loc se claseaza de departe Smithfield, companie cumparata de grupul chinez
Shuanghui International de la proprietarii americani. Smithfield a sacrificat anul trecut 47,2 milioane
de porci. De zece ori productia din Romania. Smithfield creste porci în toata lumea. Are ferme în
China, SUA, Mexic, Polonia si Romania.
Pe locul doi, la mare distanta, se afla danezii de la Danish Crown, cu "doar" 20,7 milioane
capete.
Pe locul trei se situeaza americanii de la Tyson, cu 19,9 milioane de porci.
Dupa ei vin brazilienii de la JBS, cu 18,7 milioane de porci.
Pe locul cinci este firma Tonnies, cel mai mare producator german, cu 17,2 milioane de
capete.
Tot o firma germana se afla pe locul sapte. Este Vion Food Group care, cu 15,7 milioane de
porci, a coborat cu o treapta fata de anul anterior.
Locul sau a fost preluat tot de un grup chinez, numit Yuron, care este pe a sasea pozitie în
top.
Curs SUINE nr 2

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND PRODUCŢIILE SUINELOR -

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

Producţiile obţinute după sacrificarea suinelor

 Odată cu apariția și evoluția pe teritoriul României a virusului PPA, sectorul suin a
suferit o diminuare substanțială a efectivelor și, ca urmare, s-a generat o instabilitate în piața
cărnii de porc, fapt confirmat de balanța comercială cea mai negativă, a anului 2019, când s-a
importat o cantitate-record de circa 328.000 de tone carne de porc. Activitatea de reproducție
a fost grav perturbată, s-au ucis peste 40.000 de scroafe din focarele de PPA și multe ferme de
reproducție au fost închise. Restricțiile impuse de evoluția COVID-19 vin să adâncească criza
filierei porcului în România, în contextul în care importăm 60% din necesarul de carne de porc
pentru consumul intern.
Conform statisticilor, în ultimele şase decenii, consumul anual de pâine pe locuitor, în
Europa, a scăzut de la 200 kg la aproximativ 70 kg. În acelaşi timp consumul anual de carne a
crescut de la 30 kg, la peste 80 kg.

●Carcasa şi calitatea ei

Prin carcasă de porc se înţelege corpul eviscerat al porcului, fără extremităţile

membrelor, pregătit prin pârlire, opărire sau jupuire. Dintr-o carcasă se pot obţine două
semicarcase, printr-o separare a acesteia pe mijlocul coloanei vertebrale, împărţindu-se inclusiv
capul în două părţi egale.
Prin calitatea carcasei se înţelege valoarea raportului carne - grăsime, raport care
derivă din următoarele însuşiri:
 conformaţia carcasei, adică proporţia între părţile cărnoase (jambon, spată, cotlet etc) şi
cele grase (slănina de pe spinare, guşa, burta etc);
 greutatea părţilor cărnoase şi a carcasei în totalitate, în funcţie de ce preferinţe are
gospodarul sau consumatorii;
 caracteristicile părţilor musculare şi a celor grase, apreciate atât calitativ cât şi
cantitativ, în funcţie de scopul creşterii şi îngrăşării porcului, de preferinţe, de zonă ş.a.
(fig.1).

Porcul viu
(100 kg)

Corpul golit Conţinutul tubului digestiv

 Carcasa Subproduse
(73 kg) (păr, sânge, organe interne,
stomac, intestine, glande secreţie
internă, părţi eliminate - 22 kg)

Carcasa fără cap şi picioare Cap, picioare Consumabile Neconsumabile

(65 kg) (8 kg) (4 kg) (18 kg)

Carne macră Oase Şorici

(55 kg) (7 kg) (3 kg)

Ţesut lipidic Ţesut muscular

(21 kg) (34 kg)

Slab Gras Slab Gras

(2 kg) (19 kg) (31 kg) (3 kg)

Fig. 1. Componentele corpului unui porc de 100 kg

Diafragma va fi prelevata separat si dusa, in aceiasi zi, la un laborator veterinar pentru
analiza, adică pentru a depista eventuala infestare cu trichinela.

Aceasta este o masura de precautie elementara intrucat , cu ajutorul laboratorului, se va

stabili daca porcul sacrificat era sau nu infestat cu trichinela.

Rezultatul se va primi in maxim o ora.

In general, porcii domestici nu sunt infestati cu trichinela, decat in cazul in care au avut
contact cu soarecii si sobolanii ( tocmai de aceea locul in care se creste un porc trebuie izolat
si inchis bine, pentru a se evita astfel de situatii ).

● Carnea şi calitatea ei
Când se vorbeşte despre “carnea” dintr-o carcasă, înţelegem că este vorba despre carne
plus oase (73 kg), iar când se spune “carne macră” înseamnă că este vorba despre carne
dezosată şi degresată (55 kg).
Termenul de calitate a cărnii este destul de complex, specialiştii în domeniu vorbind
despre o “calitate subiectivă” şi o “calitate obiectivă” (fig. 2).
 Fig. 2. Elementele conceptului calitativ al carnii

Consumatorii cărnii de porc apreciază o serie de caracteristici ale cărnii, precum

culoarea, aspectul exterior, mirosul, consistenţa etc, aceste caracteristici fiind analizate vizual
dar şi alte caracteristici precum frăgezimea, suculenţa, gustul şi aroma.
■Culoare cărnii proaspete de porc are variaţii de la un muşchi la altul şi de la un porc la
altul, trebuind însă să varieze între roz-închis şi roz-pal. Culoarea cărnii, după sacrificarea
porcului, va fi influenţată de temperatură, oxigen, mod de preparare etc.
■Consistenţa cărnii se apreciază prin simpla apăsare cu degetul, normal fiind ca aceasta
să opună o oarecare rezistenţă. De asemenea, muşchiul separat de carcasă trebuie să-şi păstreze
forma sa iniţială, demonstrând coeziunea fasciculelor musculare.
■Mirosul, ca şi gustul, sunt influenţate majoritar de către calitatea furajelor, de
componentele din raţie, precum şi de sex, în sensul diferenţei vier-porc gras castrat sau vier-
scroafă. Mirosul trebuie să fie plăcut, atrăgător, iar gustul dulce şi uşor amărui, împreună
formând aroma cărnii.
■Frăgezimea cărnii sau uşurinţa la mestecat este determinată de conţinutul în ţesut
conjunctiv, de mărimea şi fineţea fibrelor musculare, precum şi de conţinutul în grăsimi.
■Suculenţa sau savoarea cărnii este determinată de abundenţa sucurilor pe care le
eliberează carnea în timpul masticaţiei, fapt ce depinde de conţinuturile acesteia în apă şi
grăsimi.
Este de reţinut faptul că între calitatea carcasei şi a cărnii există relaţii directe, pozitive
sau negative. Astfel, între greutatea carcasei şi pierderile în greutate ale cărnii la prelucrarea
termică (fierbere, frigere) există o relaţie negativă, iar între greutatea carcasei şi conţinutul cărnii
în proteine, o relaţie pozitivă. De asemenea, între greutatea mare a carcasei şi procentul de apă
din carne este o relaţie negativă, iar între cantitatea de grăsime din carcasă şi scăderea în greutate
a cărnii sub acţiune termică există, de asemenea, o relaţie negativă. Cunoaşterea acestor tipuri de
relaţii ajută gospodarul să stabilească greutatea corporală optimă pentru sacrificarea porcilor, în
aşa fel încât produsele rezultate după sacrificare să fie de calitate.
 Mai există şi o calitate industrială (de prelucrare) a cărnii care se referă la
capacitatea de reţinere a apei, capacitatea de hidratare, capacitatea de cedare a sucului, rata
pierderilor prin maturare şi păstrare, rata pierderilor prin fierbere sau prăjire, rezistenţa cărnii
etc.
 Fig. 3. Compoziţia chimică a cărnii

Factori care influenţează calitatea carcasei şi a cărnii

►Rasa
Rasele de porci sunt grupuri de indivizi din aceeaşi specie, conservaţi ereditar, care se
deosebesc de alte rase sau varietăţi, din aceeaşi specie, prin caractere specifice. În acest sens,
este normal ca rasele să se deosebească inclusiv genetic între ele. Ştiind că însuşirile legate de
carne şi carcasă se transmit ereditar în proporţie de cca. 60%, este de înţeles influenţa raselor în
definirea acestor calităţi.
 Influenţa rasei asupra carcasei se observă foarte uşor când sacrificăm doi porci aproximativ sau
de aceeaşi vârstă, de acelaşi sex şi care au fost crescuţi împreună dar aparţin unor rase diferite. Ca
exemplu practic prezentăm rezultatele medii înregistrate la porcii sacrificaţi la o greutate corporală
de 108-109 kg, sexul mascul, porci aparţinând raselor Marele alb şi Landrace.

Marele alb Landrace

1. Randamentul la sacrificare 76,1% 77,2%
2. Grosimea slăninii pe spinare 2,3 cm 2,1 cm
3. Suprafaţa ochiului de muşchi dorsal 32,4 cm 2
36,0 cm2
4. Raportul carne/grăsime 2,5/1 3,0/1
5. Proporţia de carne în carcasă 70,3% 72,6%
 Datele prezentate anterior scot în evidenţă superioritatea rasei Landrace, diferenţele
înregistrate fiind doar apanajul însuşirilor legate de rasă.Astfel de caractere se vor găsi şi la
descendenţii acestor rase, iar metişii vor însuma caracterele.
 Influenţa rasei asupra calităţii cărnii şi grăsimii se poate observa suficient de clar dacă se
face o analiză succintă a însuşirilor fizice dar mai ales chimice la unele cărnuri provenite de la
animale crescute în aceleaşi condiţii şi având acelaşi sex, vârstă de sacrificare şi greutate
corporală, dar aparţinând unor rase diferite:

Duroc Marele alb Landrace

Substanţa uscată a cărnii (%) 29,60 28,72 28,79
Grăsimea din carne (%) 3,44 1,55 1,27
pH-ul cărnii după 48 ore 5,53 5,52 5,44
Notă culoarea cărnii 4,27 3,83 2,90
O analiză succintă a datelor antemenţionate scot în evidenţă rasa Duroc, carnea acestei
rase fiind superioară la toţi cei patru indicatori luaţi în studiu. Această constatare are importanţă
practică deoarece este o garanţie a faptului că metişii obţinuţi prin folosirea sa vor avea o calitate
a cărnii îmbunătăţită.
►Sexul
Schimburile permanente de substanţe între organism şi mediu se cheamă metabolism.
Acest metabolism este influenţat inclusiv de sistemul endocrin, adică de glandele sexuale
(testicule şi ovare), prin hormonii pe care îi produc. Hormonii de acest fel influenţează procesul
de creştere, adică atât calitatea carcasei cât şi a cărnii. Testosteronul, de exemplu, secretat de
către testicule, are acţiuni metabolice şi intervine în metabolismul proteinelor, grăsimilor şi
glucidelor, dar predominant asupra proteinelor. Această acţiune face ca organismul vieruşului
sau vierului să posede o cantitate mai mare de azot care, reţinut în organism, serveşte la sinteza
proteinelor musculare. În acelaşi timp, testosteronul contracarează tendinţa de îngrăşare a
porcilor acţionând asupra grăsimilor (lipidelor), favorizând şi acumularea de glucide în muşchi.
Prin castrarea timpurie a purceilor, în lipsa testosteronului, organismul este supus la o serie de
modificări metabolice şi va reacţiona invers faţă de cele amintite anterior, îngrăşându-se.
 Fig. 4. Unii indici ai calităţii carcasei în funcţie de castrarea
sau necastrarea porcilor
a) lungimea carcasei; b) grosimea slăninei pe spinare; c) carnea din carcasă; d) raportul carne/grăsime.

Influenţa sexului asupra carcasei a fost dovedită prin sacrificări de control pe rase de porci
diferite şi pe sexe diferite. Astfel, este o certitudine faptul că femelele necastrate dau un procent mai
mare de carcase de calitate superioară, comparativ cu masculii castraţi, la toate categoriile de greutate
la sacrificare (fig. 4).

Analizând graficele figurii 4 concluzionăm că necastrarea masculilor duce la

îmbunătăţirea calităţii carcasei faţă de cea a masculilor castraţi, printr-o lungime mai mare, un
strat de grăsime pe spinare (dorsal) mai redus, prin mărirea cantităţii de carne din carcasă,
micşorarea cantităţii de grăsime din carcasă şi mărirea raportului carne/grăsime.Singurul
indicator inferior este dat de randamentul la sacrificare, întrucât cu cât o carcasă conţine mai
multă grăsime cu atât are un randament mai mare
Referitor la femele, castrarea acestora (la 50-55 kg greutate) are aceleaşi efecte ca şi la
masculi. Femelele castrate, faţă de cele necastrate, vor avea o carcasă mai scurtă, grăsime mai
multă pe spinare, o cantitate de carne în carcasă mai mică, o cantitate de grăsime mai mare şi un
raport carne grăsime mai mic.
Comparându-se calitatea carcasei la femelele necastrate şi masculii castraţi, se deduce
faptul că femelele au un randament la sacrificare mai mic (mai puţină grăsime în carcasă),
lungimea carcasei mai mare, grosimea slăninei pe spinare mai mică, secţiunea muşchiului dorsal
(de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale) mai mare, cantitatea de grăsime din carcasă mai
mică, iar cantitatea de carne din carcasă mai mare.
În concluzie, castrarea vierilor şi a scroafelor reduce din calitatea carcasei dar este mai
greu a se creşte şi îngrăşa femele şi mai ales masculi necastraţi, datorită puternicului instinct
sexual al acestora, existând perioade în care nu consumă hrană, sunt retivi şi slăbesc, precum şi
datorită mirosului cărnii de vier, total impropie consumului.
 Înfluenţa sexului asupra calităţii cărnii şi a grăsimii a fost relevată de studii diverse,
prezenţa sau absenţa hormonilor sexuali influenţând compoziţia chimică a cărnii (tab. 1).
Corespunzător datelor prezentate şi a altor studii, femelele necastrate, faţă de cele
castrate precum şi faţă de masculii castraţi, deţin un procent de proteină în carne mai mare. De
asemenea, femelele necastrate şi vierii au o cantitate mai mică de grăsime intramusculară, ceea
ce face respectiva carne mai dietetică.

Tabelul 1.
Calitatea cărnii la rasa Landrace, în funcţie de sex şi de castrare
pH-ul Scăderea
Săruri
Apa Proteina Grăsimea cărnii cărnii în
Sexul minerale
(%) (%) (%) după 24 greutate la
(mg %)
ore fript (%)
Femele
73,76 22,65 2,24 1,14 5,84 28,55
castrate
Scroafe 73,33 23,33 1,93 1,17 5,67 29,55
Masculi
73,58 22,86 2,49 1,13 5,79 30,28
castraţi
Vieri 74,48 21,79 2,44 1,14 5,77 30,26

►Vârsta şi greutatea la sacrificare

O dată cu înaintarea în vârstă, porcul creşte în greutate şi se îngraşă. Această
transformare este dată de modificări profunde de tip metabolic, porcul asimilând mai mult şi
reducându-şi intensitatea arderilor interne.
 Influenţa vârstei şi greutăţii asupra carcasei se observă sacrificând simultan porci de
greutăţi diferite, concluzia generală fiind aceea că după o anumită greutate (90kg), odată cu
creşterea greutăţii şi înaintarea în vârstă calitatea carcasei se înrăutăţeşte (tab. 2).

Tabelul 2.
Influenţa greutăţii la sacrificare asupra calităţii carcasei
în cazul rasei Landrace
Greutatea la Lungimea Grosimea slăninii Raportul
sacrificare carcasei dorsale carne-
(kg) (cm) (cm) grăsime
81,0 96,6 3,03 1:1,92
 114,5 106,6 4,34 1:1,40

Datele prezentate în tabelul anterior demonstrează că odată cu înaitarea în vârstă şi

creşterea în greutate, în afară de lungimea carcasei, majoritatea însuşirilor calitative se
depreciază. Pe de altă parte însă, greutatea jambonului şi a cotletului creşte mult la categoriile
de porci de105-120 kg, micşorându-se şi scăzământul carcaselor de la cald, la rece.
Sintetizând datele prezentate, se deduce faptul că sacrificarea porcilor destinaţi
consumului curent poate să se facă la greutăţile de 105-110 kg şi vârsta de 7-9 luni, iar dacă se
doreşte producerea unor specialităţi precum salamul crud-uscat (tip Sibiu), semiconserve de
şuncă etc, greutatea de sacrificare poate să fie în jur de 120 kg.
Gospodarii care au nevoie de mai multă untură sau de şunci mai grase, deşi nu este
economic acest lucru, pot să sacrifice porcul la greutăţi de peste 120 kg.
 Influenţa vârstei şi greutăţii corporale asupra calităţii cărnii şi grăsimii se poate observa
atât în cazul sacrificării unor porci de acelaşi sex şi vârste diferite cât şi în cazul sacrificării
porcilor de sexe şi vârste diferite (tab. 3).

Tabelul 3.
Influenţa greutăţii la sacrificare
asupra calităţii cărnii în cazul rasei Landrace
Conţinut în Conţinut în Conţinut în
Greutatea Cenuşă pH după 24 ore de la
Sexul apă grăsimi prote-ină
(kg) (mg) tăiere
(%) (%) (%)
Mascul
81,0 75,29 1,92 21,52 1,16 5,42
castrat
Mascul
114,5 74,60 2,34 21,7 1,19 5,48
castrat

Datele tabelului 3 ne arată faptul că, la o diferenţă de 33,5 kg greutate vie (înainte de
sacrificare), calitatea cărnii înregistrează variaţii evidente, carnea porcului de 114,5 kg având un
conţinut în apă mai redus cu 0,69%, mai mare în grăsime cu 0,42%, mai mare în proteine cu 0,27%,
pH-ul fiind mai ridicat. Concomitent cu creşterea greutăţii la sacrificare, carnea porcilor se
îmbogăţeşte în calciu, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, clor , precum şi în vitamine.

►Microclimatul
Prin microclimat se înţelege factorii de mediu extern (de adăpost), influenţa acestora
asupra organismului porcilor fiind mai redusă, comparativ cu factorii interni, dar suficient de
importantă.
 Principalii factori care se regăsesc în calitatea carcaselor şi a cărnii sunt reprezentaţi de
temperatură şi umiditate.
 Influenţa microclimatului asupra calităţii carcasei se poate demonstra prin sacrificarea unor
porci aparţinând aceleiaşi grupe de greutate dar întreţinuţi în condiţii de mediu diferite (tab 4).
Tabelul 4
Calitatea carcasei la porcii din rasa Marele alb crescuţi
la temperaturi diferite şi sacrificaţi la greutatea de 108-109 kg
Temperatura Temperatura Temperatura
Specificare (0C) (0C) (0C)
10±2 15±2 20±2
Randamentul la sacrificare
75,8 76,1 77,3
(%)
Proporţia de carne
65,8 64,5 64,4
în carcasă (%)
Grosimea slăninii pe spinare
3,49 3,61 3,76
(cm)
Suprafaţa secţiunii muşchiului
32,0 30,7 30,5
dorsal (cm2)
Suprafaţa secţiunii grăsimii
care înconjură muşchiul dorsal 37,0 39,0 43,1
(cm2)

O primă observaţie asupra datelor tab. 4 scoate în evidenţă faptul că paralel cu creşterea
temperaturii microclimatului se înrăutăţeşte calitatea carcasei. Acest lucru este considerat
normal dacă ţinem seama de faptul că porcii la îngrăşat au nevoie de o temperatură cuprinsă între
18-200C. Dacă se menţine această valoare a temperaturii în adăpost, porcul nu va consuma din
energia proprie pentru termoreglare şi, ca urmare, aceasta se va transforma în spor zilnic în
greutate. Odată cu scăderea temperaturii va scădea şi sinteza grăsimii, întrucât energia destinată
sintezei acesteia se utilizează în scopul menţinerii constante a temperaturii corporale.
Menţionăm faptul că o temperatură optimă înseamnă un spor zilnic în greutate mare şi
un consum minim de furaj pe fiecare kg spor.
În concluzie, dacă privim calitatea carcasei prin prisma grosimii stratului de grăsime,
calitatea cea mai bună a carcasei se obţine atunci când temperatura microclimatului se apropie de
100C, stratul de grăsime fiind minim, crescând în schimb consumul de furaje şi scăzând sporul
zilnic în greutate.
 Influenţa microclimatului asupra calităţii cărnii şi grăsimii se datorează faptului că, la
porcine, 35-40% din calitatea cărnii este sub influenţa mediului extern. Aşa cum menţionam şi la
calitatea carcasei, factorii cu incidenţa cea mai mare sunt temperatura şi umiditatea (tab. 5).

Tabelul 5
Compoziţia organismului porcilor în funcţie de
temperatura şi umiditatea de creştere şi îngrăşare
Temperatura (0C) 24 23 15
Umiditatea (%) 90 50 70
 Compoziţia chimică a organismului în:
Apă (%) 49,8 54,4 56,3
Proteine (%) 14,6 15,3 16,8
Grăsime (%) 34,0 27,0 24,7

Din datele tab. 5 se constată faptul că odată cu scăderea temperaturii şi a umidităţii din
adăpost, creşte conţinutul cărnii în apă şi în proteine şi scade cel în grăsime.
Cercetări experimentale au mai arătat faptul că menţinerea porcilor, înainte de
sacrificare, timp de 40-60 minute, într-un mediu cu o temperatură de 1-3 0C, influenţează
calitativ însuşirile cărnii (pH-ul şi culoarea), comparativ cu un mediu cald (35-450C), care
determină o carne moale, umedă, mai palidă şi mai puţin fragedă.
►Hrana
Influenţa alimentaţiei asupra producţiilor la porcine este majoră, triada bunelor rezultate
în creşterea oricărui animal fiind rasă-masă-casă.
În condiţiile creşterii industriale a porcilor, nutriţia şi alimentaţia au fost îndelung studiate, o
raţie incluzând o gamă variată de furaje, în vederea satisfacerii cerinţelor vitale şi productive,
fapt ce încă nu este pus la punct în domeniul gospodăresc. Pe lângă cantitatea de furaj necesară
unui porc, componenţa raţiei şi ingredientele pe care le conţine influenţează calitatea carcasei şi
a cărnii, în general, precum şi cantitatea şi compoziţia chimică a grăsimii, în special.
 Influenţa hranei asupra calităţii carcasei.
Dacă porcilor li se va administra o raţie cu un conţinut ridicat în energie, carcasa va fi de
calitate mai redusă, întrucât va avea mai multă grăsime. De asemenea, dacă raţia porcilor are un
conţinut mai redus în proteine, se va micşora sporul în greutate şi va creşte grosimea stratului de
grăsime, fapt observabil şi în cazul administrării de furaje care deţin proteine de calitate
inferioară.
Studii asupra elementului hrană la porcine au scos în evidenţă faptul că un conţinut al
raţiei mai mare în celuloză (de maxim 15%) determină, la porcii situaţi în finisarea îngrăşării, o
calitate a carcasei mai bună, aşa cum efecte benefice asupra carcasei pot să aibă restricţia
alimentară moderată (dar se prelungeşte perioada de îngrăşare), excesul de apă potabilă şi modul
de prezentare şi administrare a furajului (tab. 6).

Tabelul 6.
Influenţa formei de prezentare şi a modului administrării
furajului asupra carcasei la rasa Marele alb
Forma de prezentare…. uruială granule uruială granule
Mod de administrare… jgheab jgheab la sol la sol
Sporul în greutate/zi:
 -până la 50 kg 491g 504g 477g 507g
-peste 50 kg 667g 680g 636g 687g
Randament sacrificare 75,49% 75,81% 75,74% 75,79%
Grosimea slăninii pe spinare 27,2mm 28,2 mm 26,5 mm 28,2 mm

 Influenţa hranei asupra calităţii cărnii şi grăsimii

Administrarea cartofului şi a orzului în hrana porcilor determină obţinerea unor cărnuri şi
grăsimi de bună calitate. Ovăzul produce, de asemenea, o carne de calitate bună, deosebit de
gustoasă, însă grăsimea are o consistenţă moale. Mazărea, utilizată şi ea frecvent, determină
obţinerea unei cărni mai închisă la culoare dar suficient de gustoasă.
În mod normal, grăsimea de porc (slănina şi osânza) trebuie să fie de culoare albă şi de o
consistenţă relativ dură, duritatea datorându-se conţinutului acesteia în anumiţi acizi graşi (de tip
saturat). Grăsimile mai moi vor râncezi întotdeauna mai repede decât cele mai dure.
Porumbul, foarte folosit în îngrăşarea porcului, contribuie la obţinerea unei grăsimi de
consistenţă moale, la fel ca şi făina de peşte de slabă calitate sau râncezită, uleiurile vegetale ş.a.
Administrarea unor grăsimi de tip animal fac grăsimea porcului să fie mai puţin moale şi
uleioasă.
►Condiţiile înainte de sacrificare au influenţă în special asupra calităţii cărnii şi a grăsimii
porcului. În multe zone geografice se practică şi chiar în cărţi se scrie că alergarea porcilor
înainte de sacrificare, timp de 15-20 minute, determină o calitate mai bună a cărnii, fapt total
neadevărat; acest efort fiind un factor de stres pentru un animal care nu a beneficiat de mişcare
mult timp. În plus, datorită efortului, în muşchi se va forma mai mult acid lactic, ceea ce duce la
modificarea valorii pH a cărnii dar şi la instalarea mai rapidă a rigidităţii post sacrificare, fapt ce
nu este de dorit.
În consens cu cele spuse, dacă se cumpără un porc îngrăşat ce poate să fie sacrificat
imediat, sacrificarea lui este contraindicată, mai ales dacă a fost transportat o anumită distanţă.
Pentru această situaţie sugerăm să fie acordate 8-10 ore de odihnă, după care să se administreze
un mic tain de hrană, bogat în amidon şi glucide, ca de exemplu cartofi cu zahăr. După alte 8-10
ore porcul se poate sacrifica, între timp crescând conţinutul de glucoză din sânge iar ficatul
câştigând în volum şi greutate. Apa va fi la discreţie, dar după ce animalul s-a liniştit (cam după
o oră).
Curs SUINE nr 3

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND PRODUCŢIILE SUINELOR -

- CONTINUARE –

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

GRĂSIMEA
Calităţile grăsimii de porc
 În terminologia actuală grăsimea este considerată un produs secundar.
Grăsimea de suine este utilizată în alimentaţia omului, ca atare, sub formă de slănină
preparată în mod gospodăresc, sub formă topită deci, de untură, ori inclusă în materia
preparatelor din carne. Osânza este utilizată numai sub formă topită, cu preponderenţă în
produse de patiserie.
Aşa cum aminteam, slănina (cunoscută şi ca grăsime) este utilizată foarte mult şi la prepararea
mezelurilor, în proporţii variabile, după sortimentul acestora (denumită şi slănină de "lucru") alături de
carnea de vită, de porc, şi mai rar de oaie.
În industrie, grăsimea se mai poate utiliza la fabricarea săpunurilor şi intră în componenţa
furajelor combinate pentru echilibrarea energetică a raţiilor de hrană, mai ales pentru tineretul de păsări
şi de porcine.
Fiind componente de bază ale grăsimilor alimentare animale, conform concepţiei nutritive
actuale sunt considerate, din punct de vedere metabolic, substanţe indispensabile vieţii, cu rol
important în activitatea organismului.
Funcţiile pe care le îndeplinesc grăsimile în organism se referă la următoarele:
□ sunt elemente calorigene şi furnizează organismului o cantitate din energia necesară. În
comparaţie cu celelalte substanţe nutritive, lipidele eliberează o cantitate dublă de energie şi, ca
urmare, au avantajul furnizării într-un volum mic a unei importante cantităţi de energie;
□ sunt constituenţi structurali ai celulelor, având rol plastic. Toate celulele au în
constituţia lor, în proporţie mai mare sau mai mică, lipide. Ţesutul adipos este constituit
preponderent din lipide, care sunt depozitate ca substanţe de rezervă fie sub piele, fie în jurul
diferitelor organe interne, de unde sunt mobilizate pentru nevoi energetice, atunci când
alimentaţia nu furnizează suficiente calorii;
□ sunt compuşi de bază în sinteza unor substanţe indispensabile organismului, precum
fosfatide, acizi graşi nesaturaţi, steroli, tocoferoli şi alte substanţe biologic active, printre care
prostaglandinele au un rol central;
□ sunt solvenţi şi vectori ai vitaminelor liposolubile, absorbţia şi utilizarea vitaminelor A,
D, E, K depinzând într-o măsură considerabilă de aportul de lipide în alimentaţie.
În afară de aceasta, trebuie menţionat faptul că lipidele au o influenţă pozitivă asupra
conservării produselor, a gustului produselor alimentare şi asupra valorii lor nutritive.

Valoarea biologică a grăsimilor

Cercetările efectuate în scopul elucidării rolului grăsimilor din carne în alimentaţia
omului au demonstrat că aceste substanţe nutritive posedă proprietăţi biologice de prim ordin
datorită aportului lor în compuşi biologic activi, precum acizii graşi polinesaturaţi (acizi graşi
esenţiali), fosfatidele, steridele, vitamina D etc. De aceea, menţinerea sănătăţii şi a bunei
funcţionări a organismului este dependentă de prezenţa grăsimilor în raţia alimentară.
În alimentaţia alipidică apar o serie de tulburări (slăbirea rezistenţei la infecţii, încetinirea
creşterii, scurtarea vieţii) care nu pot fi prevenite sau înlăturate decât prin administrare de acizi
graşi polinesaturaţi (AGPN).
Din punct de vedere al activităţii biologice şi al conţinutului de acizi graşi esenţiali,
lipidele alimentare se pot clasifica în trei clase (tab. 1).
Exceptând grăsimea de peşte (n= 55), urmată de grăsimea de pasăre şi de cea de porc,
grăsimile de origine animală sunt mult mai sărace în acizi graşi esenţiali, comparativ cu cele de
origine vegetală.
Tabelul 1
Clasificarea nutriţională a grăsimilor alimentare
Caractere
Clasa Exemple
biochimice biologice
 Conţinutul de acizi 15-20 g/24 ore din aceste Ulei de floarea-soarelui,
graşi esenţiali este de lipide satisfac nevoile ulei de germeni de
I - Activitate biologică ridicată
50-80% din totalul organismului în acizi graşi porumb, ulei de soia,
acizilor graşi esenţiali ulei de peşte

II - Activitate biologică medie
III - Activitate biologică
redusă
Conţinutul de acizi
Pentru asigurarea de acizi Untură de porc, untură
graşi esenţiali este de
graşi esenţiali sunt de pasăre, ulei de
15-22% din totalul
necesare 50-60 g/24 ore măsline
acizilor graşi
Conţinutul de acizi
Practic nu satisfac Grăsime de vită, grăsime
graşi esenţiali este de
necesarul de acizi graşi de oaie, unele sortimente
5-6% din totalul
esenţiali ai organismului de margarină, unt
acizilor graşi

Organismul uman este capabil să sintetizeze acizii graşi saturaţi şi pe cel oleic însă nu
poate forma acizi graşi cu mai multe duble legături, respectiv linoleic, linolenic şi arahidonic.
Dacă dispune de acidul linoleic sau linolenic, organismul poate sintetiza pe cel arahidonic, care
este forma cea mai activă în organism (de 2-3 ori mai activ decât acidul linoleic).
Important !. Acizii graşi nesaturaţi pot face parte din una din cele patru familii definite prin numărul de
atomi de carbon de la metilul terminal spre dubla legătură terminală: linolenică (ω - 3); linoleică (ω - 6);
palmitoleică (ω-7) şi oleică (ω - 9).

Acizii graşi nesaturaţi, în special acidul arahidonic sunt utilizaţi la sinteza

prostaglandinelor, substanţe implicate în controlul şi modularea unor funcţii esenţiale, cum sunt
tonusul musculaturii netede, funcţiile aparatului genital, răspunsul inflamator, funcţia renală,
controlul multiplicării celulare, funcţiile sistemului nervos, lipoliză.
Acidul linolenic nu este prezent în ţesturile animale, în schimb el este specific ţesuturilor
vegetale, unele seminţe oleaginoase, precum soia, inul, rapiţa conţinându-l în cantităţi
apreciabile. Cercetările recente privind rolul acizilor polinesaturaţi în formarea prostaglandinelor
încep să pună într-o lumină nouă rolul acidului linolenic (ω-3).
Conform studiilor de profil, se conturează din ce în ce mai mult rolul acestui acid în
metabolismul neuronilor. Astfel, s-au stabilit diferenţe semnificative la grupe de copii, între
modul de învăţare a unor teste, în funcţie de raţia lipidică administrată.

Important !. Lipsa acizilor graşi din hrană provoacă încetinirea până la oprire a creşterii, dermatite, leziuni
în ficat, în rinichi şi în alte organe şi ţesuturi. Carenţa de acizi graşi esenţiali tulbură funcţia de reproducere şi are
o influenţă nefastă asupra dezvoltării fetusului şi a secreţiei lactante.
Necesarul calculat de acizi graşi este de 7 g/zi. Pentru satisfacerea necesarului în acizi graşi esenţiali este
suficient ca acidul arahidonic să se găsească în hrană în cantitate de 5g pe zi.

Acizii graşi polinesaturaţi fiind indispensabi pentru desfăşurarea proceselor metabolice şi

neputând fi sintetizaţi de organism, au fost numiţi acizi graşi esenţiali. Necesarul în aceşti
compuşi nu poate fi acoperit decât prin aport exogen (prin alimente) (tab. 2)
Tabelul 2
Distribuţia acizilor graşi saturaţi şi nesaturaţi din unele grăsimi alimentare (g/100 g)

Acizi graşi Acizi graşi Acid

Specificare
saturaţi nesaturaţi linolenic (ω - 3)
Grăsimi animale
Unt 55 39 3
Grăsime de porc (untură) 38 57 10
Grăsime de vită 48 47 9
Seu de oaie 56 40 3
Ulei de peşte 15 85 50
Grăsimi vegetale
 Ulei din germeni de porumb 10 84 53
Ulei de floarea soarelui 11 84 58
Ulei de soia 15 80 52
Ulei din seminţe de bumbac 25 71 50
Margarină 17-22 56-72 7-16
Sorteninguri, uleiuri vegetale hidrogenate 23 72 7

Diversitatea tulburărilor provocate de lipsa din hrană a acizilor graşi esenţiali denotă că
aceştia participă la mai multe procese metabolice. Sensibilitatea particulară a organismelor în
creştere şi a ţesuturilor în continuă dezvoltare arată că ei intervin în formarea structurilor
celulare. Acizii graşi esenţiali sunt constituienţi importanţi ai ţesutului cerebral. De asemenea, ei
se regăsesc constant în structura fosfolipidelor, care participă la formarea membranelor celulare
din toate ţesuturile, influenţând prin însuşirile lor fizico - chimice permeabilitatea şi contribuind
la realizarea schimburilor intercelulare.
S-a stabilit, de asemenea, existenţa unei corelaţii între acizii graşi nesaturaţi şi
metabolismul vitaminelor din grupul B, în special al piridoxinei şi tiaminei. Există date care
atestă rolul stimulator al acizilor graşi esenţiali în ceea ce priveşte creşterea rezistenţei
organismului la infecţii şi a răspunsului sistemului imun. Introduşi în dietele pentru copii, acizii
graşi esenţiali au influenţat favorabil dezvoltarea fizică, metabolismul şi funcţiile digestive,
înregistrându-se o îmbunătăţire a apetitului şi un câştig în greutate.
Important !. Nu se poate neglija faptul că acidul linolenic se caracterizează printr-o oxidabilitate ridicată,
ceea ce impune un aport mărit de antioxidanţi; în caz contrar se înregistrează efecte nutriţionale negative.

Numeroase cercetări efectuate au demonstrat că acizii graşi esenţiali măresc capacitatea

de eliminare a colesterolului din organism prin transformarea lui în compuşi labili, uşor solubili.
Această acţiune a acizilor polinesaturaţi are o importanţă deosebită în profilaxia aterosclerozelor
deoarece previne depunerea colesterolului pe pereţii vaselor sanguine şi intervine în
normalizarea funcţionării acestora.
Toate aceste observaţii referitoare la valoarea biologică a acizilor graşi polinesaturaţi şi la
implicaţiile lor fiziologice au dus la concluzia că prezenţa lor în alimentaţie este de o deosebită
importanţă.
Compoziţia chimică a grăsimii
Din punct de vedere chimic, grăsimile reprezintă un amestec de esteri ai glicerinei cu acizii graşi
saturaţi şi nesaturaţi ca:, oleic, stearic, linoleic, palmitic arahidonic etc. (tab.3).
În grăsimea de porc mai participă, în proporţii reduse şi alte substanţe de structură ca: fosfatide,
lecitină, vitaminele A,D,E, substanţe proteice, glucide, substanţe minerale, pigmenţi etc.
În organism grăsimele se formează pe seama lipidelor, glucidelor şi uneori a proteinelor din
hrană, în urma unor procese biofizice şi biochimice ce se desfăşoară la nivelul intestinului.
Tabelul 3
Compoziţia chimică a grăsimii la suine
(după Stan Tr. şi Pasarin, B. 2015)
Acizi graşi (principali) Procente medii (%) Limite(%)
Acidul oleic (ω - 9) 48,50 47,4-49,8
Acidul stearic 12,31 11,7-13,8
Acidul linoleic (ω - 6) 6,75 6,3-7,7
Acidul palmitic (ω - 7) 2,56 2,1-2,9
Acidul linolenic (ω - 3) 1,00 0,5-1,8
Acidul miristic 0,70 0,5-0,9

Proporţiile de acizi graşi nesaturaţi din grăsimea de porc sunt mai reduse, în comparaţie cu alte
specii de animale de fermă.
Însuşirile fizice ale grăsimii
Grăsimea de porc este de culoare albă, iar după sacrificare şi răcire are o consistenţă tare, dacă
provine de la animale corect îngrăşate.
 Alimentaţia influenţează în mare măsură consistenţa grăsimii: porumbul determină o consistenţă
moale, iar masa verde, secara, orzul şi unele suculente, determină, în general, o consistenţă mai tare.
Greutatea specifică variază între 0,915 şi 0,964, cu menţiunea că proporţia mai ridicată de acizi
graşi nesaturaţi măresc greutatea specifică.

Important !. Greutatea specifică este o măsură a densității în raport cu densitatea unei substanțe de referință.

Temperatura de topire (lichefiere) variază între 28ºC şi 48ºC, iar de solidificare între 22ºC şi
32ºC; componentul principal care influenţează aceste valori reprezentându-l proporţia de glicerină din
grăsime.
Grăsimea de porc este relativ rezistentă la râncezire, dacă este păstrată în vase închise, la
temperaturi joase, ferite de lumină şi fără un contact direct cu unele metale.

Ce sunt grasimile trans ?

Grasimile trans sunt un tip de grasimi nesaturate, care se comporta ca grasimile
saturate, datorita structurii lor chimice sau a modului in care sunt procesate. Mai mult decat
grasimile saturate, care au ca efect cresterea colesterolului LDL, daunele create de grasimile
trans sunt duble, deoarece scad si colesterolul HDL.
Desi se pot gasi in mod natural in cantitati reduse in produse lactate si carne, cel mai des
intalnite sunt cele produse in mod artificial in productia alimentara, prin procesul de
hidrogenare, prin care rezulta transformarea dintr-un ulei lichid intr-un ulei solid la temperatura
camerei, care este folosit in industria alimentara, pentru alimentele prajite si in componenta altor
produse cu scopul de a le prelungi termenul de valabilitate.
Grasimile trans, cunoscute si ca acizi grasi trans (AGT), au rolul de a oferi mancarii un
gust mai bun, un termen de valabilitate mai lung, un aspect mai atractiv insă dau si un risc
crescut de infarct miocardic, accident vascular cerebral, diabet, infertilitatea, boli
cardiovasculare sau Alzheimer si alte afectiuni asociate cu inflamatia, pe care aceasta dereglare
o provoaca in corp. In concluzie, se afla in topul celor mai periculoase substante des intalnite in
alimentele procesate.
In urma cu cativa ani, grasimile trans erau utilizate de producatorii de alimente procesate
la scara larga, gratie efectelor pozitive asupra intensificarii aromei, texturii si rezistentei hranei,
de la pizza congelata, pana la prajituri.
Mici cantitati de grasimi trans se formeaza si in mod natural in anumite tipuri de
alimente de origine animala, precum carnea de vita, miel si lactate grase. Incepand cu anul
2006, autoritatile care reglementeaza normele de siguranta alimentara au impus producatorilor sa
specifice pe etichetele produselor cantitatile de grasimi trans utilizate, astfel incat consumatorii
sa fie informati asupra riscurilor la care se expun consumandu-le.

Statele UE au fost obligate să reducă grasimile trans. Anual, peste 50 de

mii de oameni mor din cauza acestor grăsimi nocive
Decizie cu impact major pentru sănătatea europenilor. Toate statele din Uniune sunt
obligate să limiteze cantitatea de grăsimi trans artificiale, care acum abundă în alimentele de pe
rafturi. Sunt cele mai nocive grăsimi, responsabile de peste 50 de mii de decese, anual, pe
continent. Produsele care vor avea peste limita impusă de Comisia Europeană vor fi interzise de
la 1 aprilie 2021.
Margarină, dulciuri, biscuiţi, produse de patiserie şi de fast food, chipsuri, mezeluri,
popcorn pentru microunde, mâncare semipreparată, supe la plic, sosuri sau cereale
preambalate. sunt câteva dintre alimentele care pot conţine chiar şi 50 % grăsimi trans
artificiale.
Consumate constant, grasimile trans artificiale cresc cu 34 % riscul de infarct şi de boli
cardiovasculare, potrivit unui studiu realizat de British Medical Journal, în mai multe ţări. Aşa
că, de luna aceasta, executivul european impune reguli dure.
Vor fi permise cel mult 2 grame la 100 de grame de grăsime din produs. Cele cu limita
depăşită nu vor mai fi putea fi vândute ulterior.
Dacă citim eticheta, putem afla dacă produsul conţine grăsimi trans. Formulări de genul
acizi graşi trans, grăsimi vegetale hidrogenate sau parţial hidrogenate arată că sunt substanţe
nocive pentru sănătate.
Sunt însă şi produse pe care nu este indicat tipul de grăsime folosit.
Danemarca, Elveția, Austria, Islanda, Norvegia și Ungaria au impus limitarea grasimilor
nocive înainte ca regula să fie adoptată de Comisie. Şi în Parlamentul României există un proiect
de lege cu limita de 2 grame, blocat însă de un an şi jumătate.
Grasimile animale (lipidele) constituie o clasa de substante organice cu structura chimică
variată, reprezentate ca structură aparte (slănină şi osânză) dar şi in tesuturile animale (grăsime
intramusculară şi interfibrilară),indeplinind, in special, rol energetic. Ele pot fi considerate ca
principala forma de depozitare a energiei. De asemenea, indeplinesc si rol plastic deoarece intra
in structura componentelor celulare, având si rol de protectie.
Compoziţia nutritivă pentru untura de porc
Specificare Valoare UM
Calorii/100 g 927 cal
Principii nutritive/100 g
Proteine 0,20 g
Lipide (grăsimi total) 100,00 g
- grăsimi saturate 39,20 g
- grăsimi polisaturate 11,20 g
- grăsimi monosaturate 45,10 g
- colesterol 95,00 mg
- acizi graşi Omega-3 1000,00 mg
- acizi graşi Omega-6 10199,00 mg
Vitamine/100 g
- vitamina E Tocoferol 0,60 mg
- vitamina B8 Colină 49,7 mg
Minerale/100 g
- zinc 0,10 mg
- seleniu 0,20 mg

Slănina conţine, în cantitate mare, un acid gras nesaturat solid, prezent  în cantitate mică
şi în arahide, numit acid arahidonic. Acidul arahidonic este specific animalelor şi omului,
intrând în rândul vitaminelor F. În mod obişnuit, acest acid polinesaturat, nu este necesar
organismului uman, căci poate fi sintetizat din alţi acizi omega. Dar, deoarece în cazuri de
hipovitaminoză F, corpul nu mai este capabil să treacă acizii omega 6 obişnuiţi în acid
arahidonic, este recomandat să se administreze slănină.
Lipidele musculare se întâlnesc în interiorul fibrelor musculare si în tesuturile
conjunctive aderente (spatiile libere din perimisium si endomisium, cu precadere în apropierea
vaselor de sânge din fasciculele musculare secundare). Muschii contin în medie 3,5% lipide, cu
variatii foarte mari (1,5-14,0%), în functie de numerosi factori (specie, rasa, vârsta, sex, stare de
sănătate, fiziologică şi de îngrasare etc).

Fig 1. Fibra musculară

Dupa structura lor chimică, lipidele musculare pot fi clasificate, astfel:

•    lipide neutre (trigliceride, fosfolipide, cerebrozide si colesterol);
•    substante însotitoare ale lipidelor.
•    Trigliceridele reprezinta componentele principale ale lipidelor musculare (0,5 - 1,5%
din SU), fiind raspândite în sarcoplasma, sub forma de globule fine, si au rol energetic.
•    Fosfolipidele constituie esteri ai acizilor grasi cu polialcoolii, în a caror molecula intra
fosforul si o baza azotata. Se întâlnesc sub forma de lecitina, cefalina si sfingomielina în muschii
scheletici (0,5 - 1,0%) si în tesutul muscular cardiac, având rol energetic si plastic.
Trigliceridele si fosfolipidele reprezinta 2/3 din lipidele musculare.
•    Cerebrozidele - lipide azotate, nefosforice, continând în molecule si un glucid, cu rol
energetic si plastic.
•    Colesterolul - sterol sub forma libera sau esterificat cu acizii grasi, fiind legat de
proteine sarcoplasmatice si miofibrilare. Se întâlneste în proportie de 0,3% în muschii striati, atât
liber, cât si esterificat , în cantitate mai mare în tesutul muscular la pasari (muschii rosii).
Conţinutul de grăsimi al cărnii de porc depinde de partea din care provine (piept, cotlet etc.);
carnea "cea mai slabă" avand un conţinut de 6 g grăsime per 100 g de carne.
Există două categorii de colesterol : HDL (high density lipoproteine) care corespunde
colesterolului „bun” si LDL (low density lipoproteine) cunoscut sub numele de colesterolul
„rau”. Colesterolul rau se depune pe peretele arterelor sangvine ceea ce duce la aparitia unui
numar mare de afectiuni pentru organism.
Carnea de porc conţine mai multe grăsimi nesaturate decât grăsimi saturate. De
asemenea, conţine acidul linoleic conjugat, un bun aliat al organismului împotriva cancerului
sau al bolilor cardiovasculare.
Nutritionistii si medicii ne atentioneaza că un consum ridicat de grasimi poate fi daunator
organismului. Noi studii, insă, au stabilit exact contrariul: corpul are nevoie de mai multe
grasimi, in comparatie cu ceea ce sustineau pâna acum normele alimentare clasice.
 Grăsimile contin substante nutritive importante, care au un rol complex in organism. De
exemplu, din grăsimi se sintetizeaza hormonii tesuturilor care regleaza tensiunea arterială,
acestea având si un puternic rol antiinflamator. Tesutul adipos reprezinta un component
important al creierului, iar restul celulelor nervoase din organism au un invelis gras de protectie.
Grăsimile au rol în fixarea, absorbţia şi solubilizarea unor vitamine, microelemnte şi
nutrienţi. Daca prin alimentatie nu se preiau destule grăsimi, apar probleme metabolice. In afara
de acest aspect, grasimile sunt un important furnizor de energie.
In ceea ce priveste cantitatea de grăsimi pe care trebuie să o contină hrana zilnică, nu
există o recomandare universal valabilă. Insă procentele anterioare, conform carora caloriile pe
care le asimilam zilnic trebuie sa contină doar 30 % grăsimi, iar restul de 40 %, sau mai mult, sa
fie carbohidrati, nu mai sunt valabile.
Cu cât un om face mai putină mişcare si cu cât greutatea corporală ii este mai mare, cu
atât mai problematică devine mâncarea care contine carbohidrati. In aceste cazuri, 40-50 % din
caloriile zilnice preluate de organism trebuie să provină din grăsimi.
Procentul de grasimi din mâncarea zilnica scade după vârsta de 30 de ani. Scaderea
procentului de grasimi a fost contrabalansata de aportul crescut de carbohidrati, ceea ce se
traduce prin acumularea de calorii in plus.
De exemplu, micile portii din faina alba contin foarte multe calorii, dar nu asigura
saţietate.

Subprodusele obţinute de la suine

Pielea rezultată la sacrificarea suinelor prezintă importanţă pentru industria uşoară, şi se
încadrează între 3-5% din greutatea corporală, în funcţie de vârstă (greutate corporală), rasă, sex
şi starea de îngrăşare.
Din punct de vedere histologic, pielea este compusă din trei straturi: epidermă, dermă şi
hipodermă. La suine pielea este mai poroasă şi cu mai multă grăsime în derm, faţă de cele de
bovine şi ovine. Datorită porozităţii este utilizată mai puţin în industria de încălţăminte.
Calitatea pielii depinde de condiţiile de hrănire, de îngrijirea animalului, de tehnica de
jupuire, de starea de sănătate, precum şi de integritatea acesteia.
Pielea vierilor este mai densă decât cea a scroafelor, iar cea rezultată de la animale tinere
este mai puţin densă decât la adulte. Pielea provenită de la animale hrănite raţional este mai
elastică şi mai rezistentă, faţă de cele care nu au beneficiat de condiţii normale de alimentaţie.
După sacrificare şi jupuire pielea se rade de grăsimea aderentă şi se conservă, prin sărare
pe ambele feţe, depozitându-se în spaţii aerisite.
Părul de porc se recoltează de pe regiunile grebănului şi spinării prin smulgere,
utilizându-se pentru confecţionarea de pensoane, perii şi pentru alte scopuri (umplerea de
saltele). Este foarte apreciat părul cu lungime de peste 10 cm, provenit de la rasele tardive
(Stocli) şi cu grosimea între 250-350 microni.
După recoltare şi porţionare în mănunchiuri, acesta se usucă timp de 12 ore la
temperatura de 70ºC, după care se sortează pe calităţi.
Organele interne comestibile sunt încadrate, după unii autori, la produse secundare
alături de grăsime, iar după alţi autori la subproduse. În această categorie intră, în ordinea
preferinţei pentru consumatori: creierul, ficatul, inima, limba, rinichii, splina şi uneori pulmonii.
De la un porc de 100 kg greutate vie rezultă cca. 3,3 kg organe interne comestibile, din care
ficatul are cca. 1,4 kg, inima cca. 0,3 kg, creierul cca. 0,25 kg etc (tab.21).
Tabelul 4
Valorile ponderale (%) ale organelor interne la suinele
cu diferite greutăţi corporale
(după Stan Tr. şi Pasarin, B. 2015)
Greutatea la sacrificare (kg):
Organul 40 50 60 120
Inima 0.145 0.175 0.215 0.35
 Ficatul 0.520 0.695 0.870 1.50
Rinichi 0.185 0.200 0.250 0.33
Plămâni 0.475 0.630 0.715 0.88
Stomac (golit) 0.350 0.470 0.440 2.50
Intestine (spălate) 1.140 1.400 1.450 4.15
Splină 0.450 0.550 0.850 1,70

Aceste organe sunt dirijate în alimentaţia umană şi se consumă, în special, în stare proaspătă.
Sângele rezultat de la sacrificarea suinelor este foarte bogat în proteine şi reprezintă cca. 3,5%
din greutatea vie a animalului.
Sângele se recoltează imediat după înjunghiere şi se utilizează în scop alimentar (la
prepararea unor mezeluri), în scop farmaceutic (la prepararea de seruri şi extracte antianemice) şi
în alte scopuri. Cea mai largă utilizare este în producerea făinii de sânge, care este deosebit de
necesară în echilibrarea proteică şi minerală a nutreţurilor combinate destinate tineretului aviar şi
chiar suin.
Stomacul se foloseşte ca membrană naturală pentru prepararea tobei, iar din mucoasă se extrage
pepsina.
Intestinele sunt utilizate ca membrane naturale pentru mezeluri. După sacrificare se golesc de
conţinut şi se spală foarte bine, inclusiv detaşarea grăsimii aderente.
Se conservă prin sărare şi frig. Lungimea intestinelor este între 20-23 m la greutatea vie de 101-
115 kg.
Glandele cu secreţie internă sunt utilizate în industria farmaceutică (tiroida, paratiroida, glandele
suprarenale, hipofiza). Pe lângă acestea se mai utilizează în scop farmaceutic ochii, ficatul, măduva şi
creierul, plămânii, bila şi chiar placenta.

VĂ MULTUMESC PENTRU ATENŢIE ŞI

COLABORARE !
CURSUL Nr.5.Suine sem II

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI

“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND ÎNSUŞIRILE FIZIO-PRODUCTIVE –

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

 ■ Însuşirile fiziologice şi productive
Însuşirile fiziologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de celelalte animale de fermă.
Suinele se încadrează în categoria animalelor omnivore, cu capacitate mare de înmulţire, cu o viaţă de grup,
aclimatizabile în zone diferite, rezistente la intervenţii chirurgicale şi sensibile la boli infecto-contagioase.
Suinele actuale se pot creşte în toate sezoanele anului (cu condiţia ca purceilor sugari şi celor
înţărcaţi să li se asigure condiţii termice optime), putându-se adapta la exploatare intensivă, specifică
unităţilor industriale, dar şi în cele cu efective reduse.
Principalele particularităţi fiziologice şi productive se vor analiza, pe scurt, în cele ce urmează.
● Capacitatea de înmulţire
În urma procesului de domesticire a dispărut aproape complet activitatea sezonieră de reproducţie. La
actualele rase de suine căldurile apar în toate sezoanele, cu aproximativ aceeaşi intensitate, însă fecunditatea
scroafelor este foarte bună în perioadele răcoroase, între 80-90 %, dar se poate reduce în sezoanele călduroase
şi în condiţii de exploatare intensivă, până la 75% (şi chiar mai puţin).
Perioada de gestaţie este de 114-115 zile, fiind considerată relativ scurtă şi constantă, însă perioadele
de alăptare şi de refacere se pot reduce considerabil, obţinându-se uşor între 2-2,4 fătări pe an. La o fătare se
pot obţine 10-12 purcei, ceea ce face ca anual o scroafă să fete 22-25 produşi.
Aceşti indicatori se pot îmbunătăţi foarte mult în cazul în care scroafele şi vierii sunt exploataţi
raţional, alături de practicarea însămânţărilor artificiale şi utilizarea de aparatură modernă pentru stabilirea
momentului optim de însămânţare şi de diagnosticare timpurie a gestaţiei, precum şi de întreţinerea
individuală a femelelor după însămânţare (pentru o bună nidaţie). Din acest punct de vedere, efectivele de
suine se pot reface într-un interval de timp foarte scurt, comparativ cu celelalte animale de fermă.
●Precocitatea
La suine, precocitatea se apreciază în funcţie de doua elemente: energia de creştere şi valorificarea
hranei.
Energia de creştere la suine se manifestă cu mare intensitate; purceii îşi dublează greutatea la vârsta
de 1,5- 2 săptămâni, iar până la cea de 7-8 luni îşi sporesc masa corporală de cca. 100 ori.
- Energia de creşter e se apreciază prin sporul mediu zilnic, care până la vârsta de 30-35 zile, este de
cca. 275 g, pe perioada de creştere de cca. 400 g, iar la îngrăşare între 750-950 g, valori ce pot fi depăşite de
metişi şi hibrizi de mare productivitate.
De menţionat că, evoluţia greutăţii corporale pe perioada naştere - vârsta de 45 de zile ce
condiţionează energia de creştere, este influenţată de o multitudine de factori, de mare importanţă fiind rasa,
grupa de metişi sau hibridul crescut, alături de sistemul de exploatare adoptat. Aşa de exemplu, la purceii
înţărcaţi la vârsta de 45 zile, aparţinători raselor materne exploatate în condiţii gospodăreşti, se înregistrează
greutăţi corporale superioare faţă de exploatarea industrială (tab. 1).

Tabelul 1

Evoluţia greutăţii corporale a purceiilor în funcţie de rasă

Marele alb
Vârsta Landrace Yorkshire Creştere Creştere
industrială gospodărescă
Naştere 1,280 1,140 1,110 1,320
5 zile 2,100 2,010 1,900 2,430
 10 zile 3,200 3,120 2,800 3,500
21 zile 4,800 4,600 4,200 5,050
35 zile 6,900 6,750 6,500 7,060
45 zile 8,200 8,030 7,950 9,620
S.m.z. (g) 156 156 155 190

Aceste date pledează pentru creşterea gospodărească sau în ferme mici a viitorilor reproducători, cu
condiţia ca alimentaţia şi microclimatul să fie asigurate la nivel optim, aspecte impuse şi de normele actuale
ale Uniunii Europene.
Exemplarele îngrăşate se pot sacrifica la greutatea de 90-100 kg, greutate care se poate atinge la 6-7
luni, rezultând carcase de foarte bună calitate.
La vârsta de 7-8 luni suinele se pot utiliza la reproducţie, în funcţie de rasă şi sex; scrofiţele se
introduc la însămânţare când greutatea corporală depăşeşte 110 kg la rasele şi metişii perfecţionaţi pentru
producţia de carne, şi la peste 90 kg la cele mai puţin ameliorate, iar masculii la 115-125 kg, indiferent de
gradul de ameliorare.
●Valorificarea hranei se apreciază prin kg furaj/kg spor, la suine fiind bună, realizându-se 1 kg
spor de creştere în greutate vie, pe perioada îngrăşării, cu 3,5-4,5 kg furaj, iar în cea de creştere cu 2,1-2,8 kg.
În cazul utilizării de furaje combinate şi a unor metişi sau hibrizi, consumul specific pe perioada îngrăşării, se
poate reduce până la 2,5-3,0 kg furaj.

Suinele valorifică foarte bine cerealele, unele reziduuri de la industria alimentară, pe lângă
masa verde, suculentele şi chiar reziduurile culinare.
Valorifi hranei este în strânsă legătură cu gradul de ameliorare fiind mai bună la rasele specializate
faţă de cele mai puţin ameliorate, precum şi la metişii şi hibrizii de mare productivitate, comparativ cu rasele
sau liniile intrate în schemele de încrucişare.
Din punctul de vedere al precocităţii, suinele se împart în două tipuri: tipul precoce (cu trei subtipuri
- foarte precoce, precoce şi semiprecoce) şi tipul tardiv.
Tipul precoce se caracterizează prin animale care realizează sporuri de creştere în greutate vie mari
într-o perioadă scurtă de timp şi cu consumuri specifice reduse de furaje.
În tipul foarte precoce intră rasele Landrace, Duroc şi Hampshire, iar rasa Bazna în tipul
semiprecoce.
De menţionat că, unele rase înregistrează sporuri mari de creştere între anumite vârste după care
acestea scad sau stagnează.
În consecinţă la unele rase, greutatea de sacrificare economică este mai redusă, uneori la 80-90 kg (la
cele precoce şi foarte precoce).
Tipul tardiv este caracteristic raselor puţin ameliorate şi a suinelor de formaţie veche (uneori şi
primitive). Sunt animale cu trenul anterior dezvoltat, cu corpul aplatizat lateral şi linia spinării convexă.
Sporurile de creştere sunt reduse, iar valorificarea hranei slabă. La acest tip se includ rasele Stocli,
Hanovra etc.

■ Comportamentul suinelor
Comportamentul reprezintă o manifestare specifică fiecărui animal, ca răspuns la anumite
evenimente ce au loc în organism sau în imediata lui apropiere. În mod practic, comportamentul se
apreciază prin nivelul răspunsului individului la satisfacerea sau nesatisfacerea cerinţelor specifice ale
organismului, fiind în strânsă legătură şi cu temperamentul animalului.
Cunoaşterea în detaliu a manifestărilor specifice suinelor are menirea dirijării benefice a proceselor
de creştere ş de exploatare, aşa încât cea mai mare parte din substanţele nutritive ingerate să fie utilizate în
scop productiv. Dacă în creşterea gospodărească sau în unităţi cu efective reduse, aceste manifestări se pot
cunoaşte şi stăpâni de către crescător la nivel de individ, în complexele mari se pune problema doar a
satisfacerii cerinţelor specifice la nivelul mediei pretenţiilor seriei sau lotului, aspecte favorizate de faptul că
suinele sunt animale de turmă.
În creşterea suinelor, comportamentul are o importanţă foarte mare, comparativ cu celelalte animale
de fermă, mai ales în unităţile care practică exploatarea intensivă şi unde tehnologiile de întreţinere prevăd
efective mari în boxă sau în grupă, condiţionând în mare parte nivelul indicatorilor de producţie şi în
consecinţă, pe cei economici.
Pe biotehnologii zootehnişti îi interesează mai mult implicaţiile sale asupra producţiilor, şi în
funcţie de aceasta, de găsirea unor posibilităţi de dirijare în exploatarea reproducătorilor, în creşterea
tineretului şi îngrăşarea porcilor, ţinând cont de avantajele potenţiale ale tipurilor de comportament.
Practica a demonstrat că orice îmbunătăţire a tehnologiilor de producţie este "însuşită", sau acceptată
uşor de către suine, dacă se ţine cont şi de cerinţele organismului. În acest sens, exploatarea în unităţile
industriale a suinelor, unde condiţiile de viaţă sunt sever artificializate, a impus cunoaşterea în amănunt a
comportamentului; studiile sistematice ne pot fi deosebit de utile în adoptarea soluţiilor tehnologice moderne.
Elementele care trebuie să fie luate în consideraţie, cu implicaţii asupra comportamentului sunt:
aglomerările mari de animale, intensitatea mare a zgomotelor, spaţii foarte reduse (care uneori limitează
mişcarea), microclimatul dirijat, tratamente periodice, contactul relativ redus între om şi animale, etc.
În creşterea gospodărească (în efective reduse) se elimină o parte din aceste neajunsuri, deoarece
omul deţine foarte multe informaţii asupra comportamentului fiecărui animal, având posibilitatea satisfacerii
lor.
Variabilitatea indivizilor asigură condiţii pentru o selecţie a suinelor şi în funcţie de comportament.

 Tipurile de comportament la suine

Tipurile de comportament sunt diferenţiate, în general, după finalitatea lor. Scott (1962) şi Ervin
(2000) disting la suine 9 tipuri de comportament, şi anume: alimentar, de eliminare, sexual, maternal, de
solicitare, conflictual (agonistic), de imitare, de integrare în mediu şi de investigare, la care Drăgănescu
(1974, 1998) adaugă şi al 10-lea tip, comportamentul anormal.
●Comportamentul alimentar (sau de ingestie) se identifică prin manifestările caracteristice legate
de prehensiunea hranei, de consumarea apei (adăparea), iar în cadrul lor de: durată, ordinea şi preferinţele
animalelor pentru unele componente din nutreţuri. Comportamentul alimentar este precedat de
comportamentul de investigaţie, specia bazându-se pe un puternic simţ olfactiv.
Suinele sunt, în general, animale lacome, care consumă hrana în cel mult 20 minute pe tain,
desfăşurând o activitate dinamică şi efectuând în mod pasiv o omogenizare a componentelor. Se sesizează o
aglomerare de indivizi la jgheab, chiar dacă este suficient front de furajare, mobilizând animalele din boxă,
pentru care se indică despărţirea pe zone a acestuia. În mod normal, porcii consumă mai întâi furajele şi apoi
beau apa. Gustul dulce al furajului stimulează consumul, îndeosebi la purcei.
Cu ocazia furajării şi adăpării se stabileşte şi ierarhia de grup, având la bază interrelaţia de
dominanţă-subordonare. Comportamentul alimentar poate fi alterat de greşeli în întocmirea raţiilor de hrană
şi de întârzierea administrării tainurilor, determinând agresivitate şi chiar caudofagie, cu consecinţe grave în
păstrarea integrităţii corporale ale animalelor.
●Comportamentul de eliminare este legat de manifestările specifice ale defecării şi micţiunii. În
general, suinele sunt cele mai curate şi ordonate mamifere, cu condiţia să existe tehnologii adecvate de
întreţinere şi o preocupare minimă din partea personalului de îngrijire.
Pentru defecare şi urinare animalele preferă locuri mai retrase, mai întunecoase şi umezite din
cadrul boxei. Eliminarea se face, în general, dimineaţa imediat după scularea animalelor din boxă. Spaţiul de
odihnă se poate păstra curat dacă este în permanenţă uscat, dacă condiţiile de microclimat sunt
corespunzătoare, dacă îngrijitorul a dirijat iniţial animalele în zona umezită a grătarului şi dacă organizarea
interioară a boxelor este corespunzătoare şi constantă la categoriile anterioare (suzeta deasupra grătarului şi
hrănitorul în zona uscată şi compactă.
●Comportamentul sexual se identifică cu manifestările legate de apariţia căldurilor, de reflexul de
îmbrăţişare, de împerechere etc. În general, masculii caută femelele în călduri, iar acestea se lasă căutate şi
acceptă monta numai în partea a doua a perioadei de călduri.
Introducerea unui mascul, chiar cu dezvoltarea corporală mai redusă, în boxa femelelor, nu conduce
la apariţia conflictelor. Introducerea unei scroafe în călduri în boxa vierilor (aspect tehnologic rar întâlnit) nu
provoacă conflicte, însă conflictele se pot produce între masculi, ca urmare a interesului pentru femelă.
Femelele în călduri sunt mult agitate, capricioase, sar unele pe altele, iar dacă vierii sunt în apropiere
se aglomerează pe latura boxei dinspre aceştia. La rasele perfecţionate aceste manifestări sunt mult
diminuate, fapt ce impune multă atenţie din partea personalului şi folosirea aparaturii moderne pentru
depistarea fazei de estru.
●Comportamentul maternal se referă la manifestările legate de alimentaţia sugarilor, de
protejarea acestora faţă de duşmani şi faţă de condiţiile nefavorabile de mediu etc. Scroafele cu
temperament vioi sunt atente cu purceii pentru a nu-i strivi, adunându-i la nivelul ugerului sau a capului când
este frig. În caz de pericol mama se interpune între purcei şi duşman.
Ordinea de supt se stabileşte în primele 2-3 zile, numărul zilnic de supturi este de cca. 28 ori în prima
săptămână şi se reduce la 15 în a cincea săptămână. Prin urmare, regruparea purceilor pe scroafe se pot face
cel târziu a doua zi de după fătare, iar numărul zilnic mare de supturi impune cazarea purceilor cu mamele lor
pe toată durata lactaţiei.
Guiţatul insistent al purceilor face ca scroafa să se culce în decubit lateral, după îndepărtarea uşoară a
acestora pentru a nu-i strivi. Durata totală a suptului este de cca. 40 secunde, fiind anticipată de un masaj
activ al purceilor asupra mameloanelor. Temperamantele limfatic şi dezechilibrat ale scroafelor determină
striviri de purcei, iar la unele primipare duce uneori până la consumarea lor (nu s-a stabilit o legătură între
consumarea placentei şi a purceilor proprii).
●Comportamentul de solicitare se bazează pe emiterea de semnale sonore pentru acordarea de
ajutor şi se sesizează cu precădere la purceii sugari în primele zile de la naştere, cu ocazia stabilirii şi
înlăturărilor de la sfârc. Cei înlăturaţi de la supt au un guiţat specific. Apropierea orei de supt, sau de
administrare a tainului preferat, intensifică semnalele sonore. Pierderea sau separarea indivizilor de grup
determină, de asemenea, intensificarea semnalelor sonore, mai ales în primele săptămâni de viaţă.
●Comportamentul agonistic este legat de acţiunile ocazionale de atac, fugă şi chiar de imobilizare
a adversarului. Conflictele sunt generate, în principal de împărţirea hranei, respectiv a frontului de furajare şi
a zonei de odihnă, precum şi a apariţiei unui individ străin în grup.
În cadrul aceloraşi grupe de indivizi nu se apelează la conflicte, decât foarte rar; ele sunt de regulă
individuale, dar se pot şi generaliza. Lotizările pe categorii de vârstă, greutate corporală, sex şi chiar tip
comportamental elimină majoritatea conflictelor, sau le diminuează din importanţă. Conflictele au ca rezultat
final stabilirea ierarhiei de grup, ceea ce constituie un element pozitiv, deoarece nu se mai reiau luptele;
indivizii recunoscându-şi superiorii nu se mai luptă şi deci nu se mai cheltuie energia în plus.
Agresivitatea instinctivă la suine este o reminiscenţă ancestrală, putând fi atenuată prin selecţie şi
prin asigurarea de condiţii optime de viaţă. Din punct de vedere comportamental, tipul agonistic nu are
menirea cimentării acţiunilor de turmă sau de grup, deşi prin activitatea celui mai puternic turma se
mobilizează mai eficient la caz de nevoie (contra intrusului sau a duşmanului).
●Comportamentul de imitare este în parte folositor, dar dăunător. Acest tip de comportament se
bazează mai mult pe simţul văzului şi auzului - ambele contribuind la stimularea reciprocă. Activitatea
intensă de hrănire a indivizilor din boxă, stimulează consumarea furajului, chiar dacă acesta nu este de
calitate foarte bună. Micţiunea şi defecarea indivizilor în zona grătarului este preluată uşor de majoritatea
animalelor din grup. Introducerea în lot a unui individ care este obişnuit cu utilizarea unei suzete contribuie la
“învăţarea” uşoară a celorlalte animale. Ca manifestare nefolositoare este sesizată coudofagia, care se poate
extinde la toate animalele din boxă, prin imitarea indivizilor care muşcă, corelată cu perceperea gustului
plăcut al sângelui (consumat iniţial involuntar).

●Comportamentul de integrare este legat de căutarea sau depistarea unui nou mediu de viaţă mai
propice şi care are ca scop evitarea suferinţelor, sau reducerea pierderilor. Scroafele în ultima parte a gestaţiei
îşi caută locuri potrivite pentru desfăşurarea normală a actului parturiţiei. Animalele bolnave, de asemenea,
caută locuri mai ferite de duşmani şi de acţiunea intemperiilor.
●Comportamentul de investigaţie este legat de explorarea unui component plăcut sau preferat din
furaje, care de regulă este şi deficitar. Animalele se orienteză cu ajutorul mirosului, auzului, auzului etc.
Râmatul este o manifestare specifică, fiind utilizat de către porcine cu foarte mare intensitate.
Toate tipurile de comportament au ca rezultat final tendinţa de a aduna animalele în grup (mai puţin
cel agonistic), fiind reunite în comportamentul de grup, care contribuie la consolidarea vieţii de turmă.

■Ierarhia de grup
Ierarhia de grup este consecinţa directă a agresiunii şi constituie o reminiscenţă ancestrală preluată de
la formele sălbatice, transmisă la porcinele primitive şi de dorit la rasele actuale favorizând viaţa de turmă.
Moştenirea stării de agresivitate, la suine este destul de evidenţiată, comparativ cu celelalte specii de
animale de fermă; din acest punct de vedere porcinele sunt întrecute doar de câini.
Comportamentul agonistic are o mare contribuţie în stabilirea ierarhiei de grup, la indivizi sesizându-
se unele conflicte şi chiar lupte, cu origini instinctuale, dar şi formate ulterior. La purceii sugari se observă că,
imediat după fătare, aceştia se luptă pentru sfârcurile cele mai bune (productive), deşi sunt suficiente încă
neocupate.
Viaţa porcului crescut în unităţile de tip intensiv-industrial, unde spaţiul de odihnă şi frontul de
furajare sunt restricţionate, iar numărul de indivizi din lot sau boxă, este mare, a accentuat importanţa stărilor
conflictuale, finalizându-se cu ierarhizarea animalelor din boxă.
Studiile efectuate asupra organizării grupelor de porcine la îngrăşat au arătat existenţa unor
“ierarhizări” de diferite suite sau tipuri. Cea mai des întâlnită este ierarhizarea lineară, în care se disting
animale dominante şi animale dominate.
La suine ierarhia se stabileşte relativ uşor observându-se cu ocazia procurării şi consumării hranei,
alături de împărţirea spaţiului sau a zonei de odihnă.
 Furajarea restricţionată (pe bază de tainuri) grăbeşte stabilirea ierarhiei de grup, comparativ cu
hrănirea la discreţie. Animalele dominante ocupă, de regulă, poziţiile cele mai avantajoase în timpul hrănirii
faţă de cele dominate. În general, animalele cu dezvoltare corporală mai bună ocupă unul din locurile din
vârful schemei ierarhice, însă poate interveni şi agilitatea în luptă.
În plan secundar, ierarhia de grup se stabileşte şi cu ocazia impărţirii spaţiului de odihnă; animalele
cele mai puternice ocupând zonele cele mai prielnice, şi invers.

Mirosul şi apoi vederea au mare

importanţă în recunoaşterea indivizilor
din grup. La suine s-a stabilit că numărul
de animale pe care îl poate reţine eficient
un porc adult este de cel mult 20. Pentru
atenuarea stărilor conflictu-ale, atât ca
număr cât şi ca importanţă, se indică
lotizarea animalelor pe categorii de
vârstă (greutate corporală), sex,
comporta-ment şi chiar provenienţă (pe
cât posibil de la aceaşi mamă).
În practica zootehnică se
recomandă lotizarea animalelor odată I II III
cu trecerea acestora la un nou sector
de producţie, evitându-se relotizarea,
mai ales după vârsta de 3 luni.

Fig. 1 Exemple de suite ale ierarhiei de grup

(la porci graşi)

În caz de forţă majoră, când se impune relotizarea porcilor graşi, animalele vor fi dirijate în boxe
special pregătite şi în proporţii aproximativ egale (dacă provin din 2 boxe).
Introducerea unor indivizi străini, chiar cu dezvoltare corporală mai bună nu este indicată, deoarece
afectează ierarhia de grup.
Izolarea temporară a unui individ (porc la îngrăşat) de grup poate fi de 25 zile când acesta este
conducător şi de doar 3 zile când este situat la baza schemei ierarhice.
Stările conflictuale sunt mult atenuate la rasele perfecţionate faţă de cele tardive. De asemenea,
acestea sunt mai violente între vieri, faţă de scroafe.
Scroafele şi scrofiţele nu atacă un vier, chiar dacă acesta are o dezvoltare corporală mai redusă. Prin
urmare, vierul încercător se recomandă să fie de aceeaşi dezvoltare corporală cu femelele, însă poate fi şi
ceva mai tânăr.
După efectuarea montei sau recoltarea materialului seminal, luptele scad ca importanţă, fapt pentru
care se indică ca toată grupa de vieri dintr-o boxă să fie dirijată în acelaşi timp la montă, sau recoltare.
Densitatea normală a animalelor în boxă favorizează stabilirea şi consolidarea ierarhiei de grup.
Liniştea în cadrul grupei, sau a boxei, reprezintă o garanţie a succesului pentru crescătorii de porcine.
Din punct de vedere zootehnic stabilirea ierarhiei de grup este de dorit, deoarece se evită reluarea
luptelor, care se soldează cu consumuri ridicate de energie, deci de furaje în plus. În unele situaţii, stările
conflictuale pot degenera în agresivitate anormală şi pot finalizate cu muşcarea cozii (caudofagie), sau a
urechilor. În acest “sindrom” sunt implicaţi mai mulţi factori, prioritate având nesatisfacerea în substanţe
proteice şi minerale din raţie, însă este favorizat şi de densitatea prea mare în boxă, ştrangulări în
administrarea furajelor şi a apei de băut, microclimat deficitar, lipsa aşternutului şi chiar plictiseala
animalelor. În unităţile intensiv-industriale o măsură cu caracter paleativ este amputarea cozilor imediat după
naştere, acţiune contraindicată în unităţile productive de material de prăsilă.
De bază rămâne analizarea în detaliu a cauzelor şi luarea de măsuri de remediere în cel mai scurt
timp.

■ Stresul la suine
Stresul este un complex de modificări reactive nespecifice din organismul animalului, de natură
neuro-endocrino-metabolică. Aceste măsuri sunt provocate de solicitări ale mediului extern sau intern la care
organismul mai întâi reacţionează, încearcând să reziste şi să se adapteze la noile condiţii.
Termenul este echivalent cu tensiune, încordare, efort de adaptare etc. De menţionat că, stresul este
adesea confundat cu cauzele provocatoare. Spunem că unui animal îi este frig în loc de “animalul este
stresat din cauza frigului”, sau “suferă din cauza acestuia”.
După H.Selye, stresul este “un proces de adaptare a organismului la antagonismul dintre
impulsurile provenite din mediul extern sau intern şi reacţiile de apărare ale acestuia”. După acest autor,
stresul se poate asimila cu “sindromul general de adaptare” (S.G.A.).
Datorită acţiunii sale nespecifice, precum şi a modului de finalizare, interpretarea stresului variază în
funcţie de cel care îl apreciază. Astfel, pentru un fiziolog stresul înseamnă un complex de modificări ce apar
în sânge, limfă etc, în urma unor agresiuni nedorite. Pentru un etolog se traduce mai mult printr-o schimbare
de comportament, ca urmare a modificărilor mediului de viaţă. Pentru un biotehnolog specialist în zootehnie,
stresul determină scăderea aparent nejustificată a unor indici de reproducţie şi producţie, precum şi
înrăutăţirea stării de sănătate, iar crescătorii de animale îl impută reacţiei animalelor la schimbarea
alimentaţiei, a condiţiilor improprii de cazare, la transportul inadecvat, toate cu repercursiuni asupra
producţiilor preconizate a se obţine.
Cauzele provocatoare de stres sunt urmarea unor factori de diferite origini şi intensităţi în măsură să
declanşeze reacţia organismului animal, prin perturbarea echilibrului funcţional.
Factorii stresanţi care contribuie la perturbarea temporară sau definitivă a echilibrului funcţional se
pot clasifica în ecologici, etologici şi tehnologici.
- Factorii ecologici induc starea de stres prin strămutarea animalelor dintr-o zonă naturală în alta,
unde temperatura este prea ridicată sau prea scăzută faţă de cea iniţială alături de iluminarea şi umiditatea
atmosferică şi chiar a specificului alimentaţiei naturale.
- Factorii etologici sunt cei care determină modificări de comportament, imprimând la animale stări
de nelinişte, frică, furie, etc. ca urmare a unor intervenţii mai brutale, sau a unor situaţii neprevăzute, alături
de nerecunoaşterea specificului rasei, a categoriei de vârstă, a stării fiziologice, a temperamentului etc.
- Factorii tehnologici sunt implicate în adoptarea pripită a unor soluţii constructive neadecvate, de
greşeli în nutriţie, de nerespectarea tehnologiei în întreţinerea şi în exploatarea animalelor. Sunt implicate
următoarele: restricţionarea prea severă a spaţiilor de odihnă, schimbarea bruscă a reţetelor de furaje,
bruscarea animalelor la lotizări sau alte intervenţii (transport, castrări, individualizări etc.), densităţi prea mari
în boxe, toate constituindu-se în factori de stres ce se soldează cu însemnate reduceri ale indicatorilor de
producţie şi cheltuieli în plus.
Asupra manifestărilor şi dinamica stresului nu revenim, noţiunile intime s-au studiat la Fiziologia
animalelor. Reamintim doar că, după H. Selye, declanşarea reacţiilor de adaptare la stres se desfăşoară şi
exteriorizează în trei faze (parcurse la disciplina de Fiziologie animală) şi anume:
 - faza de alarmă, cu etapele de şoc şi contraşoc;
- faza de rezistenţă, cu specificarea că animalele pot deveni debilitate sau sensibile la infecţii şi
avitaminoze, dacă această fază nu este depăşită corespunzător;
- faza de epuizare poate fi o trecere directă din faza de alarmă, când se înregistrează o prăbuşire
totală a organismului, sau prin faza de rezistenţă, când animalele rămân în viaţă, dar tarate, uneori sterile, iar
urmaşii degeneraţi.

Măsurile de prevenire a stresului

Măsurile de prevenire sunt multiple, însă au prioritate: cunoaşterea fiziologiei suinelor, respectarea
tehnologiilor de producţie în funcţie de sistemul de exploatare adoptat şi deţinerea unor date cu privire la
temperament, comportamant şi ale manifestărilor individului în cauză.
Speciile cele mai sensibile la factorii de stres sunt, în ordine descrescândă: păsările, porcii, ovinele şi
apoi celelalte specii de animale de fermă, iar în cadrul raselor de porcine sunt sensibile cele perfecţionate
pentru producţia de carne “slabă” cum ar fi Piétrain, Landrace belgian etc (rasa Marele alb este destul de
rezistentă) şi mai rezistente cele pentru producţiile mixtă şi de grăsime.
La porcine poate apărea sindromul P.S.E (palle soft and exudative), mai ales la rasele specializate
pentru producţia de carne (Piétrain, Landrace belgian etc.) cu precădere şi la grupele sanguine H şi E, dar si
D.F.D. (dark, ferm, dray).
Această maladie este cunoscută şi sub denumirea de miopatie exudativă şi depigmentară (P.S.E.) sau
distrofie musculară, fiind descrisă pentru prima dată în anul 1954, în Olanda. Carnea P.S.E. poate apărea la
carcasele porcinelor care au suferit un stres însemnat. Porcinele sunt excluse de la reproducţie deoarece se
trensmite genetic, determinând la descendenţii îngrăşaţi carcase cu carne moale, exudativă şi cu pH redus.
Depistarea se poate face, clasic, la vârsta de cca. 62 zile utilizându-se testul halotan (inhalarea timp
de 3 minute a unui amestec format din oxigen şi anestezicul halotan) sau prin analiza genetica. În cazul lui H-
pozitiv se instalează o stare de stres, materializându-se prin rigiditatea membrelor, creşterea temperaturii
corporale, apariţia la suprafaţa pielii a petelor roşii etc.
NOTA:
De la bun inceput, trebuie definita clar notiunea de calitate a carnii de porc. Asta deoarece se
confunda calitatea carnii cu cea a carcasei, adica doua aspecte complet diferite.
Calitatea carnii de porc ar putea fi definita ca fiind suma trasaturilor pe care aceasta le are in stare
proaspata, trasaturi ce determina decizia consumatorului de a o cumpara din standurile magazinelor.
Ca atare, conceptul de calitate a carnii de porc depinde intr-o mare masura de perceptia consumatorului
in privinta aspectului carnii in galantar, a culorii acesteia, a marmorarii si, de multe ori, a brandului. Apoi,
perceptia se completeaza la gatit si dupa consumul carnii, prin aprecierea suculentei, a gustului si a
fragezimii, caracteristici ce au un nivel ridicat de subiectivism. In plus, producatorii si furnizorii de carne de
porc sunt interesati de pH si de capacitatea muschiului de a-si pastra apa din structura celulara proprie. Asta,
deoarece si aceste atribute pot influenta indirect perceptia consumatorului.
Procesatorii şi furnizorii actuali de carne de porc sunt interesaţi de capacitatea muşchiului de a-şi
păstra apa din structura celulară proprie şi de pH, măsurat în diferite grupe musculare (de regulă
pulpă şi cotlet), la diferite intervale de timp după abatorizare. Valorile pH-ului se află într-o strânsă
corelaţie cu atributele calitative ale cărnii de porc având, indirect, impact asupra percepţiei
consumatorului. Cel mai frecvent se măsoară pH-ul ţesutului muscular în cotlet, la 24 ore de la
sacrificarea animalului, determinându-se de fapt, nivelul aciditaţii cărnii. O valoare ridicată a pH-
ului este asociată cu o culoare mai roşiatică, o textură mai fermă a muşchiului şi calităţi gustative
superioare.
În funcţie de valoarea pH-ului, carnea de porc proaspătă se clasifică în patru categorii distincte:
a) carne RFN– Red, Firm, Non-exudative, – roşie, rigidă, ne-exudativă, cu o valoare a pH-
ului cuprinsă între 5,5-6,1;
b) carne RSE – Red, Soft, Exudative – roşie, moale, exudativă, cu o valoare a valoare pH-
ului sub 5,5;
c) carne PSE (Pale Soft Exudative) – pală, moale, exudativă sau, în termeni tehnici – carne
cu miopatie exudativă şi depigmentare – cu o valoare a valoare pH-ului sub 5,5, carne acidă (fig. 2);
d) carne DFD (Dark Firm Dry) – culoare închisă, rigidă şi uscată, – cu o valoare a valoare
pH-ului (peste 6,1), carne bazică (fig. 2).
 a b

Fig. 2.Categorii de calitate a cărnii de porc (a- carne PSE; b- carne DFD)

La carnea refrigerata valoarea pH- ului este de 5,6 - 6,2 iar la carnea congelata si decongelata valoarea
pH- ului este de 6,2 - 6,4, cu mici diferente intre speciile de animale. Ph-ul corpului uman este de 7,3.

Niciuna dintre ultimele doua variante (PSE si DFD) –din fotografiile prezentate – nu este
dorita de producatori si, cu atat mai putin, de consumatori. Producatorii de carne de porc nu o doresc
pentru ca le aduce pierderi prin pierderea apei din structura muschiului, iar consumatorii pentru ca
aceasta carne nu este apetisanta si nici nu are gustul specific.

Transformările postsacrificare şi influenţa lor asupra însuşirilor cărnii

După sacrificarea animalelor, în carne se produc o serie de modificări care determină

schimbări importante ale proprietăţilor ei organoleptice şi tehnologice. Aceste transformări pot fi
normale, cum sunt: rigiditatea musculară, maturarea, fezandarea, sau anormale cum sunt
încingerea şi putrefacţia. Transformările normale îmbunătăţesc valoarea alimentară a cărnii.

▪Rigiditatea musculară apare la câteva oare de la sacrificarea animalului. Ca urmare a acestui

proces, muşchii îşi pierd elasticitatea şi devin rigizi sub acţiunea acidului lactic (rezultat prin
descompunerea glicogenului de către enzimele specifice), care coagulează substanţele proteice şi
produce o contracţie a fibrelor musculare.

Cele mai importante modificări care au loc în faza de rigiditate musculară sunt: degradarea
glicogenului in acid lactic şi scăderea pH-ului cărnii de la 7,3-7,4 la 5,4-5,6.
 Apariţia rigidităţii şi durata acesteia sunt determinate de mai mulţi factori: temperatura
mediului ambiant, specia, vârsta, starea fiziologică şi starea de oboseală, sănătatea animalului etc.
Perioada de rigiditate durează de regulă circa 24 ore, după care urmează maturarea.

▪Maturarea. În procesul de maturare, cantitatea de acid lactic scade, ph creste şi au loc procese
de hidroliză a substanţelor proteice. Ca urmare a acestor modificări, carnea capătă o consistenţă
moale, devine mai suculentă şi fragedă, cu gust foarte plăcut iar culoarea roşie devine mai puţin
intensă în urma combinării pigmenţilor (hemoglobina şi mioglobina) cu oxigenul. Maturarea
cărnii se face prin păstrarea acesteia circa 3 zile la temperaturi cuprinse între 1...4 0C. Cu cât
temperatura este mai mare, cu atât durata procesului de maturare este mai mică. Durata acestei
transformări poate fi reglată în funcţie de destinaţia cărnii.

Avansarea procesului de maturare a cărnii poate să conducă la un proces incipient de autoliză;

această modificare a cărnii este cunoscută sub denumirea de fezandare. Fezandarea se practică de
regulă la cărnurile tari, cu ţesuturi dense, lipsite de grăsime cum sunt cele de vânat.

Ca atare, companiile de genetica trebuie sa aiba in vedere ca in programul lor de ameliorare

nivelul aciditatii carnii sa fie luat in considerare. Partea buna e ca marmorarea, culoarea si calitatile
gustative sunt corelate cu pH-ul carnii. Ca atare o carne cu un pH ridicat si cu marmorare mai
pronuntata este mai savuroasa si gustoasa, adica exact ce doreste consumatorul. In programul sau
de ameliorare PIC urmareste mentinerea valorii pH-ului cotletului intre 5.80 si 5.90.
 Deci, ca activitati de ameliorare a carnii de porc se urmareste corelatia dintre pH,
culoare si retentia apei in cotlet.
Pentru ca un fermier sa poata ameliora calitatea carnii la porcii pe care ii produce si livreaza
catre abator va trebui mai intai sa inteleaga ca aceasta este determinata genetic in mod egal, atat de
catre vierii, cat si de catre scroafele pe care le are in efectiv si care participa la obtinerea generatiei
urmatoare de porci destinati abatorizarii.
Al doilea pas il reprezinta alegerea sursei de material genetic (vieri si scroafe), companiile de
profil abordand si acordand o importanta diferita calitatii carnii in programul lor de ameliorare.
Astfel, la firma PIC Bucuresti, ameliorarea pentru imbunatatirea calitatii carnii vizeaza doua
strategii distincte.
● Pe de o parte exista calea clasica prin care liniile PIC, din rase recunoscute in privinta calitatii
carnii, (Duroc, Hampshire, Berkshire) sunt utilizate pentru producerea de vieri terminali hibrizi si sintetici. In
acest mod, superioritatea lor calitativa este transferata direct in efectivele comerciale.
● Cea de-a doua cale este cea care presupune utilizarea markerilor genetici (Marker Assisted
Selection), domeniu in care PIC este liderul mondial de necontestat.
Pe scurt, aceasta metoda presupune identificarea unor gene ce au legatura directa cu atributele
calitative ale carnii si, ulterior, selectia generatiilor urmatoare de reproducatori in functie de prezenta sau,
dimpotriva, absenta respectivelor gene din organismul acestora. Cel mai graitor exemplu de selectie prin
excludere se refera la alegerea si pastrarea in efectiv doar a acelor reproducatori care sunt liberi de gena
Halothan, respectiv gena RN (Rendement Neapole) un indicator al procesării jambonului fiert de tip
francez.

După Sellier, P. (1980) sensibilitatea faţă de anestezicul halotan este guvernată de o singură genă, a cărei locus a fost
denumit "Hal" şi poate fi ocupat de gena "Hal -" sau de alela "Hal +". De menţionat că, "Hal-" este alela sălbatică, iar
“Hal+” constituie mutanta acesteia.
Deoarece un individ este purtător a două locusuri "Hal" sunt posibile trei genotipuri:
- Hal+/Hal+, deci testul H-pozitiv;
- Hal-/Hal-, deci testul H-negativ;
- Hal+/Hal- sau Hal-/Hal+ , deci testul incert sau H-negativ.
De menţionat că un individ cu Hal +/Hal- se poate recombina cu altul cu Hal +/Hal-, din care ar putea rezulta
Hal /Hal , deci cu H-pozitiv.
+ +

Gena Randement Napole (RN) este o genă a porcinelor care se dovedește a provoca un pH final scăzut și o
capacitate mică de reținere a apei (WHC) la carnea de porc. Gena este, de asemenea, denumită în mod obișnuit
„gena cărnii acide” sau „efectul Hampshire” datorită pH-ului final scăzut al cărnii pe care îl provoacă și deoarece
această genă a fost observată în primul rând în populațiile din rasa pură sau încrucișată cu Hampshire. Efectele
negative ale genei RN asupra calității cărnii de porc duc la pierderi economice în industria cărnii de porc.
Producătorii de carne de porc pot reduce impactul genei RN prin adoptarea unor politici de eliminare a genei RN
pentru efectivele lor.
Genotipuri posibile : RN positiv (RN-RN-, RN-rn+) ori RN negativ (rn+rn+)
CURSUL 4. Suine sem II

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CRESTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND FORMAREA SI SPECIALIZAREA

RASELOR DE SUINE-

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

FAO: Cea mai mare creştere a preţului alimentelor la nivel global din
ultimii 9 ani şi jumătate
 Indicele global al preţurilor produselor alimentare a înregistrat a noua creştere
consecutivă în februarie 2021, cea mai mare din ultimii 9 ani şi jumătate, conform celui mai
recent raport lunar de la FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură)
(vezi graficul 1).

În condiţiile unei creşteri lunare de 2,4%, după un avans de 4,4% în luna precedentă,
creşterea anuală s-a accelerat până la 16,7%, cea mai mare din august 2011, de la 10,5% în
ianuarie 2021.
Cea mai importantă contribuţie la creşterea indicelui agregat au avut-o, din nou, preţurile
cerealelor şi uleiului, care au ajuns la cel mai ridicat nivel din ultimele 92 de luni, respectiv 106
luni (vezi graficul 2).
Preţul uleiului a înregistrat cea mai mare creştere anuală dintre componentele indicelui
agregat, de 51%, după o creştere de 27,7% în luna precedentă, în condiţiile unei creşteri lunare
de 6,2%, după un avans de 5,8% în ianuarie 2021. În ultimele 9 luni, creşterea medie lunară a
preţului uleiului la nivel global a fost de 7,4%.
Cel mai ridicat nivel al preţului din aprilie 2012 a fost atins pe fondul creşterii preţului
uleiului de palmier, soia şi floarea soarelui, în condiţiile unor stocuri sub medie pentru uleiul de
soia înainte de intrarea pe piaţă a noii recolte din America de Sud.
 Preţul cerealelor şi-a accelerat semnificativ creşterea anuală, până la 26,5%, de la 23,6%
în luna precedentă, pe fondul unei creşteri lunare de 1,2%, după un avans de 7,1% în luna
anterioară, iar indicele preţurilor cerealelor a ajuns la cel mai ridicat nivel din iulie 2013.
A opta creştere lunară consecutivă a preţului cerealelor a avut loc pe fondul cererii
globale puternice de grâu, în condiţiile unei scăderi a cantităţilor disponibile.
O nouă creştere substanţială a înregistrat şi preţul porumbului, până la cel mai ridicat
nivel din ultimii şapte ani, pe fondul accelerării achiziţiilor din China. Preţul porumbului a
crescut cu o rată anuală de 45,5% în februarie 2021, pe fondul unei creşteri lunare de 0,9%, după
un avans de 11,2% în luna anterioară.
Şi preţul grâului a crescut puternic, cu 19,8% faţă de aceeaşi lună a anului trecut, iar
preţul sorgului a crescut cu o rată anuală de 82,1%, pe fondul unei creşteri lunare de 17,4%
susţinute de cererea puternică din China.
Preţul zahărului şi-a accelerat creşterea anuală până la 9,5%, de la 7,6%, în condiţiile
unei creşteri lunare de 6,4% şi a ajuns la cel mai ridicat nivel din aprilie 2017.
Avansul lunar semnificativ a avut loc pe fondul revizuirii în scădere a prognozelor
privind producţia din sezonul 2020/2021 şi a cererii puternice din Asia.
Preţul mediu al produselor lactate şi-a accelerat creşterea anuală până la 9,9% de la 7%
în luna anterioară, pe fondul unei noi creşteri lunare de 1,7%, până la cel mai ridicat nivel din
ultimele 40 de luni.
Preţul cărnii şi-a temperat declinul anual până la 4%, de la 7,5% în luna precedentă,
după cinci luni consecutive de creştere, cu o medie lunară de 1,1%.
Carnea de bovine şi de ovine a înregistrat creşteri semnificative ale preţurilor, pe fondul
reducerii livrărilor de la nivelul principalelor regiuni producătoare, iar cotaţiile pentru carnea de
porc au scăzut din nou, în condiţiile reducerii achiziţiilor din China şi a creşterii stocurilor de
carne în Germania. Stocurile din Germania cresc ca urmare a menţinerii interdicţiei de export
către Asia.
Într-un comunicat de presă separat, referitor la perspectivele cererii şi ofertei de cereale,
prognoza FAO pentru producţia din sezonul 2020/2021 a fost revizuită în creştere cu 17
milioane de tone faţă de luna precedentă, până la un nou record, de 2,76 miliarde de tone, cu
1,9% peste producţia din sezonul anterior.
 Producţia de grâu a fost revizuită semnificativ în creştere, cu 7,5 milioane de tone, odată
cu publicarea datelor oficiale din Australia, Rusia, Uniunea Europeană şi Kazahstan, până la un
nou record, de 774 milioane de tone.
Prognoza pentru producţia de orez a fost majorată cu 2,6 milioane de tone, până la 513,2
milioane de tone, de asemenea un nou record.
FAO mai prognozează o creştere cu 5,5% a comerţului mondial cu cereale în sezonul
2020/2021 faţă de sezonul precedent, până la 464,4 milioane de tone, o nouă valoare record, în
urma revizuirii în scădere a prognozei din luna precedentă cu 0,8 milioane de tone.
Prognoza comerţului cu grâu a fost revizuită în creştere cu 2 milioane de tone, până la
186,6 milioane de tone, cu 1,2% peste nivelul din sezonul anterior, pe fondul creşterii
importurilor în China, Turcia şi Pakistan.
Noile estimări privind comerţul internaţional cu orez arată o creştere de 7% în 2021 faţă
de anul precedent, până la 48,2 milioane de tone, cu 200 de mii de tone sub prognoza din
ianuarie 2021.
Un articol recent din publicaţia Nikkei Asia arată că unul dintre factorii importanţi ai
creşterii preţurilor alimentelor nu îl reprezintă doar condiţiile meteorologice, ci şi reducerea
semnificativă sau blocarea migraţiei lucrătorilor sezonieri din agricultură.
Datele de la Organizaţia Internaţională a Muncii arătau că inflaţia la nivelul alimentelor
era mai mare decât rata generală a inflaţiei în 62 de ţări din cele 68 de ţări analizate în iunie
2020.
"Cresc îngrijorările privind foametea şi subnutriţia în jurul lumii", a scris recent
Bloomberg, pe fondul creşterii mai rapide a preţurilor alimentelor decât a veniturilor. Efectele se
văd mai puternic în economiile emergente, însă "nici consumatorii din SUA, Canada şi Europa
nu sunt imuni", după cum mai arată agenţia de ştiri.

Originea şi clasificarea zoologică a suinelor

Primele animale asemănătoare suinelor au apărut în era terţiară, identificându-se prin
forma Coryphodon (după Duerst), care-l fixează în eocen, sau formele Paleochoerus şi
Hyotherium (după Stehlin), care-l fixează în oligocen.
Specia actuală, Sus domesticus, îşi are originea din două specii de porci sălbatici: Sus
scrofa ferus (mistreţul european) şi Sus vittatus (mistreţul asiatic), deci o origine difiletică.
După alţi autori (Ulmanski şi colab.) se apreciază că ar fi existat şi a treia specie, Sus
mediterraneus, din care au provenit unele rase de suine din sudul Europei, printre care şi
Mangaliţa. Originea trifiletică este încă mult discutată.

Fig. 1. Porcul sălbatic european, de munte (a) şi de cîmpie (b)

 Fig. 2. Porcul sălbatic asiatic

Procesul de domesticire s-a efectuat cu cca. 4000 ani î.e.n., în Asia, şi cu cca. 3000 ani
î.e.n. în Europa. Multe scrieri chinezeşti atestă existenţa porcilor, deja domesticiţi, cu peste 3000
ani î.e.n., alături de unele figurine cioplite din piatră foarte asemănătoare cu porcii.
Motivul principal al domesticirii l-a constituit necesitatea omului de a poseda şi de a-şi
crea o rezervă permanentă de carne şi de grăsime. În urma domesticirii, din mistreţul asiatic au
rezultat porcii primitivi asiatici, iar din mistreţul european, porcii primitivi europeni.
Domesticirea a fost rezultatul activităţii populaţiilor umane stabile şi nu migratoare, deoarece
suinele nu suportă deplasările pe distanţe mari.
De menţionat că, domesticirea suinelor s-a efectuat într-un timp îndelungat,
parcurgându-se următoarele etape: captivitatea, îmblânzirea şi domesticirea propiu-zisă. Din
speciile sălbatice au rezultat iniţial populaţii primitive de suine.
Printre primele porcine primitive din Asia au fost porcul Chinezesc cu mască (cu o
vechime de cca. 5000 ani), alături de porcul Siamez, iar în Europa porcul Celtic, porcul Palatin şi
chiar porcul Stocli.
De menţionat că, centrul european de domesticire a posedat două subcentre: unul situat
în zona Mării Baltice şi altul în zona sau jurul Mării Mediterane.
Din punctul de vedere al clasificării zoologice, specia actuală de suine face parte din:
 încrengătura Vertebrata;
 clasa Mammalia;
 ordinul Ungulata;
 subordinul Paricopitate;
 familia Suidae;
 subfamilia Suinae;
 genul Sus, cu specia Sus domesticus (pentru rasele actuale).
Pentru clarificarea unor elemente ale evoluţiei la specia suine prezentăm, pe scurt, unele
genuri şi specii din familia Suidae.
►Familia Suidae – Această familie cuprinde suine, atât în stare sălbatică, cât şi
domesticite, grupate în trei subfamilii: Taiasuinae, Babirusinae şi Suinae.
●Subfamilia Taiasuinae este reprezentată de “porcul Pecari” (Dicotyles torguatus), care
se găseşte şi în zilele noastre, sub formă sălbatică, în America de Sud.
Este unul din cei mai mici reprezentanţi ai familiei Suidae, cu talia (înălţimea la grebăn) între
30-40 cm şi lungimea corpului între 80-90 cm.
Corpul este de culoare brună, cu un guler
alb în jurul gâtului şi cu zone albe în
jurul ochilor. Părul este aspru. Stomacul
este tricompartimentat, posedă 38 de
dinţi, cu prolificitate redusă (între 2-3
purcei).
Suinele din această subfamilie nu au fost
domesticite datorită însuşirilor biologice
şi productive scăzute.
● Subfamilia Babirusinae – cuprinde
genuri existente numai în stare sălbatică,
având ca reprezentant “porcul cerb” (Sus
babirussa), care trăieşte în Sud-estul Fig. 3 Dicotyles torguatus
Asiei,arhipelagul Malaez. Această specie este cea mai masivă din familia Suidae, având
greutatea corporală, în starea de adult, de peste 250 kg.
Denumirea de “porc cerb” este
atribuită deoarece caninii de pe
maxilarul superior sunt foarte dezvoltaţi
şi răsuciţi spre regiunea feţei.
Corpul este cilindric, linia
spinării convexă, pielea groasă şi cu
falduri, fără păr. Aparatul digestiv este
bine adaptat pentru prelucrarea
furajelor fibroase şi masă verde, în
proporţii mari.
Posedă numai 32 dinţi, prolificitate
redusă (1-2 purcei la fătare), iar carnea
este comestibilă.
Fig.4 Sus babirussa

●Subfamilia Suinae – cuprinde cinci genuri: Phacochoerus, Patamochoerus,

Hylochoerus, Porcula şi Sus. Aceste genuri au dat naştere porcilor domestici, fiind denumiţi şi
“porci adevăraţi”.
1. Genul Phacochoerus cuprinde animale de talie mare, cu înălţimea de cca. 75 cm şi
lungimea corpului de peste 140 cm. Ca reprezentant este Porcul african cu negi, asemănător
oarecum cu hipopotamul, prin conformaţia părţii anterioare a corpului.
 Deasupra nărilor şi în dreptul ochilor are
excrescenţe (negi), iar în regiunea genunchilor
prezintă calozităţi, datorate poziţiei tipice la râmat
pentru procurarea hranei. Are o culoare brună sau
galben murdară. Posedă 32 de dinţi, iar caninii
sunt dezvoltaţi lateral. Părul este bogat.

Fig.5 Phacochoerus sp.

2. Genul Patamochoerus este reprezentat de 2
specii, mai importante fiind Patamochoerus
penicillatus, răspândit în ţinuturile de coastă din
Africa, de talie mijlocie, cu membre puternice,
agili în mers şi rezistent la deplasări pe distanţe
relativ mari, aducând pagube culturilor de manioc.
Părul are culoarea galben-roşcată şi
formează smocuri de fire lungi în vârful urechilor.
Se mai numeşte şi “porcul de râu”. Are
prolificitatea redusă, însă carnea este de foarte
bună calitate, fiind un vânat apreciat.
Fig.6 Potamochoerus penicillatus

3. Genul Hylochoerus face trecerea de la

genul Phacochoerus la genul Sus, având caractere
intermediare. Ca reprezentant este “porcul de
junglă” identificat relativ recent în pădurile
virgine din Africa.

Fig.7 Hylochoerus meinertzhageni

4. Genul Porcula (porcii pitici sau mignoni)
cuprinde specii de talie joasă, fără importanţă
economică. Din aceştia au provenit “porcii
chinezeşti pitici”, utilizaţi mai mult în cercetare.
Porcul mignon (Porcula salvania) este o specie de
porc salbatic pitic pe cale de disparitie, ce se
gaseste in India, Nepal si Bhutan. Acestia au 55 -
70 cm lungime, 20 - 30 cm inaltime si cantaresc
pana la 10 kg. Astazi, numarul acestora a scazut la
mai putin de 150 de exemplare. Uzurparea umana Fig.8 Porcula salvania
este considerata a fi cel mai important motiv
pentru scaderea drastica a numarului lor.
 5. Genul Sus cuprinde mai multe specii, fiind importante două dintre ele:
- Sus scrofa ferus (mistreţul european).
- Sus vittatus (mistreţul asiatic).
Ambele specii se menţin şi în prezent în stare sălbatică. După unele păreri, cele două specii
ar fi descins dintr-un strămoş comun, iar deosebirile morfologice şi fiziologice s-ar datora
condiţiilor naturale cu totul deosebite în care au evoluat de-a lungul mileniilor. Afirmaţia este
oarecum uşurată de faptul că metişii dintre aceste specii sunt fecunzi.

Caracterizarea speciilor sălbatice

Teoria originii difiletice este cea mai acceptată în prezent, având drept rezultat specia
actuală, Sus domesticus, care stă la baza suinelor primitive, a raselor de formaţiune veche, de
formaţiune nouă şi a celor perfecţionate sau moderne.
●Sus scrofa ferus (mistreţul european)
Mistreţul european este foarte răspândit în Europa, atât în zonele de deal cât şi în cele de
stepă. Este un animal omnivor, care se hrăneşte cu fructe de pădure (ghindă, jir etc.) completate
ocazional cu unele culturi agricole (cartofi, porumb etc.) producând pagube. Mai recent, a fost
identificat şi în nordul Africii.
Carnea este de foarte bună calitate, ceea ce a făcut ca, în trecut, şi chiar în prezent, să
constituie un vânat mult căutat. Este un animal robust, de talie mare care, în stare de adult, atinge
o greutate de 200-250 kg şi o longevitate de 25-35 ani. Conformaţia corporală se caracterizează
prin forme înguste.
Capul este mare, turtit lateral, cu
râtul lung şi profilul drept, iar urechile
sunt mici, mobile şi purtate în sus.
Linia superioară a trunchiului este
descendentă, deoarece trenul anterior este
foarte dezvoltat, mai ales la masculii
adulţi.
De remarcat că numărul
vertebrelor şi forma osului lacrimal au
rămas neschimbate până la rasele actuale
perfecţionate (cu excepţia rasei Landrace).
Membrele sunt lungi şi puternice.
Corpul este acoperit cu păr des,
lung, aspru şi îndesit pe timp de iarnă cu Fig.9 Sus scrofa-ferus
subpăr, de culoare brună cu nuanţe diferite, iar în regiunea grebănului şi a părţii superioare a
gâtului la adulţi se formează o coamă.
Femelele devin apte pentru reproducţie la vârsta de 13-18 luni, căldurile apărând în
perioada noiembrie-decembrie, iar gestaţia durează între 120-140 zile (deci parturiţia are loc
primăvara). Prolificitatea este de 6-8 purcei (uneori 4), alăptarea durează 3-4 luni, timp în care
purceii îşi schimbă culoarea corpului (dungile longitudinale de culoare albă-murdară, cu care se
nasc, dispar la 3-4 săptămâni).
Mistreţul este un animal de turmă, care trăieşte în grupe de 30-40 indivizi de vârste diferite, cu
excepţia masculilor adulţi, care duc o viaţă solitară. Turma sau grupa este condusă de o femelă
adultă. Adulţii sunt destul de temuţi pentru multe animale sălbatice.
 ●Sus vittatus (mistreţul asiatic)
Mistreţul asiatic a stat la baza formării porcinelor primitive din Asia şi se caracterizează
prin talie şi masă corporală mai reduse decât cel european. Corpul are o formă mai mult
cilindrică, iar cele două trenuri (anterior şi posterior) nu sunt aşa de diferenţiate între ele. Capul
este mai scurt şi cu profilul concav, iar oasele feţii şi frunţii sunt mai largi.
Osul lacrimal este mai scurt şi mai lat decât la mistreţul europan. Părul este mai scurt, mai
rar şi de culoare brună închis. În ansamblu, mistreţul asiatic este mai puţin agil decât cel
european şi cu o vigoare ceva mai scăzută.
Prolificitatea este mai mică, de 3-4 purcei la fătare, însă se îngraşă mai uşor, valorificând
bine o gamă largă de furaje, inclusiv cele verzi.
Carnea şi grăsimea posedă un gust şi miros caracteristic. Din această specie a descins
direct porcul chinezesc cu mască, care se creşte şi astăzi ca rasă primitivă.

Fig.10 Sus vittatus

Modificări survenite în urma domesticirii şi perfecţionării

În urma procesului de domesticire şi apoi de perfecţionare, la suine s-au înregistrat unele
diferenţieri nete între formele sălbatice şi actualele rase, atât în ceea ce priveşte însuşirile
morfologice cât şi cele fiziologice. Majoritatea diferenţierilor au fost şi sunt în favoarea omului,
mai puţin în privinţa rezistenţei animalului la condiţiile vitrege de mediu şi la boli.
◘ Modificări morfologice
Masa corporală a suferit unele modificări fluctuante, în sensul că, la speciile sălbatice a
fost mai mare, la porcinele primitive a fost ceva mai redusă, înregistrându-se apoi, din nou,
creşteri atât ale taliei cât şi ale greutăţii corporale (datorită selecţiei şi a altor procedee).
Capul a devenit mai uşor, mai surt şi mai larg, cu profilul variabil (de la drept la
ultraconcav), iar urechile sunt de forme şi dimensiuni diferite.
Forma generală a trunchiului s-a apropiat de cea cilindrică, fiind mai larg, mai lung şi
cu osatura mai fină, iar pielea este mai subţire. Culoarea părului s-a modificat, devenind din cea
brună (tipică formelor sălbatice) în culori foarte variabile: albă, neagră, roşcată, bălţată etc.
 Aparatul digestiv a suferit modificări , în sensul că intestinele s-au alungit mult, pentru
mărirea capacităţii de digestie şi sporirea eficacităţii absorbţiei substanţelor nutritive, iar dinţi şi-
au achimbat structura şi forma.
Ţesutul conjunctiv subcutanat s-a redus simţitor, crescând proporţia de ţesut adipos.
Glandele mamare s-au mărit ca număr, de la 6-8 la formele sălbatice, la 12-16 la rasele
perfecţionate.

◘ Modificări fiziologice
Activitatea sexuală s-a modificat foarte mult, încât, din animale monoestrice, au devenit
poliestrice, cu posibilitatea de a se obţine până la 2,4 fătări pe an.
Prolificitatea a crescut, de la 4-6 purcei la 10-12 purcei la o fătare, scontându-se pe cca.
25 produşi obţinuţi pe an. Durata gestaţiei s-a redus de la 120-140 zile la 114-115 zile.
Precocitatea a suferit modificări în sens pozitiv; suinele sălbatice ajung la maturitatea
corporală la vârsta de 5-6 ani, pe când rasele actuale la 1,5-2,0 ani, când ating greutatea de 200-
250 kg.
Maturitatea sexuală este atinsă la o vârstă mult mai timpurie: la rasele perfecţionate, la
cca. 8-9 luni, pe când la formele sălbatice aceasta este la vârsta de 16-18 luni.
Valorificarea hranei s-a îmbunătăţit foarte mult; de la 6-7 UN utilizate pentru realizarea
a 1 kg spor de creştere în greutate vie, la suinele puţin ameliorate, la 3,5-4,0 UN, la unele rase, şi
chiar mai puţin la hibrizii perfecţionaţi (cca. 2,5 UN).
Capacitatea de alăptare la scroafe a crescut; de la 20-22 kg la rasele primitive la 55-60
kg la cele “materne” specializate.
Carnea şi grăsimea s-au îmbunătăţit, atât calitativ cât şi calitativ, reducându-se proporţia
de grăsime şi crescând cea de ţesut muscular, iar prin însuşirile organoleptice superioare se dă
posibilitatea obţinerii unor preparate variate, mult apreciate de consumatori.
În urma procesului de domesticire şi apoi de perfecţionare a raselor de suine s-au
înregistrat şi unele modificări nefavorabile speciei şi omului, cum ar fi: scăderea longevităţii,
de la 30-35 ani la 10-15 ani şi chiar mai puţin; reducerea rezistenţei organismului faţă de
condiţiile vitrege de mediu şi la boli, alături de diminuarea instinctului de conservare şi a
capacităţii de aclimatizare.
În activitatea de ameliorare, omul trebuie să pună în balanţă atât modificările pozitive (în
avantajul omului) cât şi cele negtive (mai ales în dezavantajul animalului), care au survenit în
procesele de domesticire şi de specializare, pentru a lua măsuri eficiente în direcţia perfecţionării
raselor de suine.

Formarea şi specializarea raselor de suine

Sus scrofa ferus şi Sus vittatus au dat naştere, în urma domesticirii, la noi forme de
suine, din care au rezultat populaţii primitive, apoi rase de formaţie nouă şi ulterior rasele
ameliorate şi perfecţionate

Factorii care au contribuit la formarea raselor de suine

 Rasele de suine s-au format şi apoi s-au specializat sub influenţa a trei grupe de factorii:
naturali, artificiali şi social-economici.
▪Factorii naturali
Condiţiile naturale de mediu au acţionat în permanenţă asupra organismului speciei de
suine, soldându-se cu diferenţieri importante, privind însuşirile morfologice şi productive.
Deplasarea naturală a formelor sălbatice după hrană, a determinat ca porcinele primitive
să se localizeze în zonele noi, cu condiţii de mediu mult diferite faţă de cele iniţiale, soldându-se
cu diferenţieri cu privire la însuşirile morfologice şi biologice.
Iniţial, aceste diferenţieri, între formele sălbatice şi suinele domestice, nu erau
semnificative, deoarece şi condiţiile de mediu nu se deosebeau prea mult, inclusiv cele oferite de
om. Variabilitatea care exista între diversele forme de suine se datora, în principal, originii
diferite; fiecare strămoş imprimându-şi însuşirile morfologice respective.
Condiţiile diferite au determinat apariţia de noi populaţii distincte şi care, în urma unui
proces îndelungat, s-au transformat în suine cu însuşiri morfologice şi productive diferite, deci în
precursorii raselor noi.

▪Factorii artificiali
Migraţia popoarelor a atras după sine şi transferarea de porcine primitive, ce-i drept, pe
distanţe mai reduse, dar suficiente pentru realizarea de încrucişări între suinele locale şi cele
aduse, rezultând metişii, apoi populaţii şi, în final, noi rase.La acestea s-a adăugat şi transportul
animalelor cu vapoarele, în special din colonii îndepărtate (exemplu China). Selecţia artificială
sau dirijată a avut un aport deosebit în ridicarea performanţelor populaţiilor de suine, mai ales în
secolele XVII şi XIX.
Omul a reţinut numai indivizii cu însuşirile utile lui, pentru care s-au asigurat şi condiţii
ceva mai bune. Hrana, ceva mai îmbunătăţită, precum şi condiţiile de întreţinere mai bune, au
fost factorii artificiali externi cu influenţă foarte mare şi care, alături de selecţia indivizilor şi
potrivirea perechilor, au dus, în final, la formarea şi definitivarea unor noi rase de suine. Pe lângă
aceasta, ulterior, s-a apelat la creşterea dirijată pe bază de linii şi familii, precum şi formarea
(mai recentă) de linii consangvinizate, toate încadrate la factori artificiali, care au definitivat
obţinerea de suine specializate în anumite direcţii, deci rase perfecţionate.

▪Factorii sociali-economici
Fiecare orânduire socială a acţionat în mod constant şi sistematic asupra procesului de
formare a raselor de suine, motivul principal constituindu-l asigurarea cu carne a populaţiei
umane, mai ales în zonele cu climat temperat, unde se impunea şi o conservabilitate de durată.
În general, cererile de carne au fost din ce în ce mai mari, mai ales la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, impunând intensificarea activităţii de formare de noi
rase de suine.
Aspectul cantitativ, oarecum satisfăcător, a determinat ulterior şi îmbunătăţirea calităţii
carcasei, prin reducerea proporţiei de grăsime, deci formarea de rase perfecţionate pentru
producţia de carne şi, mai târziu, pentru bacon.
Problema rentabilităţii, ca important indicator economic, s-a pus şi se va pune în
continuare în creşterea suinelor, elementul principal constituindu-l valorificarea mai bună a
hranei, deoarece cheltuielile cu furajarea reprezintă peste 75% din totalul cheltuielilor materiale.
Pe această linie se înscriu şi cercetările mai recente cu privire la obţinerea de porci hibrizi de
mare productivitate.

VÂ MULŢUMESC PENTRU PREZENŢĂ ŞI IMPLICARE !

CURSUL Nr.6. Suine sem II

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI

“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND ÎNSUŞIRILE CĂRNURILOR –

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

Calităţile cărnii de porc
Calităţile cărnii la suine se apreciază prin determinări multiple ale însuşirilor organoleptice,
fizice, chimice, microbiologice și tehnologice. Carnea la suine este un termen general, care cuprinde
ţesuturile muscular şi adipos alături de alte ţesuturi (oase, piele, organe interne etc).
a. Însuşirile organoleptice
Principalele însuşiri organoleptice ale cărnii sunt: mirosul, gustul, frăgezimea, suculenţa şi
aspectul.
- Mirosul şi gustul sunt influenţate în mare măsură de calitatea furajelor sau a componentelor din
raţie, de specie, precum şi de sex. Aceste două însuşiri mai sunt influenţate de specie, prin forma
primitivă sau strămoş.
Mirosul trebuie să fie plăcut, atrăgător, iar gustul dulce şi uşor amărui. Pentru prevenirea
mirosului neplăcut a cărnii provenite de la vieri se recomandă castrarea acestora înainte cu 4-6 săptămâni
faţă de sacrificare. În toate cazurile se evită întocmirea de reţete cu proporţii ridicate de făină de peşte, în
perioada de recondiţionare sau în finisarea îngrăşării. La speciile cu miros caracteristic se recomandă
încrucişări terminale adecvate.
- Frăgezimea cărnii este determinată de conţinutul acesteia în ţesut conjunctiv, de mărimea şi
fineţea fibrelor şi fasciculelor musculare, precum şi de conţinutul în grăsimi. Carnea fragedă se mastică şi
se digeră mai uşor, mai ales când provine de la animalele tinere şi corect îngrăşate. Muşchii psoaşi au o
proporţie de ţesut conjunctiv mai redus şi nu prezintă fascicule terţiare, motiv pentru care frăgezimea şi
suculenţa sunt deosebite.
- Suculenţa este determinată de abundenţa sucurilor pe care le cedează carnea în timpul
masticaţiei, având la bază conţinuturile mari în apă şi în grăsimi.
Carnea de suine este mai suculentă decât cea de ovine sau bovine.
b). Însușirile chimice şi fizice la porcinele sacrificate la greutatea de cca 100 kg, cu unele
interpretări ce se impun în funcţie de factorii care influenţează aceste producţii.
Cu privire la tipul de ţesut, ca provenienţă, prezentăm compoziţia chimică a principalelor
ţesuturi, cu valorea energitică respectivă şi proporţiile medii din carcasă (tab. 6).
Tabelul 6
Caracteristicile ţesuturilor din carcasa suinelor (la 100 kg greutate vie)
(după Stan Tr. şi Pasarin, B. 2015)
Compoziţia chimică (%) Valoarea
Proporţia din
Ţesutul energetică
carcasă (%) Apă Grăsimi Proteine Cenuşă Kcal/kg
Muşchi 53,0 72,7 5,8 20,6 1,1 1694
Slănină 22,5 16,4 78,7 4,9 0,1 7693
Grăsime
7,5 38,2 51,1 10,9 0,5 5425
internă
Oase 9,0 43,0 12,9 19,3 24,8 2290
Piele 4,0 43,4 16,9 39,0 0,7 3764
TOTAL ŞI
96,0 52,8 27,6 16,8 3,0 3534
MEDII

Datele prezentate în tabelul de mai sus sunt valori medii specifice carcaselor provenite de la
porcii îngrăşaţi pentru carne, scoţându-se în evidenţă faptul că ţesutul osos şi chiar pielea au valori
energetice superioare cărnii, iar grăsimea internă este mai bogată în apă, de peste 2 ori, faţă de slănină
(deci pentru conservare trebuie topită).
Principelele însuşiri chimice ale cărnii
Valoarea nutritivă a cărnii este influenţată în mare măsură de compoziţia sa chimică.
 Principalele componente chimice, sau substanţe nutritive, din carne sunt: apa, proteinele,
grăsimile, glucidele, substanţele minerale şi vitaminele.
Compoziţia chimică a cărnii suinelor variază în funcţie de o serie de factori, cum sunt: rasa,
vârsta, sexul, starea de îngrăşare (scopul producţiei), hrana, regiunea anatomică etc.
▪ Apa - reprezintă o componentă principală a cărnii. Proporţia acesteia variază în funcţie de vârsta
şi de starea de îngrăşare.
La porcinele tinere, carnea conţine proporţional mai multă apă decât la cele adulte, sau la cele
într-o stare mai avansată de îngrăşare. În carnea rezultată de la suinele îngrăşate pentru producţia de
carne apa se găseşte în proporţie de cca. 73%, la cele îngrăşate mixt de cca. 65%, iar la cele pentru
grăsime de cca. 50% (după Sîrbulescu, V. şi colab. 1982). După alţi autori, proporţia medie de apă din
carne la vârsta de 6 luni, este de cca. 75%, (Nedelciuc, V. şi colab.1982) la rasele şi metişii specializaţi
pentru producţia de carne. Reducerea procentului de apă în finisarea îngrăşării suinelor conferă cărnii o
mai mare conservabilitate. Tipul de alimentaţie practicat are influenţă asupra conţinutului în apă ale
cărnii; o alimentaţie de tip suculent sporeşte procentul de apă cu 2-3%, faţă de cel concentrat.
▪ Proteinele din carne influenţează în mare măsură valoarea nutritivă. Conţinutul substanţelor
proteice este direct proporţional cu procentul de apă şi invers cu starea de îngrăşare. La suinele "grase"
proporţia de proteine din carne este de cca. 15%, iar la cele "slabe" de cca.20%. La vârste mai precoce (la
cca. 6 luni) proporţia de proteine, este de cca. 23%, valoare înregistrată şi la suinele îngrăşate pentru
carne.
Compoziţia chimică a cărnii de suine variază în funcţie de mulţi factori. În tabelul 7, se prezintă
compoziţia chimică în funcţie de finisarea îngrăşării porcinelor, cu menţiunea că substanţa uscată din
ţesutul muscular variază între 25-40%, fiind formată în mare parte din proteinele de structură cu greutate
moleculară mare (actina şi miosina), de albuminele din grupa miogenului (mioglobina) şi pigmentul roşu,
ce dă culoare cărnii (chromoproteina) şi asigură o rezervă de oxigen preluată de hematii, glicoproteine şi
lipoproteine.

Tabelul 7

Compoziţia chimică brută a cărnii de suine în funcţie de starea de îngrăşare

(după Stan Tr. şi Pasarin, B. 2015)

Valoarea
Starea Proporţiile (%) de:
energetică
de îngrăşare
apă proteine grăsimi substanţe minerale Kcal/kg carne
"Slabă" 72,5 20,0 6,6 1,1 1.439
Pentru carne 68,0 19,0 12,5 0,5 1.941
Semigrasă 61,1 17,0 21,5 0,4 2.691
Grasă 47,9 14,5 37,0 0,6 4,035

În ţesutul muscular se găsesc şi alte substanţe azotate neproteice, precum: creatină, creatinină,
carnozină etc. De menţionat că, valoarea biologică a proteinei din carnea suinelor este determinată de
conţinutul ridicat în aminoacizii esenţiali de creştere, precum şi de proporţiile lor. Proteina din carnea de
suine, se remarcă prin conţinuturi ridicate în valină, arginină, izoleucină, metionină, lizină etc, niveluri
mai ridicate faţă de cele din carnea de la alte specii de animale domestice.
▪ Grăsimile (lipidele) din carnea de porc se găsesc într-o proporţie mai mare faţă de carnea
provenită de la alte animale de fermă, dar mai redusă faţă de alte alimente de origine animală (unt, brânză
topită, etc.). Raportată la substanţa uscată, proporţia de grăsime din carne este de 15-20%, iar raportată ca
atare, între 1,8-3,5%. Cele mai importante componente sunt gliceridele. Colesterolul este de cca 3 ori mai
redus în grăsimea de porc decât în unt (Popescu-Baran, şi colab. 1977, Stan Tr. şi Pasarin, B. 2005)).
▪ Glucidele sunt în cantităţi mai reduse în carnea de porcine, glicogenul fiind forma principală.
Carnea proaspătă de porc conţine, în medie, 450 mg glicogen/100 g, sau 4,5 g/kg carne.
Animalele tinere au un conţinut mai ridicat în glicogen faţă de cele bătrâne. Timpul scurs de la
sacrificarea animalului diminuează conţinutul în glicogen; pe baza acestuia formându-se acidul lactic,
care influenţează pH-ul cărnii.
▪ Sărurile minerale sunt prezente în carnea de porc în proporţie de cca.1%, având importanţă
sărurile de potasiu, de magneziu şi de sodiu şi proporţii mai reduse de alte elemente, dar satisfăcătoare ca
cele de fier, calciu, cupru, zinc etc.
▪ Vitaminele se găsesc în proporţii suficient de mari, mai ales cele aparţinătoare complexului B:
B1 (tiamina), B2 (riboflavina), B3 (acidul pantotenic), B6 (piridoxina), PP (nicotinamida), acidul folic etc.
Se găsesc şi cantităţi mari din vitaminele A, D şi C.

*
* *

Aşa cum s-a arătat, compoziţia chimică variază în funcţie de o serie de factori, în care primează
vârsta, starea de îngrăşare, hrana etc. precum şi rasa, sexul, tehnologia de creştere şi regiunea anatomică.
În concluzie, la suinele tinere carnea are un conţinut ridicat în apă, este bogată în substanţe
proteice, dar săracă în grăsimi. Pe măsura înaintării în vârstă scade proporţia de apă şi de proteine, dar
creşte cea de grăsime, conferindu-i cărnii frăgezime, suculenţă şi valoare energetică ridicată.
Cu privire la influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii, Raicu, E. şi colab.
(1989), arată că la rasa Marele alb proporţia de proteine din muşchiul Longissimus dorsi este mai ridicată
faţă de rasa Mangaliţa, iar conţinutul în grăsimi este invers (tabelul 18). Aceiaşi autori, mai arată că,
hrana influenţează compoziţia chimică a cărnii; proporţiile ridicate de porumb din raţie determină
procente mai reduse de proteine şi ridicate în grăsime (din carne), cea ce ne face să recomandăm procente
reduse în reţetele destinate finisării îngrăşării suinelor, în special la cele specializate pentru carne şi
bacon.
Nedelciuc, V. şi colab. (1982), Pasarin si colab. (2011) analizând calitatea cărnii din
Longissimus dorsi, la mai multe rase de suine sacrificate la vârsta de 6 luni (182 de zile), găsesc
însuşiri chimice diferite, cele mai bune fiind la rasele Duroc şi Landrace (tab.8) în privinţa
conţinutului în proteine a acestui muşchi.

Tabelul 8

Influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii

(după Nedelciuc, V. şi colab. 1982, Stan Tr. şi Pasarin, B. 2015)
Proporţia de Substanţă Conţinutul la 100 g substanţă uscată
Rasa porumb din raţie uscată Proteine Grăsimi Săruri minerale
(%) (%) (%) (%) (%)
45 24,55 89,33 6,19 4,48
Marele alb 60 25,52 87,11 8,70 4,19
75 25,87 85,78 8,97 4,25
45 24,87 79,83 17,01 4,06
Mangaliţa 60 26,78 73,70 22,10 4,20
75 27,88 70,87 25,43 3,77
Tabelul 9
Calitatea cărnii la unele rase de suine sacrificate la vârsta de 182 zile
(după Nedelciuc, V. şi colab. 1982, Stan Tr. şi Pasarin, B. 2015)
 Proporţiile de substanţe nutritive (%) din carne (Longissimus
Rasa dorsi): pH-ul cărnii
Apă Proteine Grăsimi
Landrace 75,42 22,78 1,85 5,42
Yorkshire 75,50 22,60 1,89 5,47
Marele alb 75,13 22,62 2,26 5,47
Duroc 74,02 23,20 2,84 5,50
Hampshire 75,95 22,07 2,00 5,40

- pH-ul cărnii depinde de cantitatea de glicogen transformată în acid lactic din momentul
sacrificării. Carnea proaspătă dar maturată şi provenită de la animalele tinere are o valoare pH între 5,5-
6,0, iar cea alterată în jur de 6,6.

c. Însuşirile fizice şi tehnologice ale cărnii

- Capacitatea de reţinere a apei reprezintă forţa cu care proteinele din carne păstrează (sub
acţiunea unor agenţi externi) pe lângă apa proprie şi o parte din apa adăugată. La suine, capacitatea de
reţinere a apei este ceva mai mare decât carnea de bovine, ovine şi păsări. De asemenea, este mai mare la
animalele tinere şi la cele îngrăşate pentru producţia de carne, faţă de cele adulte şi nerecondiţionate.
- Capacitatea de hidratare constituie însuşirea cărnii de a absorbi apa atunci când este introdusă
într-un lichid, dar nu şi de a o reţine. Ca urmare are loc o creştere în volum şi în greutate, îmbunătăţindu-
se frăgezimea, datorită slăbirii coeziunii fibrelor musculare. Prin procesarea cărnii nu trebuie să ne
folosim (în exces) de această proprietate, iar în lichid nu vom introduce substanţe conservate.
- Culoarea poate varia de la roz-pal până la roşie-închisă. Aspectul de culoare roz-trandafirie este
cel mai preferat, deoarece indică prospeţimea şi provenienţa de la animale tinere şi sănătoase. Carnea
provenită de la animalele bătrâne are o culoare mai închisă, de roşie-roz.
Nuanţa culorii variază şi în funcţie de muşchi: Longissimus dorsi are nuanţa cea mai deschisă,
iar muşchiuleţii sunt de nuanţă închisă. Intensitatea culorii este dată de conţinutul în mioglobină şi
hemoglobină, care sunt determinate, la rândul lor, de rasă, vârstă, sex, alimentaţie şi sănătate.
- Consistenţa cărnii
Carnea proaspătă şi "maturată" are o consistenţă elastică, adică în urma apăsării cu degetul
urmele dispar repede. Carnea provenită de la animalele adulte este mai consistentă decât la cele tinere, iar
cea "grasă" are o consistenţă mai redusă. Consistenţa cărnii este influenţată de perselarea şi marmorarea
acesteia. Se preferă carnea care posedă muşchiul Longissimus dorsi slab marmorat, acceptându-se
aspectul uşor şi moderat marmorat.

■ Stresul la suine
Stresul este un complex de modificări reactive nespecifice din organismul animalului, de natură
neuro-endocrino-metabolică. Aceste măsuri sunt provocate de solicitări ale mediului extern sau intern la
care organismul mai întâi reacţionează, încearcând să reziste şi să se adapteze la noile condiţii.
Termenul este echivalent cu tensiune, încordare, efort de adaptare etc. De menţionat că, stresul
este adesea confundat cu cauzele provocatoare. Spunem că unui animal îi este frig în loc de “animalul
este stresat din cauza frigului”, sau “suferă din cauza acestuia”.
După H.Selye, stresul este “un proces de adaptare a organismului la antagonismul dintre
impulsurile provenite din mediul extern sau intern şi reacţiile de apărare ale acestuia”. După acest autor,
stresul se poate asimila cu “sindromul general de adaptare” (S.G.A.).
Datorită acţiunii sale nespecifice, precum şi a modului de finalizare, interpretarea stresului
variază în funcţie de cel care îl apreciază. Astfel, pentru un fiziolog stresul înseamnă un complex de
modificări ce apar în sânge, limfă etc, în urma unor agresiuni nedorite. Pentru un etolog se traduce mai
mult printr-o schimbare de comportament, ca urmare a modificărilor mediului de viaţă. Pentru un
biotehnolog specialist în zootehnie, stresul determină scăderea aparent nejustificată a unor indici de
reproducţie şi producţie, precum şi înrăutăţirea stării de sănătate, iar crescătorii de animale îl impută
reacţiei animalelor la schimbarea alimentaţiei, a condiţiilor improprii de cazare, la transportul inadecvat,
toate cu repercursiuni asupra producţiilor preconizate a se obţine.
Cauzele provocatoare de stres sunt urmarea unor factori de diferite origini şi intensităţi în
măsură să declanşeze reacţia organismului animal, prin perturbarea echilibrului funcţional.
Factorii stresanţi care contribuie la perturbarea temporară sau definitivă a echilibrului funcţional
se pot clasifica în ecologici, etologici şi tehnologici.
- Factorii ecologici induc starea de stres prin strămutarea animalelor dintr-o zonă naturală în
alta, unde temperatura este prea ridicată sau prea scăzută faţă de cea iniţială alături de iluminarea şi
umiditatea atmosferică şi chiar a specificului alimentaţiei naturale.
- Factorii etologici sunt cei care determină modificări de comportament, imprimând la animale
stări de nelinişte, frică, furie, etc. ca urmare a unor intervenţii mai brutale, sau a unor situaţii neprevăzute,
alături de nerecunoaşterea specificului rasei, a categoriei de vârstă, a stării fiziologice, a temperamentului
etc.
- Factorii tehnologici sunt implicate în adoptarea pripită a unor soluţii constructive neadecvate,
de greşeli în nutriţie, de nerespectarea tehnologiei în întreţinerea şi în exploatarea animalelor. Sunt
implicate următoarele: restricţionarea prea severă a spaţiilor de odihnă, schimbarea bruscă a reţetelor de
furaje, bruscarea animalelor la lotizări sau alte intervenţii (transport, castrări, individualizări etc.),
densităţi prea mari în boxe, toate constituindu-se în factori de stres ce se soldează cu însemnate reduceri
ale indicatorilor de producţie şi cheltuieli în plus.
Asupra manifestărilor şi dinamica stresului nu revenim, noţiunile intime s-au studiat la
Fiziologia animalelor. Reamintim doar că, după H. Selye, declanşarea reacţiilor de adaptare la stres se
desfăşoară şi exteriorizează în trei faze (parcurse la disciplina de Fiziologie animală) şi anume:
- faza de alarmă, cu etapele de şoc şi contraşoc;
- faza de rezistenţă, cu specificarea că animalele pot deveni debilitate sau sensibile la infecţii şi
avitaminoze, dacă această fază nu este depăşită corespunzător;
- faza de epuizare poate fi o trecere directă din faza de alarmă, când se înregistrează o prăbuşire
totală a organismului, sau prin faza de rezistenţă, când animalele rămân în viaţă, dar tarate, uneori sterile,
iar urmaşii degeneraţi.

Măsurile de prevenire a stresului

Măsurile de prevenire sunt multiple, însă au prioritate: cunoaşterea fiziologiei suinelor,
respectarea tehnologiilor de producţie în funcţie de sistemul de exploatare adoptat şi deţinerea unor date
cu privire la temperament, comportamant şi ale manifestărilor individului în cauză.
 Speciile cele mai sensibile la factorii de stres sunt, în ordine descrescândă: păsările, porcii,
ovinele şi apoi celelalte specii de animale de fermă, iar în cadrul raselor de porcine sunt sensibile cele
perfecţionate pentru producţia de carne “slabă” cum ar fi Piétrain, Landrace belgian etc (rasa Marele alb
este destul de rezistentă) şi mai rezistente cele pentru producţiile mixtă şi de grăsime.
La porcine poate apărea sindromul P.S.E (palle soft and exudative), mai ales la rasele specializate
pentru producţia de carne (Piétrain, Landrace belgian etc.) cu precădere şi la grupele sanguine H şi E, dar
si D.F.D. (dark, ferm, dray).
Această maladie este cunoscută şi sub denumirea de miopatie exudativă şi depigmentară (P.S.E.)
sau distrofie musculară, fiind descrisă pentru prima dată în anul 1954, în Olanda. Carnea P.S.E. poate
apărea la carcasele porcinelor care au suferit un stres însemnat. Porcinele sunt excluse de la reproducţie
deoarece se trensmite genetic, determinând la descendenţii îngrăşaţi carcase cu carne moale, exudativă şi
cu pH redus.
Depistarea se poate face, clasic, la vârsta de cca. 62 zile utilizându-se testul halotan (inhalarea
timp de 3 minute a unui amestec format din oxigen şi anestezicul halotan) sau prin analiza genetica. În
cazul lui H-pozitiv se instalează o stare de stres, materializându-se prin rigiditatea membrelor, creşterea
temperaturii corporale, apariţia la suprafaţa pielii a petelor roşii etc.

NOTA:
De la bun inceput, trebuie definita clar notiunea de calitate a carnii de porc. Asta deoarece se
confunda calitatea carnii cu cea a carcasei, adica doua aspecte complet diferite. Calitatea carnii de
porc ar putea fi definita ca fiind suma trasaturilor pe care aceasta le are in stare proaspata, trasaturi ce
determina decizia consumatorului de a o cumpara din standurile magazinelor.
Ca atare, conceptul de calitate a carnii de porc depinde intr-o mare masura de perceptia
consumatorului in privinta aspectului carnii in galantar, a culorii acesteia, a marmorarii si, de multe
ori, a brandului. Apoi, perceptia se completeaza la gatit si dupa consumul carnii, prin aprecierea
suculentei, a gustului si a fragezimii, caracteristici ce au un nivel ridicat de subiectivism. In plus,
producatorii si furnizorii de carne de porc sunt interesati de pH si de capacitatea muschiului de a-si
pastra apa din structura celulara proprie. Asta, deoarece si aceste atribute pot influenta indirect
perceptia consumatorului.
Procesatorii şi furnizorii actuali de carne de porc sunt interesaţi de capacitatea
muşchiului de a-şi păstra apa din structura celulară proprie şi de pH, măsurat în diferite grupe
musculare (de regulă pulpă şi cotlet), la diferite intervale de timp după abatorizare. Valorile
pH-ului se află într-o strânsă corelaţie cu atributele calitative ale cărnii de porc având,
indirect, impact asupra percepţiei consumatorului. Cel mai frecvent se măsoară pH-ul
ţesutului muscular în cotlet, la 24 ore de la sacrificarea animalului, determinându-se de fapt,
nivelul aciditaţii cărnii. O valoare ridicată a pH-ului este asociată cu o culoare mai roşiatică,
o textură mai fermă a muşchiului şi calităţi gustative superioare.
În funcţie de valoarea pH-ului, carnea de porc proaspătă se clasifică în patru categorii
distincte:
a) carne RFN– Red, Firm, Non-exudative, – roşie, rigidă, ne-exudativă, cu o valoare a
pH-ului cuprinsă între 5,5-6,1;
 b) carne RSE – Red, Soft, Exudative – roşie, moale, exudativă, cu o valoare a valoare
pH-ului sub 5,5;
c) carne PSE (Pale Soft Exudative) – pală, moale, exudativă sau, în termeni tehnici –
carne cu miopatie exudativă şi depigmentare – cu o valoare a valoare pH-ului sub 5,5, carne
acidă (fig. 2);
d) carne DFD (Dark Firm Dry) – culoare închisă, rigidă şi uscată, – cu o valoare a
valoare pH-ului (peste 6,1), carne bazică (fig. 2).

a b

Fig. 2.Categorii de calitate a cărnii de porc (a- carne PSE; b- carne DFD)

La carnea refrigerata valoarea pH- ului este de 5,6 - 6,2 iar la carnea congelata si decongelata
valoarea pH- ului este de 6,2 - 6,4, cu mici diferente intre speciile de animale. Ph-ul corpului uman este de
7,3.

Niciuna dintre ultimele doua variante (PSE si DFD) –din fotografiile prezentate – nu
este dorita de producatori si, cu atat mai putin, de consumatori. Producatorii de carne de porc
nu o doresc pentru ca le aduce pierderi prin pierderea apei din structura muschiului, iar
consumatorii pentru ca aceasta carne nu este apetisanta si nici nu are gustul specific.

Transformările postsacrificare şi influenţa lor asupra însuşirilor cărnii

După sacrificarea animalelor, în carne se produc o serie de modificări care determină

schimbări importante ale proprietăţilor ei organoleptice şi tehnologice. Aceste transformări pot
fi normale, cum sunt: rigiditatea musculară, maturarea, fezandarea, sau anormale cum sunt
încingerea şi putrefacţia. Transformările normale îmbunătăţesc valoarea alimentară a cărnii.

▪Rigiditatea musculară apare la câteva oare de la sacrificarea animalului. Ca urmare a

acestui proces, muşchii îşi pierd elasticitatea şi devin rigizi sub acţiunea acidului lactic (rezultat
prin descompunerea glicogenului de către enzimele specifice), care coagulează substanţele
proteice şi produce o contracţie a fibrelor musculare.

Cele mai importante modificări care au loc în faza de rigiditate musculară sunt:
degradarea glicogenului in acid lactic şi scăderea pH-ului cărnii de la 7,3-7,4 la 5,4-5,6.
Apariţia rigidităţii şi durata acesteia sunt determinate de mai mulţi factori: temperatura
mediului ambiant, specia, vârsta, starea fiziologică şi starea de oboseală, sănătatea animalului
etc. Perioada de rigiditate durează de regulă circa 24 ore, după care urmează maturarea.

▪Maturarea. În procesul de maturare, cantitatea de acid lactic scade, ph creste şi au loc procese
de hidroliză a substanţelor proteice. Ca urmare a acestor modificări, carnea capătă o consistenţă
moale, devine mai suculentă şi fragedă, cu gust foarte plăcut iar culoarea roşie devine mai
puţin intensă în urma combinării pigmenţilor (hemoglobina şi mioglobina) cu oxigenul.
Maturarea cărnii se face prin păstrarea acesteia circa 3 zile la temperaturi cuprinse între 1...4 0C.
Cu cât temperatura este mai mare, cu atât durata procesului de maturare este mai mică. Durata
acestei transformări poate fi reglată în funcţie de destinaţia cărnii.

Avansarea procesului de maturare a cărnii poate să conducă la un proces incipient de autoliză;

această modificare a cărnii este cunoscută sub denumirea de fezandare. Fezandarea se practică
de regulă la cărnurile tari, cu ţesuturi dense, lipsite de grăsime cum sunt cele de vânat.

Ca atare, companiile de genetica trebuie sa aiba in vedere ca in programul lor de

ameliorare nivelul aciditatii carnii sa fie luat in considerare. Partea buna e ca marmorarea,
culoarea si calitatile gustative sunt corelate cu pH-ul carnii. Ca atare o carne cu un pH ridicat
si cu marmorare mai pronuntata este mai savuroasa si gustoasa, adica exact ce doreste
consumatorul. In programul sau de ameliorare PIC urmareste mentinerea valorii pH-ului
cotletului intre 5.80 si 5.90.
 Deci, ca activitati de ameliorare a carnii de porc se urmareste corelatia dintre
pH, culoare si retentia apei in cotlet.
Pentru ca un fermier sa poata ameliora calitatea carnii la porcii pe care ii produce si
livreaza catre abator va trebui mai intai sa inteleaga ca aceasta este determinata genetic in
mod egal, atat de catre vierii, cat si de catre scroafele pe care le are in efectiv si care participa
la obtinerea generatiei urmatoare de porci destinati abatorizarii.
Al doilea pas il reprezinta alegerea sursei de material genetic (vieri si scroafe),
companiile de profil abordand si acordand o importanta diferita calitatii carnii in programul
lor de ameliorare.

Gena Randement Napole (RN) este o genă a porcinelor care se dovedește a provoca un pH final scăzut și o
capacitate mică de reținere a apei (WHC) la carnea de porc. Gena este, de asemenea, denumită în mod obișnuit
„gena cărnii acide” sau „efectul Hampshire” datorită pH-ului final scăzut al cărnii pe care îl provoacă și deoarece
această genă a fost observată în primul rând în populațiile din rasa pură sau încrucișată cu Hampshire. Efectele
negative ale genei RN asupra calității cărnii de porc duc la pierderi economice în industria cărnii de porc.
Producătorii de carne de porc pot reduce impactul genei RN prin adoptarea unor politici de eliminare a genei RN
pentru efectivele lor.

Genotipuri posibile : RN positiv (RN-RN-, RN-rn+) ori RN negativ (rn+rn+)

CURSUL Nr.7.Suine

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND ÎNSUŞIRILE MORFO-

FIZIOLOGICE -

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

 1. Insuşirile morfologice generale
Însuşirile morfologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de celelalte
animale de fermă. Principalele însuşiri morfologice sunt: dezvoltarea corporală, conformaţia
corporală şi culoarea (părului şi a pielii). Pe baza acestor însuşiri se apreciază constituţia şi
tipurile morfo-productive.

1.1. Dezvoltarea corporală

În aprecierea dezvoltării corporale se ţine seama de două grupe de însuşiri:
- masa corporală (sau greutatea);
- dimensiunile corporale.
a) Masa corporală reprezintă elementul principal în aprecierea dezvoltării corporale,
fiind cunoscută şi sub denumirea de greutate corporală, exprimată în kg şi grame.
Aceasta se determină prin cântăriri individuale la anumite vârste, fiind o lucrare de bază a
selecţiei şi edificatoare în procesele de creştere şi îngrăşare.
Valorile recoltate ne furnizează date privind evoluţia ameliorării suinelor prin
performanţele de producţie, acestea trebuind analizate în funcţie de rasă, sex, vârstă, scopul
producţiei şi condiţiile concrete din unitate.
Porcinele se cântăresc la naştere, la vârsta de 21 de zile, la înţărcare, la intrarea şi ieşirea din
testare, lunar la tineretului de reproducţie şi anual la reproducătorii adulţi.
- Cântăririle la naştere se efectuează în primele 24 de ore de la fătare. Concomitent cu
această acţiune se evidenţiază şi numărul purceilor fătaţi pentru aprecierea prolificităţii scroafei.
Greutatea medie a purceilor la fătare este de 1,2 kg; indivizii sub 800 g la scroafe şi sub 700 g la
scrofiţe se consideră neviabili (se păstrează numai în unităţi cu efective reduse şi cu posibilităţi
de hrănire individuală). Pe baza greutăţilor individuale se apreciază uniformitatea lotului de
purcei la naştere, însuşire morfofiziologică foarte importantă pentru specia suine. Intre greutatea
corporală a purceilor la naştere şi evoluţia ulterioară a greutăţii corporale la diferite vârste este o
corelaţie strâns pozitivă, coeficientul de corelaţie (r) fiind de +0,83 (de la naştere la vârsta la 21
zile).
- Cântărirea la vârsta de 21 zile se efectuează individual la întreg lotul de purcei
aparţinător aceleaşi scroafe. Pe baza greutăţii totale a lotului se apreciază capacitatea de
alăptare a scroafelor, însuşire foarte importantă pentru aprecierea animalelor de reproducţie.
Greutatea indivizilor la această vârstă este, în medie, de 4,5 kg, însă mai mare la metişii
şi hibrizii de mare productivitate. Cu această ocazie se determină şi numărul de purcei.
Uniformitatea greutăţii corporale individuale la această vârstă ne confirmă o bună capacitate de
alăptare a mamei.
- Cântărirea la înţărcare se efectuează, de asemenea, individual şi constituie un
indicator de bază în estimarea evoluţiei ulterioare a dezvoltării corporale. Vârsta la care se face
înţărcarea diferă de la unitate la unitate, cea mai des întâlnită fiind la 35 zile pentru unităţile de
producţie şi la 42 zile la unităţile producătoare de material de prăsilă. În sistem semiintensiv
înţărcarea se mai face şi la 56 de zile, iar în cele în care secexploatează hibrizi de mare
productivitate, vârsta se poate reduce la 28 şi chiar 21 zile. Se determină şi numărul de purcei
înţărcaţi, care este un element de bază în aprecierea fertilităţii femelelor de reproducţie.
- Cântărirea la intrarea în testare se face individual la vârsta de 91±3 zile, greutatea
variind între 20-25 kg, în funcţie de rasă, sex şi condiţii de furajare. De menţionat că, greutăţile
corporale de peste 22 kg corelate cu dimensiunile mari de lungime (a corpului şi a trunchiului)
influenţează pozitiv calitatea carcasei la animalele îngrăşate şi sacrificate, predominând carnea în
detrimentul slăninei.
- Cântărirea la ieşirea din testare se face individual la vârsta de 182±3 zile, când
animalul posedă cca. 90 kg. Pe baza diferenţei dintre greutatea la ieşirea din testare şi cea de
intrare la testare se determină sporul de creştere în greutate vie, sporul mediu zilnic şi consumul
de furaje/kg spor.
În prezent, se determină numai greutatea individuală la ieşirea din testare, deci la vârsta
de 182±3 zile (lucrare care se efectuează săptămânal).
Tineretul de reproducţie se cântăreşte în continuare lunar, până la intrarea în efectivul
matcă, iar reproducătorii adulţi anual. Porcinele supuse îngrăşării se cântăresc lunar, în grupe
de 10-15 animale, pentru determinarea sporului de creştere şi justificarea consumului de furaje.
b) Dimensiunile corporale se determină numai la viitorii reproducători prin măsurători
la diferite vârste, fiind obligatorii cele recoltate la ieşirea din testare şi anual la reproducători (în
lucrările de selecţie).
Principalele dimensiuni corporale sunt: lungimea corpului, lungimea trunchiului, înălţimile la
grebăn şi la crupă, perimetrele fluierului şi ale toracelui, precum şi adâncimea toracelui. Pe baza lor se
calculează şi se interpretează diferiţi indicii corporali.
Toate datele cu privire la masa corporală şi dimensiunile corpului se înregistrează în registre şi
evidenţe zootehnice (tehnica de lucru este prezentată în cadrul îndrumătorului de lucrări practice).

1.2. Conformaţia corporală

Conformaţia corporală constituie o altă însuşire morfologică importantă şi rezultă din
analiza regiunilor corporale, atât separată, cât şi a grupelor de regiuni legate între ele morfo-
fiziologic, iar în final se apreciază armonia de ansamblu. Analiza se face prin aprecierea
exteriorului, având la bază legătura dialectică între formă şi conţinut. Această însuşire este în
strânsă legătură cu constituţia şi rezistenţa organică a suinelor. La suine, însuşi corpul
animalului reprezintă producţia principală, ceea ce simplifică mult aprecierea zootehnică.
Conformaţia corporală condiţionează tipul morfo-productiv al unei rase, iar în cadrul
acesteia se diferenţiază populaţii sau linii specializate la care se pot evidenţia anumite forme de
producţie.
Aprecierea exteriorului se face, de regulă, la animalele în stare de întreţinere de
reproducător, deci la cele cu dezvoltarea bună a scheletului şi a musculaturii, precum şi la cele
sănătoase.
În acţiunea de ameliorare trebuie să se ţină cont de însuşirile de exterior, deoarece în
unele cazuri se pot semnala slăbirea constituţiei. Cel mai tipic exemplu îl oferă rasa Yorcul mic,
rasă foarte precoce, dar la care insistându-se unilateral pe ridicarea precocităţii s-a neglijat
exteriorul, ducând în final la unele defecte de conformaţie (profilul capului ultraconcav, osatura
prea fină şi rezistenţă organică scăzută). Slăbirea constituţiei, ca urmare a unei selecţii
unilaterale, a fost sesizată şi în cazul varietăţii blonde din cadrul rasei Mangaliţa. Acţionându-se
prea insistent asupra îmbunătăţirii precocităţii animalelor şi neluându-se în considerare
consecinţele asupra conformaţiei corporale, s-a ajuns la slăbirea considerabilă a constituţiei,
materializându-se prin apariţia unor defecte de aplomb şi chiar cu scăderea rezistenţei organice.
Studiul analitic al regiunilor corporale se face în cadrul lucrărilor practice; în cele ce
urmează se vor face unele aprecieri generale ale conformaţiei, pe părţi corporale.
●Conformaţia părţii anterioare are importanţă mai redusă, deoarece în urma sacrificării
din aceasta rezultă carne de calitate inferioară (la cap) şi medie (de la gât). Carne de calitate
superioară ne este oferită doar de şunca anterioară, deci de regiunile spetei şi braţului, precum şi
de cea de la grebăn.
Studiul conformaţiei corporale a acestei părţi (în special a capului) ne oferă date
importante cu privire la rasă, dimorfismul sexual, precocitate, constituţie şi chiar asupra stării de
sănătate, indicându-ne uneori şi condiţiile beneficiate anterior pentru creştere.
În general, la porcinele ameliorate şi perfecţionate capul este mai redus ca mărime, cu
regiunile frunţii şi feţei mai largi şi cu profilul uşor concav (mai rar drept).
Profilul ultraconcav nu este de dorit deoarece incomodează animalul la prehensiunea
hranei, în respiraţie şi la păşunat.
Indivizii cu formele înguste şi ascuţite ale oaselor capului nu sunt acceptaţi în lucrările de
selecţie. De asemenea, profilul drept nu este de dorit, aceasta indicând primitivitate şi
neameliorare, cu excepţia raselor Landrace şi Hampshire.
Urechile, prin portul şi mărimea lor, constituie repere pentru încadrarea în rase sau grupe de
metişi, nepreferându-se cele prea mari şi aplecate, deoarece incomodează animalul la vedere.
Gâtul trebuie să fie cât mai bine îmbrăcat în muşchi, nici prea lung, dar nici scurt, iar în
secţiune transversală să fie cât mai apropiat de forma cilindrică, sau uşor eliptică (rasa Landrace
posedă gâtul relativ lung şi uşor eliptic). Acesta trebuie să fie prins corect de cap şi trunchi, fără
zone evidente de demarcaţie (acestea indică greşeli în hrănirea animalului şi slăbirea
constituţiei).
Aşa după cum s-a menţionat, capul şi gâtul trebuie să aibe dimensiuni cât mai reduse,
însă se va avea grijă ca prin selecţie să nu se depăşească limitele fiziologice normale.
Regiunile spetei şi braţului, care formează şunca anterioară, trebuie să fie cu bazele anatomice
normal dezvoltate, bine îmbrăcate în muşchi, iar direcţiile membrelor anterioare să se încadreze în liniile
de aplomb normale.
Starea de sănătate ne este indicată şi prin analiza discului râtului, alături de temperatura
pavilioanelor urechilor: discul râtului este uscat şi cald la animalele bolnave, iar urechile sunt de
asemenea calde (la palpare).În cazul în care capul animalului este disproporţionat (mai mare) faţă de
corpul acestuia (în ansamblu), ne poate duce la concluzia că în perioada de creştere condiţiile au fost
precare, în special cele de natură alimentară.
Trenul anterior s-a redus considerabil, ca urmare a proceselor de selecţie, aşa încât în
prezent acestea reprezintă cca. 30% din greutatea corporală, faţă de 70% cât se înregistra la
formele sălbatice şi la unele porcine primitive (fig.1).
●La trenul mijlociu se va avea în vedere ca toate regiunile să fie mai lungi şi largi, concurând la
forma de cilindru lung. Regiunile de pe linia dorsală, să fie cât mai bine îmbrăcate în muşchi, în special
regiunile spinării şi şalelor, deoarece oferă carne de calitate superioară (cotlet şi antricot).
 Profilul corpului, apreciat prin
configuraţia liniei superioare (sau dorsală),
cuprinzând regiunile grebănului, spinării şi
şalelor, trebuie să fie drept şi uşor ascendent,
cu excepţia unor rase americane (Duroc,
Hampshire şi Chester-White) la care este
convex. Arcuirea liniei spinării, după
selecţionerii americani, este o modalitate de
alungire a trunchiului.
Regiunile de pe linia abdominală de
asemenea, trebuie să fie cât mai lungi şi largi,
pentru a oferi o bază suficientă de prindere a
ugerului.
La regiunea ugerului se vor
analiza: numărul de mameloane, distanţarea
acestora atât între rânduri cât şi între perechi,
simetria şi conformaţia (aprecierea făcându-
se

Fig.1 Evoluţia conformaţiei corporale la suine

în perioada de alăptare). Forma dorită a mameloanelor este de pâlnie bietajată, iar la pipăit să se
simtă aspectul buretos, care indică predominarea ţesutului glandular.
●La trenul posterior se analizează cu atenţie crupa şi şunca posterioară, de la care se
obţin cele mai mari proporţii de carne de calitate superioară. În general, crupa trebuie să fie
dreaptă, largă şi lungă, conformaţie care oferă o bază mare de prindere pentru musculatura
regiunilor şuncii posterioare. De menţionat că şunca posterioară este formată, în principal, din
muşchii fesei, coapsei şi gambei, care trebuie să fie largă, convexă şi descinsă.
La membrele posterioare se va aprecia şi încadrarea lor în linia de aplomb normală,
precum şi înclinarea optimă a regiunii chişiţei, care sunt foarte importante la reproducătorii
masculi.
 Greutatea aproximativă a porcului în viu
G = C x C x L x 69,3, în care
G = greutatea aproximativă (± 3%)
C = circumferinţa
L = lungimea
69,3 = constantă de calcul
Greutatea aproximativă a carcasei în viu
G carcasă = Ganimal x 0,72
G animal = greutatea aproximativă (± 3%)
0,72 = constantă de calcul

*
* *

Studiul regiunilor corporale ne oferă date certe cu privire la conformaţia corporală, din care cauză
analiza trebuie să se facă cu mare atenţie, ţinându-se cont de rasa aparţinătoare, de sex, de scopul
producţiei (rase materne şi rase paterne) etc.
În munca de selecţie trebuie să se sesizeze din timp defectele de conformaţie care ar putea genera
slăbirea constituţiei animalului. Pentru reproducătorii masculi se va pune un mare accent pe regiunea
testiculară, a furoului şi a penisului, iar la femele pe integritatea ugerului şi a vulvei.

1.3. Constituţia suinelor

Constituţia suinelor este determinată de o serie de particularităţi morfo-fiziologice, fiind
oglindită şi de dezvoltarea corporală, alături de conformaţie, ambele cu influenţă asupra potenţialului
productiv şi a rezistenţei organismului.
La suine întâlnim patru tipuri constituţionale: fină şi robustă, ca tipuri dorite şi debilă şi
grosolană, ca tipuri nedorite. Desigur că, uneori încadrarea nu este strictă, indivizii având şi variante
intermediare.
 În general, se preferă ca scroafele să aparţină la tipul constituţional fin sau varianta fină spre
robustă, iar vierii la constituţie robustă.
Constituţia fină
Cuprinde suinele de reproducţie din rasele specializate pentru carne şi bacon. Animalele se
caracterizează prin cap mic, schelet fin, dar rezistent, corp lung şi zvelt, iar musculatura este bine
evidenţiată.
Pielea este fină, elastică, bine vascularizată, iar părul este subţire, lucios şi uniform repartizat.
Scroafele au prolificitatea şi capacitatea de alăptare foarte bune, cu instinctul matern pronunţat.
Vierii au un temperament vioi şi execută uşor monta.
Suinele cu constituţie fină se pretează la îngrăşarea pentru carne şi mai ales pentru bacon. În
această categorie se încadrează majoritatea exemplarelor din rasele Landrace, Piétrain şi Landrace
belgian.
Constituţia robustă
Cuprinde suinele de reproducţie ce se caracterizează prin corpul lung, larg şi adânc, bine
îmbrăcat în musculatură, exprimând dezvoltare corporală bună şi vigoare.
Scheletul este puternic şi foarte rezistent. Părul este fin, lucios, dar mai des decât la constituţia
fină şi uniform repartizat. Pielea este destul de fină, densă şi elastică.
Animalele au un temperament vioi, realizează sporuri mari de creştere în greutate vie şi valorifică
bine hrana. Scroafele sunt bune mame, cu prolificitatea, capacitatea de alăptare bune şi rezistente la
exploatarea intensivă.
Constituţia robustă este dorită la suinele de reproducţie, în special la vieri. În această categorie se
încadrează majoritatea indivizilor din rasele Marele alb, Edelschwein, Yorkshire, Marele negru şi chiar
Bazna.
Constituţia debilă
Suinele cu constituţie debilă au dezvoltarea corporală insuficientă în raport cu vârsta. Debilitatea
este o consecinţă a condiţiilor nefavorabile de mediu ce au acţionat de-a lungul mai multor generaţii,
alături de o selecţie greşită şi uneori de menţinerea la reproducţie a unor indivizi cu grade ridicate de
consangvinizare.
Este o exagerare a constituţiei fine şi se caracterizează prin conformaţie lipsită de armonie;
trunchiul, deşi lung, este îngust şi lipsit de adâncime.
Scheletul este slab dezvoltat şi lipsit de rezistenţă, iar membrele sunt disproporţionat de lungi şi
cu defecte de aplomb.
Capul este lung şi uscăţiv, cu prindere defectuoasă de gât. Pielea este prea subţire şi lipsită de
elasticitate, iar părul este rar, fără luciu şi neuniform repartizat pe suprafaţa corpului. Scroafele au
prolificitatea redusă, capacitatea de alăptare mică şi cu instinctul matern slab evidenţiat. Exemplarele se
exclud de la reproducţie, deoarece sunt lipsite de rezistenţa organică, iar produşii realizează sporuri mici
şi valorifică slab hrana.
Constituţia grosolană
Animalele din această categorie au o dezvoltare corporală aparent bună în raport cu vârsta, însă la
un examen mai atent se constată că posedă corpul “împăstat”, scheletul grosolan şi lipsit de rezistenţă. În
general oasele sunt voluminoase, însă fără rezistenţă pe măsura volumului lor.
Capul este mare (voluminos) şi nu exprimă fidel rasa şi sexul, iar pielea este mai groasă şi cu
ţesut conjunctiv abundent, părul este lung, gros, fără luciu şi neuniform repartizat pe corp.
Temperamentul este limfatic: vierii execută greu monta şi dau spermă de calitate slabă, iar
scroafele au prolificitate scăzută şi nu sunt bune mame (adesea strivesc purceii).
Grăsunii supuşi îngrăşării dau rezultate slabe: valorifică slab hrana, iar carcasele sunt
necorespunzătoare. Animalele se exclud de la reproducţie, deoarece toate aceste particularităţi nu sunt
favorabile însuşirilor productive. Din această categorie fac parte unii indivizi din rasele tardive, uneori şi
cele din cele ameliorate, evidenţiind faptul că tineretul nu a beneficiat de condiţii normale de creştere (în
special de alimentaţie) pe parcursul mai multor generaţii.
 *
* *

Aprecierea tipului constituţional este o lucrare tehnică pretenţioasă, care trebuie efectuată de
cadre cu multă experienţă. În aprecierea încadrării animalelor se va ţine cont de rasă, sex, vârstă, starea de
întreţinere şi de informaţii asupra tehnologiei de creştere aplicate (în special alimentaţia şi întreţinerea).
De menţionat că, tipul constituţional se poate înrăutăţi, în condiţiile în care factorii de mediu sunt
sistematic nefavorabili. În această situaţie, organismul va încerca să se adapteze, modificându-şi
intensitatea, ritmul şi amplitudinea funcţiilor vitale. La acestea se mai poate adăuga şi selecţia inadecvată,
de obicei unilaterală şi uneori chiar gradul de consangvinizare prea ridicat, toate aplicate în acţiunile de
ameliorare.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri se impune reajustarea sistemului de exploatare a
reproducătorilor, reexaminarea schemelor de împerechere şi de îmbunătăţire a alimentaţiei, precum şi
analizarea periodică a unor constante sanguine (evidenţierea cariotipului la nivel de individ).

1.4. Tipurile morfo-productive la suine

Tipurile morfoproductive la suine sunt o consecinţă directă a selecţiei, în urma căreia s-au
diferenţiat rase, populaţii şi linii specializate pentru producţia de carne, şi mai puţine pentru producţia de
grăsime şi mixte (de carne-grăsime). Fiecărei forme de producţie îi corespunde o anumită conformaţie
corporală.
La suine se disting patru tipuri morfo-productive: de carne, pentru bacon, mixte şi de grăsime.
Tipul morfo-productiv de carne
În acest tip se încadrează un număr mai mare de rase specializate pentru producţia de carne,
caracterizându-se printr-o dezvoltare corporală bună, corp lung şi cilindric.
Lungimea corpului depăşeşte cu 15-20 cm perimetrul toracic. Trunchiul este larg şi puţin adânc.
Şuncile anterioare sunt largi, fără a fi prea proeminente, iar cele posterioare sunt bine dezvoltate şi
descinse. În urma sacrificării rezultă carcase de bună calitate, cu raportul carne-grăsime net în favoarea
cărnii, iar randamentul este mare.

Figura 2. Suine, calitatea “de carne”

 Animalele aparţin tipului constituţional robust sau fin şi temperamentului vioi. Scroafele sunt
bune mame, posedă prolificitate şi capacitate de alăptare bune.
În ansamblu, suinele aparţinătoare acestui tip apar zvelte, viguroase şi cu un format corporal
dreptunghiular. Ca reprezentanţi se pot include, cu precădere rasa Marele alb, precum şi rasele Marele
negru, Duroc, Hampshire, Edelschwein etc.
Tipul morfo-productiv pentru bacon
Acest tip este o variantă îmbunătăţită a celui de carne şi apărută în urma selecţiei, caracterizându-
se prin alungirea trenului mijlociu şi dezvoltarea exagerată a părţii posterioare, aşa încât animalele au o
formă de “pară”.
Corpul are forma de trapez, deoarece linia superioară este dreaptă şi ascendentă. Lungimea
corpului este mai mare cu 20-25 cm faţă de perimetrul toracic.
Capul este mic, membrele scurte, scheletul fin şi rezistent, ceea ce asigură un randament foarte
bun la sacrificare. Corpul foarte lung şi bine îmbrăcat în muşchi, precum şi dezvoltarea exagerată a
şuncilor posterioare asigură o proporţie mare de carne în carcasă şi o grăsime redusă şi uniformă a
stratului de slănină.
La toate animalele constituţia este fină sau o variantă între fină şi robustă. În această categorie pot
intra Landrace, rasa Piétrain, precum şi metişii dintre rasele Marele alb şi Landrace.
Tipul morfo-productiv mixt (de carne-grăsime)
Suinele aparţinătoare acestui tip se caracterizează, în general, printr-un format bine proporţionat,
apropiat de tipul de carne. Trunchiul este mai scurt, mai larg şi mai adânc comparativ cu cel de carne, aşa
încât lungimea corpului este aproximativ egală cu perimetrul toracic.

Figura 2. Suine, calitatea “de carne - grasime”

Şuncile posterioare sunt mai puţin dezvoltate decât la tipul de carne. Constituţia este robustă,
temperamentul vioi, rezistenţa organică mare şi o bună capacitate de aclimatizare.
În această categorie intră rasele: Berk, Albul mijlociu, Bazna etc.
Tipul morfo-productiv pentru grăsime
Se caracterizează printr-un format corporal scurt, adânc şi larg. Perimetrul toracic este mai mare
cu 5-10 cm faţă de lungimea corpului.
Linia superioară este convexă, iar cea inferioară lăsată aşa încât trenul mijlociu apare bine
dezvoltat, concurând la forma de butoi a trunchiului. Coastele sunt scurte şi mult arcuite.
Sunt animale cu gâtul scurt şi gros, crupa teşită, şuncile posterioare puţin dezvoltate, uneori
osatură puţin rezistentă.
 Figura 3. Suine, calitatea “grăsime - carne”

Prolificitatea este redusă, precocitate moderată, temperament vioi şi o mare rezistenţă organică.
În această categorie intră rasa Mangaliţa şi parţial Micul alb.

*
* *

În prezent se promovează la reproducţie indivizii cu tipul morfo-productiv de carne şi pentru

bacon, deoarece cererea de grăsime este din ce în ce mai redusă. Tehnica încadrării animalelor după
tipurile morfo-productive se va face în cadrul lucrărilor practice.

1.5. Particularităţi de culoare

Culoarea la suine este o însuşire morfologică ce constituie caracter de rasă, cu implicaţii majore
în alegerea sistemului de exploatare, înlesnind aprecierea gradului de ameliorare şi cu influenţă în
tehnologia preparării carcaselor.
În general, rasele cu culoare închisă conferă o rezistenţă mai mare la eritemul solar, însă unele
dau un aspect neplăcut al carcaselor prelucrate termic (aspectul cenuşiu al şoricului).
Culoarea albă (“albinism”) este întâlnită la majoritatea raselor actuale şi constituie un caracter
dominant faţă de celelalte culori. Este preferată pentru producţia de bacon, însă favorizează insolaţia, iar
animalele posedă, în general, o rezistenţă organică mai redusă. Această culoare este întâlnită la rasele:
Marele alb, Landrace, Edelschwein, Yorkshire etc.
Culoarea blondă (“ilucism”) este determinată de prezenţa atât în piele cât şi în păr a unor
pigmenţi care protejează oarecum animalele faţă de razele solare. Nu este dominantă faţă de alte culori.
Se întâlneşte la Mangaliţa blondă, la rasa Lincoln etc.
Culoarea neagră (“melanism”) este determinată de predominarea pigmenţilor melanici atât în
piele cât şi în păr. Animalele sunt rezistente la razele solare, la condiţiile vitrege de mediu şi chiar la boli,
putându-se exploata economic pe păşuni. Este dominantă faţă de culoarea blondă la unele rase. Carcasele
tratate termic au un aspect mai puţin plăcut, mai ales pentru producţia de bacon. Se întâlneşte la rasele
Cornwall, Mangaliăa neagră, Berk (parţial) etc.
Culoarea roşie prezintă avantajele culorii negre, cu privire la insolaţie, însă nu depreciază
aspectul carcaselor, deoarece pigmentul este termolabil. Este recesivă faţă de culorile albă şi neagră. Se
întâlneşte la rasele Duroc, Tamworth, Mangaliţa roşie etc.
Culorile bălţate (compuse ) sunt tipice la rasele de culoare neagră şi cu brâu alb, precum şi la
cele cu pete negre pe un fond alb. Se întâlneşte la rasele: Hampshire, Wessex, Bazna (negru cu brâu alb),
Piétrain şi la multe rase moderne americane. Sunt rezistente la eritemul solar, deci exploatabile în
unităţile gospodăreşti.
 Culorile bălţate apar şi la metişii ce se obţin prin încrucişarea suinelor de diferite culori, fără însă
a afecta aspectul carcaselor.

*
* *

O altă însuşire morfologică importantă este şi dentiţia la suine care ajută la aprecierea vârstei prin
numărul, forma, apariţia şi aspectul dinţilor.
De asemenea, glanda mamară, prezintă particularităţi importante, precum şi aparatul genital,
tubul digestiv, unghiile etc.

 ???????
Curs SUINE nr 8

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND FURAJELE ŞI INFLUENŢA LOR

ASUPRA PRODUCŢIILOR –

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

 Factorii care influenţează valorificarea hranei la suine

Rentabilitatea creşterii suinelor, în exploataţiile intensiv-industriale, precum şi în cele

gospodăreşti, este determinată în primul rând de nivelul cheltuielilor cu furajarea, care reprezintă între 60-
80% din totalul chletuielilor directe de producţie.
Suinele, în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică etc. au nevoie de energie sub o formă
asimilabilă, de un anumit nivel proteic, de vitamine, de substanţe minerale etc.-toate în aşa fel
proporţionate încât prin ingerarea lor de către animal să se obţină o valorificare eficientă, la nivelul
potenţialului lor genetic.
Valorificarea hranei, sau eficienţa utilizării substanţelor nutritive din raţie, variază în funcţie de o
serie de factori; unii sunt dependenţi de animal, iar alţii de condiţile de mediu (în primul rând
alimentaţia).
De reţinut !. Nutriţionismul este văzut în două ipostaze: reducţionist (1+1 = 2) şi holistic (1+1>2).

În acest context, problemele trebuie tratate prin prisma valorificării cu maximum de eficienţă a
furajelor, axându-se mai mult pe categoria de porci graşi, deoarece aceasta deţine proporţia cea mai mare
din efectivul total (cca. 53%), fiind şi cea mai mare consumatoare de furaje.
Totodată, analizând valorificarea hranei, se pot întrevedea şi unele date cu privire la intensitatea de
creştere, deoarece între consumul specific de hrană (exprimat în kg furaj /kg spor sau UN) şi sporul mediu
zilnic (g/zi) există o corelaţie strânsă negativă (r = -0,82); deci factorii care influenţează un indicator au
influenţă indirectă şi asupra celuilalt.

Factorii dependenţi de animal (interni)

Particularităţile aparatului digestiv
Aparatul digestiv la suine este mai bine adaptat pentru consumarea nutreţurilor concentrate, deşi
cantităţi limitate şi de alte furaje pot fi incluse în raţie.
Tractusul digestiv al acestui animal monogastric are o capacitate digestivă proporţională cu
greutatea corporală (şi vârstă), fiind mai mare decât la câine şi păsări, dar mai mică în comparaţie cu
erbivorele (ovine, bovine).
Volumul stomacului la tineretul suin (sugar ţi înţărcat) variază între 250-620 ml, iar la adulţi între
6-8 l. Acesta este prevăzut cu multe pliuri şi celule glandulare ce determină o mare capacitate de digestie a
substanţelor nutritive.
Lungimea intestinelor variază, la adulţi, între 22-25 m, reprezentând de 14 ori lungimea corpului,
în timp ce la bovine şi ovine raportul depăşeşte de 20 de ori.
Domesticirea a avut ca efect şi alungirea intestinelor, în comparaţie cu stomacul, de la 1/9 la porcii
sălbatici la 1/14 la rasele perfecţionate, deci s-a mărit capacitatea de asimilare a substanţelor nutritive.
Durata tranzitului intestinal variază între 24-30 de ore la purcei şi între 80-90 de ore la celelalte
categorii, în funcţie de vârstă şi specificul alimentaţiei.
Rasa influenţează valorificarea hranei în sensul că rasele perfecţionate pentru producţia de carne,
posedă indici buni şi foarte buni de conversie a hranei, cum ar fi: Marele alb, Landrace, Hampshire, Duroc,
Yorkshire, Landrace belgian etc., însă mai există şi efective reduse din unele rase şi populaţii cu aceşti
indici slabi (Bazna, Mangaliţa, Stocli etc).
În general, valorificarea hranei corelează strâns pozitiv cu intensitatea de creştere, sau strâns
negativ când se exprimă în consumul specific.
Rasele paterne se remarcă prin consumuri specifice reduse de concentrate (valorificare bună) şi
sporuri medii zilnice mari (Hampshire, Duroc şi chiar Yorkshire).
Rezultate foarte bune, cu privire la valorificarea hranei, se înregistrează la metişii şi hibrizii de
suine, unde intervine fenomenul de heterozis sau vigoare hibridă. De menţionat că, valorificarea hranei
este o însuşire cu un coeficient de heritabilitate mediu spre ridicat, deci este un câmp larg de acţiune prin
selecţie. Acest factor justifică pe deplin eforturile de creştere numai a metişilor şi hibrizilor în unităţile de
producţie, indiferent de sistemul de exploatare.
Vârsta influenţează valorificarea hranei în sensul că la animalele mai tinere conversia este mai
bună.
La tineret, valorificarea furajelor este legată de eficienţa echipamentului enzimatic, care creşte
continuu până la vârsta de 30-40 zile, deci până la această vârstă se impune folosirea de furaje uşor
digestibile.
La tineretul suin înţărcat, în condiţiile actuale, consumul specific de concentrate este de cca. 2,5
kg, pe când la porcii graşi de cca. 3-4,0 kg şi chiar mai mult. Această însuşire este în corelaţie cu
compoziţia chimică a sporului de creştere; când predomină depunerile de grăsime se impune un consum
mai mare de energie, respectiv o cantitate mai mare de furaje.
De reţinut ! Furajele sunt cu atât mai economic convertite cu cât în depunerile din carcasă
predomină ţesutul muscular.

De menţionat că, ponderea masei musculare creşte continuu până la greutatea de 40-50 kg, se
echilibrează între 60-80 kg, după care scade lent, pe când proporţia de grăsimi creşte continuu. Aceste
considerente justifică creşterea şi îngrăşarea suinelor până la vârsta de 200-225 zile şi greutatea de 95-115
kg, când pe lângă o bună valorificare a hranei se înregistrează şi carcase de bună calitate.
Grăsimea din carcasă este componenta cea mai variabilă în funcţie de vârstă: aceasta creşte de la
10% la vârsta de 50-60 zile la 40-60% la 300-400 de zile.
La suinele perfecţionate, retenţia de proteină necesară dezvoltării masei musculare este ridicată
chiar la greutatea vie de cca. 100 kg.
Fondul genetic influenţează în mod hotărâtor metabolismul lipidelor la porcine, susţinut de tipul de
alimentaţie: rasele perfecţionate, hrănite cu raţii bogate în lizină, determină creşteri mai rapide faţă de cele
neameliorate.
Individualitatea are influenţă asupra valorificării hranei, în sensul că sunt indivizi, din cadrul
aceleiaşi rase sau populaţii, la care se înregistrează conversii superioare, constituind fondul muncii de
ameliorare (suportul selecţiei).
Sexul influenţează valorificarea hranei: în general, vieruşii (necastraţi) convertesc (până la vârsta
de 6 luni) cel mai economic furajele, fiind urmaţi de scrofiţe şi apoi de masculii castraţi (tab.46), după care
ordinea se schimbă în favoarea masculilor castraţi.
Tabelul 1

Influenţa sexului asupra indicelui de consum

Vieri Masculi
Specificare Scrofiţe tinere
tineri castraţi
Durata îngrăşării (de la 20 până la 90 kg (zile) 112,5 119,7 122,7
Indicele de consum (kg) 3,06 3,45 3,24

De menţionat că la unele categorii de suine, capacitatea digestivă nu este corelată cu nevoile

organismului, necesitând raţii de hrană cu densităţi nutritive mărite, în special la purcei şi la scroafele
lactante, impunându-se administrarea tainurilor la intervale scurte de timp sau chiar la discreţie.
Forma de producţie influenţează utilizarea substanţelor nutritive din raţie.
Principalele forme de producţie la porcine sunt: îngrăşarea pentru carne şi creşterea pentru
reproducţie. La suine, procesul de îngrăşare se suprapune cu cel de creştere; subiecţii fiind animale tinere
în creştere, cu excepţia reproducătorilor reformaţi.
Valorificarea cea mai convenabilă se înregistrează prin metodele de îngrăşare pentru carne şi
bacon (când sacrificarea se face la 90-110 kg), mai redusă la îngrăşarea pentru grăsime şi intermediară la
cea mixtă.
 Variantele de creştere-îngrăşare se deosebesc, în esenţă, între ele, prin greutatea vie la care se
opreşte acest proces, alături de greutatea corporală de pornire, a creşterii grăsunilor şi prin anumite
procedee de corectare a calităţii carcasei (pentru limitarea depunerii de grăsime).
Tineretul de reproducţie trebuie hrănit astfel încât să se obţină starea de întreţinere de
reproducător, mai ales după greutatea de 20-30 kg, când în raţie se vor introduce şi unele furaje de
"volum", deci cu nivele energetice reduse.
Starea fiziologică, (în special la scroafe) influenţează valorificarea hranei, aceasta fiind mai bună
în perioada de gestaţie, când animalele trebuie hrănite restrictiv (în raţii introducându-se şi furaje de
volum), pe când în perioada de alăptare se impune folosirea numai de furaje cu densităţi nutritive ridicare
(concentrate). În perioada de lactaţie, capacitatea digestivă nu este corelată cu cerinţele de substanţe
nutritive necesare producerii laptelui. În acest sens, este mai economic să obişnuim purceii cu consumarea
nutreţurilor combinate decât să sporim consumul cu furaje al scroafei.
Starea de sănătate. Animalele tarate, debile, bolnave, în covalescenţă etc, valorifică mai slab
hrana faţă de cele sănătoase.
Starea de întreţinere. Purceii subponderali la naştere sunt neeconomici pentru creştere şi
îngrăşare, mai ales din unităţile de tip industrial, la care valorificarea hranei este foarte slabă. În aceste
unităţi, proporţia de purcei insuficienţi dezvoltaţi corporal este de cca. 15%, care pentru recuperare
trebuiesc cazaţi în boxele cele mai bune şi apropiate de personalul de supraveghere şi îngrijire. Pentru
aceştia se vor prepara reţete speciale de nutreţuri combinate etc.
În multe situaţii aceste animale nu asigură imunitatea, contractează uşor diferite maladii, deci
constituie pericole sanitar-veterinare pentru cele sănătoase.

Factorii dependenţi de mediu

Performanţele suinelor constituie rezultanta dintre baza ereditară şi condiţiile de mediu în care
cresc şi se dezvoltă. Dintre factorii de mediu, alimentaţia este cea mai importantă, cu menţiunea că aceasta
nu acţionează izolat, ci în complex cu alţi factori de mediu. O alimentaţie eficientă determină producţii
superioare, aşa încât numai o mică parte din hrană să fie folosită pentru atenuarea efectelor nocive ale
condiţiilor de mediu.
Alimentaţia
De reţinut ! Nutriționismul este o paradigmă care presupune că nutrienții identificați științific din
alimente determină valoarea alimentelor individuale din dietă. Cu alte cuvinte, este ideea că valoarea
nutrițională a unui aliment este suma tuturor nutrienților săi individuali, a vitaminelor și a altor
componente.

Aşa cum s-a menţionat, alimentaţia are influenţă hotărâtoare asupra valorificării hranei, pentru
care trebuie să se ţină seama de nivelul substanţelor nutritive din raţie, de raportuirle dintre acestea, de
modul de prelucrare , de administrare şi de distribuire a furajelor, toate depinzând în mare măsură şi de
calitatea componentelor (indicându-se şi înlăturarea celor alterate).
Nivelul substanţelor nutritive are importanţă deoarece conversia bună a hranei se realizează numai
atunci când toate aceste substanţe puse la dispoziţia animalului, sunt la un nivel optim.
Nivelul optim este specific fiecărei categorii de vârstă, stare fiziologică, stadiul de ameliorare etc,
şi nu depinde de condiţiile de exploatare (atât în unităţile gospodăreşti cât şi în cele industriale cerinţele
sunt aceleaşi).
De reţinut ! Animalele consumă furaje , nu nutrienţi !

La asigurarea substanţelor nutritive se ţine seama de acţiunea "legii minimului", adică raţia se
valorifică în funcţie de substanţa nutritivă care este la nivelul cel mai scăzut; substanţa deficitară
constituindu-se în factor limitant. Este necesar ca toate substanţele nutritive să posede valori biologice
ridicate, condiţionate de cantităţile şi rapoartele dintre elementele de bază.
 Astfel, animalului trebuie să i se asigure substanţele energetice, care se obţin, în principal, pe
seama hidraţilor de carbon (şi în special a amidonului), a grăsimilor şi mai puţin pe cea a substanţelor
proteice din raţie.

Tabelul 2

Influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii

Proporţia de Substanţă Conţinutul la 100 g substanţă uscată

Rasa porumb din raţie uscată Proteine Grăsimi Săruri minerale
(%) (%) (%) (%) (%)
45 24,55 89,33 6,19 4,48
Marele alb 60 25,52 87,11 8,70 4,19
75 25,87 85,78 8,97 4,25
45 24,87 79,83 17,01 4,06
Mangaliţa 60 26,78 73,70 22,10 4,20
75 27,88 70,87 25,43 3,77

Substanţele proteice care asigură structura de bază a organismului, trebuie să fie administrate la
nivelul cerut de fiecare categorie şi formă de producţie în parte. Acest lucru este cu atât mai important cu
cât se cunoaşte că nici o altă grupă de substanţe nutritive nu poate fi transformată de către organismul
animal în proteine proprii.
Pe această linie, MADSEN, A. şi colab. (1989), sintetizează cercetările mai multor autori,
demonstrând că la porcii graşi din rasa Landrace, hrăniţi cu nivele scăzute de substanţe proteice, se
înregistrează rezultate foarte slabe în privinţa indicilor tehnico-economici şi de calitate a carcasei, faţă de
cei hrăniţi normal, în special cu privire la proporţia de carne în carcasă (tab.3).
Nivelurile proteice apropiate de cerinţele specifice determină ritmuri de creştere superioare şi, în
consecinţă, valorificarea bună a hranei.
Trebuie să se ţină seama şi de calitatea proteinei, prin asigurarea fiecărui aminoacid indispensabil,
în special a lizinei şi a triptofanului - aminoacizi cu importanţă în dezvoltarea corporală, care în majoritatea
cazurilor sunt deficitari în furajele clasice.
În unele lucrări ştiinţifice se ia în calcul şi consumul specific de proteină brută, ce reprezintă
raportul dintre cosumul de P.B. pentru realizarea unui kg spor în greutate vie şi care indică valoarea
biologică a acestei substanţe nutritive.
Un rol plastic însemnat îl au şi unele substanţe minerale (în special Ca şi P), care participă la
structura scheletului. Pe lângă acestea se vor asigura şi vitaminele, precum şi alte categorii de substanţe (de
creştere, stimulatoare etc).
Tabelul 3

Influenţa diferitelor nivele proteice asupra îngrăşării porcinelor

Specificare Nivel normal Nivel scăzut
1. Cantităţi pe animal/zi
- Proteină digestibilă (g) 231 120
- lizină (g) 15,1 5,0
- treonină (g) 9,7 4,2
2. Performanţele creşterii şi dezvoltării musculare
- Sporul mediu zilnic (g) 722 284
- Suprafaţa ochiului muşchiului L.dorsi (cm2) 32,3 24,1
- Proporţia de carne slabă (%) 60,0 45,6
3. Compoziţia chimică a cărnii
 - Apă (%) 29,8 31,6
- Proteine (%) 19,7 17,7
- Grăsimi (%) 9,4 12,8

Valorile biologice ale substanţelor nutritive sunt specifice pentru fiecare rasă, categorie de suine şi
stare fiziologică. De multe ori, aditivii furajeri introduşi sunt necesari în cantităţi mici (pentru corectare),
asigurarea facându-se cu cheltuieli minime, însă efectele în valorificarea raţiei (în întregime) sunt
însemnate.
Raporturile între substanţele nutritive trebuie să fie optime unele faţă de altele, deoarece ele nu
acţionează independent, ci în strânsă corelaţie.
Nivelul crescut sau scăzut al unei substanţe nutritive atrage după sine un necesar crescut, sau
scăzut, din alţi nutrienţi. Asigurarea raporturilor optime determină o bună valorificare a raţiei mai ales la
rasele perfecţionate şi la metişii şi hibrizi de mare productivitate.
Trebuie menţionat că, între substanţele nutritive din raţii au loc relaţii de sinergism, alte ori sunt
relaţii de antagonism, iar valoarea nutritivă a raţiei este condiţionată de cunoaşterea şi stăpânirea aceste
relaţii.
Mergând la elementele de bază, trebuie specificat că, în cazul proteinelor, aminoacizii trebuie să se
găsească în raporturi reciproc determinate, acestea condiţionând valaorea biologică ridicată. Se va evita pe
cât posibil utilizarea furajelor proteice în scopuri energetice, acestea traducându-se în necunoaştere şi
risipă, ceea ce este foarte grav pentru zootehnişti.
Calităţile organoleptice ale furajelor condiţionează consumarea cu plăcere a raţiei, atât prin
calităţile componentelor cât şi prin introducerea de preparate speciale. La purceii sugari se folosesc o serie
de aditivi furajeri, pentru sporirea palatabilităţii, care determină consumarea precoce a furajelor
suplimentare şi reducerea perioadei de obişnuire (lapte praf şi zahărul).
Nu trebuie speculat faptul că porcinele posedă simţul gustului ceva mai atenuat, faţă de celelalte
animale de fermă, şi să introducem în hrană componente alterate sau de slabă calitate. Furajele alterate
introduse în hrană, diminuează valorificarea acesteia, iar uneori pot produce intoxicaţii grave.
Corectorii de gust şi de miros se vor utiliza cu multă precauţie şi se vor elimina în finisarea
îngrăşării. Unele mucegaiuri ce se dezvoltă pe furaje elaborează toxine, care acţionează ca antivitamine,
prin degradarea substanţelor nutritive.
Metodele de furajare (sau de hrănire) au influenţă considerabilă asupra valorificării hranei,
precum şi asupra sporului de creştere şi a calităţii carcasei; alegerea acestora depinzând de condiţiile
concrete din unitate şi de destinaţia animalelor.
a. Furajarea la discreţie -"ad libitum"- este metoda cea mai des întâlnită în unităţile industriale,
fiind indicată la categorile: purcei sugari, tineret înţărcat, porci la îngrăşat în special la cei din rasele
specializate pentru carne (în prima perioadă şi chiar până la sacrificare) şi la scroafele lactante.
Avantajele oferite de această metodă sunt:
 obţinerea de sporuri medii zilnice mari;
 sporirea randamentului la sacrificare;
 ridicarea productivităţii muncii (permite mecanizarea distribuirii hranei).
Cu toate acestea valorificarea hranei este mai slabă, iar calitatea carcasei inferioară (stratul de
slănină este mare).
În experienţele efectuate de către CHIRILĂ, C. şi colab. (1998), se confirmă valorificarea mai
slabă a furajelor în cazul hrănirii la discreţie, chiar dacă sporurile zilnice sunt superioare, celei
restricţionate (tab.5).
Tabelul 5

Influenţa metodelor de furajare asupra rezultatelor de producţie

 la porcii graşi (CHIRILĂ, C. 1988, Stan. Tr, 1997, Pasarin, B. 2017)
Faza de Hrănire la Hrănirea în:
Specificare
îngrăşare discreţie 2 tainuri 4 tainuri 6 tainuri
I Spor mediu zilnic (g) 403 359 339 369
(27-50 kg) Consum specific de 4,25 3,94 4,00 3,66
concentrate, (kg)
II Spor mediu zilnic (g) 507 483 454 404
(50-105kg) Consum specific de 4,56 4,41 4,35 3,90
concetrate (kg)

În sistem gospodăresc această metodă dă rezultate mai slabe la porcii graşi, deoarece animalele
preferă să consume concentratele în detrimentul suculentelor sau a păşunilor.
b. Furajarea restricţionată (pe bază de tainuri) este aplicată cu precădere la animalele tinere de
reproducţie, la porcii graşi în finisare (cu destinaţie specială) şi la scroafele gestante.
Avantajele oferite de această metodă sunt:
 îmbunătăţeşte valorificarea hranei (cu condiţia ca restricţia să nu fie prea severă, 85-90% din “la
discreţie”);
 sporeşte calitatea carcasei;
 asigură menţinerea stării de reproducător.
Dezavantajele constau în:
 scăderea sporului mediu zilnic şi, în consecinţă, prelungirea duratei de finisare (cu 10-30 zile);
 reducerea productivităţii muncii (necesită forţă de muncă şi echipament specializat în plus pentru
dozare şi administrare);
 mărirea cheltuielilor pentru întreţinerea animalelor şi asigurarea frontului de furajare.
La scrofiţe, furajarea la discreţie, de la pubertate până la montă, sporeşte rata ovulaţiei. Pe timpul
gestaţiei, aceasta trebuie să fie restrictivă, pentru a se evita îngrăşarea animalelor. La vieri este necesară
furajarea restricţionată pe toată durata exploatării.
De reţinut ! Furajarea restricţionată dă rezultate bune şi în perioada de nidaţie la scroafe, contribuind la
sporirea fecundităţii şi prolificităţii, pe lângă refacerea rapidă a stării de întreţinere

Cazarea femelelor în boxele individuale facilitează furajarea restricţionată, întreţinerea

extinzându-se pe o perioadă de cel mult 21 zile după însămânţare.
În sistem gospodăresc şi în unităţile cu efective reduse folosirea metodei de furajare restricţionată
a reproducătorilor conduce la obţinerea celor mai avantajoase rezultate tehnico-economice, inclusiv de
conversie a hranei.
Cu privire la numărul de tainuri administrate zilnic, majoritatea autorilor sunt de părere că cele mai
bune rezultate, cu privire la valorificarea hranei, se înregistrează la variantele cu mai multe tainuri; dar
dacă se pune în balanţă şi munca prestată, atunci varianta optimă, pentru porcii graşi şi scroafele gestante,
rămâne cea de 2 tainuri pe zi.
Formele de prezentare a hranei influenţează valorificarea acesteia, în sensul că furajele sub formă
de grăunţe întregi sau zdrobite duc la pierderi importante de substanţe nutritive. Concentratele măcinate cu
fineţe medie, contribuie la o mai bună utilizare a hranei faţă de granulaţia fină (când se formează boluri,
îngreunând digestia).
Tabelul 6

Influenţa fineţei măcinişului asupra indicilor de producţie la porcine

(Stan. Tr, 1997 ; Pasarin, B. 2017)

Greutatea Specificare Boabele au fost:

 animalelor sparte mediu măcinate fin măcinate
Spor mediu zilnic (g) 526 599 -
18 kg
Consum specific concetrate (kg) 2,78 2,82 -
Spor mediu zilnic (g) - 730 621
27 kg
Consum specific concetrate (kg) - 3,11 3,03
Spor mediu zilnic (g) 798 925 -
57 kg
Consum specific concetrate (kg) 3,57 3,38 -

În cazul utilizării furajelor combinate s-a constatat superioaritatea granulelor în comparaţie cu

făinurile, cu condiţia ca pentru tineret acestea să fie uşor friabile.
În cazul utilizării masei verzi şi a suculentelor s-a constatat superioritatea lucernei tocate uşor
pălită, a cartofilor fierţi şi sfeclei tocate etc. faţă de formele de prezentare ca atare.
Cu privire la formele de administrare s-a constatat superioritatea nutreţurilor combinate
umectate, şi în special cu zer sau zară, cel puţin la tineretul înţărcat, scroafe lactante şi chiar la îngrăşat ,
cu condiţia ca lichidele să fie proaspete şi uşor încălzite pe timp de iarnă.
Pe această linie, ISAR, O. şi colab. (1998) consemnează superioritatea utilizării hranei umectate
(în concentraţii de 1 parte furaj la 1,5 părţi apă), faţă de furajele uscate, atât în ceea ce priveşte sporul
mediu zilnic cât şi valorificarea hranei (tab.7).
Administrarea nutreţurilor combinate în stare "lichidă" (1 parte nutreţ şi 3 părţi apă), impusă de
funcţionarea instalaţiilor automate, nu oferă rezultate pe măsura celor umectate şi chiar uscate. În cazul
folosirii hranei lichide se obţin sporuri medii zilnice mai mari, însă pierderile de furaje sunt mai ridicate,
iar randamentul la sacrificare este redus.
În creşterea gospodărească se recomandă hrănirea umectată, însă aceasta să fie secondată de
furajarea restrictivă. Rezultate bune se obţin când raportul dintre concentrate şi lichide este de 1/1 sau
1/1,5, umectarea făcându-se cu 1-2 ore înainte în jgheab, timp în care are loc o fermentare parţială a
făinurilor de cereale, urmând ca animalele să efectueze amestecul în timpul consumului.
Tabelul 7

Influenţa gradului de diluţie a hranei asupra indicilor de producţie

la porcii graşi
(Stan. Tr, 1997, Pasarin, B. 2017)
Gradul de diluţie (conc./apă)
Specificare hrană uscată 1/1 1/2 1/3 1/4
1. Sporul mediu zilnic (g)
- Greutatea (kg) - 30-50 641 690 682 552 691
- 50-70 711 702 772 704 667
- 70-115 702 795 865 752 709
2. Consumul specific de concentrate (kg)
- Greutatea (kg) - 30-50 2,89 2,81 2,90 3,05 3,12
- 50-70 3,65 3,60 3,15 3,59 3,82
- 70-115 4,17 3,97 3,74 4,27 4,40

Prepararea hranei influenţează în mod hotărâtor valorificarea acesteia la toate categoriile de suine,
sporind în mare măsură valoarea nutritivă, fie a furajului ca atare, fie a amestecului.
La suine se înrâlnesc următoarele variante de preparare:
 tratarea termică (prin fierbere) se recomandă la toate categoriile de suine, pentru: cartofi, dovleci,
reziduuri culinare etc., urmate, în genral, de amestecuri cu făinuri de cereale, până la starea de
prezentare de pastă tare;
 prăjirea orzului şi uneori a ovăzului, se recomandă pentru tineretul sugar sau înţărcat, pentru
combaterea stării de diaree;
  separarea paleelor (prin cernere), se recomandă la furajele destinate hrănirii purceilor sugari şi
înţărcaţi, când acestea conţin orz şi ovăz, precum şi şroturi de floarea soarelui. Scopul prelucrării
este diminuarea conţinutului în celuloză;
 omogenizarea componentelor determină îmbunătăţirea conversiei hranei, mai ales în cazul unor
aditivi furajeri şi substanţe chimice, care participă în proporţii foarte mici, dar cu infleunţă foarte
mare, aşa cum sunt: sulfatul de curpu, preparate pe bază de seleniu, magneziu etc. Neomogenizarea
corespunzătoare poate duce la accidente grave, chiar şi în cazul sării de bucătărie;
 tocarea şi mărunţirea este recomandată în cazul sfeclei, a guliilor şi uneori a dovlecilor, precum şi
a lucernei verzi uşor pălite. Prin această operaţiune se evită unele accidente legate de ingerarea unor
fragmente mai mari, care pot bloca aparatele digestiv şi respirator, ştiindu-se că porcul este un
animal lacom.
Programul de furajare are influenţă asupra valorificării hranei, ştiindu-se că suinele sunt animale
lacome, care consumă hrana în cca. 20 minute, intrând în panică atunci când nu se respectă ora
stabilită de administrare, soldându-se cu consumuri nejustificate (datorate necorelării ingestiei cu
capacitatea de digestie). Având în vedere aceste aspecte s-a constatat că porcii graşi trebuie să se furajeze
de 2 ori pe zi; dimineaţa şi după amiaza. În vederea reducerii forţei de muncă şi, în special, pentru
acordarea unei jumătăţi de zi repaus pentru muncitori, la această categorie , se poate institui o jumătate de
zi de post (duminică) fără pierderi semnificative.
La scroafele lactante, la purceii sugari şi la tineretul înţărcat, cele mai bune rezultate se obţin când
se instituie 4-5 tainuri zilnic, sau reîmprospătarea la nevoie cu furaje a buncărelor de alimentare şi a
jgheaburilor (hrănirea la discreţie). Furajele neconsumate sunt colectate periodic şi dirijate la porcii graşi
sau la alte categorii cu pretenţii mai scăzute în privinţa substanţelor nutritive.
În unităţile gospodăreşti şi cu efective reduse, la porcii graşi se pot institui 3 tainuri zilnice, mai
ales pe timp de vară. În alte unităţi se pot administra 2 tainuri umectate, iar între acestea se pun la
dispoziţie nutreţuri combinate uscate.

Implicaţiile utilizării furajelor mucegăite în hrana suinelor

Creşterile producţiilor de cereale şi de leguminoase pe unitatea de suprafaţă, sunt o consecinţă
directă a perfecţionării tehnologiilor de producţie şi a cultivării unor hibrizi de mare productivitate. În
acelaşi timp, conţinutul relativ ridicat de apă din boabe, alături de funcţionarea necorespunzătoare a
instalaţiilor de uscare şi a condiţiilor precare de depozitare, favorizează infestarea şi dezvoltarea diferitelor
specii de mucegaiuri. Consumarea de către animale a furajelor mucegăite poate duce la apariţia unui
sindrom subclinic de micotoxicoză, indus de prezenţa micotoxinelor.
Micotoxinele sunt metaboliţi produşi de mucegaiuri, care se găsesc fie în interiorul sporului, fie în
talul mucegaiului, sau sunt secretate de substratul nutritiv, provocând deteriorări biologice în organismul
animalelor consumatoare.
Se cunosc aproape 100 de mucegaiuri care se dezvoltă pe culturile de cereale sau alte furaje, însă
cele mai frecvente aparţin genurilor: ASPERGILLUS, FUSSARIUM, PENICILLIUM, TRICHODERMA,
STACHYBOTRYS, etc.
Micotoxinele au efecte diferite, unele grave, altele mai puţin grave asupra stării de sănătate, însă
toate reduc producţiile la animale, prin scăderea sporului în greutate şi prin creşterea consumului specific
de hrană, deci valorificarea slabă a acesteia.
Condiţiile optime de elaborare a toxinelor de către mucegaiuri sunt cu totul variabile, începând de
la 0C până la 25C şi nu pot fi distruse prin granulare, sau alte operaţiuni de conservare şi de preparare a
furajelor (fierbere, prăjire etc).
Printre micotoxinele cele mai importante şi mai cunoscute, care se produc la cerealele depozitate
sunt: aflatoxina, rubratoxina, ochratoxina, toxina T2 şi F2 (zearalenona).
 Aflatoxina este produsă de tulpinile toxigene ale mucegaiurilor Aspergillus flavus şi Aspergillus
parasiticus, dezvoltate pe cereale şi cauzează la suine hepatite (necroze ale celulelor ficatului), prelungeşte
timpul de cuagulare a sângelui etc. Se pot întâlni intoxicaţii acute şi apoi cronice chiar la doze mici, de 1
p.p.m., aducând pierderi economice. La suine, chiar dozele reduse determină descreşterea ratei ovulaţiei,
inapetenţă şi slăbire generală. La doze mai mari se sesizează icterul (pe ficat apar focare mici de sânge).
Practica folosirii unor cantităţi mici de porumb atacat de mucegaiuri în amestec cu porumbul
normal sau alte cereale, în speranţa că în acest fel se anihilează toxicitatea, este foarte dăunătoare.
Rubratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Penicillium rubrum, care produce
hemoragii, în special în jurul ochilor şi nasului, necroze hepatice etc. - toate ducând la scăderea
performanţelor de producţie, inclusiv la valorificarea slabă a hranei.
Ochratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Aspergillus ochraceus şi cauzează
leziuni hepatice şi renale. Toxina afectează capacitatea reproductivă evidenţiată la femele prin fecunditate
slabă, resorbţia fetuşilor şi avorturi la femelele gestante. Afectează foarte mult conversia hranei.
Toxina T2 este produsă de unele tulpini ale speciei Fussarium tricinctum, cauzând necrozarea
pielii, a mucoaselor gurii şi intestinelor, a celulelor ficatului. Produce hemoragii interne, mai ales în cazul
întreţinerii porcinelor la temperaturi joase.
Toxina F2 (sau zearalenona) este o substanţă extrogenă produsă de Fussarium graminearum şi
induce dezvoltarea sexuală precoce la tineretul femel, interferând cu activitatea anormală de reproducţie.
Din prezentarea sumară a acestor micotoxine se poate trage concluzia că majoritatea afectează
celulele hepatice, deci buna funcţionare a ficatului, dar secundar şi celulele aparatului reproducător sau a
altor ţesuturi.
Prevenirea formării micotoxinelor implică măsuri foarte diferite: recoltarea boabelor la umiditate
normală, depozitarea în spaţii corespunzătoare, selecţia de soiuri rezistente la invazia mucegaiurilor etc.
Combaterea micotoxinelor este foarte greoaie şi uneori incertă, fapt pentru care se impune
înlăturarea din hrană a furajelor mucegăite, deoarece aduc mari prejudicii economice. Se consideră că
tratarea cu acid propionic şi amonificarea ar rezolva parţial această problemă, însă numai atunci când
stadiul de infestare este incipient, iar depozitarea făcută în condiţii optime.

Condiţiile de întreţinere
Condiţiile de întreţinere au influenţă asupra valorificării hranei, atât prin organizarea interioară a
boxelor sau padocurilor (inclusiv soluţiile constructive), cât şi prin numărul de animale din grupă.
Organizarea interioară a boxelor, respectiv dispunerea hrănitoarelor, a adăpătorilor, a
proporţiilor suprafaţelor cu grătar şi a părţii compacte. Soluţiile constructive ale pardoselilor şi pereţilor
despărţitori etc., au influenţă asupra valorificării hranei atât direct cât şi indirect, primând asigurarea
confortului optim
Inconstanţa dispunerii inventarului din boxă, pardoselile cu grătare prea dure etc. sunt factori care
stresează animalele ţi în consecinţă, diminuează valorificarea hranei. Izolarea termică necorespunzătoare a
tavanelor şi pereţilor construcţiilor este dăunătoare, atât pe timp de iarnă, cât şi pe timp de vară.
Cazarea animalelor trebuie să se facă în condiţii optime aşa încât animalul să utilizeze cea mai
mare parte din furaj pentru producţie. Trebuie să se evite pierderile de căldură prin radiaţii.
Cele mai bune rezultate au fost obţinute la suinele întreţinute pe pardoseli bine izolate termic, moi,
uşor înclinate şi prevăzute cu aşternut. Pardoselile dure, confecţionate din beton, reci şi cu denivelări
afectează indicii de producţie, inclusiv valorificarea hranei, aspecte care se vor trata pe larg în cadrul
tehnologiilor de creştere şi de exploatare, pe categorii de producţie şi stări fiziologice.
Cu privire la densitatea animalelor se apreciază că numărul prea mare de indivizi pe unitate de
suprafaţă, ca şi cel prea mic, afectează valorificarea hranei; în primul caz animalele se incomodează unele
pe altele, iar în al doilea caz consumă prea multă energie pentru mişcare. Numărul de animale trebuie să fie
corelat cu frontul de furajare, cel puţin la hrănirea restricţionată.
 Cu privire la numărul de animale din grupă, cele mai bune rezultate se obţin la întreţinerea
individuală, însă îmbinarea acesteia cu aspctele economice duce la numărul optim de 16-20 de animale. De
altfel, numărul maxim de animale reţinute eficient de către un porc este de 20 de indivizi.
În experienţele efectuate de către HANKE, H.E. şi colab. (1999), pe porci graşi în finisare, se
ajunge la concluzia că numărul redus de animale din boxă oferă cele mai bune rezultate ale îngrăşării,
fără însă a se reduce prea mult suprafaţa atribuită fiecărui individ (tab.8).
Autorii arată că, pentru porcii graşi, suprafaţa de 0,5 m 2/animal este cu totul insuficientă, iar cea de
0,9 m2 constituie o risipă de spaţiu construit.

Tabelul 8
Rezultatele productive în funcţie de numărul de porci graşi
şi suprafaţa atribuită
Numărul de animale:
Specificare Sexul
8 11 14
masculi 789 762 658
Sporul mediu zilnic (g)
femele 689 640 540
Consumul specific de masculi 3,55 3,45 3,41
concentrate (kg) femele 3,47 3,56 3,75

De menţionat că, în cazul cazării a 2-3 porci într-o boxă, cresc cantitatea consumată de furaje şi
sporul mediu zilnic, însă se diminuează pretenţiile pentru temperatură, faţă de cazarea individuală
(aşezarea animalelor unul lângă altul, pentru odihnă, reduce suprafaţa de iradiere a căldurii corporale).
Valorificarea cea mai bună a hranei la porcii graşi se înregistrează la temperatura adăpostului de
19-20C. Se consideră că pentru fiecare grad Celsius în plus sau în minus, faţă de această temperatură,
sporul mediu zilnic scade cu 15 g/zi.
Curs SUINE nr 9

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND FURAJELE ŞI INFLUENŢA LOR

ASUPRA PRODUCŢIILOR –

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

Factorii dependenţi de mediu
Performanţele suinelor constituie rezultanta dintre baza ereditară şi condiţiile de mediu în care
cresc şi se dezvoltă. Dintre factorii de mediu, alimentaţia este cea mai importantă, cu menţiunea că
aceasta nu acţionează izolat, ci în complex cu alţi factori de mediu. O alimentaţie eficientă determină
producţii superioare, aşa încât numai o mică parte din hrană să fie folosită pentru atenuarea efectelor
nocive ale condiţiilor de mediu.
Alimentaţia
De reţinut ! Nutriționismul este o paradigmă care presupune că nutrienții identificați științific din
alimente determină valoarea alimentelor individuale din dietă. Cu alte cuvinte, este ideea că valoarea
nutrițională a unui aliment este suma tuturor nutrienților săi individuali, a vitaminelor și a altor
componente.

Aşa cum s-a menţionat, alimentaţia are influenţă hotărâtoare asupra valorificării hranei, pentru
care trebuie să se ţină seama de nivelul substanţelor nutritive din raţie, de raportuirle dintre acestea, de
modul de prelucrare , de administrare şi de distribuire a furajelor, toate depinzând în mare măsură şi de
calitatea componentelor (indicându-se şi înlăturarea celor alterate).
Nivelul substanţelor nutritive are importanţă deoarece conversia bună a hranei se realizează
numai atunci când toate aceste substanţe puse la dispoziţia animalului, sunt la un nivel optim.
Nivelul optim este specific fiecărei categorii de vârstă, stare fiziologică, stadiul de ameliorare
etc, şi nu depinde de condiţiile de exploatare (atât în unităţile gospodăreşti cât şi în cele industriale
cerinţele sunt aceleaşi).
De reţinut ! Animalele consumă furaje , nu nutrienţi !
La asigurarea substanţelor nutritive se ţine seama de acţiunea "legii minimului", adică raţia se
valorifică în funcţie de substanţa nutritivă care este la nivelul cel mai scăzut; substanţa deficitară
constituindu-se în factor limitant. Este necesar ca toate substanţele nutritive să posede valori biologice
ridicate, condiţionate de cantităţile şi rapoartele dintre elementele de bază.
Astfel, animalului trebuie să i se asigure substanţele energetice, care se obţin, în principal, pe
seama hidraţilor de carbon (şi în special a amidonului), a grăsimilor şi mai puţin pe cea a substanţelor
proteice din raţie.

Tabelul 2

Influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii

Proporţia de Substanţă Conţinutul la 100 g substanţă uscată

Rasa porumb din raţie uscată Proteine Grăsimi Săruri minerale
(%) (%) (%) (%) (%)
45 24,55 89,33 6,19 4,48
Marele alb 60 25,52 87,11 8,70 4,19
75 25,87 85,78 8,97 4,25
45 24,87 79,83 17,01 4,06
Mangaliţa 60 26,78 73,70 22,10 4,20
75 27,88 70,87 25,43 3,77
Substanţele proteice care asigură structura de bază a organismului, trebuie să fie administrate la
nivelul cerut de fiecare categorie şi formă de producţie în parte. Acest lucru este cu atât mai important
cu cât se cunoaşte că nici o altă grupă de substanţe nutritive nu poate fi transformată de către organismul
animal în proteine proprii.
 Pe această linie, MADSEN, A. şi colab. (1989), sintetizează cercetările mai multor autori,
demonstrând că la porcii graşi din rasa Landrace, hrăniţi cu nivele scăzute de substanţe proteice, se
înregistrează rezultate foarte slabe în privinţa indicilor tehnico-economici şi de calitate a carcasei, faţă de
cei hrăniţi normal, în special cu privire la proporţia de carne în carcasă (tab.3).
Nivelurile proteice apropiate de cerinţele specifice determină ritmuri de creştere superioare şi, în
consecinţă, valorificarea bună a hranei.
Trebuie să se ţină seama şi de calitatea proteinei, prin asigurarea fiecărui aminoacid indispensabil,
în special a lizinei şi a triptofanului - aminoacizi cu importanţă în dezvoltarea corporală, care în
majoritatea cazurilor sunt deficitari în furajele clasice.
În unele lucrări ştiinţifice se ia în calcul şi consumul specific de proteină brută, ce reprezintă
raportul dintre cosumul de P.B. pentru realizarea unui kg spor în greutate vie şi care indică valoarea
biologică a acestei substanţe nutritive.
Un rol plastic însemnat îl au şi unele substanţe minerale (în special Ca şi P), care participă la
structura scheletului. Pe lângă acestea se vor asigura şi vitaminele, precum şi alte categorii de substanţe
(de creştere, stimulatoare etc).
Tabelul 3

Influenţa diferitelor nivele proteice asupra îngrăşării porcinelor

Specificare Nivel normal Nivel scăzut
1. Cantităţi pe animal/zi
- Proteină digestibilă (g) 231 120
- lizină (g) 15,1 5,0
- treonină (g) 9,7 4,2
2. Performanţele creşterii şi dezvoltării musculare
- Sporul mediu zilnic (g) 722 284
- Suprafaţa ochiului muşchiului L.dorsi (cm2) 32,3 24,1
- Proporţia de carne slabă (%) 60,0 45,6
3. Compoziţia chimică a cărnii
- Apă (%) 29,8 31,6
- Proteine (%) 19,7 17,7
- Grăsimi (%) 9,4 12,8

Valorile biologice ale substanţelor nutritive sunt specifice pentru fiecare rasă, categorie de suine
şi stare fiziologică. De multe ori, aditivii furajeri introduşi sunt necesari în cantităţi mici (pentru
corectare), asigurarea facându-se cu cheltuieli minime, însă efectele în valorificarea raţiei (în întregime)
sunt însemnate.
Raporturile între substanţele nutritive trebuie să fie optime unele faţă de altele, deoarece ele nu
acţionează independent, ci în strânsă corelaţie.
Nivelul crescut sau scăzut al unei substanţe nutritive atrage după sine un necesar crescut, sau
scăzut, din alţi nutrienţi. Asigurarea raporturilor optime determină o bună valorificare a raţiei mai ales la
rasele perfecţionate şi la metişii şi hibrizi de mare productivitate.
Trebuie menţionat că, între substanţele nutritive din raţii au loc relaţii de sinergism, alte ori sunt
relaţii de antagonism, iar valoarea nutritivă a raţiei este condiţionată de cunoaşterea şi stăpânirea aceste
relaţii.
Mergând la elementele de bază, trebuie specificat că, în cazul proteinelor, aminoacizii trebuie să
se găsească în raporturi reciproc determinate, acestea condiţionând valaorea biologică ridicată. Se va
evita pe cât posibil utilizarea furajelor proteice în scopuri energetice, acestea traducându-se în
necunoaştere şi risipă, ceea ce este foarte grav pentru zootehnişti.
Calităţile organoleptice ale furajelor condiţionează consumarea cu plăcere a raţiei, atât prin
calităţile componentelor cât şi prin introducerea de preparate speciale. La purceii sugari se folosesc o
serie de aditivi furajeri, pentru sporirea palatabilităţii, care determină consumarea precoce a furajelor
suplimentare şi reducerea perioadei de obişnuire (lapte praf şi zahărul).
Nu trebuie speculat faptul că porcinele posedă simţul gustului ceva mai atenuat, faţă de celelalte
animale de fermă, şi să introducem în hrană componente alterate sau de slabă calitate. Furajele alterate
introduse în hrană, diminuează valorificarea acesteia, iar uneori pot produce intoxicaţii grave.
Corectorii de gust şi de miros se vor utiliza cu multă precauţie şi se vor elimina în finisarea
îngrăşării. Unele mucegaiuri ce se dezvoltă pe furaje elaborează toxine, care acţionează ca antivitamine,
prin degradarea substanţelor nutritive.
Metodele de furajare (sau de hrănire) au influenţă considerabilă asupra valorificării hranei,
precum şi asupra sporului de creştere şi a calităţii carcasei; alegerea acestora depinzând de condiţiile
concrete din unitate şi de destinaţia animalelor.
a. Furajarea la discreţie -"ad libitum"- este metoda cea mai des întâlnită în unităţile industriale,
fiind indicată la categorile: purcei sugari, tineret înţărcat, porci la îngrăşat în special la cei din rasele
specializate pentru carne (în prima perioadă şi chiar până la sacrificare) şi la scroafele lactante.
Avantajele oferite de această metodă sunt:
 obţinerea de sporuri medii zilnice mari;
 sporirea randamentului la sacrificare;
 ridicarea productivităţii muncii (permite mecanizarea distribuirii hranei).
Cu toate acestea valorificarea hranei este mai slabă, iar calitatea carcasei inferioară (stratul de
slănină este mare). În experienţele efectuate de către CHIRILĂ, C. şi colab. (1998), se confirmă
valorificarea mai slabă a furajelor în cazul hrănirii la discreţie, chiar dacă sporurile zilnice sunt
superioare, celei restricţionate (tab.5).
Tabelul 5

Influenţa metodelor de furajare asupra rezultatelor de producţie

la porcii graşi (CHIRILĂ, C. 1988, Stan. Tr, 1997, Pasarin, B. 2017)
Faza de Hrănire la Hrănirea în:
Specificare
îngrăşare discreţie 2 tainuri 4 tainuri 6 tainuri
I Spor mediu zilnic (g) 403 359 339 369
(27-50 kg) Consum specific de 4,25 3,94 4,00 3,66
concentrate, (kg)
II Spor mediu zilnic (g) 507 483 454 404
(50-105kg) Consum specific de 4,56 4,41 4,35 3,90
concetrate (kg)

În sistem gospodăresc această metodă dă rezultate mai slabe la porcii graşi, deoarece animalele
preferă să consume concentratele în detrimentul suculentelor sau a păşunilor.
b. Furajarea restricţionată (pe bază de tainuri) este aplicată cu precădere la animalele tinere
de reproducţie, la porcii graşi în finisare (cu destinaţie specială) şi la scroafele gestante.
Avantajele oferite de această metodă sunt:
 îmbunătăţeşte valorificarea hranei (cu condiţia ca restricţia să nu fie prea severă, 85-90% din “la
discreţie”);
 sporeşte calitatea carcasei;
 asigură menţinerea stării de reproducător.
Dezavantajele constau în:
 scăderea sporului mediu zilnic şi, în consecinţă, prelungirea duratei de finisare (cu 10-30 zile);
 reducerea productivităţii muncii (necesită forţă de muncă şi echipament specializat în plus pentru
dozare şi administrare);
 mărirea cheltuielilor pentru întreţinerea animalelor şi asigurarea frontului de furajare.
La scrofiţe, furajarea la discreţie, de la pubertate până la montă, sporeşte rata ovulaţiei. Pe timpul
gestaţiei, aceasta trebuie să fie restrictivă, pentru a se evita îngrăşarea animalelor. La vieri este necesară
furajarea restricţionată pe toată durata exploatării.
De reţinut ! Furajarea restricţionată dă rezultate bune şi în perioada de nidaţie la scroafe, contribuind la
sporirea fecundităţii şi prolificităţii, pe lângă refacerea rapidă a stării de întreţinere
Cazarea femelelor în boxele individuale facilitează furajarea restricţionată, întreţinerea
extinzându-se pe o perioadă de cel mult 21 zile după însămânţare.
În sistem gospodăresc şi în unităţile cu efective reduse folosirea metodei de furajare restricţionată
a reproducătorilor conduce la obţinerea celor mai avantajoase rezultate tehnico-economice, inclusiv de
conversie a hranei.
Cu privire la numărul de tainuri administrate zilnic, majoritatea autorilor sunt de părere că cele
mai bune rezultate, cu privire la valorificarea hranei, se înregistrează la variantele cu mai multe tainuri;
dar dacă se pune în balanţă şi munca prestată, atunci varianta optimă, pentru porcii graşi şi scroafele
gestante, rămâne cea de 2 tainuri pe zi.
Formele de prezentare a hranei influenţează valorificarea acesteia, în sensul că furajele sub
formă de grăunţe întregi sau zdrobite duc la pierderi importante de substanţe nutritive. Concentratele
măcinate cu fineţe medie, contribuie la o mai bună utilizare a hranei faţă de granulaţia fină (când se
formează boluri, îngreunând digestia).
Tabelul 6

Influenţa fineţei măcinişului asupra indicilor de producţie la porcine

(Stan. Tr, 1997 ; Pasarin, B. 2017)
Greutatea Boabele au fost:
Specificare
animalelor sparte mediu măcinate fin măcinate
Spor mediu zilnic (g) 526 599 -
18 kg
Consum specific concetrate (kg) 2,78 2,82 -
Spor mediu zilnic (g) - 730 621
27 kg
Consum specific concetrate (kg) - 3,11 3,03
Spor mediu zilnic (g) 798 925 -
57 kg
Consum specific concetrate (kg) 3,57 3,38 -

În cazul utilizării furajelor combinate s-a constatat superioaritatea granulelor în comparaţie cu

făinurile, cu condiţia ca pentru tineret acestea să fie uşor friabile.
În cazul utilizării masei verzi şi a suculentelor s-a constatat superioritatea lucernei tocate uşor
pălită, a cartofilor fierţi şi sfeclei tocate etc. faţă de formele de prezentare ca atare.
Cu privire la formele de administrare s-a constatat superioritatea nutreţurilor combinate
umectate, şi în special cu zer sau zară, cel puţin la tineretul înţărcat, scroafe lactante şi chiar la îngrăşat ,
cu condiţia ca lichidele să fie proaspete şi uşor încălzite pe timp de iarnă.
Pe această linie, ISAR, O. şi colab. (1998) consemnează superioritatea utilizării hranei umectate
(în concentraţii de 1 parte furaj la 1,5 părţi apă), faţă de furajele uscate, atât în ceea ce priveşte sporul
mediu zilnic cât şi valorificarea hranei (tab.7).
Administrarea nutreţurilor combinate în stare "lichidă" (1 parte nutreţ şi 3 părţi apă), impusă de
funcţionarea instalaţiilor automate, nu oferă rezultate pe măsura celor umectate şi chiar uscate. În cazul
folosirii hranei lichide se obţin sporuri medii zilnice mai mari, însă pierderile de furaje sunt mai ridicate,
iar randamentul la sacrificare este redus.
În creşterea gospodărească se recomandă hrănirea umectată, însă aceasta să fie secondată de
furajarea restrictivă. Rezultate bune se obţin când raportul dintre concentrate şi lichide este de 1/1 sau
1/1,5, umectarea făcându-se cu 1-2 ore înainte în jgheab, timp în care are loc o fermentare parţială a
făinurilor de cereale, urmând ca animalele să efectueze amestecul în timpul consumului.
Tabelul 7

Influenţa gradului de diluţie a hranei asupra indicilor de producţie

la porcii graşi
(Stan. Tr, 1997, Pasarin, B. 2017)
Gradul de diluţie (conc./apă)
Specificare hrană uscată 1/1 1/2 1/3 1/4
1. Sporul mediu zilnic (g)
- Greutatea (kg) - 30-50 641 690 682 552 691
- 50-70 711 702 772 704 667
- 70-115 702 795 865 752 709
2. Consumul specific de concentrate (kg)
- Greutatea (kg) - 30-50 2,89 2,81 2,90 3,05 3,12
- 50-70 3,65 3,60 3,15 3,59 3,82
- 70-115 4,17 3,97 3,74 4,27 4,40

Prepararea hranei influenţează în mod hotărâtor valorificarea acesteia la toate categoriile de suine,
sporind în mare măsură valoarea nutritivă, fie a furajului ca atare, fie a amestecului.
La suine se înrâlnesc următoarele variante de preparare:
 tratarea termică (prin fierbere) se recomandă la toate categoriile de suine, pentru: cartofi, dovleci,
reziduuri culinare etc., urmate, în genral, de amestecuri cu făinuri de cereale, până la starea de
prezentare de pastă tare;
 prăjirea orzului şi uneori a ovăzului, se recomandă pentru tineretul sugar sau înţărcat, pentru
combaterea stării de diaree;
 separarea paleelor (prin cernere), se recomandă la furajele destinate hrănirii purceilor sugari şi
înţărcaţi, când acestea conţin orz şi ovăz, precum şi şroturi de floarea soarelui. Scopul prelucrării
este diminuarea conţinutului în celuloză;
 omogenizarea componentelor determină îmbunătăţirea conversiei hranei, mai ales în cazul unor
aditivi furajeri şi substanţe chimice, care participă în proporţii foarte mici, dar cu infleunţă foarte
mare, aşa cum sunt: sulfatul de curpu, preparate pe bază de seleniu, magneziu etc. Neomogenizarea
corespunzătoare poate duce la accidente grave, chiar şi în cazul sării de bucătărie;
 tocarea şi mărunţirea este recomandată în cazul sfeclei, a guliilor şi uneori a dovlecilor, precum şi
a lucernei verzi uşor pălite. Prin această operaţiune se evită unele accidente legate de ingerarea
unor fragmente mai mari, care pot bloca aparatele digestiv şi respirator, ştiindu-se că porcul este un
animal lacom.
Programul de furajare are influenţă asupra valorificării hranei, ştiindu-se că suinele sunt
animale lacome, care consumă hrana în cca. 20 minute, intrând în panică atunci când nu se respectă
ora stabilită de administrare, soldându-se cu consumuri nejustificate (datorate necorelării ingestiei cu
capacitatea de digestie). Având în vedere aceste aspecte s-a constatat că porcii graşi trebuie să se furajeze
de 2 ori pe zi; dimineaţa şi după amiaza. În vederea reducerii forţei de muncă şi, în special, pentru
acordarea unei jumătăţi de zi repaus pentru muncitori, la această categorie , se poate institui o jumătate de
zi de post (duminică) fără pierderi semnificative.
La scroafele lactante, la purceii sugari şi la tineretul înţărcat, cele mai bune rezultate se obţin când
se instituie 4-5 tainuri zilnic, sau reîmprospătarea la nevoie cu furaje a buncărelor de alimentare şi a
jgheaburilor (hrănirea la discreţie). Furajele neconsumate sunt colectate periodic şi dirijate la porcii graşi
sau la alte categorii cu pretenţii mai scăzute în privinţa substanţelor nutritive.
 În unităţile gospodăreşti şi cu efective reduse, la porcii graşi se pot institui 3 tainuri zilnice, mai
ales pe timp de vară. În alte unităţi se pot administra 2 tainuri umectate, iar între acestea se pun la
dispoziţie nutreţuri combinate uscate.

Implicaţiile utilizării furajelor mucegăite în hrana suinelor

Creşterile producţiilor de cereale şi de leguminoase pe unitatea de suprafaţă, sunt o consecinţă
directă a perfecţionării tehnologiilor de producţie şi a cultivării unor hibrizi de mare productivitate. În
acelaşi timp, conţinutul relativ ridicat de apă din boabe, alături de funcţionarea necorespunzătoare a
instalaţiilor de uscare şi a condiţiilor precare de depozitare, favorizează infestarea şi dezvoltarea
diferitelor specii de mucegaiuri. Consumarea de către animale a furajelor mucegăite poate duce la apariţia
unui sindrom subclinic de micotoxicoză, indus de prezenţa micotoxinelor.
Micotoxinele sunt metaboliţi produşi de mucegaiuri, care se găsesc fie în interiorul sporului, fie
în talul mucegaiului, sau sunt secretate de substratul nutritiv, provocând deteriorări biologice în
organismul animalelor consumatoare.
Se cunosc aproape 100 de mucegaiuri care se dezvoltă pe culturile de cereale sau alte furaje, însă
cele mai frecvente aparţin genurilor: ASPERGILLUS, FUSSARIUM, PENICILLIUM,
TRICHODERMA, STACHYBOTRYS, etc.
Micotoxinele au efecte diferite, unele grave, altele mai puţin grave asupra stării de sănătate, însă
toate reduc producţiile la animale, prin scăderea sporului în greutate şi prin creşterea consumului specific
de hrană, deci valorificarea slabă a acesteia.
Condiţiile optime de elaborare a toxinelor de către mucegaiuri sunt cu totul variabile, începând de
la 0C până la 25C şi nu pot fi distruse prin granulare, sau alte operaţiuni de conservare şi de preparare a
furajelor (fierbere, prăjire etc).
Printre micotoxinele cele mai importante şi mai cunoscute, care se produc la cerealele depozitate
sunt: aflatoxina, rubratoxina, ochratoxina, toxina T2 şi F2 (zearalenona).
Aflatoxina este produsă de tulpinile toxigene ale mucegaiurilor Aspergillus flavus şi Aspergillus
parasiticus, dezvoltate pe cereale şi cauzează la suine hepatite (necroze ale celulelor ficatului),
prelungeşte timpul de cuagulare a sângelui etc. Se pot întâlni intoxicaţii acute şi apoi cronice chiar la doze
mici, de 1 p.p.m., aducând pierderi economice. La suine, chiar dozele reduse determină descreşterea ratei
ovulaţiei, inapetenţă şi slăbire generală. La doze mai mari se sesizează icterul (pe ficat apar focare mici de
sânge).
Practica folosirii unor cantităţi mici de porumb atacat de mucegaiuri în amestec cu porumbul
normal sau alte cereale, în speranţa că în acest fel se anihilează toxicitatea, este foarte dăunătoare.
Rubratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Penicillium rubrum, care produce
hemoragii, în special în jurul ochilor şi nasului, necroze hepatice etc. - toate ducând la scăderea
performanţelor de producţie, inclusiv la valorificarea slabă a hranei.
Ochratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Aspergillus ochraceus şi cauzează
leziuni hepatice şi renale. Toxina afectează capacitatea reproductivă evidenţiată la femele prin fecunditate
slabă, resorbţia fetuşilor şi avorturi la femelele gestante. Afectează foarte mult conversia hranei.
Toxina T2 este produsă de unele tulpini ale speciei Fussarium tricinctum, cauzând necrozarea
pielii, a mucoaselor gurii şi intestinelor, a celulelor ficatului. Produce hemoragii interne, mai ales în cazul
întreţinerii porcinelor la temperaturi joase.
Toxina F2 (sau zearalenona) este o substanţă extrogenă produsă de Fussarium graminearum şi
induce dezvoltarea sexuală precoce la tineretul femel, interferând cu activitatea anormală de reproducţie.
Din prezentarea sumară a acestor micotoxine se poate trage concluzia că majoritatea afectează
celulele hepatice, deci buna funcţionare a ficatului, dar secundar şi celulele aparatului reproducător sau a
altor ţesuturi.
 Prevenirea formării micotoxinelor implică măsuri foarte diferite: recoltarea boabelor la umiditate
normală, depozitarea în spaţii corespunzătoare, selecţia de soiuri rezistente la invazia mucegaiurilor etc.
Combaterea micotoxinelor este foarte greoaie şi uneori incertă, fapt pentru care se impune
înlăturarea din hrană a furajelor mucegăite, deoarece aduc mari prejudicii economice. Se consideră că
tratarea cu acid propionic şi amonificarea ar rezolva parţial această problemă, însă numai atunci când
stadiul de infestare este incipient, iar depozitarea făcută în condiţii optime.

Condiţiile de întreţinere
Condiţiile de întreţinere au influenţă asupra valorificării hranei, atât prin organizarea interioară a
boxelor sau padocurilor (inclusiv soluţiile constructive), cât şi prin numărul de animale din grupă.
Organizarea interioară a boxelor, respectiv dispunerea hrănitoarelor, a adăpătorilor, a
proporţiilor suprafaţelor cu grătar şi a părţii compacte. Soluţiile constructive ale pardoselilor şi pereţilor
despărţitori etc., au influenţă asupra valorificării hranei atât direct cât şi indirect, primând asigurarea
confortului optim
Inconstanţa dispunerii inventarului din boxă, pardoselile cu grătare prea dure etc. sunt factori care
stresează animalele ţi în consecinţă, diminuează valorificarea hranei. Izolarea termică necorespunzătoare
a tavanelor şi pereţilor construcţiilor este dăunătoare, atât pe timp de iarnă, cât şi pe timp de vară.
Cazarea animalelor trebuie să se facă în condiţii optime aşa încât animalul să utilizeze cea mai
mare parte din furaj pentru producţie. Trebuie să se evite pierderile de căldură prin radiaţii.
Cele mai bune rezultate au fost obţinute la suinele întreţinute pe pardoseli bine izolate termic,
moi, uşor înclinate şi prevăzute cu aşternut. Pardoselile dure, confecţionate din beton, reci şi cu denivelări
afectează indicii de producţie, inclusiv valorificarea hranei, aspecte care se vor trata pe larg în cadrul
tehnologiilor de creştere şi de exploatare, pe categorii de producţie şi stări fiziologice.
Cu privire la densitatea animalelor se apreciază că numărul prea mare de indivizi pe unitate de
suprafaţă, ca şi cel prea mic, afectează valorificarea hranei; în primul caz animalele se incomodează unele
pe altele, iar în al doilea caz consumă prea multă energie pentru mişcare. Numărul de animale trebuie să
fie corelat cu frontul de furajare, cel puţin la hrănirea restricţionată.
Cu privire la numărul de animale din grupă, cele mai bune rezultate se obţin la întreţinerea
individuală, însă îmbinarea acesteia cu aspctele economice duce la numărul optim de 16-20 de animale.
De altfel, numărul maxim de animale reţinute eficient de către un porc este de 20 de indivizi.
În experienţele efectuate de către HANKE, H.E. şi colab. (1999), pe porci graşi în finisare, se
ajunge la concluzia că numărul redus de animale din boxă oferă cele mai bune rezultate ale îngrăşării,
fără însă a se reduce prea mult suprafaţa atribuită fiecărui individ (tab.8).
Autorii arată că, pentru porcii graşi, suprafaţa de 0,5 m 2/animal este cu totul insuficientă, iar cea
de 0,9 m2 constituie o risipă de spaţiu construit.

Tabelul 8
Rezultatele productive în funcţie de numărul de porci graşi
şi suprafaţa atribuită
Numărul de animale:
Specificare Sexul
8 11 14
masculi 789 762 658
Sporul mediu zilnic (g)
femele 689 640 540
Consumul specific de masculi 3,55 3,45 3,41
concentrate (kg) femele 3,47 3,56 3,75
 De menţionat că, în cazul cazării a 2-3 porci într-o boxă, cresc cantitatea consumată de furaje şi
sporul mediu zilnic, însă se diminuează pretenţiile pentru temperatură, faţă de cazarea individuală
(aşezarea animalelor unul lângă altul, pentru odihnă, reduce suprafaţa de iradiere a căldurii corporale).
Valorificarea cea mai bună a hranei la porcii graşi se înregistrează la temperatura adăpostului de
19-20C. Se consideră că pentru fiecare grad Celsius în plus sau în minus, faţă de această temperatură,
sporul mediu zilnic scade cu 15 g/zi.
Curs SUINE nr 10

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- SISTEME DE EXPLOARE A SUINELOR –

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2021-2022

107
 SISTEME DE EXPLOATATII ALE SUINELOR

Cererea mereu crescândă de carne pentru consumul uman a determinat şi o diferenţiere în

timp a sistemelor de exploataţii în creşterea animalelor. În creşterea suinelor, diferenţierea acestor
sisteme de exploataţii a cunoscut o evoluţie oarecum asemănătoare cu cele de la alte specii de animale
domestice, fiind condiţionată în special de posibilitatăţile de cultivare rentabilă a furajelor concentrate.
Prin urmare, elementul determinant l-a constituit şi îl constituie cererea mereu crescândă de
carne de suine, produs animalier de mare importanţă pentru echilibrarea proteică şi energetică a hranei
umane.
Pentru început a predominat, o lungă perioadă de timp, creşterea extensivă a suinelor,
îndeletnicire care a contribuit oarecum la îmbunătăţirea alimentaţiei umane, precum şi la limitarea
migraţiilor populaţiilor umane - elemente precursoare de civilizaţie. În aceste exploataţii condiţiile de
întreţinere au fost mai mult improvizare, iar populaţiile de animale primitive
Ulterior, s-a trecut la mica producţiei; crescătorii apelând la unele practici de selecţie, alături
de amenajarea unor spaţii oarecum specializate pentru categoriile tinere de suine, asigurându-se şi o
furajare ceva mai raţională, cel puţin pentru purceii sugari, scroafele lactante şi vieri.
În prezent, asistăm la extinderea creşterii semiintensive şi intensive a suinelor în unităţile
specializate, de diferite capacităţi, toate având la bază exploatarea rentabilă a acestei specii.
Având în vedere cele de mai sus, exploatarea suinelor trebuie să fie intensivă, indiferent de
sistemul de exploataţie adoptat, dependent în general de forma de proprietate, deoarece nimănui nu-i
este permis să crească nerentabil această specie.
Indiferent de gradul de instruire a unui crescător, acesta îşi propune să obţină producţii din ce
în ce mai mari de la animale, într-un timp cât mai scurt şi cu cheltuieli cât mai reduse.
Exploatarea neintensivă a suinelor constituie o risipă de timp şi de mijloace materiale,
indentificându-se cu cunoaşterea biologiei speciei şi cu lipsa de interes a crestorului.
În creşterea suinelor s-au diferenţiat mai multe sisteme de exploataţie, condiţionate de
calitatea materialului biologic, de tehnologiile elaborate şi aplicate la o anumită etapă etc, şi anume:
- exploataţii extensive;
- exploataţii semiintensive;
- exploataţii intensiv-industriale.

Sistemul de exploataţie extensiv

Sistemul de exploataţie extensiv a suinelor s-a aplicat imediat după domesticirea acestei
specii, practicându-se printr-o exploatare ineficientă, cauzată în principal de creşterea unor populaţii
puţin ameliorare şi de lipsa unor investiţii minime. Acesta se mai practică în unele gospodării
personale şi chiar în unele ferme mici în care nu se pune problema rentabilităţii.
Materialul biologic constă din rase şi populaţii de suine puţin ameliorate, care se pretează la
exploatarea pe păşuni, pe lângă bălţi şi chiar în păduri. Pentru întreţinere se folosesc construcţii
simple, ieftine şi fără amenajţri interioare specifice categoriilor de vârstă, sau stărilor fiziologice.
În gospodăriile personale, sau în sectoarele anexe ale unor instituţii, se pot amenaja una sau
mai multe spaţii cu boxe pentru fătarea scroafelor, însă bazate numai pe căldura biologică. Boxele şi
padocurile sunt confecţionate din materiale ieftine, locale şi mai rar cu pardoseala din beton.
Furajarea animalelor se bazează pe reziduuri culinare şi puţine concentrate, la care se
adaugă, pe timp de vară, resurse furajere locale ca: masa verde, colete de sfeclă, iar pe timp de
toamnă-iarnă: dovleci, gulii, cartofi declasaţi de la consumul uman şi ocazional ghindă, jir etc.

108
 Materialul biologic constă din rase oarecum ameliorate însă rezistente la condiţiile de mediu
vitrege, precum şi unii metişi care au la bază rasele autohtone.
Potenţialul productiv al animalelor este utilizat doar parţial; bune rezultate sunt înregistrate
atunci când scroafele sunt date la montă în toamnă, urmând ca fătările să aibă loc primăvara, aşa încât
tineretul să beneficieze de condiţiile de mediu relativ prielnice din sezoanele călduroase.
Sacrificarea se face la începutul sau în cursul iernii, când animalele au masa corporală de cca.
130 kg sau mai mult, deci după 10-12 luni de la naştere. În cazul raselor tardive vârsta de sacrificare se
poate prelungi la 15-16 luni.

Sistemul de exploataţie semiintensiv

Sistemul de exploataţie semiintensiv este adoptat de către majoritatea gospodăriilor populaţiei,

de unele sectoare anexă ale unităţilor militare şi de alte intreprinderi economice (de stat şi particulare).
În aceste categorii de exploataţii se fac unele investiţii, mai ales pentru exploatarea normală a
scroafelor şi întreţinerea adectată a tineretului înţărcat, constând din boxe de fătare-alăptare, boxe
pentru purcei înţărcaţi şi spaţii pentru îngrăşare (adăposturi reamenajate).
Materialul biologic constă din scroafe metise procurate de la unităţi specializate cu potenţial
productiv destul de ridicat. Se pot utiliza şi suinele din rasele: Bazna, Marele alb, Alb românesc de
carne, precum şi metişi dintre rasele Marele alb şi Landrace etc.
Adăposturile se construiesc din materiale locale sau se pot utiliza construcţiile de tip
gospodăresc în care s-au crescut şi exploatat alte specii de animale, urmate de unele amenajări
interioare specifice suinelor. Boxele sunt prevăzute cu alimentare cu apă şi chiar cu canalizări pentru
eliminarea dejecţiilor. Microclimatul se poate regla parţial, bazându-se mai mult pe căldura biologică
pe timp de iarnă, iar ventilaţia este pasivă (prin coşuri de aerisire, prin uşi sau geamuri). Aşternutul,
care constă din paie sau alte materiale, nu trebuie să lipsească de la maternitate şi sectorul de creşă;
prin schimbarea acestuia se asigură atât igienizarea boxelor cât şi atenuarea oscilaţiilor termice.
În aceste exploataţii scroafele sunt utilizate ceva mai raţional, find dirijate la montă de 2 ori pe
an (toamna târziu şi la începutul verii) aşa încât fătările să aibă loc primăvara şi la începutul toamnei,
deci cel mult 2 cicluri de producţie pe an.
În prezent, acest sistem de creştere se extinde în gospodăriile populaţiei cu efective reduse, la
nivelul forţei de muncă a unei familii şi ceva mai mari în cadrul asociaţiilor ţărăneşti.
Scroafele metise, destinate reproducţiei, se pot procura din unităţile de hibridare, iar masculii
numai din unităţile de selecţie (rasă curată), prin intermediul “Asociaţiilor de creştere a animalelor”
constituite la nivel de judeţ sau zonal. În teritoriu, se pot înfiinţa ferme specializate pentru producerea
purceilor înţărcaţi (cu greutatea de 12-15 kg) sau a grăsunilor (până la 20-30 kg) urmând ca alte unităţi
să asigure creşterea şi îngrăşarea suinelor.
Fermele specializate pentru producerea purceilor înţărcaţi pot exploata 30-100 scroafe şi 2-4
vieri de reproducţie, deci forţa de muncă a 1-2 familii. Raza de activitate a acestor ferme (care livrează
purcei la 12-15 kg), se poate limita la o comună, sau la 1-2 sate din zonele bune cultivatoare de
cereale.
Îngrăşarea suinelor se mai poate face în efective reduse, la nivel de gospodărie particulară (10-
15 capete), ca o activitate anexă, dar cu unele amenajări ale adăposturilor (boxe, padocuri, alimentare
cu apă şi canalizare). În cazul în care condiţiile permit condiţii care ţin de evacuarea dejecţiilor şi de
procurarea uşoară a hranei, efectivele pot fi mai mari, de 150-300 porci.
Furajele, specifice categoriei de vârstă, se procură prin asociaţii ale crescătorilor individuali
sau de la stat. Acestea constau din nutreţuri combinate, completate cu furaje suculente pe timp de iarnă
(cartofi, dovleci, sfeclă) şi masă verde pe timp de vară-toamnă (lucernă verde).

109
 Pentru eficientizarea creşterii, unităţile gospodăreşti pot procura premixuri de la unităţile
specializate, urmând ca cerealele să se producă sau să se procure pe plan local.
Prelucrarea furajelor se poate face cu ajutorul unor mori cu ciocănele de mică capacitate şi
omogenizatoare adecvate.
Foarte bune rezultate se înregistrează prin introducerea încălzirii electrice în pardoseala
boxelor de fătare-alăptare şi în boxele de creştere a purceilor înţărcaţi, care sporesc indicii de producţie
şi reduc pierderile.
Indicatorii de producţie se limitează între 200-250 grame spor mediu zilnic la tineret şi între
350-450g la porcii graşi, aşa încât masa corporală de 100-110 kg se realizează la vârsta de 280-290
zile (8,5-9,0 luni).
Prin acest sistem de creştere nu se asigură o ritmicitate constantă pe tot parcursul anului în
ceea ce priveşte livrarea porcilor pentru tăiere, dar constituie o activitate anexă importantă la nivelul
unei gospodării particulare sau asociaţii familiale.

Sistemul de exploataţie intensiv-industrial

Creşterea şi îngrăşarea suinelor în sistem intensiv-industrial constituie metoda cea mai

modernă de organizare şi de desfăşurare a activităţii de producţie în vederea obţinerii unor cantităţi
sporite de carne în condiţiile de rentabilitate.
Elementul principal, care dă caracterul industrial al producţiei, este fluxul tehnologic ce
asigură ritmicitate, constanţă şi sincronizare, indiferent de sector şi sezon.
Noţiunea de flux tehnologic înglobează un ansamblu de metode, procedee şi operaţiuni care
sunt înlănţuite într-o anumită ordine, respectând cerinţele organismului animal, pentru care se folosesc
o gamă largă de adăposturi, utilaje şi instalaţii.
În general, se urmăreşte valorificarea întregului potenţial biologic al suinelor, precum şi
utilizarea cât mai raţională a mijloacelor materiale şi a forţei de muncă.

Principiile organizatorice ale sistemului intensiv-industrial

Principiile organizatorice care au stat la baza adoptării sau acceptării sistemului intensiv-
industrial au fost: concentrarea, specializarea, intensivi-zarea, industrializarea şi integrarea producţiei.
Concentrarea producţiei a avut şi are ca scop creşterea suinelor în unităţile cu efective
relativ mari, în care să se permită folosirea mai raţională a utilajelor, a instalaţiilor şi a forţei de
muncă. Totodată se reduc suprafeţele de teren agricol pentru construcţii şi scad investiţiile specifice.
Pentru ţara noastră, cele mai bune rezultate se înregistrează în unităţile cu capacitate anuală de
producţie între 30-60 mii porci graşi livrabili.
În cazul în care în apropiere sunt unităţi service pentru întreţinerea şi reparaţia mijloacelor de
transport şi a instalaţiilor şi fără a necesita construirea de căi separate de acces, efectivele optime pot fi
şi de 5000 porci livrabili anual (deci cu 250-260 scroafe de reproducţie).
Principalele dezavantaje ale unităţilor cu efective mari sunt legate de eliminarea şi prelucrarea
dejecţiilor, care nu de puţine ori s-au dovedit a fi costisitoare, precum şi evitarea sau limitarea unor
epizootii.
Specializarea producţiei a apărut ca o necesitate în exploatarea suinelor, concentrând
eforturile într-o anumită direcţie, principală.
Sunt unităţi care au ca sarcină producerea de reproducători în rasă curată (scrofiţe sau vieruşi),
altele îşi aduc contribuţia la înmulţirea acestora, pe când altele produc hibrizi, după schemele de
încrucişare care au întrunit cele mai bune rezultate pentru zona respectivă. Aceste unităţi au o
răspândire mai mult zonală, fiind în concordanţă cu cerinţele pentru procurarea de reproducători.

110
 Majoritatea unităţilor cresc şi îngraşă suine pentru tăeire; acestea sunt amplasate cu precădere
în zonele cerealiere ale ţării, fiind organizate ca “Societăţi comerciale” cu capital majoritar de stat.
În condiţiile privatizării, în viitor se preconizează înfiinţarea de unităţi zonale pentru
producera tineretului porcin înţărcat (până la 15 kg), urmând ca îngrăşarea să se efectueze în ferme
separate sau în asociaţii ale crescătorilor de animale, deci unităţi cu circuit deschis de producţie.
Tot pe linia specializării trebuie menţionat că din totalul efectivelor de suine, circa 8% îl
reprezintă rasele curate (cu predominanţă Marele alb), iar cca 92% sunt metişi de diferite grade.
Intensivizarea producţiei este un pricipiu foarte important şi care se apreciază prin mai mulţi
indicatori sintetici, cum ar fi: purcei obţinuţi pe scroafă/an, purcei înţărcaţi pe scroafă/an, porci livraţi
pe scroafă/an, carne în viu livrată pe m 2 construcţie utilă, consumul de furaje (kg sau U.N.) pe tona de
carne livrată în viu, consumul de furaj pe reproducător (scroafă mediu furajată sau vier)/an, carne
livrată pe oră-muncitor, carne livrată pe 1.000.000 lei investit etc.
Pentru toate acestea, trebuie să deţinem principalele date asupra potenţialului productiv ale
categoriilor de suine, în condiţiile ideale de întreţinere şi de alimentaţie, peste care orice efort nu se
mai justifică, deci limitele relative ale intensivizării.
Limitele biologice prevăzute de către CARMAN,G. (1969) ne arată că în această direcţie mai
este încă mult de făcut: o scroafă poate să crească până la 20 purcei la o singură fătare; la porcii graşi
se pot înregistra sporuri medii zilnice de cca. 1263 g, cu un consum de numai 2,0 kg concentrate;
proporţia de carne macră poate atinge 70% din greutatea carcasei etc.
Indicatorii minimi prevăzuţi pentru unităţile de producţie din ţara noastră sunt de 18 purcei
înţărcaţi pe an şi scroafă, cel puţin 1600 kg carne în viu livrate pe scroafă şi an, cel mult 3,8 kg
concentrate pentru 1 kg spor de creştere în greutate vie (între 1-100kg) şi cca. 70% carne în carcasă
(+oase).
Industrializarea producţiei este acceptată foarte uşor la specia suine, putându-se institui un
flux tehnologic pe principii industriale, favorizată şi de activitatea de reproducţie relativ constantă pe
tot parcursul anului.
Industrializarea producţiei la suine permite: obţinerea de producţii de carne ridicate,
constante şi ritmice; mecanizarea şi automatizarea principalelor procese de producţie care
solicită efort fizic sporit; creşterea eficienţei economice prin sporirea productivităţii muncii şi
prin exploatarea raţională a reproducătorilor (inclusiv folosirea însămânţărilor artificiale).
Principalele caracteristici ale fluxului tehnologic sunt prezentate în continuare.
1. Unitatea funcţională este compartimentul, care din punct de vedere al mărimii (ca spaţiu),
a numărului de boxe, a organizării interioare, a dotării tehnice etc, diferă de la un sector la altul,
respectiv de la o categorie de suine la alta. Numai în sectorul de montă-gestaţie unitatea funcţională
este grupa de montă, care poate fi cazată în una sau mai multe boxe din acelaşi compartiment.
În general, se are în vedere desfăşurarea normală a procesului de producţie, în concordanţă cu
cerinţele biologice ale tuturor categoriilor şi stărilor fiziologice ale animalelor.
2. Popularea şi depopularea compartimentelor se face pe principiul "totul plin-totul gol",
dându-se posibilitatea efectuării unor dezinfecţii riguroase şi eficace. Prin urmare, grupa de montă va
fi cazată într-un număr de boxe apropiate (pe cât posibil într-un compartiment), care după o perioadă
de folosire va fi eliberat, urmând a se face dezinfecţia în 3-5 zile. În mod identic se procedează şi cu
compartimentul de fătare, cu cel de creşă şi cu cel de îngrăşare.
3. Gruparea (lotizarea) animalelor se face pe stări fiziologice, pe categorii de vârstă şi
greutate corporală, pe sexe şi chiar pe tipuri de comportament şi destinaţie.
Gruparea animalelor are ca scop reducerea stărilor conflictuale, posibilitatea instituirii de
soluţii tehnologice relativ uniforme pentru furajarea şi asigurarea condiţiilor de viaţă la nivelul
cerinţelor optime medii (deci care nu ţin seama de individualitate).

111
 4. Furajarea animalelor se face cu nutreţuri combinate, elaborate pe baza unor reţete sau
recepturi şi care ţin seama cerinţele specifice categoriei de suine, coroborate cu asigurarea de celorlalte
condiţii de mediu.
5. Acţiunile zootehnice, precum şi operaţiunile sanitar-veterinare, se efectuează în ordinea
cronologică, după programe şi grafice precise, cu un consum minim de forţă de muncă şi în siguranţă
deplină (în "covor").
6. Excluderea întâlnirilor, a suprapunerilor sau a încrucişărilor, pe fluxul tehnologic, a
diferitelor categorii sau grupe de animale.
7. Evitarea efectuării diferitelor acţiuni sau operaţiuni tehnice (montă, fătare, înţărcare,
creştere, îngrăşare etc) în alte verigi, sau spaţii, decât în cele prevăzute prin tehnologia de producţie.
8. Exploatarea raţională a reproducătorilor, pentru sporirea fertilităţii şi pentru folosirea
spaţiului construit la întreaga capacitate şi utilizarea la parametri optimi a instalaţiilor şi utilajelor.
În urma aplicării fluxului tehnologic în unităţile intensiv-industriale se pot înregistra rezultate
superioare faţă de alte sisteme de exploatăre a suinelor, concretizate prin 1600-1800 kg carne în viu
anual/scroafă, cu un consum de cca. 5800 kg furaje combinate pe tona de carne livrată (consumul
tuturor categoriilor de suine).
Producţia de carne (în viu) realizată pe fiecare m 2 construit poate depăşi 180 kg, justificând
caracterul industrial.
Integrarea producţiei constituie principiul cel mai nou şi cu cea mai mare influenţă asupra
activităţii economice, sau a rentabilităţii unităţilor crescătoare de suine.
În concepţia integrării producţiei la suine, se evită orice intermediar, între producător şi
consumator, aşa încât beneficiul realizat să se regăsească în produsul finit, excluzându-se pulverizarea
acestuia la diferiţi intermediari.
Aceasta presupune parcurgerea perfect sincronizată a tutror verigilor fluxului tehnologic,
începând de la producerea purceilor sugari şi până la prelucrarea şi valorificarea produselor proaspete
sau a preparatelor solicitate de consumatorul uman.
Pe lângă acestea, marile unităţi intensiv-industriale trebuie să posede suprafeţe de teren pentru
cultivarea cerealelor necesare fabricării nutreţurilor combinate, abatoare proprii şi chiar magazine
pentru desfacerea produselor finite.
Integrarea în cadrul unităţilor crescătoare a unor ferme pentru cultivarea cerealelor şi
oleaginoaselor (mazăre, soia, etc.) constituie o acţiune de prim ordin, deoarece ponderea cheltuielilor
cu furajarea reprezintă între 60-80% din totalul cheltuielilor directe. În cazul în care unitatea
crescătoare posedă suprafeţe proprii de teren, sau se poate asocia cu unele ferme vegetale, necesarul de
concentrate se stabileşte anual, în funcţie de efectivul mediu furajat, pe categorii de greutate şi pe stări
fiziologice.
În unităţile intensiv-industriale cu efective mari, nutreţurile combinate se pot produce şi în
staţii proprii, având sub control calitatea materiilor prime şi competenţa personalului.
Tot pentru evitarea pulverizării beneficiarului realizat la diferiţi intermediari, se recomandă
existenţa şi funcţionarea de ateliere proprii pentru producerea de preparate pe bază de carne de porc,
inclusiv a punctelor de sacrificare a animalelor, toate autorizate legal. Desfacerea de carne proaspătă
de porc, sau de preparate, prin magazinele proprii din centrele urbane sporesc considerabil
rentabilitatea unităţilor crescătoare, dându-se posibilitatea stăpânirii eficiente a mecanismului cerere-
ofertă, caracteristic pieţei libere.
Pentru unităţile cu circuit închis se estimează consumarea unei cantităţi anuale între 7000-
8000 kg concentrate pentru fiecare scroafă mediu furajată, de la care se scontează livrarea a cca. 17
porci graşi anual (la 105 kg fiecare). În această cantitate intră cca. 1200 kg concentrate pentru o
scroafă, cca. 6500 kg pentru porcii graşi respectivi (380 kg x 17 porci) şi cantităţi mai reduse pentru
celelalte categorii aferente.

112
 Pentru unităţile cu circuit deschis calculele se fac separat, stabilindu-se cca. 310 kg nutreţuri
combinate pentru îngrăşarea unui grăsun de la 25-30 kg la 101-105 kg (cca. 4,5 kg consum specific),
iar cca. 70 kg reprezintă consumurile pentru perioadele de sugar şi de înţărcat.
În cazul unităţilor gospodăreşti, unde se poate institui o alimentaţie de tip suculent, cantitatea
de concentrate se poate diminua cu cca. 20% din total.
Structura plantelor cultivate se stabileşte în funcţie de cantităţile sau proporţiile
componentelor din raţie sau reţetă, pe fiecare categorie de animale în parte, rămânând să se procure
doar suplimentele P.V.M. specifice. În această variantă se realizează economii foarte mari la
transportul furajelor, la prelucrarea acestora şi se evită unele divergenţe în stabilirea procentelor de
transformare ale materiilor prime, precum şi însuşirea unor cote de beneficii mai puţin meritate, de
către intermediari. Această variantă de creştere şi îngrăşare este mai rentabilă, chiar dacă unitatea
trebuie să facă unele investiţii pentru utilaje şi cheltuieli în plus de energie şi cu forţa de muncă
proprie.

8.3.2. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie în

exploataţiile intensiv-industriale
Sistemul intensiv-industrial de creştere şi îngrăşarea suinelor la noi în ţară a fost organizat încă
din anul 1963 în sectorul de stat şi din anul 1970 în cel cooperatist.
În prezent, în ţara noastră, funcţionează sau sunt în conservare peste 148 unităţi intensiv-
industriale cu o capacitate anuală totală de îngrăşare de cca. 8,3 milioane animale, din care 2,1
milioane au aparţinut asociaţiilor intercooperatiste.
Capacitatea anuală de îngrăşare pe unitate productivă este mai redusă în fostele asociaţii
intercooperatiste (între 15-30 mii porci) şi mai mare în fostele intreprinderi de stat (între 60-150 mii
porci graşi), cu unele excepţii în cazul marilor Combinate pentru producerea şi industrializarea cărnii
de porc (C.P.I.C.P. Timiş şi Ialomiţa), toate organizate în prezent ca societăţi comerciale.
Capacitatea de creştere şi îngrăşare a unei unităţi intensiv-industriale este determinată de
spaţiile de cazare a animalelor (prin construcţiile sale), de maşinile şi instalaţiile din dotare şi de
numărul de reproducători, care constituie baza investiţiilor.
În funcţie de modul de utilizare şi scopul activităţii, construcţiile dintr-o unitate de tip
industrial se împart în două categorii:
- construcţii productive;
- construcţii anexe.
Construcţiile productive sunt spaţii care adăpostesc animalele şi unde au loc principalele
procese de producţie ca: reproducţia, creşterea şi îngrăşarea.
Aceste construcţii sunt sistematizate în 4 grupe, adaptate din punct de vedere constuctiv şi
funcţional la cele 4 sectoare de producţie:
- grupa construcţiilor (sau adăposturilor) pentru activitatea de montă-gestaţie, în care sunt
adăpostiţi vierii şi vieruşii de reproducţie, scroafele şi scrofiţele în pregătire pentru însămânţări,
scroafele şi scrofiţele gestante;
- grupa construcţiilor pentru activitatea din maternitate, în care sunt adăpostite scroafele în
timpul fătării şi în perioada de alăptare a purceilor până la înţărcare;
- grupa construcţiilor destinate activităţii de creştere a tineretului suin înţărcat, până la
greutatea de 25-30 kg;
- grupa construcţiilor pentru activitatea de îngrăşare-finisare, în care sunt adăpostiţi porcii
supuşi îngrăşării, până la greutatea de 105-110 kg, precum şi vierii şi scroafele reformate.

113
 Categoria construcţiilor anexe reprezintă spaţii construite pentru maşini, utilaje, instalaţii etc,
toate necesare servirii sectoarelor de producţie, precum şi clădirile social-administrative, ateliere
pentru preparate din carne etc.

Activitatea de producţie pentru exploataţiile gospodăreşti cu

flux continuu şi un efectiv de 50 de scroafe-matcă
Activitatea de producţie se va desfăşura în mod relativ constant, pe tot parcursul anului,
apelându-se la formarea grupelor de montă, (care cuprind un număr variabil de scroafe) din care vor
rezulta grupele de fătare, (care cuprind un număr constant de animale, aşa încât transferările să se facă
ritmic şi în număr aproximativ egal de tineret spre sectoarele de creşă şi apoi de îngrăşătorie. Perioada
de formare a grupelor de montă, respectiv de fătare, este de 10 zile, deci 37 grupe pe an.
În această situaţie, exploataţia va trebuie să-şi construiască sau să-şi amenajeze următoarele
sectoare de producţie: montă-gestaţie, maternitate, creşă şi de îngrăşătorie, cu compartimentele şi
boxele necesare unei bune desfăşurări a fluxului tehnologic.
Pentru o bună protecţie sanitar-veterinară se indică un adăpost pentru sectoarele de
maternitate şi creşă (care solicită instalaţii de încălzire generale şi locale) şi un alt adăpost pentru
montă-gestaţie şi îngrăşătorie, sau separarea acestora printr-o cameră (culoar) de legătură. Pentru
protejarea mediului înconjurător se indică şi colectarea purinului în bazine centrale, iar dejecţiile
solide să fie colectate manual şi dirijate spre platforma de gunoi, împreună cu cele provenite de la
rumegătoare, deci utilizabile (după fermentare) ca îngrăşăminte naturale, mai ales pentru terenurile
calcaroase.
Deoarece efectivele sunt ceva mai mari decât în varianta anterioară, se indică specializarea şi
chiar separarea activităţii de producţie: pentru producerea purceilor înţărcaţi şi creşterea acestora
până la greutatea corporală de cca. 15 kg şi separat, pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor graşi
(între 15-105 kg).
Unităţile specializate în producerea de purcei înţărcaţi sunt preferate în zonele colinare şi
uneori submontane, ele deservind mai multe sate şi comune, urmând ca, continuare, creşterea în şi
îngrăşarea să se facă în gospodăriile populaţiei, cu efective între 5-15 porci graşi.
În zonele bune cultivatoare de cereale, unde sunt organizate şi asociaţii agricole vegetale, se
indică organizarea de îngrăşătorii cu efective între 500-800 porci livrabili pe an, care îşi pot procura
premixuri şi alte concentrate de la unităţile cu profil evitându-se transporturile de la mare distanţă. În
această situaţie hrănirea animalelor trebuie să se facă cu nutreţuri combinate, sau amestecuri furajere,
pentru fiecare categorie de animale în parte.
Datorită activităţii de producţie permanente, în aceste exploataţii, forţa de muncă este utilizată
mai raţional, beneficiindu-se din plin de intensivizarea producţiei, toate asigurând o rentabilitate
crescută.
Pentru planificarea cheltuielilor materiale pe fiecare sector de producţie se vor întocmi fişe
tehnologice pentru scroafe şi vieri şi separat pentru tineretul înţărcat, porci graşi şi tineret de
reproducţie (animale procurate de la firme producătoare de material de prăsilă), constând din scrofiţe
metise F1 (LxMA) şi vieruşi din rasele paterne.
Prin însumarea tuturor cheltuielilor din aceste fişe, a cotelor sau a ratelor de beneficii pe
fiecate sector, se pot estima costurile de producţie şi apoi preţurile de cost pentru un purcel înţărcat
(sau a 1 kg greutate vie), a unui grăsun (de cca. 25 kg) şi a unui porc gras (sau a 1 kg greutate vie).
În continuare, prezentăm un model de întocmire a unei tehnologii de producţie pentru o
exploataţie care posedă un efectiv matcă de 50 scroafe, 15 scrofiţe de înlocuire şi categoriile aferente
sau rezultate din activitatea de reproducţie, care uşurează foarte mult urmărirea realizării indicilor

114
tehnici şi de producţie, inclusiv compartimentarea adăposturilor şi exloatarea eficientă a unor rase sau
grupe de metişi.
Efectivele de pornire sunt: 50 cap. scroafe de reproducţie, 2 vieri, 15 scrofiţe de înlocuire şi 1
vieruş, cu specificarea că reforma este de 30,0% la scroafe şi 50% la vieri, procentul de fecunditate
este de 80% în sezonul răcoros şi 70% în cel călduros, iar ceilalţi indici de reproducţie se menţin ca la
varianta anterioară.
Mai menţinăm că, din cele 15 scrofiţe de înlocuire, 8 posedă greutatea corporală între 70-90
kg, deci se pot dirija la montă în următoarele 2 luni, aşa încât efectivul matcă potenţial este de 58 de
femele.
Cu privire la evoluţia stării fiziologice la scroafe şi scrofiţe, se constată că, în condiţiile în care
grupele de fătare se succed decadal (din 10 în 10 zile), mărimea acestora este de 3 scroafe (sau 9
scroafe/lună), iar mărimea grupei de montă variază ca număr între 4 femele în sezonul răcoros şi 5 în
cel călduros (influenţează procentul de fecunditate din perioada respectivă).
Pe total an, trebuie să se efectueze un număr de 316 monte pentru a asigura gestaţia la 158
femele, deci se pot asigura de către 2 vieri de reproducţie (potenţial 366 de monte). Numărul de fătări
anuale este de 111 cu 999 purcei fătaţi şi 851 purcei înţărcaţi.
Cu privire la asigurarea spaţiilor de cazare, în sectorul de montă-gestaţie se indică amenajarea
a 6 boxe comune, cu 9-12 animale în fiecare boxă şi cu dimensiunile de 3x5 m (deci 4 boxe de femele
gestante, 1 boxă de refacerea scroafelor şi 1 de aşteptare a montei), sau 8 boxe pentru 6-12 animale de
3x4 m. În acest sector mai sunt necesare 3 boxe pentru vieri şi vieruşi şi 2 boxe pentru efectuarea
montelor. Este de preferat ca boxele pentru vieri şi cele cu scroafe în aşteptarea montei să fie
prevăzute cu padocuri exterioare.
În sectorul de maternitate sunt prevăzute 12 boxe de fătare-alăptare, cu dimensiunile de
1,5x2,0, când soluţia constructivă este adaptată din unităţile industriale, sau de 3,0x2,5 m pentru cele
gospodăreşti.
Se mai menţionează că, montele trebuie să fie grupat, în cel mult 2-3 zile, din decada
respectivă, aşa încât şi fătările să se desfăşoare în bloc, permiţând regruparea purceilor pe scroafe,
după perioada colostrală.
Se va avea în vedere ca numărul de femele (scroafe şi scrofiţe) din boxele de aşteptare să nu
scadă sub efectivul optim în aşteptare (Ef.o.a.), deci să dirijăm (decadal) numărul de monte prevăzute
pentru afluirea corespunzătoare în sectorul de maternitate, toate în vedera obţinerii unui număr de
purcei constant, a exploatării raţionale a 1-2 muncitori, a utilizării judicioase a spaţiilor construite şi a
aprovizionării ritmice cu furaje combinate.
În exemplul dat, efectivul optim în aşteptare nu trebuie să fie mai redus de 9 femele în
sezonul răcoros (r) şi 11 în cel călduros (c), după formula:

Ef.o.a. = 21 , în care: M.g.m. (r) = 9 şi M.g.m. (c) = 11.

Toate aceste date vor fi introduse în "Fişa tehnologică pentru scroafe şi vieri", pe luni şi
categorii de animale, alături de necesarul de furaje, de forţa de muncă, de alte servicii pentru transport,
prelucrare, tratamente şi valoarea producţiei nedeteminate, din a căror prelucrare rezultă preţul de cost
al unui purcel înţărcat, sau a 1 kg greutate vie.
Cu privire la tehnologia de producţie pentru tineretul porcin înţărcat se consemnează că
decadal intră în sectorul de creşă un număr de 23 de animale (69 pe lună), totalizându-se pe an 828
capete. Pentru întreţinerea acestor animale sunt necesare 7 boxe, în care să fie cazate între 21 şi 23 de
capete, cu dimensiunile de 2,5x3,0 m. Sporul mediu zilnic preconizat pentru tineretul înţărcat între 6 şi

115
25 kg, este de 310 g. Pentru extragerea purceilor insuficient dezvoltaţi corporal se mai rezervă 1 boxă
cu aceleaşi dimensiuni. Soluţia constructivă pentru boxele din creşă este cea indicată în unităţile
industriale, deci cu o zonă încălzită electric în pardoseală (cca. 1m 2), sau cu pardoseala din cărămidă
dublu presată şi aşezată pe cant. Hrănitorile se vor confecţiona din
plăci de beton armat, sau din tablă zincată cu grosimea de 2 mm şi compartimentarea jgheabului cu
bare din oţel.
Pentru porcii graşi se indică amenajarea a 15 boxe şi 1 rezervă cu dimensiunile de 4,0/4,0 sau
3,0/5,0 m, cu 60% zonă compactă a pardoselei (din beton) şi 40% din grătar, (cu lăţimea barelor de 7,0
cm şi fantele de 2,0 cm).
Pentru tineretul de reproducţie se indică amenajarea a 2 boxe cu dimensiunile de 2,5x3,0 m şi
aceleaşi caracteristici pentru pardoseală.Atât pentru porcii graşi, cât şi pentru tineretul de reproducţie
(scrofiţe de înlocuire), este indicat ca hrănitorile să fie confecţionate din plăci de beton armat, cu
marginea superioară a jgheabului prevăzută cu cornier (pentru rezistenţă şi sudarea barelor de oţel
necesare compartimentării jgheabului).
Rezultă că, în cazul în care unitatea este specializată pentru producerea purceilor înţărcaţi, se
scontează, (de la 50 de scroafe şi 8 scrofiţe), pe 850 purcei, iar dacă se continuă creşterea şi îngrăşarea
acestora, pe 800 de porci la 105 kg/animal. Producţia totală de carne se estimează la 86,5 tone
(800x105 kg şi 16x160 kg).
Prezentăm în sinteză numărul de boxe necesare şi justificarea spaţiului construit sau amenajat
pentru cele 2 variante din exploataţiile gospodăreşti, remarcând că, în cazul activităţii sezoniere de
reproducţie, sunt necesare mai multe boxe (raportate la efectivul-matcă exploatat), şi care trebuie să fie
amenajate, în sezonul de fătare, în boxe de fătare-alăptare.
Analizând datele din tabelul 41 se poate constata că, în varianta în care se practică un flux
continuu de producţie, producţia de carne livrată pe o scroafă mediu furajată este mai mare cu 6,0%,
iar investiţia specifică pentru 1m 2 construit (sau amenajat) este mai redusă cu 39%, ceea ce justificată
exploatarea animalelor în varianta cu 50 de scroafe.
Tabelul 41
Spaţiile de cazare necesare pentru exploataţiile extensive
Numărul de boxe şi suprafaţa acestora la varianta:
Categoria de animale cu 20 suprafaţa
cu 50 scroafe suprafaţa boxei
scroafe boxei
Vieri 2 7,5 2 7,5
Vieruşi 1 7,5 1 7,5
Boxe pentru montă 2 7,5 2 7,5
Scroafe lactante 6 7,5 12 3,0
Scroafe gestante 6 7,5 4 15,0
Scroafe în aşteptare - - 2 15,0
Scrofiţe de înlocuire 1 7,5 2 7,5
Tineret înţărcat 4 7,5 8 7,5
Porci graşi 10 7,5 16 15,0
TOTAL 32 255,0 48 478,0
Carne livrată (t) 33,0 x 86,5 x
Carne livrată/scroafă (kg) 1650 x 1730 x
Carne livrată/m2 construcţie (kg) x 129 x 180

116
117