INVESTIGAȚII ALE APARATULUI DIGESTIV

1. Investigarea funcţiei gastrice

Investigarea funcţiei gastrice se realizează în principal endoscopic şi
radiologic. Dintre analizele de laborator utilizate mai frecvent, amintim testul pentru
infecţia cu Helicobacter pylori, microrganism cu implicare în patogenia ulcerului
gastric şi duodenal. Aceasta se poate realiza analitic prin determinarea de anticorpi
specifici (teste rapide).

2. Investigarea funcţiei pancreatice

Funcţia exocrină majoră a pancreasului este producţia şi secreţia de suc
pancreatic care conţine bicarbonat şi enzime - tripsină, chimotripsină,
carboxipeptidază, lipază şi amilază. Unele dintre aceste enzime se secretă sub formă
inactivă, sau ca proenzime. Secreţia de suc pancreatic este reglată prin controlul
exercitat de doi hormoni: secretina şi colecistochinina-pancreozimina (CCK-PZ).
Secreţia pancreatică neutralizează pH-ul acid al conţinutului gastric, rezultând
un pH de aproximativ 8, pH-ul optim pentru acțiunea enzimelor pancreatice şi
intestinale. Enzimele pancreatice hidrolizează alimentele la oligozaharide, dizaharide,
peptide mici, aminoacizi şi acizi graşi.
Analizele utilizate în mod curent în laboratoarele din spitale pentru
investigarea funcţiei pancreatice sunt determinarea amilazei serice/urinare şi
determinarea lipazei serice.

A. Amilaza (AMYL)
Amilaza (α-amilaza) este o enzimă cu masă moleculară relativ mică
(54000 - 62000 Da) care catalizează hidroliza amidonului. La om și la alte mamifere,
amilaza este codată de două gene distincte, dar înrudite, fiecare prezentând mai
multe variante alelice (6 pancreatice şi 12 salivare).
AMY1, gena salivară, produce enzima prezentă în salivă și glanda mamară iar
AMY2 produce enzima sintetizată în pancreas care este secretată în duoden și în
sucurile digestive.
Expresia AMY1 poate apărea și în anumite țesuturi tumorale, de ex. localizate
la nivelul plămânului.
La om atât AMY1 cât și AMY2 sunt situate pe brațul scurt al cromozomului 1.
Regiunile de codare ale AMY1 și AMY2 sunt foarte asemănătoare, dar regiunea 5'
netranslatată a AMY2 este mai scurtă decât regiunea echivalentă din AMY1.
Genele codifică enzime cu masa moleculară de aproximativ 56 000 iar
secvențele de aminoacizi ale enzimelor salivare și pancreatice diferă cu doar 3%.
Atât AMY1 cât și AMY2 sunt gene polimorfe și au fost detectate
aloenzime/izoenzime ale amilazelor salivare și pancreatice.
Cele două izoforme pancreatice sunt exclusive pancreasului și sunt exprimate la
niveluri aproape egale în glandă. Aceste izoenzime pot fi diferenţiate prin metode
electroforetice, imunologice sau prin utilizarea unor inhibitori specifici (o proteină din
grâu care inhibă izoenzimele extrapancreatice). Amilaza salivară secretată are
extremitatea N‐terminală blocată de un rest de acid piroglutamic care poate conferi
o anumită rezistență la proteoliză.
O caracteristică remarcabilă este variabilitatea numărului de copii ale genelor
amilazei. Pentru gena AMY1 (amilaza salivară) au fost identificate variații ale
numărului de copii cuprinse între 2 și 15 la screeningul a 50 de indivizi.

1
 Amilaza se sintetizează în pancreas şi glandele salivare (o activitate mult mai
redusă există şi în ovare, trompe uterine, intestin, muşchii scheletici şi plămâni).
Izoenzimele pancreatice şi salivare sunt codificate de gene înrudite,
Datorită mărimii relativ mici a moleculelor, amilaza este filtrată glomerular şi
apare în urină. Uneori, amilaza formează în ser complexe cu proteine cu masă
moleculară mare (de ex. Ig), ceea ce determină reducerea clearance-ului şi creşterea
activităţii serice a amilazei până la 6 – 8 x LSN (limita superioară a normalului),
fenomen fără conotaţii patologice, numit macroamilazemie, întâlnit la 1-2% din
populaţie.
Determinarea activităţii amilazei serice este utilizată mai ales în diagnosticul
pancreatitei acute, în care amilaza serică începe să crească la 2-12 ore de la debut,
atinge valoarea maximă după 24 de ore şi revine la normal în 3-5 zile. Cu cât valorile
sunt mai ridicate, cu atât probabilitatea diagnosticului de pancreatită acută este mai
mare (la valori de peste 10 x LSN, diagnosticul este aproape cert). De menţionat că
amilaza serică poate fi normală în aproape 20% din cazurile de pancreatită acută.
Există însă şi alte boli cu afectări tisulare extra-pancreatice care determină
creşteri ale nivelului amilazei, ceea ce face ca valori crescute ale amilazei serice să
nu fie specifice doar pancreatitei acute. Acestea pot fi: leziuni ale glandelor salivare
cum sunt parotidita şi oreionul; afecţiuni intra-abdominale cum ar fi ulcerul gastro-
duodenal perforat, obstrucţii intestinale, colecistita, ruptura de sarcină ectopică,
infarctul mezenteric şi apendicita acută; insuficienţa renală; cetoacidoza diabetică.
De obicei valorile amilazemiei în afecţiuni altele decât pancreatita acută sunt mai mici
de 900 U/L. De aceea, pentru a creşte specificitatea determinării amilazemiei în
diagnosticul pancreatitei acute se asociază şi alte investigaţii de laborator:
determinarea amilazei urinare şi clearance-ul amilazei, determinarea lipazei serice,
identificarea izoenzimelor amilazei.
Clearance-ul amilazei şi activitatea amilazei în urină sunt folosite uneori în
diagnosticul pancreatitei acute. În pancreatita acută avem o excreţie urinară crescută
de amilază consecutiv unei creşteri a activităţii amilazei în ser. Clearance-ul amilazei
se exprimă în raport cu clearance-ul creatininei şi se calculează după formula:

Amilaza urinară Creatinina serică

x x 100
Amilaza serică Creatinina urinară

Valorile normale ale acestui raport sunt cuprinse între 1-4%.

În pancreatita acută, reabsorbţia tubulară a amilazei (şi a altor proteine) este
scăzută şi clearance-ul este crescut. După unele studii, acesta este un test cu
sensibilitate mai mare decât amilaza serică.
În prezent se evaluează utilitatea diagnostică a identificării izoenzimelor
amilazei. Amilaza serică este un amestec de mai multe izoenzime care pot fi
separate prin electroforeză (mai rar prin cromatografie şi focalizare izoelectrică).
Izoenzimele de origine salivară (tip S) migrează mai repede pe când cele de origine
pancreatică (tip P) migrează mai încet. În serul uman normal, izoamilazele migrează
în regiunea corespunzătoare fracţiunilor α şi β globulinelor din electroforeza
proteinelor serice. Izoenzimele observate mai frecvent sunt P2, S1 şi S2.
În pancreatita acută există o creştere tipică a activităţii izoenzimelor de tip P,
izoenzima P3 fiind fracţiunea predominantă. Izoenzima P3 a fost identificată însă şi
în cazurile de insuficienţă renală şi nu este în consecinţă în totalitate specifică pentru
pancreatita acută. Izoamilazele de tip S reprezintă aproximativ 2/3 din activitatea

2
enzimatică a amilazei în serul normal, iar izoamilazele de tip P predomină în urina
normală.

Aplicație practică

Determinarea amilazei serice

I. Principiu
Oligozaharide artificiale de tipul etiliden-G7-PNP (4,6-etiliden-G7-p-nitrofenil-
G1-α-D-maltoheptaozid) sunt hidrolizate sub acţiunea catalitică a α-amilazelor
prezente în ser sau urină. Fragmentele formate în urma acţiunii amilazei (G2-PNP,
G3-PNP şi G4-PNP) ce conţin glucoză şi p-nitrofenol (PNP) sunt ulterior hidrolizate
complet de α – glucozidază la PNP şi glucoză. Intensitatea culorii PNP format este
direct proporţională cu activitatea α-amilazei şi se măsoară spectrofotometric.

α-amilază
5 etiliden-G7-PNP + 5 H2O 2 etiliden-G5 + 2 G2-PNP + 2 etiliden-
G4 + 2 G3-PNP + etiliden-G3 + G4-PNP

α – glucozidază
2 G2-PNP + 2 G3-PNP + G4-PNP + 14 H2O 5 PNP + 14 G

PNP = p-nitrofenol
G = Glucoză

II. Reactivi (kitul Fluitest AMYL DGKC, Analyticon)

1. Reactivul R1 conţine: tampon Hepes cu pH = 7,1 - 100 mmol/L; NaCl - 50
mmol/L; MgCl2 - 10 mmol/L; α – glucozidază - > 8 KU/l.
2. Reactivul R2 : tampon Hepes cu pH = 7,1 - 100 mmol/L; 4,6-etiliden-G7-PNP -
3 mmol/L
3. Reactiv de lucru: la începutul analizei se amestecă R1 cu R2 într-un raport
volumetric corespunzător (5:1). Reactivul de lucru obţinut este stabil 30 de zile
la temperaturi de 2-8ºC sau 10 zile la 20 - 25ºC.
4. Material biologic: ser (ser control)

III. Materiale şi aparatură

- Pipete automate 100 - 1000 μl şi 20 – 200 μl, vârfuri pentru pipeta automată
100 -1000 μl şi 20 – 200 μl
- Spectrofotometru UV-VIS, cuve spectrofotometru (pentru 1 ml volum amestec
reacţie)

În cuva de spectrofotometru se pipetează reactivii conform tabelului:

Reactivi, μl Volum
Reactiv de lucru 800
Probă ser 20

Se amestecă şi se măsoară absorbţia de radiaţie iniţială a probei (A0) după 10

minute faţă de aer la 405 nm (420 nm). Cuva se lasă în spectrofotometru şi se
3
măsoară absorbţia de radiaţie din nou, după exact 1 (A1), 2 (A2) şi 3 minute (A3). Se
calculează ΔA/min:

ΔA/min = [(A1 – A0) + (A2 – A1) + (A3 – A2)]/3

Calcul activităţii enzimatice

U/L Amilază = ΔA/min x 15408

unde: 15408 = factor derivat din coeficientul molar de absorbţie

Valori normale:
< 120 U/L

Semnificaţie în diagnostic
Determinarea activităţii enzimatice a amilazei serice este importantă în
diagnosticul pancreatitei acute. Există însă şi alte boli cu afectări tisulare extra-
pancreatice care determină creşteri ale nivelului amilazei, ceea ce face ca valori
crescute ale amilazei serice să nu fie specifice doar pancreatitei acute.
De aceea, pentru a creşte specificitatea determinării amilazemiei în
diagnosticul pancreatitei acute se asociază şi alte investigaţii de laborator:
determinarea amilazei urinare, determinarea lipazei serice, identificarea izoenzimelor
amilazei.
În pancreatita acută, nivelul amilazei serice începe să crească la 2 – 12 ore
după debutul afectării pancreatice, cu un maxim la 24 de ore, valorile revenind la
normal după 3 – 5 zile. În general valorile patologice ale amilazemiei sunt cuprinse în
intervalul 450 – 1850 U/L (250 – 1000 unităţi Somogyi/dL, 1 unitate Somogyi/dL =
1,85 U/L) dar pot atinge şi valori mult mai mari.
Alte boli care determină creşteri ale amilazemiei sunt: leziuni ale glandelor
salivare cum sunt parotidita şi oreionul; afecţiuni intra-abdominale cum ar fi ulcerul
gastro-duodenal perforat, obstrucţii intestinale, colecistita, ruptură de sarcină
ectopică, infarctul mezenteric şi apendicita acută; insuficienţa renală; cetoacidoza
diabetică. De obicei valorile amilazemiei în afecţiuni altele decât pancreatita acută
sunt mai mici de 900 U/L (500 unit. Somogyi/dL)
O afecţiune aparent asimptomatică care se caracterizează prin
hiperamilazemie s-a observat la 1% - 2% din populaţie. Această afecţiune numită
macroamilazemie apare atunci când o moleculă de amilază se combină cu
imunoglobuline şi formează un complex care este prea mare pentru a putea fi filtrat
prin membrana glomerulară. Nivelul amilazei serice creşte datorită reducerii
clearence-ului renal normal al enzimei şi, în consecinţă, excreţia urinară de amilază
scade foarte mult spre deosebire de pancreatita acută unde avem o excreţie urinară
crescută de amilază consecutiv unei creşteri sanguine a valorilor.
În prezent se evaluează utilitatea diagnostică a identificării izoenzimelor
amilazei.
Amilaza serică este un amestec de mai multe izoenzime care pot fi separate
prin electroforeză (mai rar prin cromatografie şi focalizare izoelectrică). În serul uman
normal se pot distinge 2 benzi mari şi 4 benzi mici corespunzătoare izoamilazei de tip
P (P-type) produsă de ţesutul pancreatic şi izoamilazei de tip S produsă de ţesutul
glandelor salivare dar şi de tuburile falopiene (trompele uterine) şi de plămâni.
4
Izoenzimele de origine salivară (S1, S2, S3, S4) migrează mai repede pe când cele
de origine pancreatică (P1, P2, P3) migrează mai încet.
În serul uman normal, izoamilazele migrează în regiunea corespunzătoare
fracţiunilor α şi β globulinelor din electroforeza proteinelor serice. Izoenzimele
observate mai frecvent sunt P2, S1 şi S2.
În pancreatita acută există o creştere tipică a activităţii izoenzimelor de tip P,
izoenzima P3 fiind fracţiunea predominantă. Izoenzima P3 a fost identificată însă şi
în cazurile de insuficienţă renală şi nu este în consecinţă în totalitate specifică pentru
pancreatita acută. Izoamilazele de tip S reprezintă aproximativ 2/3 din activitatea
enzimatică a amilazei în serul normal, iar izoamilazele de tip P predomină în urina
normală.

Electroforeza izoenzimelor amilazei cu IsoAmyl Amylase Isoenzymes

Electrophoresis Kit

B. Lipaza serică
Lipaza este o glicoproteină, care în prezenţa sărurilor biliare şi a colipazei
(secretată de pancreas), hidrolizează trigliceridele în acizi grași, 2-monoacilglicerol şi
glicerol. Lipaza poate hidroliza doar acizii grași din pozițiile 1 și 3 ale trigliceridelor
formând 2 – monoacilglicerol care poate izomeriza spontan în 3-monoacilglicerol ce
este sensibil la acțiunea lipazei formând glicerol și o moleculă de acid gras.
Pancreasul reprezintă sursa majoră a acestei enzime. După o leziune pancreatică,
lipaza apare în circulație aproximativ în acelaşi moment cu amilaza, dar rămâne
crescută o perioadă mai îndelungată decât aceasta (7-10 zile).
Lipaza serică este de obicei normală la pacienţii fără afectare pancreatică, care
însă prezintă valori crescute ale amilazei asociate cu ulcerul peptic, adenita salivară,
boala inflamatorie intestinală, obstrucţie intestinală. Coexistenta unei lipaze normale
cu o amilază crescută poate fi un indicator util pentru prezenţa macroamilazemiei.

5
 Recomandari pentru determinarea lipazei
- diagnosticul pancreatitei acute (mai specifică decat amilaza);
- diagnosticul peritonitei, infarctului intestinal, chistului pancreatic

Valori de referinţă
LIP ser = 10 - 60 U/L

Valori critice: > 600 U/L.

3. Testele standard de evaluare a funcţiei hepatice

a. Bilirubina serică
Bilirubina serică nu este întotdeauna crescută doar în bolile hepatice,
concentraţii crescute fiind întâlnite şi în alte afecţiuni, cum ar fi de exemplu anemia
hemolitică, icterul fiziologic al nou-născutului, care determină creşteri ale bilirubinei
indirecte, sau obstrucţiile cailor biliare extrahepatice (icterele mecanice), care
determină creşteri ale bilirubinei directe. Există de asemenea hiperbilirubinemii cu
transmitere genetică, cum ar fi sindromul Gilbert (deficit de ligandină), sindromul
Crigler-Najjar (deficit de UDP glucuronil transferază), ambele cu creşterea BI,
sindromul Dubin-Johnson şi sindromul Rotor (deficit de transport activ în bilă a
bilirubinei conjugate), ambele cu creşterea BD.
b. Transaminazele serice
Aminotransferazele (ALAT şi ASAT) sunt enzime intracelulare iar creşterea
activităţii lor serice indică distrucţia hepatocitelor, necroză hepatică sau creşterea
permeabilităţii membranei hepatocitare. Creşterea activităţii transaminazelor serice
nu este corelată întotdeauna cu gradul de necroză sau de inflamaţie observat prin
biopsie hepatică.
c. Lactat dehidrogenaza (LDH)
LDH creşte de asemenea în afectări hepatocelulare. Însă, deoarece enzima
este foarte răspândită în multe ţesuturi şi are o specificitate redusă, determinarea
LDH nu este uzuală în evaluarea funcţiilor hepatice.
d. Markeri ai colestazei: Fosfataza alcalină (ALP) şi γ-glutamil
transferaza (GGT)
Fosfataza alcalină se găseşte în membrana citoplasmatică a hepatocitelor
canaliculare, şi prezintă valori crescute la câteva ore după obstrucţia biliară. Aceasta
s-ar datora creşterii concentraţiei acizilor biliari tisulari. GGT se găseşte în membrane
reticolului endoplasmatic neted şi în membrana citoplasmatică a hepatocitelor şi
celulelor epiteliale biliare. GGT este un indicator nespecific dar sensibil al bolii
hepatocelulare şi este semnificativ crescută în afecţiuni ce implică colestază. Unele
medicamente, cum ar fi antiepilepticele şi consumul cronic de alcool poate de
asemenea să determine creşterea activităţii GGT serice. Când sunt crescute atât
GGT şi ALP, este foarte probabil să existe o boală hepato-biliară.

e. Testarea capacităţii de sinteză hepatică: albuminele serice şi timpul de

protrombină
6
 Concentraţia albuminelor serice scade în bolile hepatice. Totuşi, datorită
timpului de înjumătăţire lung (15-19 zile), o concentraţie scăzută a albuminelor serice
indică mai curând o afecţiune cronică decât o boală hepatică acută. În plus,
concentraţia albuminelor poate fi influenţată de mulţi alţi factori.
Timpul de protrombină, care măsoară viteza cu care protrombina este
convertită în trombină, este un indicator al activităţii factorilor de coagulare
dependenţi de vitamina K-protrombina şi factorii VII, IX, şi X care sunt sintetizaţi de
ficat. Dintre aceştia, factorul VII are cel mai scurt timp de înjumătăţire, 4-6 ore.
Prelungirea timpului de protrombină, este deci o indicaţie timpurie a afectării
capacităţii de sinteză hepatică. Timpul de protrombină poate fi modificat datorită
deficienţei de vitamină K din alte cauze, cum ar fi sindroamele de malabsorbţie.

4. Investigarea funcţiei hepato-biliare

Gamma-glutamiltransferaza (GGT)
Gamma-glutamiltransferaza sau gamma-glutamiltranspeptidaza (GGT) este o
enzimă utilizată în principal ca și biomarker în diagnosticul şi monitorizarea bolilor
hepato-biliare. Activitatea enzimatică a GGT este uneori singurul parametru modificat
ce are valori crescute în aceste boli, fiind în acelaşi timp unul din indicatorii cei mai
sensibili. De asemenea, determinarea GGT în ser poate fi folosită ca și test
screening în cazurile de alcoolism nedeclarat de către pacient. Concentrații crescute
ale GGT se găsesc și în serul pacienţilor cărora se administrează timp îndelungat
fenobarbital (medicament utilizat în tratamentul crizelor convulsive la copii sau la
adulții cu epilepsie) sau fenitoină (medicament administrat la pacienți cu epilepsie).
Gama-glutamiltransferaza catalizează transferul grupului γ–glutamil de la
peptide ca glutationul (GSH) către alţi aminoacizi. GGT este o proteină
heterodimerică, fiecare subunitate constând dintr-un singur lant polipeptidic. Este
localizată la nivelul membranei citoplasmatice a numeroase celule, centrul activ al
enzimei fiind situat la exterior. Suprafaţa luminală a celulelor cu funcţii secretorii sau
absorbtive este în mod special bogată în GGT, dar şi suprafaţa bazolaterală a
celulelor tubulare renale conţine de asemenea GGT.
GGT este singura enzimă care clivează cantităţi semnificative de GSH şi
conjugaţi ai GSH în cadrul ciclului γ-glutamil (GSH este transportat la nivelul
suprafeţei extracelulare a membranei, unde este clivat de către GGT în cisteinil-
glicina şi reziduuri γ-glutamil, care sunt transferate către alţi aminoacizi). De
asemenea GGT joacă un rol important în metabolismul mediatorilor inflamaţiei, cum
ar fi leucotrienele, substanţelor carcinogene şi toxice.
GGT măsurată în ser provine în special din ficat. Cea mai mare parte este
legată de lipoproteine, in special HDL, dar şi de LDL. O mica porţiune este
hidrosolubilă, fiind asemănătoare GGT eliberat de proteaze din membrana celulelor
hepatice. GGT legat de HDL predomină în bolile hepatice non-icterice, în timp ce
GGT legat de LDL este crescut în colestază, iar forma hidrosolubilă intr-o varietate
de boli hepatice.
GGT este îndepărtată din plasmă prin bilă, activitatea enzimei în bilă fiind de
10 ori mai mare decât cea plasmatică. O mică parte este degradată de rinichi şi
eliminată prin urină.
Sinteza GGT poate fi indusă în ficat de colestază, consumul cronic de alcool şi
de dozele terapeutice ale unor medicamente, cum ar fi fenitoina.

7
 Concentrația GGT este crescută în celulele tumorale din hepatom, în
hepatocitele comprimate de tumori hepatice şi în ariile regenerative din ficatul cirotic.
Creșterea nivelului seric al GGT se datorează de asemenea lezării membranei
celulare prin substanțe toxice (inclusiv alcoolul), ischemie, infecţii sau detaşării
enzimei de la nivelul membranei celulare ca urmare a acţiunii acizilor biliari. GGT
este o enzimă specifică ficatului şi ductelor biliare.
În 1969, Szasz a publicat prima metodă cinetică de determinare a activităţii
GGT în ser folosind ca şi substrat γ-glutamil-p-nitroanilida şi ca acceptor glicil-glicina.
Pentru a corecta problemele determinate de solubilitatea mică a γ-glutamil-p-
nitroanilidei, Persijn şi van der Slik au cercetat numeroşi compuşi derivaţi şi
solubilitatea lor. Substratul identificat de ei, L-γ-glutamil-3-carboxi-4-nitroanilida este
superior în ceea ce priveşte solubilitatea şi stabilitatea.
Testul de faţă utilizează ca şi substrat solubil în apă L-γ-glutamil-3-carboxi-4-
nitroanilida iar rezultatele obţinute se corelează cu cele obţinute prin utilizarea
substratului original.

Aplicaţie practică

Determinarea GGT serice

Principiul
GGT (γ-glutamiltransferaza) transferă grupul γ-glutamil al L-γ-glutamil-3-
carboxi-4-nitroanilidei la glicilglicină. Cantitatea de 5-amino-2-nitrobenzoat eliberată
este proporţională actvităţii GGT din probă. Este determinată prin măsurarea
fotometrică a creşterii gradului de absorbanţă.

Reactivi:
1. Reactivul R1 (soluţie tampon): Tris Glicilglicină pH 8.25, 100 mmol/l;
2. Reactivul R2:L-γ-Glutamil-3-carboxi-4-nitroanilida, 2.9 mmol/l;
3. Reactiv de lucru: la începutul analizei se amestecă R1 cu R2 într-un raport
corespunzător. Acest reactiv de lucru obţinut este stabil 28 zile la temperaturi
de 2-8ºC sau 7 zile la 20 - 25ºC.
4. Material biologic: ser

Materiale şi aparatură:
- Eprubete, pipete automate 100-1000 μl şi 20 – 200 μl, vârfuri pentru pipeta
automată 100-1000 μl şi 20 – 200 μl;
- Spectrofotometru UV, cuve spectrofotometru

Mod de lucru

8
 Trebuie să se ţină seama că 10% din activitatea enzimei în ser se pierde prin
menţinerea serului o zi la 2-8ºC sau în decursul unei ore la 15-250C.
Într-o eprubetă de sticlă se pipetează reactivii conform tabelului:

Reactivi, μl Volum
Reactiv de lucru 750
Probă ser 50
Se amestecă şi se transvazează rapid amestecul din eprubetă în cuva
spectrofotometrică, care se introduce în spectrofotometru. Se măsoară absorbţia de
radiaţie a probei (A0) la timpul zero, faţă de aer la 405 nm. Cuva se lasă în
spectrofotometru şi se măsoară absorbţia de radiaţie din nou, după exact 1 minut, 2
minute şi 3 minute (A1, A2 şi A3).
Se calculează ΔA/min = [(A1 – A0) + (A2 – A1) + (A3 – A2)]/3

Calcul
U/L GGT ser = ΔA/min x 1158

unde: 1158 = factor derivat din coeficientul molar de absorbţie

Valori normale
Bărbaţi: 8 - 61 U/l
Femei 5 - 40 U/l

Recomandări pentru determinarea GGT

GGT este cel mai sensibil indicator pentru depistarea alcoolismului, fiind
enzima a cărei creştere depășește celelalte enzime hepatice dozate în mod curent.
La alcoolici nivelul seric al GGT poate ajunge la valori de 50 de ori peste valoarea
normală, gradul de creştere depinzând atât de cantitatea de alcool consumată, cât
mai ales de persistenţa îndelungata a consumului. Are rol de asemenea in
monitorizarea abstinenţei de la alcool.
În bolile hepato-biliare GGT se corelează cu nivelurile fosfatazei alkaline (FAL,
ALP). Creşterile nu sunt totuşi specifice şi pot fi asociate si cu afecțiuni pancreatice,
cardiace, renale, diabet zaharat.
Dozarea GGT este de asemenea utilă pentru diagnosticul unei hepatopatii în
prezenţa unei afecţiuni osoase, a sarcinii sau în perioada copilăriei când valorile ALP
cresc, în timp ce GGT rămâne la valori normale.

Semnificaţia clinică
În interpretarea valorilor crescute ale GGT se iau în considerare, în afara
nivelului activităţii GGT, nivelul seric al GGT în raport cu aminotransferazele, adică
raportul GGT/AST sau GGT/ALT (la pacienţii cu icter acest raport măsoară
intensitatea colestazei faţă de lezarea membranei celulare) şi nivelul GGT faţă de
celelalte enzime de colestaza, respective ALP.

Creşteri:
Afecţiuni hepatice:
- în hepatita acută virală creşterea GGT este mai mică decât a altor enzime
hepatice (GGT/AST = 0.1 - 0.2), dar revine ultima la normal; in formele
colestatice GGT/AST=1;
- în hepatita cronică activă, virală sau autoimună, creşterile pot depăşi de 7 ori
limita superioară a normalului (GGT/AST = 1 - 3);
9
 - în hepatita alcoolică acută GGT/AST > 6;
- în ciroza hepatică creşterile GGT/AST sunt în medie de 2 ori în ciroza
posthepatitică şi în jur de 10 ori in ciroza alcoolică;
- în ciroza biliară primară, GGT creşte paralel cu ALP, înaintea apariţiei icterului,
creşterile putând ajunge până la de 13 ori limita superioară a normalului;
- în ficatul gras de etiologie alcoolică GGT este aproximativ 2 ori limita
superioară a normalului şi persistă crescut mult timp după intreruperea
consumului, iar în ficatul gras non-alcoolic predomină creşterea uşoară a
aminotransferazelor, mai frecvent decât GGT;
Sindromul de colestază:
- GGT şi ALP cresc aproximativ în aceeaşi proporţie în colestaza mecanică şi
virală, spre deosebire de colestaza indusă medicamentos în care GGT creşte
mult mai mult decât ALP; în medie creşterile depăşesc de 6 ori limita
superioară a normalului;
- în colestaza extrahepatică GGT creste de > 10 ori, GGT/AST = 3 - 6 în
obstrucţia recentă şi GGT/AST > 6 în obstrucţia de lungă durată;
- în colestaza intrahepatică (hepatita acută, sarcină, medicamente, boala
Hodgkin, nutriţie parenterală, atrezia ductelor biliare, etc.) creşterile GGT sunt
mai mici: în sarcină GGT nu creşte la fel de mult ca ALP, iar copiii cu
colestază recurentă benignă au niveluri normale de GGT în ciuda prezenţei
icterului;

Tumori: în tumorile hepatice primare, metastaze hepatice evoluţia GGT este

paralelă cu cea a ALP iar creşterile pot depăşi de 14 ori limita superioară a
normalului; GGT este crescut la 90% din pacienţii cu metastaze, iar determinările în
dinamică pot monitoriza răspunsul la chimioterapie;
Congestia hepatică cronică: GGT poate creşte de până la 5 ori, iar în
congestia hepatică acută (tromboza de venă portă), creşterea este mică comparativ
cu cea a transaminazelor şi LDH.
Creşteri izolate ale GGT: medicaţie anticonvulsivantă (creşteri mai mari de 3
ori LSN, limita superioara a normalului nu se mai datorează tratamentului), ficatul
gras, obstrucţie biliară subclinică, insuficienţa cardiacă congestivă.
Alte cauze de creştere a GGT: pancreatite acute (de 5 ori mai mari decât
valorile normale); infarctul miocardic acut; insuficienţa renală acută, sindrom nefrotic,
rejet de grefă renală (creşteri moderate); diabet zaharat (uşor crescut); tumori şi
hemoragii cerebrale (creşteri usoare); neoplasme (creşteri moderate: melanomul
malign, cancerul de sân, pulmonar).

10