Modalitățile de gestionare a crizelor din organizații publice

Situațiile de criză pot surveni în activitatea oricărei instituții, indiferent de domeniu. Cu atât mai
probabilă este, însă, apariția unei crize, atunci când vorbim despre sistemele cu un impact major asupra
societății, așa cum este sistemul judiciar. Componenta afectivă, interesul venit din partea publicului, dar
și potențialele presiuni venite din partea mass media pot exercita, într-o anumită măsură, o formă de
presiune și pot aduce în prim-plan, în mod neașteptat, chiar și aspectele de detaliu.

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de
drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Eforturile întreprinse de acesta pentru a-și îndeplini
cu responsabilitate, promptitudine și profesionalism atribuțiile au impact asupra încrederii cetățenilor în
instituție și, mai mult, pot influența percepția acestora asupra întregului sistem judiciar. De-a lungul
timpului, Ministerul Public și-a construit o reputație solidă, atât din perspectiva activității propriu-zise,
cât și a corpului de profesioniști. Chiar și așa, însă, apariția unei situații de criză nu este exclusă.

Manualul de față cuprinde proceduri și planuri pentru gestionarea comunicării în cele trei etape
principale ale unei crize și anume, perioada de pre-criză, criza propriu-zisă și perioada post-criză. El
reprezintă un document de lucru care include date și contacte care se pot perima după o anumită
perioadă de timp, astfel încât se recomandă actualizarea informațiilor de minim două ori pe an.

De asemenea, pentru buna însușire a procedurilor și etapelor de management al situațiilor de criză, sunt
binevenite simulări anuale care permit un exercițiu util de organizare și declinare a rolurilor în instituție.

La originea unei situații de crize se poate afla o cauză de ordin intern sau extern. Printre cauzele interne
se pot afla: poziții divergente pe un anumit subiect în cadrul aceleiași instituții; poziții comunicate public;
derapaje de la regulile cuprinse în regulamentul de organizare și funcționare și a fișelor de post aferente
personalului angajat; eventuale conflicte de interese, ori incompatibilități; conduite profesionale și
morale incorecte ale unor angajați; managementul defectuos la nivelul instituției. Cauzele externe, ieșite
cu totul de sub controlul instituției, sunt greu de anticipat și, de cele mai multe ori, imposibil de evitat.
Aici sunt incluse modificările legislative și/sau instituționale care pot afecta domeniul de activitate al
instituției; campanii ostile împotriva instituției, folosind diverse medii de comunicare; incendiile;
amenințările cu bombă; până la forță majoră, provocată de catastrofele naturale (inundații, cutremure,
epidemii). .1. Definiția crizei

Situația de criză poate fi definită drept un fenomen complex, ce constă într-o situație neprevăzută, care
poate pune în discuție responsabilitatea unei instituții în fața opiniei publice, care poate amenința
capacitatea instituției de a-și desfășura în mod normal activitatea și care poate deteriora imaginea
publică a instituției prin efecte negative în plan simbolic. Este de reținut faptul că o criză poate fi cauzată
și de organizarea deficitară a schimbului de informații dintre o instituție și opinia publică, realizat prin
intermediul mass media, sau între reprezentanții diverselor instituții ori profesioniști din sistem. Sistemul
judiciar este susceptibil să cunoască situații de criză cu atât mai mult cu cât este un sistem deschis, în
care relația cu opinia publică este constantă și de importanță majoră, fiind supus unui permanent
„conflict” între rigoarea obiectivă a legii și inerentul subiectivism caracteristic justițiabililor.
Sunt prezentate succint, în cele ce urmează, cauzele principale ce pot declanșa o situație de criză în
general, consecințele sale și contextul specific acesteia în cazul sistemului judiciar din România.
Organizarea deficitară a schimbului de informații, prin intermediul mass media, dintre sistemul judiciar
din România și opinia publică.

Metodele de prevenire a unei crize ar fi:1)Prevenirea/Pregatirea a este de departe cea mai simplă şi mai
puţin costisitoare cale de a controla o posibilă criză. . Chiar dacă este destul de dificil (unii ar zice chiar
utopic) să detaliezi nişte planuri pentru toată gama de situaţii posibile, totuşi exerciţiul respectiv ar putea
avea efecte benefice asupra organizaţiilor şi a membrilor acestora pentru că în acest mod s-ar putea
educa nişte reflexe extrem de folositoare pe termen lung. Acest pas ţine de gtestionarea situaţiilor de
risc. Riscul reprezintă „o condiţie sau un eveniment, fie din interiorul, fie din exteriorul organizaţiei, care
în cazul în care se prelungeşte, va avea un efect considerabil asupra funcţionării sau a randamentului
organizaţiei sau asupra intereselor sale viitoare.”32 Gestionarea situaţiilor de risc nu trebuie văzută ca o
acţiune defensivă. Ea are efect în ceea ce constituie prevenirea crizelor doar dacă va fi văzută ca o
acţiune ce trebuie întreprinsă înainte ca evenimentul declanşator al defensivei să apară. A-ţi cunoaşte
riscurile este o problemă legată de capacitatea de a-ţi cunoaşte piaţa şi publicul organizatiei.

2)Detectarea. Se poate întâmpla ca o criză pur-şi-simplu să nu poată fii anticipată. În cazul în care totuşi
apare o criză în organizaţie, există şi alte instrumente prin care ea poate fi stopată la timp, înainte de a
produce ravagii.

3)Limitarea. În ciuda tuturor eforturilor, crizele pot apărea oricând într-o organizaţie. Pentru a contracara
efectele sale trebuie acţionat cât mai repede pentru minimizarea daunelor.

3)Rezolutie. Înseamnă întreprinderea unor acţiuni corective dar şi faptul de a spune celorlalţi că s-a făcut
ceva pentru corectarea evenimentelor. Este de bun simţ faptul că, dacă s-a făcut ceva care a determinat
acele evenimente, atunci trebuie întreprins ceva şi pentru a le corecta.
4)Invatarea. şi una de creare de noi oportunităţi pentru organizaţie în funcţie de pregătire, de abilităţile
echipei de gestionare a crizei şi ale liderului organizaţiei, de contextul în care au apărut evenimentele dar
şi de norocul organizaţiei. Este nevoie, deci, de o atenţie mare în privinţa măsurilor care se iau pentru
rezolvarea crizei.

In concluzie, organizaţia este în cea mai mare măsură pregătită pentru crize, însă procesul de gestionare
a crizelor este influenţat de cele câteva puncte slabe descrise mai sus pe care dacă organizaţia nu le
întăreşte, atunci este posibil ca în cazul unei crize, să nu răspundă în modul optim.