nstituţia strămutării. Aspecte practice.

Inadvertenţe procedurale
08.05.2020 | Irinel-Axente ANDREI

Secţiuni: Content, Procedură civilă, Selected, Studii

LinkedInFacebookMessengerWhatsAppPrintFriendly

Irinel-Axente Andrei

Scurte consideraţii introductive

În viziunea legiuitorului român, instituţia strămutării,
reglementată prin dispoziţiile art. 140-146 din Codul de
procedură civilă, răspunde necesităţii de a garanta dreptul
justiţiabililor la un proces echitabil, dincolo de orice
subiectivism şi parţialitate, reală sau aparentă, a instanţei
legal investite, care ar putea denatura actul de justiţie, în
substanţa lui.
Este cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului, există două perspective
asupra imparțialităţii instanţei: una obiectivă, constând în
imaginea şi încrederea pe care judecătorii o transmit
justiţiabililor şi publicului[1], iar cealaltă subiectivă, rezultând
din absența oricăror prejudecăți ale judecătorului, în forul său
interior[2]. Garantarea imparțialităţii obiective, relevantă
pentru prezentul demers, impune verificarea anumitor situații
sau împrejurări care, prin natura lor, independent de
conştiinţa şi de atitudinea interioară a judecătorului în raport
cu un litigiu pendinte, creează aparenţa lipsei de
imparţialitate din cauza unor circumstanţe particulare. În
ambele ei perspective, subiectivă și obiectivă, imparțialitatea,
condiţie esenţială a dreptului la un proces echitabil,
protejează părțile aflate în proces.
Dreptul la un proces echitabil este, în esenţa lui, un principiu
fundamental al procesului civil şi implicit al statului de drept.
Limitele procesului echitabil, evidenţiate printr-o bogată
jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 CEDO, sunt
protejate prin diverse mecanisme procedurale, puse la
dispoziţia participanţilor la procesul civil. În procedura civilă
română există două asemenea mijloace procedurale,
reglementate în scopul înlăturării unei posibile încălcări a
imparţialităţii instanţei, obiectivă ori
subiectivă: incompatibilitatea şi strămutarea.
Remediile procedurale ale incompatibilităţii sunt abţinerea şi
recuzarea, reglementate de art. 41 şi următoarele C.p.c., iar
acestea îi vizează fie pe cei care constituie un complet de
judecată (judecători, grefieri, asistenţi judiciari, magistraţi
asistenţi), fie colaboratori ai instanţei, participanţi la
administrarea probatoriului[3]. Totodată, strămutarea
procesului, care nu poate fi solicitată din oficiu de către
instanţă, oferă justiţiabililor care au un interes posibilitatea să
înlăture viciile aparenţei de imparţialitate, ce afectează o
întreagă instanţă, nu doar pe unul sau pe unii dintre membri
unui complet de judecată.
Potrivit art. 140 C.p.c.: “Strămutarea procesului poate fi
cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă
publică”.
Fără a insista, în cadrul prezentului demers, asupra motivelor
de siguranţă publică, se cuvine a fi relevat faptul că există o
definiţie legală a “motivelor de bănuială legitimă”. În concret,
potrivit art. 140 alin. 2 C.pr.civ.:”Bănuiala se consideră
legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la
imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor
procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale
locale“. În esenţă, este vorba despre împrejurări care
afectează aparenţa de imparţialitate şi încrederea pe care
instanţele trebuie să o transmită părţilor unui proces şi
publicului larg, în general.
Strămutarea şi incompatibilitatea. Analiză
comparativă relevantă
Analiza comparativă a acestor instituţii permite unele
concluzii, utile pentru aplicabilitatea lor practică.
a) În primul rând, remarcăm faptul că nu suntem în prezenţa
unor instituţii care se suprapun, sub aspectul regimului
juridic caracteristic, dimpotrivă. Cu toate că din punct de
vedere teoretic ambele incidente procedurale se
fundamentează pe argumentul comun al garantării procesului
echitabil prin cenzurarea oricărei aparenţe de subiectivism şi
de parţialitate, incompatibilitatea şi strămutarea sunt
instituţii total diferite, din perspectiva motivelor care le
fundamentează, a condiţiilor de exercitare, a procedurii de
soluţionare şi a consecinţelor pe care admiterea unui astfel de
demers procedural le poate produce.
Astfel, dacă suntem în prezenţa unor circumstanţe particulare
care afectează în mod obiectiv aparenţa de imparţialitate doar
a unuia, a unora sau a tuturor judecătorilor unui complet din
cadrul unei instanţe, partea interesată, a cărei cauză a fost
repartizată spre soluţionare respectivului complet, nu are
posibilitatea de a formula o cerere de strămutare, ci doar o
cerere de recuzare (dacă o declaraţie anterioară de abţinere
formulată de judecătorul cauzei nu a fost constatată),
întemeiată pe unul dintre motivele reglementate cu titlu
exemplificativ de art. 41 şi art. 42 alin. 1 C.pr.civ. Chiar dacă
dispoziţiile art. 42 alin. 1 punctul 13 C.p.c.[4] extind cazurile
de incompatibilitate la orice alte situaţii care afectează
aparenţa de imparţialitate, asemănătoare cu cele expres
reglementate printr-o enumerare enunţiativă, nu se va ajunge
niciodată la o suprapunere cu instituţia strămutării. Concluzia
se impune, deoarece distincţia esenţială între cele două
instituţii nu constă în motivul invocat în susţinerea
incidentului procedural, ci în amploarea şi, mai ales, în
impactul asupra justiţiabililor şi aupra publicului larg, a
cauzei care afectează aparenţa de imparţialitate.
Esenţial este faptul că temeiurile de incompatibilitate
enumerate de textele normative analizate sunt concrete şi
vizează situaţia particulară, circumstanţiată a fiecărui
judecător, raportată la speţa respectivă, diferită în funcţie de
cauza enunţată a incompatibilităţii, cum ar fi spre exemplu:
şi-a exprimat anterior părerea, are un interes personal în
legătură cu pricina, a primit promisiuni de daruri de la una
dintre părţi, are o rudă până la gradul IV în duşmănie cu una
dintre părţi, este investit cu soluţionarea unui apel împotriva
sentinţei pe care tot el a pronunţat-o înainte de a promova etc.
Per a contrario, motivele de “bănuială legitimă“ care justifică
strămutarea sunt reglementate sub forma unor ipoteze cu
mare caracter de generalitate şi nu au legătură cu situaţia
personală a unui judecător sau a fiecărui judecător, ci
reprezintă diverse împrejurări care, din cauza
circumstanţelor procesului, calităţii părţilor din proces ori
unor relaţii conflictuale locale, afectează aparenţa de
imparţialitate a unei întregi instanţe şi implicit a tuturor
judecătorilor care o compun: o mediatizare considerată
excesivă a stării de fapt dintr-un dosar în presa locală, marea
notorietate a uneia dintre părţile dosarului datorită calităţii
acesteia, de natură să influenţeze aparenţa de imparţialitate a
tuturor judecătorilor unei instanţe, un conflict de muncă care
afectează o mare parte dintre locuitorii localităţii respective, o
procedură de insolvenţă aptă să genereze probleme sociale
majore în comunitatea respectivă şi altele asemenea.
Revine instanţei sesizate ca, pornind de la ipotezele abstracte
enunţate legal ale sintagmei “bănuială legitimă” să le
determine în concret. Cu referire la acest aspect, un reputat
autor arăta că trebuie să fie vorba despre fapte precise,
neprovocate chiar de către partea care a cerut strămutarea, de
împrejurări grave şi serioase, iar nu de „alegaţii vagi”[5].
Din această perspectivă, şi pentru argumentele expuse, este
exclusă orice suprapunere între cauzele de incompatibilitate,
chiar dacă acestea sunt enumerate enunţiativ şi posibilele
motive de strămutare a cauzei, nearătate expres dar existând
posibilitatea de a fi identificate, în baza criteriilor abstracte
oferite de legiuitor. Primele vizează situaţia particulară a unui
judecător, sunt intrinseci judecătorului sau judecătorilor, dacă
sunt mai mulţi în aceeaşi ipostază. Spre exemplu, membri
completului colegial care au pronunţat hotărârea
judecătorească casată cu trimitere spre rejudecare, judecătorii
membri în acelaşi complet care au speţe personale pe rolul
instanţelor competente, a căror soluţionare ridică o problemă
de drept identică şi controversată cu cea dedusă judecăţii în
dosarul repartizat spre soluţionare etc. Motivele de
strămutare sunt exterioare instanţei, sunt cauze
care afectează în egală măsură, abstract şi
invariabil, situaţia aparenţei de imparţialitate a
tuturor judecătorilor dintr-o instanţă şi a instanţei,
în ansamblul său.
Nici una dintre cauzele de incompatbilitate nu poate, astfel,
interfera cu temeiurile de strămutare, deoarece vizează
situaţia personală, concretă a unui judecător titular sau
membru al unui complet investit cu soluţionarea unei anumite
cauze, iar nu situaţia generală şi abstractă a tuturor
judecătorilor dintr-o instanţă, independent de completul
instanţei investit cu soluţionarea dosarului care a generat
motivul unei posibile strămutări. Distincţia a fost remarcată şi
în doctrina judiciară [6], care a evidenţiat, cu deplin temei, că
motivele de strămutare sunt cauze extrinseci situaţiei de
incompatibilitate.
b) În al doilea rând, întrucât motive ale strămutării nu pot fi
decât acele circumstanţe ale procesului, ale calităţii părţilor
ori acele relaţii conflictuale locale care afectează aparenţa de
imparţialitate a tuturor judecătorilor unei instanţe, cererea
de strămutare nu este soluţionată în cadrul instanţei de la care
se cere strămutarea, ci de către o instanţă superioară.
Remarcăm aici şi o diferenţă esenţială faţă de competenţa de
soluţionare a declaraţiilor de abţinere şi a cererilor de
recuzare, atribuite, ca regulă generală, spre competentă
soluţionare unui “alt complet al instanței respective, în
compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care
a declarat că se abține”. Doar în ipoteza în care, din pricina
abținerii sau a recuzării, nu se poate alcătui completul de
judecată, cererea se judecă de instanța ierarhic superioară
(art. 50 alin. 2 C.p.c.).
Nu poate exista o confuzie între incompatibilitate şi
strămutare nici din perspectiva efectelor, chiar dacă
strămutarea se aseamănă cu ipoteza trimiterii cauzei la o altă
instanţă (art. 52 alin. 1 C.p.c.) atunci când instanţa superioară
admite abţinerea sau recuzarea, când din pricina abţinerii sau
a recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art. 50
alin. 2 C.p.c.). Cu toate acestea, confuzia este exclusă deoarece
nici în ipoteza enunţată, aparenţa lipsei de imparţialitate nu
priveşte toată instanţa şi implicit toţi judecătorii acelei
instanţe.
În consecinţă, partea interesată, pusă în faţa unor posibile
argumente privind lipsa de imparţialitate a judecătorului
(judecătorilor), nu poate alege între recuzare şi strămutare. Ea
va putea formula exclusiv o cerere de recuzare a unuia, a
unora sau a tuturor membrilor unui anumit complet de
judecată, cel investit cu soluţionarea cauzei sale, întrucât
numai cu privire la aceşti judecători subzistă, în opinia sa,
motive privind lipsa de imparţialitate. În niciun caz, partea
aflată într-un proces pendinte nu va avea interes să invoce
imparţialitatea judecătorilor dintr-un alt dosar. În ipoteza
alternativă, dacă acele motive care vizează titularul
completului unic sau titularii completului colegial, investit cu
soluţionarea cauzei sale, sunt deopotrivă valabile pentru toţi
judecătorii instanţei, din cauza circumstanţelor procesului,
calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale, partea va
fi îndreptăţită să formuleze o cerere de strămutare a
soluţionării cauzei.
c) O altă concluzie care se conturează din analiza comparativă
a instituţiilor analizate este aceea că strămutarea nu a fost
reglementată ca o instituţie cu caracter subsecvent în raport
cu incompatibilitatea, fiecare trebuind utilizată în funcţie de
îndeplinirea condiţiilor sale specifice. Astfel, dacă un pretins
caz de incompatibilitate, cel care a stat la baza formulării unei
cereri de abţinere sau de recuzarea a titularului sau membrilor
unui complet de judecată, a fost respins, cu atât mai puţin
acelaşi motiv ar putea justfica strămutarea cauzei.
Imaginând o ipoteză practică, dacă un judecător şi-a spus
părerea asupra cauzei, prin pronunţarea unei soluţii într-un
prim proces şi este investit cu soluţionarea unui al doilea
proces, care are legătură cu primul, eventualul caz de
incompatibilitate astfel născut, reglementat de art. 42 alin. 1
punctul 1 C.p.c., poate fi invocat prin abţinere sau recuzare,
iar nu prin formularea de către partea interesată a unei cereri
de strămutare, deoarece situaţia particulară a respectivului
judecător nu se răsfrânge asupra întregii instanţe. Exemplul
poate fi extins la orice alt caz de incompatibilitate care vizează
un singur judecător sau doar anumiţi judecători ai unei
instanţe, fără a existenta argumentele unei suspiciuni de
subiectivism asupra tuturor judecătorilor acelei instanţe.
Remediul procedural aflat la îndemâna părţii interesate
rămâne, în această ipoteză, exclusiv recuzarea.
Strămutarea. Caracteristici
Scopul instituţiei strămutării este acela de a proteja părţile
împotriva lipsei de imparţialitate a instanţei, reală sau
aparentă, situaţie care ar afecta dreptul lor la un proces
echitabil. Or, procesul echitabil este un drept al justiţiabililor,
rolul instanţelor fiind acela de a se organiza în aşa fel încât să
respecte standardele minimale ale acestei noţiuni. Părţile nu
au nici interesul şi nici calitatea să protejeze instanţa, şi nici
aceasta nu poate invoca din oficiu necesitatea strămutării.
Opţiunea legiuitorului poate fi analizată şi din perspectiva
unei abordări ce ţine de filosofia dreptului. Astfel, se poate
argumenta necesitatea ca procesul să fie judecat de către
instanţa competentă din localitatea în care există cel mai mare
interes pentru speţa respectivă, unde impactul social este
maxim, la fel ca şi realizarea unui real scop preventiv şi
educativ. O altă abordare impune, dimpotrivă, ca procesul să
fie expulzat pe un “teritoriu al apelor liniştite“ unde emoţia şi
interesul social sunt minime.
În esenţă, instituţia strămutării remediază procedural o
“anatemă” a lipsei de imparţialitate aruncată asupra tuturor
judecătorilor unei instanţe, în soluţionarea unui anumit dosar.
Ea poate fi privită, dintr-o anumită perspectivă, ca fiind o
materializare a lipsei de încredere pe care atât justiţiabilii cât
şi legiuitorul o au în capacitatea unei instanţe de a le soluţiona
litigiul cu deplină imparţialitate, într-un anumit context.
Nu toate sistemele de drept au reglementat strămutarea
procesului. Astfel, nu pot fi identificate instituţii juridice
similare în procedura civilă franceză, în cea germană sau în
procedura spaniolă. Sunt sisteme juridice care nu transformă
suspiciunea în lipsă de încredere, aparenţă de parţialitate şi
subiectivism. Întrucât nu poate fi suspectată lipsa de
preocupare a acestor sisteme judiciare pentru garantarea
tuturor standardelor unui proces echitabil, există
reglementată instituţia incompatibilităţii care este considerată
deopotrivă necesară şi suficientă pentru a soluţiona corect
toate situaţiile în care judecătorii nu ar respecta standardul
necesar de imparţialitate, reală sau aparentă, în cauzele
concrete cu soluţionarea cărora sunt investiţi.
Reglementarea strămutării în dreptul naţional dovedeşte un
deficit de încredere a legiuitorului în capacitatea de rezistenţă
a judecătorilor la diverşi factori locali de presiune. Spre
exemplu, chiar dacă un judecător sau vreun membru al
familiei sale nu a avut nicio legătură cu un om de afaceri
prosper şi influent dintr-o comunitate, va fi împiedicat să
judece un dosar în care acesta este parte, din cauza unei
suspiciuni a lipsei de imparţialitate care planează asupra sa şi
a tuturor judecătorilor din instanţa respectivă, suspiciune
reglementată şi valorificată de legiuitor. Într-un alt exemplu,
chiar dacă nu citeşte decât sporadic presa locală şi nu este
influenţat de campanii media, păstrându-şi gândirea critică
nealterată, un judecător nu va putea soluţiona, din aceleaşi
motive, un dosar în care starea de fapt a făcut obiectul unei
acerbe campanii de presă locală. Într-o altă ipoteză, chiar dacă
niciun membru al familiei unui judecător sau niciun apropiat
nu este angajat şi nici nu este influenţat direct de posibilul
faliment al unui mare agent economic din oraş, nu va putea fi
judecător sindic în procedura deschisă împotriva respectivei
societăţi cu un mare număr de angajaţi, a cărei privatizare
recentă a fost intens mediatizată şi criticată în presa locală
pentru suspiciuni de corupţie. Nu în ultimul rând, un
judecător fără vreun interes special pentru sport, nici el şi nici
familia sa, nu va putea fi judecător sindic în procedura de
insolvenţă a unui faimos club din localitate, condus de
importanţi oameni de afaceri din oraş şi cu un număr mare de
simpatizanţi locali, deoarece situaţia ar putea fi apreciată ca
fiind suficientă pentru a se dispune strămutarea procesului. Şi
desigur că exemplele pot continua.
În toate ipotezele evocate anterior, se poate cu uşurinţă
aprecia, în raport cu art.140 alin.2 C.pr.civ., că, din
cauza circumstanţelor procesului, a calităţii părţilor ori a
unor relaţii conflictuale locale, există îndoială asupra
imparţialităţii judecătorilor. Toate situaţiile particulare care
ar fi împiedicat un judecător sau altul din cadrul unei instanţe
să judece un anumit dosar ar fi putut fi rezolvate, fără urmă de
îndoială, prin invocarea şi legala soluţionare a unor cazuri de
incompatibilitate, iar nu prin strămutarea pricinii.
În acest context, relev faptul că există modificări legislative
recente privind competenţa, unele impuse prin decizii ale
Curţii Constituţionale[7], care au redus incidenţa şi
aplicabilitatea practică a cazurilor de strămutare. Astfel, prin
noile dispoziţii privind competenţa de soluţionare a cauzelor
în care reclamantul sau pârâtul au calitatea de judecător,
asistent judiciar sau grefier la instanţa competentă să
soluţioneze cauza sau chiar instanţa competentă are calitatea
de parte, au fost înlăturate, încă de la momentul sesizării
instanţei, numeroase situaţii de lipsă a aparenţei de
imparţialitate. Anterior modificării cadrului legislativ, toate
aceste situaţii erau soluţionate în procedura strămutării, însă
numai după demersuri suplimentare, costuri şi timp irosit.
Aspecte procedurale şi consecinţe ale admiterii
cererii de strămutare
Diferit de incompatibilitate, pentru care, ca regulă generală,
există reglementate anumite termene de formulare de către
partea interesată a unei cereri de recuzare (art. 44 alin. 1 şi 2
si 45 C.p.c.), strămutarea poate fi solicitată de partea
interesată, conform art. 141 alin. 1 din Codul de procedură
civilă, “în orice fază a procesului“. Desigur, eventuala
admitere a unei cereri de strămutare, formulată într-o fază
înaintată a procesului, pune în discuţie chestiunea importantă
a consecinţelor pe care o astfel de soluţie le produce asupra
actelor de procedură anterioare şi, în special, a hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în dosar, până la momentul
respectiv.
Legiuitorul oferă o soluţie, prin dispoziţiile art. 145 alin. 2
C.p.c., potrivit cărora “hotărârea va arăta în ce măsură
actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează
să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus
strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului,
hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul
admiterii cererii de strămutare”. Textul normativ are în
vedere două ipoteze, şi anume: cea dintâi, în care instanţa nu
a soluţionat cauza şi nu s-a dezinvestit până la momentul
soluţionării cererii de strămutare a procesului şi a doua
ipoteză, cea în care soluţionarea cererii de strămutare are loc
ulterior acestui moment. Nu se poate solicita strămutarea
unui proces soluţionat definitiv la momentul formulării
cererii. Iar solicitarea şi admiterea strămutării unui proces
aflat în faza de soluţionare a unei căi de atac nu va afecta
hotărârea sau hotărârile pronunţate anterior formulării cererii
de strămutare (e.g. admiterea cererii de strămutare a
recursului nu va desfiinţa decizia instanţei de apel, deoarece,
prin ipoteză, cererea de strămutare a recursului a fost
formulată după pronunţarea acesteia).
În aplicarea dispoziţiilor art. 145 alin. 2 teza finală C.p.c., dacă
cererea de strămutare formulată anterior este admisă ulterior
soluţionării de către instanţă a unei căi de atac, consecinţa
este desfiinţarea de drept a deciziei pronunţate, urmată de
rejudecarea căii de atac de către instanţa la care s-a dispus
strămutarea cauzei. Întrucât textul normativ nu distinge,
soluţia este deplin aplicabilă şi validată chiar în practica
judiciară şi în cazul deciziilor prin care dosarul a fost
soluţionat definitiv.
Anularea unei hotărâri judecătoreşti, urmată de rejudecarea
dosarului în primă instanţă sau în calea de atac, atrage
întotdeauna atenţia oricărui practician, prin consecinţele
negative produse, şi anume: anularea unui verdict al unei
instanţe şi reluarea soluţionării cauzei, total sau parţial, în
funcţie de faza procesuală în care se găseşte dosarul, cu o
prelungire inevitabilă a duratei de soluţionare a procesului şi,
implicit, o majorare a costurilor aferente acestuia, toate cu
implicaţii negative în ceea ce priveşte încărcarea instanţelor şi
administrarea sistemului judiciar. Din această perspectivă,
anularea unei hotărâri judecătoreşti se cuvine a fi temeinic
fundamentată, bazată fără echivoc pe dispoziţii procedurale
clare şi coerente, pe motive previzibile, expres reglementate şi
pe respectarea modului de exercitare şi de soluţionare a căilor
de atac.
Toate acestea, fără a fi ignorate limitele procesului echitabil.
În ipoteza în care, consecutiv admiterii unei cereri de
strămutare, este anulată o hotărâre judecătorească prin
care cauza a fost soluţionată definitiv, în apel sau în recurs,
în funcţie de procedura aplicabilă, toate rigorile enunţate
trebuie să fie cu atât mai mari cu cât este implicit anulată şi
autoritatea de lucru judecat, un atribut esenţial al hotărârii
judecătoreşti, şi este pus în discuţie însuşi principiul
securităţii raporturilor juridice, reper esenţial al noţiunii de
proces echitabil.
Există, desigur, căi extraordinare de atac cu motive de
exercitare limitativ şi foarte clar reglementate, precum şi cu
un termen de declarare previzibil, sub toate aspectele, atât în
ceea ce priveşte momentul de început, durata, expirarea
termenului şi consecinţa acestei expirării. Revizuirea şi
contestaţia în anulare sunt exemplele clasice de căi
extraordinare de atac, oferite de procedura civilă română, care
permit instanţei, pentru motive clare, cunoscute şi previzibile,
reglementate tocmai în vederea garantării unui proces
echitabil, să anuleze o hotărâre judecătorească definitivă[8],
cu consecinţa rejudecării cauzei, în apel sau în recurs.
Există motive procedural admisibile, care permit, în mod
excepţional, încălcarea principiului securității raporturilor
juridice, potrivit căruia o soluție definitivă a oricărui litigiu
nu ar trebui rediscutată [9]. Ca exemplu pot fi enunţate
raţiuni care ţin de garantarea unor drepturi procesuale
fundamentale[10] sau de aflarea adevărului judiciar, în
condiţiile descoperirii unor înscrisuri noi[11] şi care justifică
în mod convingător o astfel de consecinţă.
Este adevărat că principiul securităţii raporturilor juridice nu
este unul absolut în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care permite, în mod excepţional,
desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi
redeschiderea unor proceduri, în anumite circumstanţe clar
definite, şi numai dacă “redeschiderea procedurilor
ar fi cea mai adecvată măsură reparatorie în cazul
în care cerinţele art. 6 nu au fost respectate[12]“. Mai
mult, redeschiderea unei proceduri nu poate reprezenta un
gest automat, ci este posibilă numai după o atentă analiză,
realizată de o instanţă, şi numai în scopul de a determina “în
cel mai mare grad posibil, un echilibru just între
interesele aflate în joc“[13]. Trebuie enunţat, fără echivoc,
că aplicarea acestor principii presupune atacarea în mod
direct a unei decizii definitive, indicarea explicită a motivelor
de nelegalitate ale acesteia, precum şi o motivare
corespunzătoare din partea instanţei legal investite, care să
argumenteze în mod convingător şi securizant de ce se
impune crearea acestei breşe în principiul securităţii
raporturilor juridice.
S-a mai reţinut cu suficientă claritate în jurisprudenţa CEDO,
cea care evidenţiază excepţiile de la principiul securităţii
raporturilor juridice, că “nicio parte nu este îndreptăţită să
ceară supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii numai
cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie
la problema sa. Instanţele superioare nu trebuie să-şi
folosească puterea lor de supervizare decât pentru a corecta
greşelile de fapt sau de drept şi greşelile judiciare şi nu
pentru a proceda la o reexaminare. Supervizarea nu trebuie
să devină un apel mascat. Nu se poate face derogare de la
acest principiu, decât atunci când motive substanţiale şi
imperioase o cer[14].
Chiar dacă nu exclude, cu titlu de excepţie, redeschiderea
unor proceduri judiciare soluţionate definitiv, Curtea a
reamintit că deciziile de redeschidere a unui proces, prin
anularea unei decizii definitive, trebuie să fie conforme
dispoziţiilor interne pertinente şi că folosirea abuzivă a unei
astfel de proceduri ar putea fi contrară Convenţiei. “Principiul
securităţii raporturilor juridice şi preeminenţa dreptului
presupun ca instanţa naţională să manifeste multă vigilenţă în
acest domeniu”. De asemenea, s-a mai reţinut că, “în cazul
anulării unei decizii definitive în urma exercitării unei căi
extraordinare de atac, Curtea trebuie să analizeze dacă a
fost respectat un raport de proporţionalitate între
interesele justiţiabilului, care a solicitat anularea
deciziei definitive şi necesitatea de a asigura o bună
administrare a justiţiei care presupune respectarea
securităţii raporturilor juridice şi al autorităţii de
lucru judecat“.[15].
Desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive este posibilă
în procedura civilă română nu doar prin modalitatea directă,
foarte clară şi previzibilă a exercitării unei căi extraordinare
de atac, cu motive limitativ reglementate, ci şi în mod indirect,
ca o consecinţă a admiterii unei cereri de strămutare,
înregistrată pe rolul instanţei competente anterior soluţionării
definitive a cauzei, dar admisă ulterior. Nu este departe de
realitate adevărul sintagmei “desfiinţare indirectă“ deoarece
suntem în prezenţa unui efect al aplicării instituţiei
strămutării care, în sine, nu este o cale de atac, nici ordinară şi
nici extraordinară, nici cu efect devolutiv şi nici exercitată
pentru motive clare şi previzibile de nelegalitate sau de
netemeinicie. Este doar o instituţie juridică reglementată în
scopul înlăturării unor aparenţe ale lipsei de imparţialitate a
instanţei, bazată pe o suspiciune legală de imparţialitate. Şi
totuşi, în anumite circumstanţe procedurale, iată că ea poate
produce efectul indirect al desfiinţării unei hotărâri
judecătoreşti definitive, fără ca partea care a formulat cererea
de strămutare să fi solicitat expres acest lucru (partea
interesată investeşte instanţa competentă doar cu o cerere de
strămutare a cauzei), fără indicarea unor motive de
nelegalitate ale deciziei definitive şi, mai ales, fără ca instanţa
care a dispus strămutarea să arate care sunt motivele care
justifică o breşă atât de importantă în principiul securității
raporturilor juridice, cel ce presupune, în mod esenţial, ca o
soluție definitivă a oricărui litigiu să nu poată fi rediscutată.
Poate fi o “îndoială“ privind imparţialitatea judecătorilor unei
instanţe un motiv suficient pentru desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive, cu încălcarea principiului securităţii
raporturilor juridice?
Se respectă echilibrul just între interesele aflate în joc, pentru
ca legea naţională înseşi să permită această ingerinţă?
O analiză detaliată a instituţiei strămutării relevă multiple
aspecte care conduc toate către un răspuns negativ .
Astfel, în jurisprudenţa relevantă a Curţii
Constituţionale[16] s-a reţinut că “soluţia pronunţată cu
privire la strămutare este rezultatul unui act de administrare
a justiţiei, nu de soluţionare în fond a unei cauze civile”. Or,
paradoxal, un act de administrare a justiţiei, fără o analiză pe
fond, poate conduce, prin jocul procedurii, la anularea unei
decizii definitive, în absenţa unei minime analize a intereselor
aflate în joc, pentru identificarea unui just echilibru, aşa cum
impune imperativ jurisprudenţa CEDO, anterior evocată.
Dacă anularea unei decizii definitive, printr-o altă hotărâre
judecătorească, care analizează cauza pe fond, în baza unor
motive clar invocate în acest sens, nu se poate realiza decât în
condiţii extrem de restrictive (a se vedea revizuirea ori
contestaţia în anulare), pare cu atât mai mult imposibilă
anularea unei decizii definitive ca o consecinţă a unei hotărâri
nemotivate, care nu abordează chestiuni de fond, ci doar
dispune o măsură de administrare a justiţiei.
În al doilea rând, textele care reglementează instituţia
strămutării nu menţionează motive clare pentru formularea
unei cereri de strămutare. Există doar repere generale,
abstracte, extrinseci instanţei şi judecătorilor, cărora practica
judiciară le-a ataşat cu diverse grade de exigenţă situaţii de
fapt apreciate ca generatoare ale unui sentiment de îndoială
asupra imparţialităţii judecătorilor, suficiente pentru
admiterea unei cereri de strămutare: “îndoială cu privire la
imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor
procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale
locale”.
Standardul legiuitorului este diferit, deoarece în cazul căilor
extraordinare de atac sunt reglementate motive clare,
inteligibile, limitative. Mai mult, o cale extraordinară de atac
poate fi admisă, cu consecinţa desfiinţării unei hotărâri
definitive, doar dacă un motiv de anulare este incident cu
certitudine, nu şi în ipoteza unei suspiciuni. Astfel fiind, o
hotărâre definitivă nu poate fi anulată sau revizuită în baza
unei îndoieli privind lipsa de citare, sau a unei suspiciuni
privind existenţa unor hotărâri potrivnice, dar prin
mecanismul strămutării poate fi anulată, pentru o simplă
îndoială privind influenţa nefastă asupra tuturor judecătorilor
unei instanţe, generată spre exemplu de mediatizarea excesivă
a litigiului în presa locală sau de posibila influenţă a unui
important politician şi om de afaceri local, parte într-un dosar
etc.
În al treilea rând, observăm că nu există reglementat un
termen până la care ar putea fi formulată o cerere de
strămutare şi, implicit, nici unul de motivare a cererii de
strămutare, comparativ cu orice altă cale de atac cu caracter
extraordinar, care produce efecte similare strămutării. În
raport cu art. 141 alin. 1 C.p.c., cererea de strămutare poate fi
formulată oricând. Nu există niciun termen de motivare. În
consecinţă, în tăcerea legii, o astfel de cerere poate fi motivată
oricând şi completată oricând, inclusiv cu motive apărute
ulterior formulării, dar înainte de soluţionarea ei.
Se poate imagina situaţia în care cererea de strămutare este
soluţionată după pronunţarea deciziei definitive, iar motivele
iniţial invocate sunt completate cu alte motive, apărute după
pronunţarea deciziei definitive. Chiar dacă textul normativ nu
distinge, desfiinţarea unei decizii definitive ca efect al
strămutării pentru motive apărute şi implicit invocate după
pronunţarea acesteia ar încălca principiul esenţial anterior
enunţat, acela al stabilităţii juridice. Dacă o cale extraordinară
de atac nu poate fi întemeiată pe motive apărute ulterior
pronunţării deciziei definitive, cu atât mai mult nu ar trebui să
poată fi anulată o decizie definitivă ca efect al admiterii unei
cereri de strămutare, motivată pe o simplă îndoială a lipsei de
imparţialitate, apărută ulterior sesizării.
Mai mult decât atât, lipsa unui termen de formulare a cererii
de strămutare poate da naştere şi unor situaţii nedorite, de
utilizare abuzivă a instituţiei, în scopul tergiversării
procesului. Astfel, deşi a avut la îndemână un interval de timp
generos între momentul sesizării instanţei şi finalizarea
soluţionării dosarului, partea interesată poate alege să
introducă o cerere de strămutare a dosarului înaintea
ultimului termen de judecată, solicitând apoi instanţei,
încunoştiinţate despre introducerea cererii de strămutare, să
amâne soluţionarea cauzei până la soluţionarea cererii de
strămutare. Este de notorietate că, în condiţiile aglomerării
unor instanţe competente să soluţioneze cererile de
strămutare, termenul fixat pentru soluţionarea acestora nu
poate fi, în toate situaţiile, unul urgent.
Aşa fiind, se poate considera, cu deplin temei, că soluţionarea
cauzei ar trebui amânată numai în ipoteza în care titularul
cererii de strămutare a solicitat şi a obţinut suspendarea
soluţionării procesului, în condiţiile art. 143 C.p.c.,
condiţionată de plata unei cauţiuni. În caz contrar, nu există
niciun argument pentru amânarea soluţionării cauzei aflată în
stare de judecată, mai ales în condiţiile în care partea
interesată ar fi avut un interval de timp suficient pentru a
formula şi pentru a obţine strămutarea cauzei, anterior
ultimului termen de judecată. Trebuie precizat, în acest
context, faptul că temeiurile reale de strămutare (nu cazuri de
incompatibilitate interpretate eronat ca fiind temeiuri de
strămutare) sunt în cvasiunanimitatea cazurilor cunoscute ab
initio, încă de la momentul sesizării instanţei.
Este real că, potrivit art. 142 alin. 1 teza finală C.p.c., instanţa
competentă să soluţioneze cererea de strămutare va înştiinţa
de îndată instanţa investită cu soluţionarea cauzei cu privire la
formularea cererii. Se ridică, desigur, chestiunea efectelor
acestei notificări care, potrivit experienţei practice, nu
cuprinde şi motivele cererii de strămutare. Apreciez că
această notificare nu duce la amânarea automată a cauzei
aflată în stare de judecată. O interpretare contrară ar lipsi de
orice relevanţă instituţia suspendării, reglementată, pentru
această ipoteză, de art. 143 C.p.c. Dacă instanţa va amâna
cauza în baza informării comunicate obligatoriu de către
instanţa învestită cu judecarea cererii de strămutare, care ar
mai fi interesul pentru obţinerea unei suspendări, mai cu
seamă că ea este condiţionată de plata unei cauţiuni?
În consecinţă, dacă nu se formulează sau nu se admite o
cerere de suspendare, formularea unei cereri de strămutare
nu constituie, în sine, un motiv pertinent pentru amânarea
cauzei, aflată în stare de judecată. Manifestând precauţie faţă
de cererea de strămutare susţinută de una dintre părţile în
proces, instanţa va încălca dreptul celorlalte părţi care doresc
soluţionarea cu celeritate a cauzei şi se opun în mod previzibil
amânării acesteia. Mai mult decât atât, formularea unei cereri
de strămutare înaintea ultimului termen de judecată poate
oferi părţii interesate posibilitatea de a obţine o anulare a
deciziei definitive, în cazul în care aceasta va fi nefavorabilă,
printr-un alt mecanism procedural decât exercitarea unei căi
de atac cu caracter extraordinar. În cazul unei soluţii
favorabile, în mod previzibil se va renunţa la soluţionarea
cererii de strămutare nesoluţionate încă, sau aceasta nu va fi
timbrată. Utilizată în această maniera, instituţia strămutării
este deturnată de la scopul ei firesc şi folosită ca substitut al
unei căi extraordinare de atac, cu încălcarea principiului
stabilităţii juridice, pe larg prezentat anterior. Consecinţa este
anularea unei decizii definitive, în baza unei simple suspiciuni
privind lipsa de imparţialitate a instanţei.
Se poate discuta, astfel, despre un “un efect pervers“ al
dispoziţiilor legale analizate, unul dintre numeroasele efecte
cu acest caracter, care ar putea fi identificate în dreptul pozitiv
al oricărei ţări. În Franţa, spre exemplu, doctrina a dezvoltat o
întreagă teorie care analizează efectele nedorite produse de
anumite norme legale. Acestea sunt definite, în esenţă, ca
fiind consecinţe nedorite de către legislator sau contrare
obiectivelor urmărite de către actul normativ. Fiecare lege
generează efecte directe, urmărite de către autor şi efecte
indirecte, neprevăzute dar evidenţiate de punerea în aplicare a
legii, dintre care unele sunt chiar contrare obiectivelor
urmărite[17]. Putem reţine şi în cazul analizat că o normă
instituită pentru a asigura aparenţa de imparţialitate a
instanţei de judecată generează, în practică, efectul excesiv al
anulării unor hotărâri judecătoreşti definitive, cu încălcarea
autorităţii de lucru judecat şi a stabilităţii raporturilor
juridice civile.
Complementar argumentelor evocate mai sus, relev
dispoziţiile art. 144 alin. 2 C.p.c., cele care permit desfiinţarea
definitivă a unei hotărâri judecătoreşti, cu consecinţa
încălcării autorităţii de lucru judecat şi a principiului
securităţii raporturilor juridice printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, nemotivată.
Or, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, nu poate
fi concepută desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în
general, cu atât mai mult a uneia definitive, în absenţa
expunerii argumentelor consistente şi pertinente care au
permis această ingerinţă majoră în securitatea raporturilor
juridice. Indiscutabil, desfiinţarea unor acte îndeplinite de
instanţă sau chiar a hotărârii definitive pronunţate înainte de
strămutare trebuie însoţită de o motivare corespunzătoare.
Aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil impune ca
o instanţă care nu şi-a motivat decizia, fie prin însuşirea
motivelor furnizate de o instanţă inferioară, fie în alt mod, să
fi examinat, totuşi, în mod real chestiunile esenţiale supuse
atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu
concluziile unei instanţe inferioare[18]. Concluzia
obligativităţii unui raţionament propriu instanţei se impune
cu atât mai mult atunci când este vorba despre o hotărâre
definitivă, prin care se anulează o altă hotărâre definitivă, a
unei alte instanţe, protejată de principiul stabilităţii
raporturilor juridice şi care se bucură de autoritatea lucrului
judecat.
Printr-o altă decizie[19], Curtea reafirmă necesitatea de a
anula o hotărâre definitivă doar cu o suficientă argumentaţie
şi cu păstrarea justului echilibru între interesele aflate în joc,
constatând o încălcare fără echivoc a art. 6 CEDO deoarece
“nu s-a demonstrat că denegarea de dreptate sau eroarea
judiciară pretins comisă de instanța de fond în prezenta
cauză era de natură să justifice anularea hotărârii definitive
și irevocabile. …..prin anularea deciziei definitive,
autoritățile nu au păstrat un just echilibru între interesele
aflate în joc și, prin urmare, au încălcat dreptul primului
reclamant la un proces echitabil“.
Dacă raportăm acest standard la situaţia unei decizii definitive
anulate în urma strămutării, rezultă cu suficientă claritate
concluzia că o hotărâre lipsită de motivare, aşa cum este aceea
de admitere a strămutării, cu atât mai mult nu ar putea să
justifice anularea unei decizii definitive şi să respecte
echilibrul între interesele divergente aflate în joc, interese pe
care nu le enunţă, nu le analizează şi nu are posibilitatea de a
le proteja.
În mod repetat s-a enunţat în jurisprundenţa CEDO şi a fost
evidenţiat în prezentul studiu că “dreptul la un proces
echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din
Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului
Convenției, care evocă preeminența dreptului ca element de
patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre
elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este
principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă,
între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie
rediscutată”[20].
Concluzii
Este adevărat că incompatibilitatea şi strămutarea sunt două
instituţii care îşi propun un scop identic, şi anume garantarea
unui proces echitabil, prin eliminarea oricărei aparenţe de
subiectivism şi de parţialitate a instanţei, însă, tot atât de
adevărat este că ele nu se suprapun, nu sunt mijloace
procedurale alternative, aflate la dispoziţia părţilor în proces.
Dimpotrivă, cele două incidente procedurale cu privire la
instanţă au caracteristici diferite, sub aspectul motivelor
pentru care pot fi invocate, a condiţiilor de exercitare, a
procedurii de soluţionare şi a consecinţelor admiterii de către
instanţa competentă a demersurilor judiciare specifice prin
care sunt invocate de către partea interesată (cererea de
recuzare, respectiv cererea de strămutare).
În consecinţă, dacă situaţia care justifică o lipsă a aparenţei de
imparţialitate vizează doar unul sau pe unii dintre judecătorii
unui complet legal investit, nu suntem în prezenţa unui motiv
întemeiat de strămutare, ci partea interesată va avea
posibilitatea de a formula o cerere de recuzare. În ipoteza
alternativă, dacă, şi numai dacă, acele motive ale lipsei de
imparţialitate care vizează titularul completului unic sau
titularii completului colegial investit cu soluţionarea
cauzei sunt deopotrivă valabile pentru toţi judecătorii
instanţei, datorită circumstanţelor procesului, calităţii
părţilor ori unor relaţii conflictuale locale, suntem în
prezenţa unui motiv justificat de strămutare.
Consecinţa anulării unei decizii definitive prin admiterea unei
cereri de strămutare trebuie privită cu circumspecţie din
perspectiva derogărilor posibile de la principiul stabilităţii şi
securităţii raporturilor juridice. Redeschiderea unei proceduri
nu poate reprezenta un gest automat, fiind permisă, în raport
cu exigenţele jurisprudenţei CEDO, numai după o atentă
analiză şi în scopul de a realiza “în cel mai mare grad posibil,
un echilibru just între interesele aflate în joc“. Din păcate, în
ipoteza vizată, normele interne exclud orice analiză şi permit
anularea unei decizii definitive, fără motivare. Mai mult,
constatăm existenţa unui major dezechilibru, dacă avem în
vedere că se sacrifică autoritatea de lucru judecat şi principiul
stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, pentru a se da
satisfacţie unei simple îndoieli privind imparţialitatea
obiectivă a tuturor judecătorilor unei instanţe. Raportul
analizat este dezechilibrat, atâta timp cât, pentru a garanta
aparenţa de imparţialitate afectată de o simplă bănuială, este
lezat principiul stabilităţii raporturilor juridice, cu consecinţa
unei vătămări în substanţă şi mult mai gravă a limitelor
procesului echitabil, garantat de art. 6 CEDO.
Până la o necesară modificare a textului normativ supus
analizei, se impune, desigur, aplicarea lui doar în situaţii clare,
care în mod real pot fi considerate temeiuri de strămutare, cu
excluderea celor care în realitate reprezintă doar cazuri de
incompatibilitate cu regim juridic diferit. De asemenea, apare
a fi obligatorie aplicarea legii de procedură într-o manieră
care să respecte toate exigenţele enunţate, cele care se degajă
din jurispudenţa CEDO, iar în caz de conflict între normele
procedurale care reglementează instituţia strămutării şi art. 6
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interpretat de
jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului enunţată,
soluţia clară şi previzibilă este oferită prin chiar dispoziţiile
art. 20 alin. 2 din Constituţia României; “Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

[1] CEDO, Szameck c. Belgiei, 22 octombrie 1984; CEDO, Remli c.

Franței, 23 aprilie 1996;
[2] CEDO, Kyprianou c. Ciprului, 15 decembrie 2005;
[3] Art. 332 alin. 1 C.p.c. “ Experții pot fi recuzați pentru aceleași motive
ca și judecătorii”
[4] Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în
următoarele situații: (….) 13. “atunci când există alte elemente care nasc
în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.
[5] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, f. 368, Editura
Universul Juridic 2013
[6] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, f. 366, Editura
Universul Juridic 2013.
[7] A se vedea Decizia 290/2018 publicată în Monitorul Oficial la data de
23 iulie 2018;
[8] Potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. 1 punctele 4 şi 5 C.p.c., hotărârile
definite relevante pentru prezenta analiză sunt:
– hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate
cu recurs;
– hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul
pricinii;
[9] Cauza Brumărescu împotriva României, Plângerea nr. 28342/95)
HOTĂRÂRE Strasbourg 28 octombrie 1999;
[10] De exemplu, încălcarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii
în condiţiile lipsei de citare a părţii, motiv de contestaţie în anulare
reglementat de art. 503 alin. 1 punctul 1 C.p.c.
[11] Cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. 1 punctul 5 C.p.c.
[12] Hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza Gridan şi alţii împotriva
României, cererile conexate nr. 28237/03, 24386/04, 46124/07 şi
33488/10, paragraful 15; similar Hotărârea din 1.12.2008 Mitrea
împotriva României, cererea 26105/2013, paragraful 25;
[13] Hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza Gridan şi alţii împotriva
României, cererile conexate nr. 28237/03, 24386/04, 46124/07 şi
33488/10, paragraful 15; similar Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50178/99,
pct. 57;
[14] Hotărârea CEDO din cauza Konnerth contra României, pronunţată
la data de 12 octombrie 2016, cererea nr. 21118/02, paragraful 42;
Hotărârea CEDO din cauza Riabykh contra Rusiei, cererea nr.
52854/99, paragraful 52; Hotărârea CEDO din cauza Fundaţia Bucovina
Mission Inc. şi Fundaţia Bucovina Bucureşti împotriva României,
cererea nr. 1231/04, 25 septembrie 2012, paragraful 12; Hotărârea din 1
decembrie 2005 în Cauza Societatea Maşinexportimport Industrial
Group – S.A. împotriva României, cererea nr. 22.687/03; Hotărârea din
cauza CEDO Elisei – Uzun şi Andone împotriva României, cererea nr.
42447/10, pronunţată la data de 23 April 2019 paragraful 42, 43;
[15] Hotărârea CEDO din cauza Borşan împotriva României, cererea
nr. 25228/09, hotărâre din 5 decembrie 2017, paragrafele 29-30;
[16] Decizia nr. 1294/2009 a Curţii Constituţionale publicată în
Monitorul Oficial nr. 737/29.10.2009
[17] Arlette Martin-Serf, Jean – Luc Vallens – “Redressement et
liquidation judiciaires – Procedure et voie de recours” Revue
trimestrielle de droit comercial et de droit economique nr. 4/2007, f.
604;
[18] Hotărârea CEDO pronunţată la data de 16.02.2010 în cauza Albert
împotriva României, Cererea nr. 31911/03, paragraful 37;
[19] Hotărârea CEDO pronunţată la data de 11 aprilie 2017 în cauza
Costache şi alţii împotriva României, cererea nr. 30474/03, paragrafele
29, 30;
[20] Hotărâre CEDO din cauza Brumărescu împotriva României,
Plângerea nr. 28342/95), 28 octombrie 1999, paragraful 61; Hotărârea
CEDO din cauza Konnerth contra României, pronunţată la data de 12
octombrie 2016, cererea nr. 21118/02, paragraful 42; Hotărârea din 13
mai 2008 în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României
(Cererea nr. 15.872/03), paragraf 59.

Irinel-Axente Andrei
Judecător, Curtea de Apel Cluj
https://www.juridice.ro/682472/institutia-stramutarii-aspecte-practice-inadvertente-procedurale.html