Jacques Delors

Tema 1 cine a fost jacques Delors si ce a facut?

La 7 ianuarie 1985, nou alesul preşedinte al Comisiei, Jacques Delors, a venit în faţa
eurodeputaţilor. Nu se afla pentru prima dată în hemiciclu. Politicianul francez a fost ales
pentru prima dată în PE în 1979, impresionându-şi colegii în timpul mandatului său de doi
ani. Jacques Delors era preşedintele Comisiei pentru afaceri economice şi monetare. Un coleg
britanic, îmi amintesc, eu nu eram în comisie, dar el a spus 'Jacques Delors lua cuvântul şi
vorbea la nesfârşit despre ce aveam de făcut.' Şi colegul meu mi-a zis 'La un moment dat am
adormit şi când m-am trezit, Delors tocmai spunea "iar la punctul 13..." Am înţeles că era un
om preocupat de detalii şi cu o viziune extraordinară. 
După trei ani ca ministru de finanţe sub preşedintele Franţei Mitterrand, Delors s-a
întors pe scena politică europeană. A preluat postul într-o Comisie resemnată. Europa, CEE şi
cei 10 membri ai săi treceau printr-o criză. Parteneriatul franco-german pierduse dinamismul
anilor '70. Regatul Unit şi Danemarca deveneau tot mai eurosceptice. Erau multe certuri, dar
puţine realizări. 'Euroscleroza' era cuvântul la ordinea zilei. Au existat divergenţe. Unii se
gândeau la crearea unui fond de stabilizare europeană, fără să se treacă direct la o monedă
unică. Jacques Delors a trecut imediat la treabă. 
Încă de la prima sa vizită la PE, a propus un plan cu 300 de iniţiative legislative pentru
implementarea pieţei unice, care ar fi urmat să devină pe deplin funcţională în şapte ani, până
în 1992. În faţa entuziasmului lui Delors, la un an după preluarea mandatului, statele membre
au semnat Tratatul de reformă, Actul unic european, care nu s-a limitat la chestiunea pieţei
unice. Eram o comunitate economică. 
Sub Delors am făcut un pas înainte prin Actul unic european  şi Tratatul de la
Maastricht, devenind cu adevărat o uniune politică. Pentru prima oară am primit permisiunea,
baza legală pentru a discuta despre învăţământ, cultură şi tineret. Înainte nu puteam face
asta. Calea până la Maastricht nu a fost nici uşoară, nici fără obstacole. Uniunea, incluzând
Spania şi Portugalia, se confrunta cu colapsul blocului răsăritean. Căderea Zidului Berlinului
a afectat direct structura statelor membre. Ar trebui oare permisă reunificarea Germaniei? Ce
rol ar urma să joace o Germanie mai mare? Spre deosebire de preşedintele francez, fostul lui
şef, Jacques Delors nu a ezitat. 
Astăzi veţi sărbători această reconciliere. Veţi da glas speranţelor voastre pentru
viitor, pentru o Europă a păcii, prosperităţii şi schimburilor. Preşedintele Comisiei, la
începutul celui de-al doilea mandat, era o figură respectată de aproape toate guvernele. Doar
relaţia sa cu Margaret Thatcher s-a înrăutăţit radical. Presa favorabilă premierului britanic a
publicat în 1990 o declaraţie foarte dură împotriva lui Delors. Însă cu doi ani mai devreme,
Delors a ţinut un discurs înflăcărat la conferinţa TUC, reuşind să convingă despre Europa cele
mai eurosceptice sindicate britanice. A spus 'Fraţilor, o puteţi învinge pe dna Thatcher prin
Europa."
 Acel singur discurs a schimbat opiniile, iar la finalul discursului său, au cântat cu toţii
cântecelul acela francez pentru copii 'Frère Jacques'. Îi convertise. Cu măsurile sale concrete
 privind Uniunea economică şi monetară, în ianuarie 1991 era semnat Tratatul de la
Maastricht. Delors a coordonat demersurile pregătitoare pentru o implementare în trei faze. 
Punctul culminant a fost când am obţinut acordul unanim al celor 17 membri ai comisiei
însărcinate cu studierea Uniunii economice şi monetare şi cu propuneri de conţinut şi
implementare, şi, credeţi-mă, n-a fost uşor. 
Au fost multe şedinţe foarte furtunoase şi, ca preşedinte al Comisiei, am avut adesea
emoţii. Dar adevăratele probleme aveau să apară la ratificare. Danemarca a respins tratatul,
întâi în parlament, apoi la referendum. Danemarca a fost de acord abia după negocierea unor
te
Când a intrat în fine în vigoare, în noiembrie 1993, Jacques Delors era în cel de-al treilea
său mandat de preşedinte al Comisiei. Piaţa unică şi uniunea monetară sunt fără
îndoială printre marile realizări ale Comisiei Delors, fără a fi însă în niciun caz finalizate.
Tema 2: cum functioneaza consiliile de dezvoltare regionala la nivelul Romaniei ?
Consiliul pentru Dezvoltare Regionala este organismul regional deliberativ, fara personalitate
juridica, care este constituit si functioneaza pe principii parteneriale la nivelul fiecarei Regiuni
de Dezvoltare, in scopul coordonarii activitatilor de elaborare si monitorizare ce decurg din
politicile de dezvoltare regionala.
Consiliul pentru Dezvoltare Regionala este alcatuit din:

 presedintii consiliilor judetene ale regiunii de dezvoltare;

 un reprezentant al consiliilor locale municipale, orasenesti si comunale din fiecare judet al
regiunii;

In cazul regiunii de dezvoltare Bucuresti-Ilfov, Consiliul pentru Dezvoltare Regionala este

alcatuit din presedintele Consiliului Judetean Ilfov, primarul general al municipiului
Bucuresti, din cate un reprezentant al fiecarui consiliu local de sector si din reprezentanti ai
consiliilor locale din judetul Ilfov, la paritate cu reprezentantii sectoarelor municipiului
Bucuresti.
Consiliul pentru Dezvoltare Regionala este condus de catre un presedinte si un vicepresedinte
(din judete diferite), alesi pentru un madat de un an.
In functie de problematica supusa dezbaterii, la lucrarile Consiliului pentru Dezvoltare
Regionala pot participa, fara drept de vot, prefectii judetelor, reprezentanti ai consiliilor
locale, municipale, orasenesti si comunale, ai institutiilor si organizatiilor cu atributii in
domeniul dezvoltarii regionale, reprezentanti ai societatii civile si parteneri socio-economici
relevanti. La fiecare reuniune a CDR participa de drept directorul Agentiei pentru Dezvoltare
Regionala.
In concordanta cu obiectivele politicii regionale, CDR are urmatoarele atributii principale:

 analizeaza si aproba strategia si programele de dezvoltare regionala;

 sprijina elaborarea in parteneriat a Planului National de Dezvoltare;
 aproba proiectele de dezvoltare regionala, selectionate la nivel regional, in concordanta cu
criteriile, prioritatile si metodologia elaborate de institutia nationala cu atributii in domeniul
dezvoltarii regionale, impreuna cu organismele regionale specializate;
 transmite Consiliului National pentru Dezvoltare Regionala, spre aprobarea finantarii,
portofoliul propus de proiecte pentru care se aplica o procedura de selectie la nivel national;
 aproba criteriile, prioritatile, alocarea si destinatiile resurselor Fondului pentru dezvoltare
regionala si urmareste utilizarea acestor fonduri
 aproba statutul de organizare si functionare al agentiei pentru dezvoltare regionala,
organigrama acesteia precum si rapoartele de activitate semestriale intocmite ADR
 coordoneaza si sprijina dezvoltarea parteneriatelor regionale;
 coordoneaza activitatile de mediatizare la nivel regional a politicilor si obiectivelor de
dezvoltare regionala, a programelor regionale finantate de Uniunea Europeana, precum si pe
cele privind utilizarea, la nivelul regiunii, a fondurilor, asigurand transparenta si informarea
corecta, rapida si in timp util a cetatenilor, in special a intreprinzatorilor.
 numeste, pe baza de concurs si elibereaza din functie, in conditiile legii, directorul Agentiei
pentru Dezvoltare Regionala;  

Tema 3: „Sarpele monetar european din anii 1970”

Crearea Uniunii economice şi monetare

La summitul de la Haga din decembrie 1969, şefii de stat şi de guvern stabilesc un nou
obiectiv al construcţiei europene: Uniunea economică şi monetară (UEM). Un grup de nivel
înalt, prezidat de prim-ministrul Luxemburgului, Pierre Werner, este însărcinat să redacteze
un raport privind mijloacele prin care acest obiectiv poate fi atins până în 1980.
Grupul Werner îşi prezintă raportul final în octombrie 1970. Acesta prevede instituirea pe
parcursul a zece ani, conform unui plan cu mai multe etape, a unei uniuni economice şi
monetare. Obiectivul final este liberalizarea totală a mişcărilor de capital, convertibilitatea
integrală a monedelor statelor membre şi stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb.
Raportul are în vedere adoptarea unei monede europene unice, care ar putea reprezenta un
rezultat final al procesului, dar nu o consideră deocamdată un obiectiv de sine stătător. În
plus, raportul recomandă o mai bună coordonare a politicilor economice şi definirea unor
orientări privind politicile fiscale naţionale.
În martie 1971, în ciuda divergenţelor în legătură cu unele recomandări-cheie din raport, cei
şase şefi de stat şi de guvern îşi dau acordul de principiu pentru instituirea unei UEM în mai
multe etape. Lansarea primei etape, corespunzând reducerii marjelor de fluctuaţie monetară,
se face de manieră experimentală, fără a implica niciun angajament privind etapele următoare
ale procesului.
Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods şi decizia guvernului american de a liberaliza
cursul de schimb al dolarului în august 1971 dau naştere unui val de instabilitate pe pieţele de
schimb, care repune în discuţie raporturile de paritate între monedele europene. Proiectul
UEM primeşte o lovitură puternică, fiind nevoit să se oprească brusc.
În martie 1972, cele şase state încearcă să relanseze dinamica integrării monetare
creând „şarpele în tunel”: este vorba despre un mecanism de fluctuare controlată a
monedelor („şarpele”) în interiorul unor marje reduse de fluctuare faţă de dolar („tunelul”).
Destabilizat de crizele petroliere, de dolarul slab şi de divergenţele între politicile economice,
„şarpele” îşi pierde în mai puţin de doi ani majoritatea membrilor, reducându-se în final la o
zonă a „mărcii” care reuneşte Germania, Beneluxul şi Danemarca.
Crearea sistemului monetar european (SME)
Eforturile în vederea creării unei zone de stabilitate monetară sunt reluate în martie 1979, la
iniţiativa Franţei şi a Germaniei, prin instituirea sistemului monetar european (SME) bazat pe
conceptul cursurilor de schimb fixe, dar ajustabile. Monedele tuturor statelor membre, cu
excepţia Marii Britanii, participă la mecanismul de schimb.
Principiul este următorul: cursurile de schimb se bazează pe cursuri-pivot stabilite în funcţie
de ECU („European Currency Unit”), unitatea de cont europeană care reprezintă media
ponderată a monedelor participante. Se calculează o grilă bilaterală a cursurilor de schimb
plecând de la cursurile-pivot exprimate în ECU, iar fluctuările monedelor între ele nu pot
depăşi o marjă de 2,25 % (cu excepţia lirei italiene, căreia i se permite o marjă de 6 %) faţă de
cele două cursuri înscrise în grila bilaterală.