Breslele Evului Mediu: Un exemplu de subsidiaritate

practică
Un articol de Thomas Storck pentru VoegelinView

Ideea breslei, sau a asociației profesionale, așa cum a început să i se spună uneori în modernitate, reprezintă
unul dintre conceptele specifice gândirii sociale și economice catolice. Breasla reflectă două dintre cele mai
importante aspecte ale teoriei sociale catolice, principiul subsidiarității – cum i s-a spus mai târziu – și
suspiciunea față de motivația pur economică a comportamentului uman. În funcționarea breselelor
medievale se pot distinge clar ambele principii, acesta fiind motivul pentru care gândirea catolică a insistat
asupra relevanței ideii de breaslă chiar și pentru economia modernă. Diferențele semnificative dintre tehnologia
și organizarea socială medievală, pe de o parte, și cea modernă, pe de altă parte, nu ar trebui să pună la îndoială
faptul că sistemul breslelor, adaptat la realitatea lumii de astăzi, poate fi viabil în economia contemporană, așa
cum au insistat mai mulți papi în secolul XX.  Pentru a înțelege cum au materializat breslele principiile amintite,
să aruncăm o privire la modul în care funcționau breslele medievale, în propriul lor context.

Nu este ușor să determinăm originea breslelor medievale, sau a corporațiilor, cum li se spunea adesea. Poate
avea legătură cu asociațiile similare de meșteșugari din Roma târzie sau cu frățiile de luptători din triburile
germanice care au invadat Imperiul Roman în Europa de Vest. Breslele de negustori pentru ajutor reciproc au
precedat apariția breslelor de meșteșugari propriu-zise, care au luat ființă pe la 1100. Din Italia și Renania,
breslele de meșteșugari s-au răspândit rapid în cea mai mare parte a Europei și au devenit niște instituții
economice și sociale foarte importante. Structura unei bresle tipice poate fi rezumată astfel:

„O breaslă era o asociație de ateliere autonome, ai căror proprietari (maeștrii) luau de regulă deciziile și
stabileau cerințele pentru promovare din rangurile inferioare (calfe sau asistenți angajați şi
ucenici).  Conflictele interne erau de obicei aplanate în virtutea interesului comun pentru bunăstarea breslei și
a certitudinii că, mai devreme sau mai târziu, fiecare ucenic capabil și fiecare calfă silitoare vor deveni, la
rândul lor, maeștri și vor lua parte la conducerea și administrarea breslei. Pentru a se asigura că așteptările
vor fi împlinite, breslele interziceau în mod normal munca peste program, după lăsarea întunericului, și limitau
uneori numărul de oameni pe care îi putea avea în subordine un maestru; acest lucru servea și scopului de a
menține egalitatea între maeştri și de a preveni dezvoltarea excesivă a breslei.”[i]

Se considera că breslele erau responsabile pe atunci de ceea ce astăzi numim politici publice, atât în folosul
propriilor membri, cât și al publicului larg. Acestea includeau, pe de o parte, „menținerea unui volum constant
de muncă pentru membrii lor”, iar pe de altă parte, „un standard de calitate și un preț just pentru produse”.
[ii]
 Astfel, serveau unor scopuri pe care astăzi le-am atribui unor grupuri precum, pe de o parte, asociațiile
comerciale, iar pe de altă parte, agențiile guvernamentale de reglementare. Aceasta este una din principalele
diferențe între lumea medievală și cea modernă, în ceea ce privește perspectivele și practicile economice și
politice.
Pentru a înțelege de ce niște instituții precum breslele au apărut spontan în Europa medievală, ar trebui să
recunoaștem că mintea omului medieval era profund conștientă de adevărul că, așa cum a scris Sfântul Pavel (I
Timotei 6:10), „Dacă avem hrană și îmbrăcăminte, ar trebui să fim împăcați… Că iubirea de argint este rădăcina
tuturor relelor…” Poftele omului Căzut nu urmăresc binele, fie el individual sau colectiv. În general, în zilele
noastre, catolicii se raportează în acest fel la dorința sexuală, care, cred ei, are nevoie de îmblânzire și îndrumare
și de multe ori este devastatoare – dar medievalii încă mai păstrau credința Sfintei Scripturi și a Bisericii
timpurii că dorința de câștig ar avea o natură similară. Astfel, interesul material trezea neîncredere și suspiciune:

„Bogățiile materiale sunt necesare; au o importanță primară, deoarece fără ele oamenii nu se pot susține și nu
se pot ajuta unii pe alții; conducătorul înțelept, după cum spunea Sfântul Toma, va avea în vedere în crearea
statului său resursele naturale ale țării. Dar motivațiile economice în sine sunt suspecte. Pentru că sunt niște
pofte puternice, oamenilor le este frică de ele, însă aceștia nu sunt suficient de meschini încât să le aclame.
Precum alte pasiuni puternice, au nevoie nu de manifestare, ci de reprimare.”[iii]

Drept urmare, omul medieval a încercat să își țină în frâu această dorință:

„La tot pasul există limite, restricții, avertismente care să împiedice interesele economice să se amestece cu
lucrurile serioase. Este corect ca un om să caute mijloacele materiale care să-i asigure o viață decentă. Însă a
căuta mai mult decât este strict necesar nu înseamnă a avea un spirit întreprinzător, ci lăcomie, iar lăcomia
este un păcat de moarte. Comerțul este îndreptățit; resursele variate din diverse țări arată că a fost plănuit de
Providență. Dar este o activitate periculoasă. Oamenii trebuie să fie siguri că fac comerț în virtutea
beneficiului public și că profiturile pe care le obțin nu sunt mai mari decât răsplata muncii lor.”[iv]

Alt istoric afirmă:

„Prin urmare, putem stabili că primul principiu al economiei medievale era că acumularea avuției era
limitată, limita fiind impusă de scopul pentru care se acumula avuția. Fiecare muncitor trebuia să se confrunte
permanent cu scopul vieții sale și să realizeze că acumularea banilor era un mijloc spre un scop anume, ceea
ce justifica și limita, în același timp, acțiunile omului respectiv. Prin urmare, atunci când se obțineau suficiente
câștiguri, nu mai exista niciun motiv pentru continuarea eforturilor de îmbogățire, cu excepția celui de a-i
ajuta pe ceilalți…”[v]

Așadar, dacă dorința de înavuțire trebuia să fie potolită și corect canalizată, singura întrebare era: cine avea să
facă asta? Cu siguranță, la fel ca în cazul dorinței sexuale, efortul individual era necesar și chiar decisiv, însă
exista oare în acest caz un rol pentru instituții? Astăzi, considerăm că statul trebuie să limiteze activitățile
economice, în cazul în care acceptăm necesitatea limitării lor. Dar în Evul Mediu, din varii motive, oamenii nu
credeau că statul este cel care ar trebui să dețină această putere. Deși, de regulă, autoritățile civile trebuiau să
aprobe statutul breslelor,[vi] membrii își asumau singuri sarcina de a-și coordona și orienta activitățile și, astfel,
de a-și restrânge și canaliza corect dorința de înavuțire. Fără îndoială, având în vedere dimensiunile reduse ale
structurilor de guvernanță medievale, centralizarea economică ar fi fost imposibilă în orice caz, deoarece
aceasta ar fi necesitat nu numai o structură birocratică, ci și o tehnologie de comunicare mai rapidă decât cea
care era disponibilă la acea vreme. Totuși, acesta nu era singurul motiv, sau chiar motivul fundamental, al
existenței și activității breslelor. Statul medieval era slab nu doar pentru că nu cunoscuse încă dezvoltarea
istorică ulterioară, ci pentru că mintea omului medieval considera că era în natura lucrurilor ca puterea
să fie distribuită. Sistemul feudal este cu siguranță cel mai bun exemplu în acest sens, cu ierarhia lui de
autoritate și putere, în care autoritatea superiorului depinde în mod direct de cea a subordonatului. Cei care
dețineau pământul erau administratorii lui, și responsabili în fața celor aflați într-o poziție superioară și a celor
aflați într-o poziție inferioară, în ierarhia feudală și socială. La fel era și cu problemele economice. Se considera
că era în ordinea naturală a lucrurilor ca cei care îndeplineau aceeași sarcină să-și guverneze împreună treburile
comune. Astfel, breslele erau doar exemple de organizare corporată a societății. În locul individului și al
statului, pe care modernii le consideră firești, societatea era ca o pătură cu mai multe straturi, cu multe sectoare
guvernate de propriile reguli, dar care se încadrau armonios într-un întreg, într-o structură mai mare. După cum
scria Christopher Dawson:

„Astfel, orașul medieval era o comunitate de comunități în care aceleași principii ale drepturilor corporate și
libertăților civile erau aplicate în mod egal întregului și părților. Căci ideea medievală de libertate, exprimată
cel mai bine prin viața orașelor libere, nu reprezenta dreptul individului de a-și urma propria voință, ci
privilegiul de a face parte dintr-o formă extrem de organizată de viață corporativă care avea propriile legi și
drepturi de auto-guvernare.  În multe cazuri, structura acestei vieți corporative era ierarhică și autoritară, dar
întrucât fiecare corporație avea propriile drepturi în viața orașului, fiecare persoană avea locul său și
drepturile sale în viața breslei.”[vii]

Prin urmare, reglementarea economică, pentru a folosi termenul nostru modern, era încredințată breslelor nu ca
o concesie, ci pentru că acolo putea fi realizată în mod natural. Mai mult, așa cum am văzut mai sus, breslele
existau nu numai pentru a proteja publicul de bunurile prost confecționate și prețurile necinstite, ci și de dragul
propriilor membri, pentru a le oferi „un trai sigur”.[viii] Și apropierea evidentă a structurii breslei de cei a căror
activitate era să le controleze – de fapt, erau aceiași oameni – însemna că era firesc ca breasla să fie interesată să
prospere, însă nu pe cheltuiala publică. În acest fel, breslele diferă radical de organizații moderne precum
asociațiile comerciale, prin faptul că protecția publicului era unul din scopurile principale ale breslelor. De
asemenea, cel puțin la nivel teoretic, nu exista niciun conflict între aceste două scopuri, pentru că un preț just al
bunurilor îi oferea meșteșugarului nici mai mult, nici mai puțin decât un venit pe măsura statutului său social.
Nici vânzătorul, nici cumpărătorul – din nou, din punct de vedere teoretic – nu căuta să obțină cel mai bun preț
posibil pentru el însuși, pentru că amândoi concepeau tranzacția ca fiind guvernată de principiile justiției.
Suntem încă departe de acea noțiune dubioasă a lui Adam Smith, potrivit căreia binele public este promovat, în
definitiv, de simplul interes privat. În orice caz, atât breslele, cât și opinia publică medievală au respins
vehement ideea că justiția ca scop poate fi atinsă prin niște mijloace injuste sau lipsite de virtute.

În ceea ce privește oamenii, ei își doreau, în principal, produse de calitate la prețuri juste. Cât despre
meșteșugari, ei voiau o remunerație suficientă în schimbul acestor produse și un loc de muncă permanent. După
cum am văzut, breslele erau în măsură să răspundă favorabil ambelor cerințe. Calitatea produsului era una dintre
preocupările lor majore.[ix] Breasla brutarilor din Exeter prevedea ca administratorii de breaslă: „să aibă putere
deplină de a face inspecții, cu unul dintre ofițerii orașului, chiar dacă este contrar obiceiului orașului.”[x]
Țesătorii din Bristol au convenit să aibă „patru meșteșugari… aleși ca Maeștri” care „să inspecteze fiecare casă
de două ori pe săptămână și să verifice toate defectele pânzelor, dacă există…” [xi] În ambele cazuri, dacă se
găsea vreun defect, trebuia plătită o amendă, jumătate către breaslă și jumătate către autoritatea politică locală.

Deși autoritățile civile însele stabileau deseori prețurile, [xii] această practică era încurajată de faptul că niciun
meșteșugar nu ar fi fost îndreptățit moral să ceară orice sumă care rezulta natural și spontan din comerț. Adică,
atât el, cât și breasla sa, recunoșteau în principiu ideea prețului corect. Consensul etic al epocii, așa cum este
rezumat de Sfântul Toma, apare astfel:

„Și, prin urmare, dacă prețul depășește valoarea unui bun sau, dimpotrivă, dacă valoarea bunului depășește
prețul, dispare egalitatea justiției. Și, prin urmare, a vinde un bun mai scump sau a-l cumpăra mai ieftin decât
valorează, este în sine nedrept și ilegal”.[xiii]

Astfel, teoretic, o breaslă nu s-ar fi împotrivit acestui consens, indiferent de viciile pe care le-ar fi putut avea
anumiți membri.

În același timp, breasla își viza și propria prosperitate. Acest lucru era realizat în diverse moduri. De exemplu,
prin restricționarea accesului într-o breaslă, erau evitate supraproducția și concurența distructivă. Numărul de
ucenici pe care îi putea instrui fiecare maestru și numărul calfelor pe care le putea angaja era limitat la ceea ce
se credea a fi nevoile economice locale. [xiv] Respectarea standardelor minime de calitate a produselor nu numai
că servea interesul public, așa cum am văzut mai sus, dar a și eliminat, sau cel puțin a limitat, competiția între
diverse ateliere. Întrucât se intenționa, cel puțin, ca fiecare ucenic și calfă să devină în cele din urmă maestru,
viața economică nu era condusă de scindarea între un proletariat fără proprietate, care trăia doar prin munca
mâinilor sale, și o clasă prosperă de proprietari care își oprimau angajații. Și, de fapt, numărul calfelor, cel puțin
în cea mai activă perioadă a breslelor, pare să fi fost limitat în conformitate cu aceste idealuri:

„Dar chiar și într-un oraș mare precum Parisul, cele 128 de bresle care existau la sfârșitul secolului al XIII-
lea par să fi inclus 5.000 de maeștri, care au angajat nu mai mult de 6000 până la 7000 de calfe. La Frankfurt-
am-Main, în 1387, se estimează că nu mai mult de 750 până la 800 de calfe au fost în serviciul a 1554 de
maeștri.“[xv]

Deși, în unele cazuri, muncitorii s-ar fi putut mulțumi să rămână calfe sau angajați și să nu aspire la statutul de
maestru, numărul acestora nu a fost suficient pentru a distruge structura esențialmente unitară a breslei și a vieții
economice în perioada medievală.[xvi]  De asemenea, este de remarcat faptul că guvernarea breslei nu se limita
întotdeauna la maeștri, adică la cei care dețineau atelierele independente. Conform prevederilor pantofarilor din
Exeter, de exemplu, membrii trebuiau „să aleagă administratorii breslei pentru anul următor, dintre care unii vor
fi maeștri, iar ceilalți, calfe.”[xvii]

Aceste reglementări economice și administrative erau întemeiate, în cele din urmă, pe noțiunea breslei ca
„frăție”. Cei care lucrau în același sector trebuiau să se vadă unii pe alții ca pe niște frați care îndeplinesc
un serviciu public, nu drept concurenți sau rivali care își dispută piața. Conform regulilor breslelor,
trebuiau să se organizeze festivaluri religioase, banchete, întâlniri pentru organizarea activităților, cum ar fi
alegerea ofițerilor, și înmormântările membrilor decedați. Participarea la aceste evenimente era necesară, și
absențele se sancționau prin amenzi, întrucât în breasla țesătorilor din Exeter, „când se încalcă această regulă…
jumătate din sumă va merge către folosul orașului, iar cealaltă jumătate, către susținerea Frăției respective.”[xviii]

Deoarece o breaslă se considera o frăție, își asuma și alte sarcini sociale importante:

„Corul breslei, organizarea rugăciunilor și slujbelor pentru frații decedați, precum și ceremoniile și
spectacolele din timpul marilor sărbători erau, de asemenea, funcții ale breslei, așa cum erau și organizarea
banchetului, reglementarea muncii și a salariilor, întrajutorarea colegilor de breaslă care se aflau în stare de
boală sau de nenorocire și dreptul de a participa la guvernarea orașului.”[xix]

Piesele Corpus Christi sunt niște remarcabile spectacole de teatru complexe, organizate în preajma Sărbătorii
Corpus Christi din Anglia, în care era pusă în scenă istoria mântuirii, de la Creație până la Judecata de Apoi,
fiecare breaslă fiind responsabilă pentru o piesă.[xx]

Se poate subînțelege din ceea ce am scris mai sus, dar ideea este prea importantă, așa că o voi declara
explicit: breslele nu erau asociații voluntare și, întrucât gândirea catolică nu face foarte clar distincția
între autoritatea publică și cea privată, separație pe care liberalismul o asumă, ele nu ar trebui înțelese
nici ca instituții publice sau exclusiv private, în sens modern. Deși nimeni nu era obligat să devină membru
al unei bresle, dacă cineva dorea totuși să desfășoare o activitate comercială într-un oraș, atunci era obligat să
fie membru al breslei potrivite și să-i respecte regulile. Această obligație putea fi, în cele din urmă, impusă de
autoritățile civile. Se presupune adesea că principiul subsidiarității se referă numai la organizațiile
voluntare, dar acest lucru este greșit. Se aplică organizațiilor inferioare de toate felurile și de fapt se aplică în
principal breslelor sau asociațiilor profesionale, pentru că atunci când Papa Pius al XI-lea, introducând
principiul subsidiarității, a deplâns „răsturnarea și chiar dispariția acelei vieți sociale bogate care a fost cândva
extrem de dezvoltată datorită asociațiilor de diferite tipuri” („Quadragesimo Anno”, 78), se gândea cu siguranță
în primul rând la bresle. A susține că subsidiaritatea se referă doar la organizațiile sau instituțiile voluntare
înseamnă să îmbrățișezi, în mod inconștient, unul dintre principiile fundamentale ale tuturor formelor de
liberalism, conform căruia, cu excepția, poate, a familiei, numai statul poate avea realmente autoritate asupra
indivizilor.

Dorim să mai spunem câteva lucruri despre ce s-a întâmplat ulterior cu breslele. [xxi] În primul rând, din cauza
schimbării generale a perspectivei cu privire la activitatea economică, determinată de declinul idealului
medieval, precum și de noua tehnologie și noile moduri de organizare a afacerilor, importanța breslelor în
economie s-a diminuat după secolul al XVI-lea, deși au avut un rol economic important în cea mai mare parte a
secolului al XVIII-lea, și în unele locuri, în special în Europa Centrală, în secolul al XIX-lea.

În Franța, breslele au fost desființate după Revoluție de Adunarea Națională prin intermediul Legii Chapelier
din 1791. În Marea Britanie, statutul lor juridic a fost desființat printr-un Act al Parlamentului în 1835, deși
importanța lor practică era deja nesemnificativă de câteva decenii. Chiar și în Statele Papale, Papa Pius VII le-a
suprimat în 1801, sub influența noii ideologii a Revoluției care a însoțit cuceririle lui Napoleon.[xxii]
Însă la mijlocul secolului al XIX-lea, catolicii au început să se confrunte cu problema socială modernă a sărăciei
pronunțate și a dislocării profunde a clasei muncitoare, precum și a dispariției multor structuri economice
tradiționale atât în zonele rurale, cât și în cele urbane. Pentru a remedia această situație, mulți catolici au luat în
considerare o renaștere a breslelor și au început să se dedice restaurării lor. Printre cei mai proeminenți dintre
gânditorii care au încercat să aplice principii tradiționale catolice noii condiții moderne a oamenilor s-a aflat
episcopul Wilhelm von Ketteler din Mainz, Germania, care a argumentat în favoarea restaurării breslelor în
opera sa din 1864, „Die Arbeiterfrage und das Christentum” (Creștinismul și problema muncii). Chiar înainte de
asta, în 1852, Papa Pius al IX-lea restabilise o formă modificată a breslelor în Statele Papale. Deși Papa Leon al
XIII-lea, care a fost numit în 1878, nu mai era doar suveranul unui regat lumesc, el a susținut activ restaurarea
breslelor. În 1885, s-a adresat unui grup de pelerini francezi: „I-am îndemnat pe credincioșii de pretutindeni să
reînvie… corporațiile muncitorești care s-au format în vremuri mai bune din trecut și au înflorit, fiind inspirate
de Biserică, cu un mare succes, atât spiritual, cât și lumesc, în rândul clasei muncitoare…” [xxiii] În celebra sa
enciclică din 1891, „Rerum Novarum”, Papa Leon a deplâns distrugerea „breslelor antice muncitorești” și a
evidențiat pe larg dezirabilitatea și caracteristicile societăților de muncitori și angajatori, care, deși nu erau
bresle în sensul strict al cuvântului, jucau un rol similar în viața economică.

În secolul XX, numele Papei Pius XI este asociat în special cu o renaștere a breslelor sau a asociațiilor
profesionale. În enciclica sa din 1931, „Quadragesimo Anno” și în „Divini Redemptoris” din 1937, a făcut în
mod explicit un apel pentru crearea unor asociații profesionale care să reunească muncitorii și angajatorii, iar
succesorul său, Pius XII, a reiterat acest îndemn în mai multe rânduri. Aceste noi bresle urmau să fie adaptate la
realitățile vieții secolului al XX-lea și erau descrise prin varii denumiri, în Statele Unite primind numele semi-
oficial de consiliu industrial.[xxiv] Acestea urmau să conserve aspectele esențiale ale ideii de breaslă: auto-
reglementarea industrială, apartenența universală, indiferent dacă statutul era cel de angajator sau angajat, și
urmărirea scopului ultim al binelui comun, atât la nivelul întregii economii naționale, cât și al industriei sau
profesiei specifice. În 1940, Philip Murray, credincios catolic și președinte al Congresului Organizațiilor
Industriale (COI), a înaintat un astfel de plan al muncii organizate. [xxv] Fiind inspirate de îndemnurile papale,
regimurile catolice din Portugalia, Austria, Spania și din alte țări au încercat să restabilească asociațiile
profesionale, în principal între anii 1920 și 1930.

Breslele reprezentau de asemenea un element esențial în programul social al distributismului englez și al

mișcărilor asociate cu acesta.[xxvi] Dintre economiștii cunoscuți, Joseph Schumpeter a fost unul dintre cei care și-
a exprimat interesul pentru bresle și le-a recunoscut utilitatea în reglementarea economică actuală. [xxvii] Mișcarea
non-catolică care sprijinea breslele era cea a „socialiștilor de breaslă” englezi de la începutul secolului XX, al
căror program economic era centrat pe tipul lor specific de organizare.

De asemenea, regimul fascist italian a implementat niște structuri care împărtășeau anumite caracteristici ale
breslelor. Partidele fasciste și cvasi-fasciste din Europa și din alte părți erau foarte interesate de anumite aspecte
ale ideii de breaslă, iar pentru Mussolini „corporația” era elementul central în planul său de organizare
economică. Aceste entități, care manifestau o oarecare asemănare cu breslele, aveau scopul de a ghida și
guverna economia italiană. Cu toate acestea, „statul corporatist” italian nu a reprezentat un efort real de a crea
ceva asemănător cu breslele medievale, pentru că, așa cum a remarcat Pius XI în „Quadragesimo Anno”,
fasciștii italieni au ignorat cea mai importantă caracteristică a ideii de breaslă, anume auto-guvernarea, și le-au
transformat practic în simple organe ale statului. Astfel, natura totalitară a statului fascist, pe care Mussolini a
recunoscut-o deschis, a viciat încă de la început orice încercare de a crea o ordine de breaslă autentică. Oswald
von Nell-Breuning, considerat unul dintre arhitecții principali ai „Quadragesimo Anno”, scrie în comentariul
său despre acea enciclică:

„Astfel, se pot distinge două defecte principale ale organizației fasciste: în primul rând, statul totalitar,
omnipotența statului, pentru care instituțiile corporative [breslele] sunt doar mijloace de a dicta viața
economică, contrar principiului subsidiarității; în al doilea rând, amestecarea domeniilor public-juridic și privat-
juridic prin forțarea breslelor să devină parte a configurației public-legale a societății economice.”[xxviii]

O altă inițiativă care poate fi considerată ca fiind inspirată din ideea de breaslă, cel puțin în linii mari, a fost
Administrația Națională de Regenerare (the National Recovery Administration) a președintelui Franklin
Roosevelt, creată în 1933 prin intermediul Legii de Regenerare Industrială (the National Industrial Recovery
Act) și declarată neconstituțională de către Curtea Supremă a Statelor Unite în 1935. [xxix] Legea prevedea
stabilirea unor norme de concurență echitabilă formulate de asociațiile industriale, care să reprezinte
„standardele de concurență echitabilă pentru un orice tip de comerț, industrie sau subdiviziune a acestora.” [xxx] 
John A. Ryan, marele exponent american al gândirii sociale catolice, care a fost de fapt membru al Consiliului
de Apel Industrial ANRA (the NRA Industrial Appeals Board), considera ANR ca fiind deficitar în raport cu
idealul lui Pius XI de restaurare a asociației profesionale, care era „mai radical, mai democratic și mai
dezirabil.” Dar, adaugă acesta, „Încă cred că dacă lui ANR i-ar fi fost permis să continue, s-ar fi putut dezvolta
cu ușurință în tipul de ordine industrială prevăzută de Papa Pius al XI-lea.”[xxxi]

Instituția breslei materializează într-un mod remarcabil idealul catolic al reglementării și ordinii economice. În
timp ce aceasta restrânge și ghidează activitatea economică către binele comun, respectă și principiul
subsidiarității. În loc ca reglementarea și supravegherea să fie realizate de niște autorități centrale, aceste sarcini
sunt preluate de cei care sunt efectiv implicați în activitate. În Evul Mediu, breslele au apărut ca un mijloc mai
mult sau mai puțin spontan de auto-reglare industrială, dintr-o nevoie profundă de auto-guvernare. Mișcarea
modernă care a încercat să reînvie breslele a reprezentat un ecou conștient al perioadei medievale, care a dorit
să ofere un răspuns la haosul economic provocat de capitalismul liberal. Formularea principiului subsidiarității
de către Pius al XI-lea a fost doar codificarea a ceva ce medievalii au înțeles instinctiv. Astfel, asociațiile
profesionale sau breslele reprezintă un element cheie în crearea unei economii care nu este nici socialistă, nici
capitalistă, ci este mai degrabă inspirată din și bazată pe  principiile catolice.

Începând cu anii 1950, în ciuda unor referiri clare la bresle sau asociații profesionale în scrierile unor papi
recenți, inclusiv Ioan Paul al II-lea,[xxxii] gândirea catolică a acordat o atenție mai mică unor astfel de organizații.
Însă având în vedere importanța lor în tradiția catolică și congruența lor cu idealurile sociale catolice, este greu
de închipuit că ideea de breaslă ar putea fi complet înlăturată.