Baciu, L., Iacobuţă, A.O., Botezat, A., Ifrim, M.

, Probleme actuale de economie

publică, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014, Capitolul 6.
Externalitățile, pp. 136-158

Capitolul 6

EXTERNALITĂŢILE

Ce sunt externalităţile?

Dezvoltarea sectorului producției industriale de după cel de-al doilea Război Mondial a
determinat utilizarea la scară largă a unor substanțe chimice, care au condus la poluarea aerului,
solului și apei într-o măsură atât de mare, încât eficiența pieței și a alocării resurselor a întrat în atenția
publicului, oamenilor politici și cercetătorilor. Astăzi, rareori mai putem deschide televizorul, să citim
presa, fără să auzim despre cazuri de devastare a mediului, dispariția unor specii de animale, resursă
de mare importanță epuizată, încălzire globală sau alimente contaminate. Economiștii, încrezători în
principiul mâinii invizibile a lui Adam Smith, spun ei înșiși că mecanismele autoreglatoare ale pieței
libere sunt puternice, dar nu pot rezolva totul și că, uneori, statul poate interveni pentru a remedia
buna funcționare a pieței în interesul tuturor. După toate aparențele, indivizii nu își pot asuma singuri
problemele globale, deoarece sfera decizională îi depășește ca influență. Acțiunea statului poate fi
considerată neoportună sau ineficientă. Atunci intervenția este necesară prin acțiunea colectivă. Ce
exemplu mai bun de motivație pentru acțiunea colectivă ar putea exista, dacă nu problemele mediului,
care ne privesc pe toți deopotrivă? Ar mai putea fi invocat aici și egoismul oamenilor, în virtutea
căruia dacă nu există o motivație / recompensă directă, oamenii nu consumă resurse pentru rezolvarea
unei probleme a tuturor sau a nimănui.
De exemplu, dacă fixarea liberă a prețului unui produs este de natură să asigure realizarea
intereselor solicitanților și ale ofertanților prin cel mai mare surplus posibil atât pentru unii cât și
pentru alții, aceasta asigură totodată și eficiența economică. În cazul producției de celuloză, cererea
exprimă relația dintre cantitățile pe care sunt dispuși consumatorii să le cumpere la diferite niveluri
ale prețului, în termenii sacrificiilor pe care solicitanții sunt dispuși le facă pentru a achiziționa bunul
respectiv. Oferta exprimă, la rândul ei, o relație între cantitățile oferite pentru diferite niveluri ale
prețurilor, în termenii alternativelor sacrificate de către producători. Stabilirea prețului de echilibru al
pieței, în care nici un solicitant sau ofertant nu mai iese de pe piață, exprimă funcționarea eficientă a
acesteia, din perspectiva solicitanților și a ofertanților care își coordonează planurile și își îndeplinesc
cel mai bine scopurile (Heyne, Boetke și Prychitko, 2011, p.136). Aceasta este însă situația ideală, în
care nici un efect colateral nu se produce asupra terților. În realitate, producția de celuloză determină
degajarea în aer a uneia dintre cele mai toxice substanțe, numită dioxină. Aceasta tinde sa se
acumuleze în aer, apă, sol, chiar țesuturi vii, provocând modificări genetice, diverse boli, inclusiv
cancer. Locuitorii din proximitatea combinatului de celuloză, care nu sunt nici consumatori, nici
producători, au de suferit așadar de pe urma creșterii producției de hârtie, deoarece trăiesc într-un
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

mediu poluat care le displace sau le pune în pericol sănătatea. Efectele neintenționate asupra terților,
pentru care cei care le-au produs nu plătesc daune, sunt numite în literatura economică externalități
și reprezintă unul dintre cel mai des utilizate argumente al eșecului pieței și necesității reglementării
etatiste. Producătorii, neinteresați de costul poluării, vor dori să producă cât mai multă hârtie, dacă au
cerere și prețul crește, iar consumatorii se vor bucura de faptul că prețul nu reflectă toate costurile și
vor consuma tot mai multă hârtie. Poluarea va crește concomitent cu volumul producției până când
guvernul nu va interveni în funcționarea liberă a pieței, din dorința de a respecta eficiența dar din
perspectiva tuturor, adică inclusiv a terților și a mediului (Mankiw, 2012, pp.195-220).
Ultimii 50 de ani stau mărturie încercărilor statului de a limita externalitățile negative și de a
proteja oamenii nevinovați şi mediul. Mai mult, deoarece poluarea depășește granițele statale, statele
- națiuni participă la diverse convenții internaționale cu scopul de a limita poluarea la nivel global.
Au fost adoptate standarde pentru gazele de eşapament, pentru nivelul acceptabil de poluare a apei şi
aerului de către uzine. Au fost stabilite reglementări şi pedepse aspre pentru deşeurile chimice care
nu mai pot fi depozitate la întâmplare, se vorbeşte tot mai mult despre producția verde de energie,
produse agricole biologice realizate fără pesticide sau alte substanțe chimice poluante. Reglementările
privesc și poluarea fonică, protecția unor vestigii sau clădiri de patrimoniu. Statul acordă drepturi și
privilegii pentru inventatori sau pentru cei care produc și folosesc tehnologii nepoluante. Implicarea
guvernelor în aceste probleme a determinat îmbunătăţirea calităţii aerului în majoritatea oraşelor, dar
şi salvarea unor păduri, lacuri, specii de faună, floră pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, ploi acide
încă se mai produc, unele dintre marile oraşe ale lumii sunt acoperite de un smog negru, nivelul
poluării aerului, apei fiind cu mult peste limita acceptabilă vieţii umane, deşeurile chimice şi nucleare
încă mai sunt transportate şi depozitate ilegal. De aceea unii economiști și liderii de opinie spun că se
impun reglementări mai aspre pentru a asigura calitatea mediului natural pentru noi și pentru urmaşii
noştri, în timp ce alţii spun că actualele reglementări sunt deopotrivă ineficiente şi incorecte și că
statul eșuează la rândul său, fiind necesară întărirea drepturilor de proprietate și revenirea la jocul
liber al pieței (Stiglitz, 1986, pp.178-197).
Poluarea aerului şi apei reprezintă cel mai des citat exemplu de externalitate negativă, totuşi există
şi externalităţi pozitive. De exemplu, atunci când un proprietarul unei livezi de meri se învecinează
cu un apicultor, ambii beneficiază de efectul pozitiv al vecinătăţii, fără să plătească pentru aceste
efecte pozitive: cu cât sunt mai multe albine care fac polenizarea copacilor, cu atât mai multe mere
vor fi recoltate. Cu cât sunt mai mulţi meri în livadă cu atât albinele vor produce mai multă miere în
perioada de înflorire. Alt exemplu îl reprezintă educația privată. Costul său este mai mic decât
beneficiile acesteia la nivel social (de exemplu un absolvent al unei universități private care poate
inventa un medicament de pe urma căruia se vor alina nenumărate suferințe sau o nouă tehnologie).
Desprindem concluzia că și externalitățile pozitive ar trebui să fie supuse unor reglementări astfel
încât cei care le produc să fie recompensați. Deci ce sunt externalităţile?
Externalităţile pozitive reprezintă o acţiune a unei firme, sau a unui particular, care are efecte
pozitive (imediate sau mediate) asupra altor agenţi economici, pentru care aceştia nu plătesc.
Externalităţile negative reprezintă o acţiune a unei firme, sau a unui particular, care are efecte negative
asupra altor agenţi economici, pentru care cei afectați nu primesc daune.
Unele externalităţi sunt produse de consumatori, altele de producători. Poluarea aerului şi a apei
este în mare parte industrială. Atunci când o firmă poluează un râu, aceasta va diminua recolta celor
din aval care utilizează apa pentru irigaţii, costurile de producţie vor fi mai mari dacă se vor căuta noi
surse de apă. Dacă un individ fumează în casă, el poluează aerul pentru toţi ceilalți colocatari.
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

Unele externalităţi sunt generale, indirecte, altele sunt directe. Poluarea aerului în orașe de către
autoturisme este o externalitate generală pentru toţi indivizii, provocată indirect de către toți
participanții la traficul rutier. Dar dacă un vecin lasă gunoiul la uşa blocului, aceasta va afecta direct
pe colocatarii săi.
Așadar, în cadrul vieții sociale există un număr nelimitat de externalități, pozitive sau negative,
care se produc atunci când apar consecințe neprevăzute și neintenționate ale acțiunii oamenilor. Când
aceștia decid de bună voie sau constrânși, să țină seama de aceste efecte nedorite, spunem că se
produce internalizarea externalităților, respectiv se face trecerea de la calculul privat la cel social al
costurilor și beneficiilor diverselor decizii. În paragrafele următoare vom analiza două cazuri de
externalități din perspectiva acestei importante diferențieri, după care vom analiza soluțiile piață/stat
pentru limitarea externalităților.
Externalitățile negative. Cazul combinatului poluator
Să reluăm exemplul prezentat în primul capitol, al unui combinat chimic care degajă în aer
substanțe chimice periculoase, provocând apariția ploilor acide. Acestea cresc costurile pentru
fermele vecine. Atunci când costurile externe (costurile suplimentare ale fermierilor) nu sunt
internalizate de către combinat, costul marginal privat este mai mic decât cel social. Echilibrul firmei
în absența poluării și a oricărei intervenții se realizează la un nivel mai mare al producției și mai mic
al prețului. Să ne amintim faptul că o creștere a costului marginal determină deplasarea paralelă a
ofertei spre origine, în sensul diminuării ei. De aceea producţia firmei poate fi considerată excesivă
din punct de vedere social, deoarece combinatul produce și ploi acide care afectează agricultorii sau
sănătatea locuitorilor. Obligarea firmei să ia în calcul externalităţile va duce la creşterea costului
marginal şi respectiv la diminuarea ofertei. În figura 6.1 este reprodusă situaţia echilibrului firmei în
cele două situaţii, cu costuri marginale private şi cu costuri marginale sociale. Cele două drepte ale
ofertei reflectă costurile marginale private și costurile marginale sociale mai mari, deoarece includ și
costul eliminării poluării. Astfel, în situaţia în care cererea rămâne neschimbată, producţia optimă din
punct de vedere social, Qs, va fi mai mică decât producţia eficientă pentru firmă, Qe. Corespunzător
cu diminuarea producţiei, nivelul poluării scade, dar scad și surplusurile producătorului și
consumatorilor firmei, care vor obține o cantitate mai mică la un preț mai mare. Scăzând cantitatea
produsă, firma își diminuează necesarul de materii prime şi materiale, determinând o micșorare a
producţiei şi pentru firmele din amonte. Nivelul total al poluării scade. Deci, care ar fi nivelul optim
al producției? Poate fi el determinat de către specialiștii guvernamentali? Putem presupune că
reprezentanții agenției de mediu impun firmei respectarea unor standarde la noxele emise. Firma va
reutila unele dintre secțiile de producție ceea ce îi va crește costul marginal și va diminua
corespunzător oferta.
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

P
O1
Cmg sociale
O0
Cmg private

QS QE Q
Figura 6.1. Problema firmei poluatoare

Diminuarea producţiei poate fi eficientă din punct de vedere social deoarece diminuează
poluarea, dar ce putem spune despre ocuparea generală sau despre veniturile oamenilor ocupaţi în
aceasta ramură? Despre surplusurile mai mici ale consumatorilor și producătorilor? În plus, pentru că
marile combinate utilizează producția altor firme pentru materii prime și producția acestora va scădea,
poate chiar ocuparea în zonă se va diminua, ceea ce va antrena costuri sociale pentru stat. Astfel,
înțelegem faptul că o măsură de politică economică, care avea intenții bune, poate avea consecințe
neprevăzute, negative, asupra altor agenți economici. De aceea există opoziţie socială și politică la
luarea măsurilor pentru combaterea poluării, iar deseori problema reglementării firmelor poluatoare
devine una a dezbaterii publice. Vom reveni în paragrafele următoare la dezvoltările doctrinare ale
modului în care statul își poate asuma limitarea externalităților negative.

Externalitățile pozitive –cazul educației

În cazul externalităţilor pozitive, când consumul din bunul respectiv este considerat benefic
pentru populaţie, statul poate acorda subvenţii consumatorilor care vor putea astfel consuma mai mult.
În figura 6.2 este prezentat cazul educației cu subvenții, care evidențiază diferența dintre beneficiile
private și cele sociale ale educației. Se pornește de la premiza că educația are beneficii private
(deoarece indivizii educați câștigă mai bine, au satisfacții profesionale și personale diverse), dar și
sociale (deoarece indivizii educați sunt mai productivi, își îngrijesc mai bine sănătatea, sunt alegători
avizați, părinți și cetățeni responsabili). Educația antrenează externalități pozitive neintenționate,
deoarece, atunci când un student a continuat studiile universitare, el nu a luat în calcul satisfacțiile
unui necunoscut, pentru care, a fi vecin cu el este preferabil a fi vecin cu un infractor sau scandalagiu.
Analiza grafică este similară cu cea din paragraful anterior. Curba inițială a cererii reflectă beneficiile
private care sunt mai mici decât cele sociale. Cantitatea optimă din punct de vedere social Qs este
mai mare decât cea optimă din punct de vedere privat Qe. Curba ofertei reflectă costul educației.
Deoarece costul crește odată cu durata sau numărul beneficiarilor, guvernul acordă subvenții astfel
încât prețul să permită accesul pe piață a unui număr cât mai mare de solicitanți ai bunului respectiv.
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

Prețul
educației
Oferta
(costul privat)

S
E Valoarea socială
(valoarea privată și
beneficiile externe)
Cererea
(cantitatea privată)
Cantitatea
QE QS de educație
Figura 6.2. Cazul subvențiilor pentru educație

Uneori, statul poate apela la subvenţii şi în cazul firmelor poluatoare. Dacă nu se doreşte apariția
unor efecte distributive de tipul celor amintite mai sus (diminuarea numărului celor angajați, a profitul
firmei sau creșteri în lanț ale prețurilor), pot fi acordate subvenţii pentru tehnologii nepoluante. Acest
lucru se poate întâmpla mai ales în cazul producției bunurilor considerate strategice, combustibilului,
gazelor, energiei, roboților și altor elemente de tehnologie. Costul marginal social după subvenții este
mai mic decât cel privat, ajungându-se la o ofertă mai mare, corespunzătoare unui preț de piață mai
mic. De regulă se consideră că domeniile respective, mai ales noile tehnologii, creează efecte prin
deversare (spillover), la nivelul mai multor agenți economici din domenii înrudite și apoi la nivelul
întregii societăți. Pe argumente de acest gen se bazează politicile industriale, care au ca obiectiv
dezvoltarea acelor ramuri industriale cu potențial ridicat de spillover tehnologic, deoarece este
recunoscut faptul că progresul tehnic potențează creșterea și dezvoltarea economică, ce produc
venituri mai mari și standarde de viață superioare pentru toți cetățenii.
Sunt și economiști care spun că acordarea subvențiilor plecând de la măsurarea efectelor pozitive
ale progresului tehnic la nivel social este practic imposibilă. Beneficiile și satisfacțiile subiective ale
indivizilor nu pot fi însumate pentru a determina valoarea subvențiilor. Unii consumatori vor putea fi
fericiți consumând chips - uri de cartofi în fața televizorului, în timp ce alții vor fi fericiți utilizând
microcipuri și tehnologii android. Cine poate spune ce ar trebui să subvenționeze guvernul, chips -
urile de cartofi sau microcipurile? (Mankiw, 2012, p. 202). Succesul politicilor industriale depinde
de capacitatea guvernului de a subvenționa ramurile cu cele mai mari efecte sociale pozitive și nu a
celor determinate de interesele politice. Așa cum am mai arătat pe parcursul cărții, alocarea resurselor
publice pentru un bun oarecare diminuează corespunzător resursele private și capacitatea altor agenți
economici de a produce alte bunuri pe care le doresc. Să nu uităm că nicio intervenție guvernamentală
nu este gratuită. Dacă statul acordă subvenții unei ramuri oarecare, aceasta va implica colectarea
resurselor financiare necesare acoperirii lor prin taxe suplimentare. Cine poate estima în acest context
efectele sociale nete ale subvențiilor inițiale? Se conturează ideea că drepturile de proprietate clare,
brevetele de invenție și patentele stimulează firmele de a investi în cercetare – inovare, poate chiar
mai mult decât subvențiile. Dar la aceste aspecte vom reveni.
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

Resursele comune

Una dintre consecinţele frecvente ale externalităţilor este așa numita tragedie a bunurilor comune.
De exemplu, pe un iaz unde pescuitul nu este restricţionat, pescarii vor avea acces direct şi nelimitat.
Nici unul din ei nu are interesul de a repopula la un moment dat iazul sau de a aștepta o perioadă când
peștii sunt prea mici or de a curăța marginile lui. Datorită valorii economice prezente, nici unul dintre
pescari nu are interesul pentru prezervarea resurselor pentru viitor. Consecința este o tragedie, adică
exploatarea până la epuizare a resursei de pește. Totuşi, măsura în care fiecare din ei poate pescui,
depinde de numărul total de pescari, cu cât iazul este mai aglomerat, cu atât fiecare dintre pescari va
avea efecte negative de pe urma celorlalți și le va provoca celorlalți efecte negative.
În cazul pescuitului marin / oceanic cu bărcile de pescuit, cu cât sunt mai multe bărci cu atât
peştele per barcă va fi mai slab cantitativ. Dacă am calcula beneficiul marginal privat acesta va fi mai
mare, iar cel social mai mic, deoarece beneficiul per barcă se diminuează pe măsură ce creşte numărul
total de bărci şi scade cantitatea de peşte obţinută. Fiecare barcă, pentru a obţine aceeaşi cantitate de
peşte ca înainte, trebuie să meargă din ce în ce mai departe de ţărm, în locuri periculoase poate, de
aceea beneficul marginal social scade faţă de cel privat. În figura 6.3. este reprodusă situaţia
echilibrului pentru beneficiul marginal privat şi social, în condiţiile menţinerii costului marginal
constant (costul marginal fiind costul unei bărci suplimentare). Cantitatea eficientă social, Qs, este
mai mică decât cea de echilibru, QE.

Bmg social Bmg privat

g

Cmg

QS QE Q
Figura 6.3. Problema resurselor comune

Multe specii de animale constituie obiectul resurselor comune. Ca urmare, pescuitul oceanic a
devenit obiectul reglementărilor internaționale și a politicilor coordonate privind cotele pentru fiecare
țară, perioadele de pescuit și speciile care trebuie protejate. Cu toate acestea, sunt cunoscute exemple
de încălcare a acestor reglementări, ceea ce determină tensiuni între țări și presiuni ale diferitelor
organizații non guvernamentale pentru respectarea lor.
Unii economiști afirmă însă că agenții economici răspund mai bine la problemele prezervării
resurselor, atunci când sunt proprietari decât atunci când sunt obligați să respecte simple reglementări.
Corupția este fiica reglementării (Salin, 2013, p.326). Proclamațiile ecologiștilor și reglementările
etatiste nu au salvat de la exterminare sau distrugere nici pădurea amazoniană, nici elefanții din Africa
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

și nici balenele uriașe. Dimpotrivă, cu cât se afirmă că fildeșul sau grăsimea de balenă ar avea valoare
mai mare, cu atât braconajul este mai acerb. Datorită vastității oceanului, costul supravegherii
modulului în care sunt respectate reglementările este foarte mare. Pentru pescari, costul privat al
obținerii balenelor în prezent este mai mic decât costul social. Beneficiile private sunt cu atât mai
mari cu cât resursa respectivă este mai apreciată pe piață. Cât timp există cerere, actorii privați au
interesul să exploateze în prezent resursele respective, pentru a-și suplimenta beneficiile.
Atunci, în ce mod pot fi prezervate resursele comune? Cum pot fi ele utilizate fără distrugere,
spre beneficiul tuturor (consumatori și producători), realizând o alocare judicioasă între consum
prezent și consum viitor? În practică, statul și piața răspund la problemele resurselor comune în mod
diferit, cu instrumente diferite. Statul prin reglementare, piața prin răspundere și proprietate. Astfel,
economiștii spun că două concepte sunt fundamentale în cazul externalităților: bunăstarea socială și
drepturile de proprietate (Nellis&Parker, 2006, pp.336-342). Bunăstarea socială se referă la starea
de bine a întregii societăţi şi reflectă atât costurile şi beneficiile interne (private), cât şi cele externe
(sociale), derivate din producţia de bunuri şi servicii. De aceea, bunăstarea socială este afectată
inclusiv de problemele de mediu, de calitatea și conservarea resurselor pentru viitor, deoarece acestea
afectează însăşi calitatea vieţii. Drepturile de proprietate reprezintă dreptul de a beneficia, utiliza şi
transfera proprietatea. Majoritatea bunurilor au drepturi de proprietate clare. Dar există și bunuri fără
proprietar identificabil cum ar fi aerul, mările și oceanele. În paragrafele următoare ne vom ocupa de
soluțiile publice și soluțiile private pentru limitarea externalităților, din perspectiva acestor concepte.

Soluţii private pentru externalităţi

Soluţia pieţei pentru externalităţi constă în internalizarea costurilor şi calcularea costului social.
În exemplul anterior cu apicultorul şi pomicultorul, externalităţile pozitive ar putea fi internalizate
dacă pomicultorul ar începe să crească şi el albine, când livada ar fi suficient de mare încât albinele
să stea acolo şi să nu zboare în altă parte.
Externalităţile apar datorită faptului că cei care beneficiază sau cei care produc daune nu plătesc
pentru consecinţele depline ale acţiunilor lor. Pescuitul excesiv pe un lac sau pe mare se produce
deoarece indivizii nu plătesc pentru dreptul de a pescui. Externalităţile pot fi înlăturate dacă dreptul
de proprietate este definit corect. Dreptul de proprietate asigură unui individ exclusivitatea folosirii
unui bun şi dreptul de uzufruct. Dacă, în exemplul anterior, lacul este proprietatea unui singur individ,
acesta se va îngriji ca pescuitul să nu fie excesiv, ca numărul de bărci prezente să fie eficient din
punctul de vedere al obţinerii cantităţii de peşte care asigură profitul pentru toată lumea. Dacă
proprietatea este divizată, proprietarii se unesc într-o asociaţie, apoi împart producţia astfel încât toţi
să obţină profit şi să fie evitată exploatarea excesivă.
Această ipoteză, conform căreia atunci când există externalităţi, proprietarii găsesc soluţii
instituţionale comune pentru internalizarea costurilor şi eliminarea lor pe cale mutuală este tributară
lui Ronald Coase (1960), fiind cunoscută ca teorema lui Coase. Soluţia pentru limitarea poluării o
reprezintă creșterea responsabilității sau lărgirea ariei de acoperire a drepturilor de proprietate, astfel
încât până şi mediul să aibă proprietari identificabili din punct de vedere juridic.
De exemplu, combinatul care poluează aerul / apa ar putea fi vecin cu o livadă, sau o altă
exploatare agricolă. Dreptul de a polua ar putea fi acordat combinatului sau dreptul de a nu fi poluat
ar putea fi câștigat de proprietarul fermei. Fără intervenția nici unei autorități din exterior, dacă cei
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

doi actori implicați se așează la masa negocierilor, combinatul ar putea plăti o compensație
fermierului până la limita eficientizării producției sale sau fermierul poate plăti combinatului o
compensație astfel încât acesta să-și diminueze producția până la limita acceptabilă a poluării. Aceste
negocieri se vor realiza în termenii costurilor de oportunitate ale actorilor implicați, în sensul
sacrificiilor alternative ale fiecăruia (pentru fermier compensația plătită ar trebui să egaleze producția
de fructe compromisă din cauza creșterii cu o unitate a poluării). Orice schimbare a costului de
oportunitate pentru cei doi determină reluarea negocierilor. Doar indivizii pot cântări valoarea
diferitelor alternative sacrificate, bunăstarea fiind subiectivă, astfel intervenția statului nu este
justificată. Forțele pieței vor determina agenții implicați să atingă egalitatea dintre costul marginal
privat și cel social și în absența reglementărilor, să ajungă la un compromis care să fie reciproc
avantajos.
Astfel, teorema lui Coase funcționează în ipoteza posibilității negocierii și comunicării
transparente dintre actorii implicați. De aceea, este posibil ca uneori, rolul pieței să fie preluat de către
stat în scopul diminuării costurilor de tranzacție care apar (Pohoață & Iacobuță, 2008, p.367).
Dacă teorema lui Coase este corectă, firmele internalizează economiile externe şi calculează
costul social, iar indivizii îşi acordă compensaţii pentru externalităţile negative. Totuși de ce ar mai
fi necesară intervenţia statului dacă piaţa reglează de la sine aceste probleme? Economiștii
intervenționiști argumentează faptul că vor apărea dificultăţi legate de negociere şi informare sau
costuri de tranzacţie, care vor compromite sau vor întârzia înţelegerile voluntare. Acesta ar putea fi
cazul unei poluări de proporții în care apar și victime omenești. Sau cazul resurselor subsolului în
care apare problema accesului la resurse al generaţiilor viitoare, respectiv lipsa reprezentativităţii lor
din procesul de luare al deciziilor cu privire la problemele mediului. De aceea printre economiști apar
opinii divergente cu privire la necesitatea intervenției statului prin reglementare a multora dintre
aceste situaţii, impunând norme comportamentale şi sancţiuni. Dar aceste servicii publice sunt în sine
tot externalități. O nouă lege (un nou standard de poluare) va fi favorabilă unora, care au dorit
diminuarea poluării, dar va dezavantaja pe alții, care au dorit maximizarea profiturilor.
Statul, ca instrument al acțiunii colective, nu este altceva decât un vehicul pentru diminuarea
costurilor de tranzacţie care pot apărea între particularii care nu reuşesc să ajungă altfel la un
compromis. El asigură cadrul instituțional în interiorul căruia actorii economici își urmăresc fiecare
bunăstarea. Aceasta nu este o funcție lipsită de importanță dar, în același timp, nu trebuie considerată
gratuită. Ea presupune crearea unor instituţii, funcţionarea lor prin alocarea resurselor publice în acest
scop, alte costuri tranzacţionale atunci când deciziile publice sunt făcute prin compromis social,
apariţia presiunilor birocratice, apariţia statului captiv grupurilor de interese etc. Astfel, cum spunea
Coase, „...mașinăria guvernamentală nu este gratuită. Ea poate fi în fapt extrem de costisitoare”
(Coase, 1960, p. 9).
Rothbard argumenta că, inclusiv în cazul bunurilor comune, nu există tehnic vorbind nici o
problemă în a ne imagina că așa zisele resurse comune nu ar putea fi deținute și în regim privat. De
exemplu autostrăzile, pășunile, chiar specii de animale sălbatice și apele pot fi obținute în regim privat
prin parcelare (Rothbard, 1982, pp.55-99). În cazul aerului, atunci când dauna este evidentă și sunt
respectate principiile cauzalității fără nici un dubiu, părțile vătămate se pot constitui într-un grup și
pot acționa în judecată poluatorul printr-o cauză comună. Sunt cunoscute în literatură exemple de
privatizări (nu prin câștigarea drepturilor de proprietate de către indivizi, ci de familii extinse sau
comunități) care au dus la rezultate foarte bune în prezervarea resurselor. Privatizarea elefanților din
Africa de Sud și Zimbabwe a transformat pasivitatea sătenilor în acțiune rațională de administrare a
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

acestei resurse spre beneficiul elefanților dar și a comunităților locale. După 15 ani de la privatizare,
elefanții nu numai că nu au dispărut, dar s-au înmulțit într-atât încât au devenit supraabundenți, iar
locuitorii organizează licitații, în cadrul cărora țările străine pot cumpăra exemplare pentru
repopularea propriilor teritorii (Salin, 2013, p.328). Această practică ar putea fi extinsă și la zimbri,
girafe și alte specii aflate în pericol de exterminare.
Atât timp cât beneficiile pentru braconieri depășesc costurile, exterminarea speciilor va continua.
La fel ca balenele din ocean sau elefanții din Africa există și alte animale care au valoare comercială.
De ce vacile nu au fost niciodată în pericol, deși carnea de vită este valoroasă? Diferența dintre elefanți
și vaci constă în forma proprietății asupra lor. Așa cum am spus despre experiența unor țări ca Africa
de Sud și Zimbabwe, în privatizarea elefanților, instituirea proprietății private a condus la prevenirea
exterminării într-o manieră mult mai eficientă decât reglementarea vânătorii, deoarece mobilul
profitului este ceea ce îi determină pe fermieri să-și conserve efectivele de vite sau de elefanți, mai
mult decât orice altceva. În plus, funcția antreprenorială de arbitraj, de creativitate, inovare și
coordonare, va identifica mereu cele mai eficiente, mai ieftine, modalități de gestionare a proprietății
astfel încât, resursele rare sau bunuri libere până mai ieri, să fie economisite și valorificate. Experiența
anilor 1870 din SUA, arată cum inventarea sârmei ghimpate a redus costul împrejmuirii unor
suprafețe foarte mari și a ajutat la definirea, clarificarea și apărarea drepturilor de proprietate în marile
câmpii de Vest. Multora le pare paradoxal ca unele bunuri comune să fie privatizate, totuși este unica
soluție viabilă pe termen lung (Huerta de Soto, 2011, p. 177).
Apărătorii reglementării vor spune că, deși în principiu este ușor să ne imaginăm că pot fi atribuite
drepturi de proprietate privată asupra bunurilor comune, unele probleme legate de natura proprietăți
și a dreptului de uzufruct tot nerezolvate rămân. De exemplu, în cazul exploatării prin fracționare
hidraulică a gazelor de şist, dacă proprietatea la suprafață este atribuită prin parcelare, iar daunele
asupra mediului pot fi aduse la judecată de către cei vătămați, cum putem rezolva situația generațiilor
viitoare a căror bunăstare scade, pe măsură ce o resursă importantă (ca apa) va fi disponibilă în viitor
la un cost mult mai ridicat? Sau cum putem garanta faptul că, prin fracturare, gazele aflate în
subteranul unui proprietar nu migrează către altul din vecinătate? Dacă acesta nu dorește sau nu poate
exploata resursa, dorind să o lase moștenire or să dea o altă utilizare terenului?
Între particulari pot fi negociate soluţii de compromis astfel încât să se compenseze externalităţile.
De exemplu, într-un salon în care se fumează şi există şi nefumători, dacă numărul nefumătorilor este
mare aceştia vor găsi o modalitate de a negocia cu fumătorii pentru a-i determina să nu mai fumeze.
Invers, într-un salon de nefumători, dacă sunt câţiva fumători aceştia îi vor ruga pe nefumători să le
permită să fumeze. Desigur nefumătorii se află într-o situaţie net superioară dacă nu se fumează decât
dacă se fumează, chiar dacă fumătorii îi plătesc pentru a li se permite să fumeze. În realitate însă,
nimeni nu-i plăteşte pe ceilalţi, dar acesta este principiul invocat de teorema lui Coase, al
compensaţiilor mutuale pentru eliminarea externalităţilor.
Această manieră a acordării de compensaţii implică şi probleme distributive, de tipul cine plăteşte
pe cine. Fumătorii să-i plătească pe nefumători pentru a li se permite fumatul sau invers, nefumătorii
să-i plătească pe fumători pentru a nu mai fuma? Fermierul să-l plătească pe poluator sau poluatorul
să-l plătească pe fermier? Proprietarul lotului cu resurse de gaze să-l plătească pe vecin pentru dreptul
de a exploata toate resursele în prezent sau celălalt să-l plătească pentru a nu mai exploata? Vedem
astfel că problema drepturilor de proprietate devine una de interpretare ale cui drepturi sunt mai
importante și, implicit, a judecăților de valoare, a judecăților etice. Drepturile generațiilor viitoare
privind accesul la resurse sau ale celor prezente?
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

Conform teoremei lui Coase atunci când apar consecințe distributive și este implicată bunăstarea
oamenilor, externalitățile persistă atât timp cât beneficiile sunt mai mari decât costurile. Oamenii
răspund prompt atunci când le este afectată bunăstarea. Și comportamentele se adaptează la
stimulente sau recompense. Să luăm cazul a doi vecini care se ceartă din cauza câinelui unuia dintre
ei care latră noaptea și-l deranjează pe celălalt. Cei doi pot negocia o soluție avantajoasă, de exemplu
printr-o taxă la fiecare lătrat. Atât timp cât beneficiile stăpânului sunt mai mari decât costurile, acesta
va păstra câinele. Aceasta soluție este eficientă pentru amândoi (Mankiw, 2012, p.212).
Altă problemă în care piața nu ajunge la un rezultat eficient este cea a călătorului clandestin,
respectiv a fumătorului care nu respecta indicaţia de fumat interzis şi nici nu acordă compensaţii.
Să luăm exemplul unui întreprinzător local care ar dori să organizeze un foc de artificii de zilele
Iașului. El ar putea pretinde o taxa de 10 lei la accesul în centrul orașului. Se vor găsi persoane dornice
să achite taxa, dar vor fi și persoane care nu vor plăti, gândindu-se că ar putea privi focurile de la o
distanță oarecare. Cum pot fi împiedicați spectatorii clandestini să beneficieze de spectacol? Deoarece
întreprinzătorul conștientizează rapid că beneficiile sunt mai mici decât costurile nu va continua cu
aceasta idee. În schimb primăria orașului ar putea decide majorarea taxelor locale cu suma necesară
organizării festivităților (1 leu de persoană). Astfel, întreprinzătorul respectiv este plătit de către
primărie, iar cetățenii plătesc mai puțin decât dacă ar fi cumpărat biletul de 10 lei. Ar putea fi
exprimată opinia că toată lumea se află acum într-o situație superioară (Mankiw, 2012, p.220). Acesta
este și raționamentul pentru care anumite servicii sunt realizate de către stat: paza și protecția
cetățenilor, serviciul de pompieri, iluminatul stradal, salubritatea, farurile maritime etc. Pentru multe
dintre acestea, efectele externe nu pot fi oprite, iar exclusivitatea (cerință a pieței prin impunerea unui
preț) nu poate fi garantată. Este mai bine pentru toată lumea ca aceste servicii să fie finanțate din
impozitarea generală, deoarece se împiedică astfel apariția pasagerilor clandestini (oportuniștilor).
Ajungem la ideea că externalitățile nu pot fi eliminate și, în acest caz, se impune să reflectăm la
aspectele morale ale libertăţii individuale, la problema stimulentelor și sancţiunilor sociale şi a regulii
de aur în comportamentul social: nu fă altuia ceea ce nu doreşti să-ţi facă altul ţie sau varianta pozitivă:
fă celorlalți ceea ce doreşti să-ţi facă ei ţie. Transpusă în termenii subiectului nostru aceasta ar
însemna: fă externalităţi pozitive şi nu fă externalităţi negative!
În viaţa reală nu acordăm compensaţii monetare pentru micile greşeli, ci mai curând învăţăm să
ne comportăm acceptabil din punct de vedere social, ceea ce înseamnă să producem cât mai puține
externalităţi negative asupra celorlalți.

Soluții publice pentru externalități

Fascinată de idealul maximizator și de eficiența utilizării resurselor care este circumscrisă

acestuia, Economia bunăstării a încercat să găsească o legătură între valorile individuale și cele
sociale, cu scopul de a demonstra că și la nivel social același ideal, al fericirii maxime, este posibil de
atins. În acest context, decidentul public acţionează din dorinţa de a putea prevedea şi aloca eficient
resursele, de a putea corecta dezechilibrele macroeconomice şi de a transforma societatea întreagă
după o schemă perfectă (Baciu, 2013, pp. 5-55). Poluarea este privită ca un eșec al pieței în încercarea
de a atinge optimul social, intervenţia statului în acest caz având rolul de a compensa lipsă de
raţionalitate maximizatoare a pieţei şi ghida alocarea resurselor astfel încât bunăstarea socială (aici
luând în calcul inclusiv efectele negative produse asupra mediului) să fie maximă. Instrumentele
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

necesare atingerii acestui deziderat pornesc de la filosofia care corespunde relației dintre stat și
economie, iar în viziunea economiștilor bunăstării un loc central îl ocupă taxele Pigou.
Totuși în raport de evoluția gândirii economice, literatura de specialitate punctează existența a
trei valuri ale politicilor de mediu care au la bază trei mecanisme: statul prin reglementare, piața prin
taxe corectoare și permise negociabile și comunitățile și cetățenii prin plângeri și dezvăluiri publice
(Blackman, 2010, p.248).
1. Reglementările. Există multe tipuri de reglementări de mediu care pot fi grupate în două tipuri
principale: cele în care statul monitorizează nivelul poluării şi interzice depăşirea anumitor standarde
privind calitatea aerului și apei; şi cele prin care statul monitorizează faze sau întreaga producţie, ca
atunci când impune un anumit tip de tehnologie, urmărește circuitul deșeurilor toxice sau când
monitorizează prin standarde de calitate întreaga producție ( ca în cazul țigărilor, când impune ca
pachetul de ţigări să aibă o anumită dimensiune sau fitilul unei ţigări să aibă o anumită lungime sau
compoziţie).
Deşeurile toxice reprezintă o externalitate destul de gravă, care poate avea consecințe
dezastruoase asupra vieții. Un exemplu notoriu de deşeuri toxice îl reprezintă compuşii chimici
radioactivi derivaţi din industria energiei nucleare, care nu mai au utilitate practică, dar există și alte
produse cu potenţial toxic, compuşi metalici, solvenţi organici, acizi, pesticide, uleiuri de motor,
fenoli, cianuri, eteri, vopsele, reziduuri de spital, baterii şi acumulatori electrici etc. În încercarea de
a găsi soluţii pentru gestionarea corectă a problemei deşeurilor toxice s-au remarcat trei alternative:
 prima abordare este conformă teoriei lui Coase, și constă în acordarea drepturilor de
proprietate tuturor părţilor implicate; ca urmare toţi cei care nu respectă drepturile de proprietate sau
provoacă daune prin manevrarea, depozitarea sau deversarea necorespunzătoare a deşeurilor, pot fi
sancţionaţi pe cale legală; pentru ca un asemenea sistem să funcţioneze este necesara inventarierea
tuturor substanţelor toxice, elaborarea unor norme standard privind regimul lor şi urmărirea acestor
substanţe ex ante la proprietar, pentru ca substanţa respectivă să rămână într-un cadru legal; un
asemenea sistem există în cadrul UE, pentru înregistrarea pesticidelor.
 a doua abordare este conformă teoriei lui Pigou şi constă în determinarea efectivă a
externalităţii negative prin testare ex ante și taxare. Beneficiile aduse de testare nu compensează însă
costurile testării (mai ales prin utilizarea animalelor, aceasta fiind restrânsă tot mai mult), de aceea,
această variantă nu a avut succes în cadrul politicii europene de control a deşeurilor.
O alternativa la teoria lui Coase o reprezintă sistemul ex post de pasibilitate; persoana vătămată
dă în judecată şi cere daune persoanelor implicate în manevrarea substanţelor toxice respective; şi în
cadrul acestei variante apar dificultăţi legate de costul mare al unui proces și de imposibilitatea
determinării precise a costurilor, mai ales atunci când daunele au o forma cumulativă, când există
pierderi de vieți omenești și când costurile de tranzacție sunt mari.
Reglementarea este adesea considerată un abuz. Pentru a crea reguli bune sau instituții eficiente,
statul trebuie să cunoască în detaliu procesele productive, tipurile de substanțe care apar colateral, să
poată estima corect efectele acestora, să poată anticipa și estima corect beneficiile și costurile asupra
părților implicate, iar rezultatele pot fi contrare obiectivelor, deoarece, în unele cazuri, agenții
economici sunt obstrucționați în căutarea propriei bunăstări. De aceea majoritatea economiștilor
subscriu la următoarele două forme de intervenții, care se bazează într-o măsură destul de mare pe
piață.
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

2. Taxele corectoare. Revenind la exemplul unui combinat care realizează efecte externe negative
asupra mediului, economiștii bunăstării presupun că se poate determina nivelul poluării care nu
periclitează sănătatea/viața și impune acel nivel al taxelor care determină diminuarea poluării exact
până în acel punct. Conform abordării propuse de Arthur C. Pigou (1932) soluţia internalizării
efectelor externe o reprezintă impunerea de taxe corectoare (taxele Pigou), sau acordarea de subvenții
în cazul efectelor pozitive. Rolul acestora este de a transforma costul marginal privat în cost social
atunci când firma nu poate internaliza voluntar costurile poluării externe (prin inovație și tehnologie).
Dacă pentru societate valoarea aerului curat este mai mare decât diminuarea producției determinată
de internalizarea poluării, atunci noua poziție de echilibru este o îmbunătățire Pareto și principiul
eficienței utilizării resurselor este astfel respectat. Observăm că taxele corectoare nu sunt ca celelalte
tipuri de taxe analizate pe parcursul capitolelor anterioare. În esență, taxele corectoare fixează un preț
pe dreptul de a polua, iar firmele sunt stimulate să reducă poluarea, deoarece taxele scad pe măsură
ce tehnologiile utilizate sunt mai nepoluante. Pe o piață a poluării, cererea exprimă preferințele
firmelor pentru dreptul de a polua. Dacă statul fixează prețul printr-o ofertă perfect elastică, cererea
fixează cantitatea vândută și totodată nivelul poluării. Cu cât prețul este mai mic, cu atât firmele vor
prefera să polueze și invers. Figura 6.4a prezintă această situație, în care Qe este concomitent
producția și nivelul poluării. Observăm că statul nu poate fixa și prețul și cantitatea. Determinând
nivelul taxelor optime, statul fixează prețul, iar piața fixează cantitatea.

Prețul
poluării

Taxă
corectoare

Cererea pentru
drepturile de poluare

Qe Poluarea

Figura 6.4.a. Taxele corectoare

 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

Prețul
poluării

Oferta de permise

Pe

Cererea pentru drepturile

de poluare

Q Poluarea
Figura 6.4.b. Permisele negociabile

Permisele negociabile. Acestea reprezintă cazul invers taxelor, în care statul fixează nivelul
poluării, respectiv cantitatea, iar piața fixează prețul. Figura 6.4b ilustrează modul în care, stabilind
nivelul dorit al poluării, oferta este perfect inelastică, iar cererea determină prețul. Permisele
constituie o modalitate de a controla poluarea fără a restricționa accesul pe piață al firmelor care au
posibilitatea de a investi în tehnologii și în reducerea costurilor. Fiind o modalitate voluntară de
internalizare a costurilor externe ale poluării, permisele asigură posibilitatea firmei poluatoare de a
produce la costuri mici şi de a cumpăra mai multe permise dacă are costuri mici. Piața tinde să se
eficientizeze atunci când firma mai rentabilă poate produce o cantitate mai mare, comparativ cu o
firmă care produce la costuri mari și care, pentru a cumpăra noi permise, ar trebui să-şi diminueze
considerabil profitul. Impunerea unor standarde maxime pentru poluare prin această metodă se
bazează într-o măsură destul de mare pe capacitatea agențiilor specializate ale guvernului de a
determina acel nivel acceptabil pentru toți membrii comunității.
Ecologiștii vor putea spune că nu există un asemenea nivel și că, de fapt, nu există decât un singur
bun: aerul curat (P. Boettke et al., 2011, p. 293). Economiștii vor spune că atât timp cât există cerere
și ofertă pentru anumite bunuri, iar prețurile relative arată importanța acordată diferitelor bunuri
produse de societate, poluarea nu este ilegală, iar firmele cele mai eficiente pot tranzacționa dreptul
de a polua. Este cazul unui combinat mai puțin avansat tehnologic care degajă mai multe noxe și care
cumpără dreptul de a polua de la o întreprindere foarte avansată tehnologic care produce fără noxe.
Astfel, piața poluării devina una ca oricare alta, în care unii jucători sunt mai eficienți decât alții și în
care participanții sunt liberi să facă tranzacții în raport de propriile lor avantaje comparative.
Ca alternativă, guvernul poate lăsa cetăţenii din zona afectată să negocieze cu firma poluatoare.
Atunci când costurile de tranzacţie sunt mici sau nule va exista o înţelegere mutuală între părţi, acolo
unde contractele şi drepturile de proprietate pot fi specificate clar. În schimb, dacă există multe
victime ale poluării, costurile de tranzacție cresc iar negocierile pot fi mult îngreunate, mai ales dacă
acestea adoptă un comportament strategic sau când efectele poluării amenință dotarea cu resurse a
mai multor generații, soluțiile mutuale avantajoase sunt mai greu de identificat. Astfel, statul intervine
chiar în situațiile în care teoretic soluții private există. Soluția pieței conduce către un echilibru din
perspectiva consumatorilor și a producătorilor pentru un bun oarecare. Statul ia în calcul și interesele
societății, privită ca întreg, deoarece se consideră că piața eșuează atunci când nu ia în calcul efectele
externe asupra terților (vătămarea sănătății locuitorilor învecinați cu un mare combinat). Chiar dacă
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

intervine, guvernul nu se substituie în întregime pieței. Acest lucru nici nu este de dorit, pentru că,
așa cum am mai arătat pe parcursul capitolului, intervenția publică nu este gratuită. Taxele și
permisele tranzacționabile nu elimină rolul pieței, ci determină acel nivel al costului de producție
pentru care prețurile finale atribuite produselor, includ și prețul aerului curat. Între taxe și permise
înclinăm să considerăm că cele din urmă reprezintă o variantă mai eficientă de intervenție, deoarece
taxele nu produc decât venituri la bugetul de stat, pe când permisele aduc beneficii și recompense
producătorilor care dețin avantaje competitive în materie de tehnologii nepoluante, firmele fiind
practic stimulate să continue inovarea.
3. Dezvăluirile publice. Experiența unor țări în curs de dezvoltare, ca Indonezia, Filipine,
Vietnam, arată faptul că atunci când daunele produse asupra mediului sunt flagrante, comunitățile
locale și cetățenii pot colecta și transmite informații despre firme și daunele asupra mediului într-un
mod mai eficient decât ar putea-o face o agenție locală de mediu (Blackman, 2010, p.242). Opinia
publică poate exercita presiune directă asupra firmei și indirectă asupra cadrului formal, determinând
schimbarea acestuia. De aceea, literatura ultimilor ani subliniază că politicile de dezvoltare se bazează
într-o măsură destul de mare pe relația care se stabilește între cadrul formal instituțional și instituțiile
informale preexistente, relație denumită de Boettke et al. lipici instituțional (Boettke et al, 2008,
p.333). Totuși dezvăluirile publice nu sunt eficiente atunci când agențiile guvernamentale sunt
corupte iar instituțiile formale nu sunt respectate sau credibile. Statul captiv grupurilor de interese va
slăbi încrederea opiniei publice în reguli și legi, slăbind presiunea pe care o poate exercita opinia
publică. Statul captiv este de altfel o limită serioasă a oricărui tip de politică economică, nu doar a
celor de mediu.

Concluziile capitolului

Alegerea între aceste trei categorii de mijloace, reglementări, taxe/ subvenţii, permise și
dezvăluiri publice este o chestiune care ar putea fi analizată strict economic din perspectiva relaţiei
cost – beneficiu pentru a vedea care dintre ele este mai eficientă în reducerea poluării sau altor
externalităţi negative. Comparaţia între reglementări şi permise este ca între controlul direct
(economia de comandă) şi formarea liberă a preţului (economia de piaţă). Impunerea de cantităţi sau
componente ale producţiei ar echivala cu dirijarea activităţii firmei sau ramurii, ceea ce ar duce la
subminarea obiectivelor statului privind concurenţa şi libertatea pieţei. Impunerea de taxe corectoare
sau a permiselor tranzacționabile lasă la latitudinea pieţei să fixeze preţul sau cantitatea de echilibru.
Guvernul poate stabili nivelul poluării, prin volumul de permise acordate, astfel încât să conducă la
acea alocare a resurselor care să asigure un nivel al relaţiei dintre producţie şi poluare acceptabil
pentru majoritatea cetățenilor.
Uneori, problema alegerii între aceste mijloace este dificilă și conduce la numeroase dispute
publice, deoarece indivizii sau grupurile sunt afectați în mod diferit de măsurile respective ce au
efecte directe sau indirecte asupra bunăstării lor. Astfel, intervenția publică este limitată în eficiență,
datorită unor dificultăți precum:
 unele ramuri sunt netransparente, de aceea costurile şi beneficiile sperate sunt incerte,

costurile private şi sociale nu sunt cunoscute sau estimabile;

 unele măsuri au costuri de implementare și control incerte sau prea mari;
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

 unele beneficii sau costuri sunt expresia intereselor unor grupuri de presiune, de aceea
măsurile vor fi dificil de implementat sau adoptat;
 în unele cazuri este dificil de stabilit care categorie de populaţie trebuie ajutată prin subvenții

sau compensaţii, deoarece efectele sunt complexe, indirecte sau întârziate;

 pentru cei implicaţi prin muncă şi capital în ramurile poluatoare lovite de reglementare sau

taxe corectoare, orice măsură poate părea injustă deoarece le afectează veniturile.
Plecând de la aceste dificultăți, spunem despre intervenţia statului în privinţa externalităţilor, că
orice cale s-ar alege, ea trebuie să fie în interesul tuturor, iar relaţia cost beneficiu trebuie urmărită
îndeaproape pentru a nu afecta nici piaţa, nici calitatea vieţii.
Mulți economiști și-au exprimat încrederea în inovație și progres tehnic pentru eliminarea
progresivă a efectelor negative ale creșterii economice asupra mediului (Solow, Nordhaus, Stiglitz,
Arrow etc). În decursul timpului multe din daunele asupra mediului s-au produs accidental din cauza
unei cunoașteri incomplete sau insuficiente. Dacă antreprenorii ar fi rău intenționați, multe din
inovațiile lumii de azi, de care cu toții beneficiem, nu s-ar mai fi produs. În realitate, antreprenorii
au interesul să conserve valoarea proprietății lor. De aceea, soluția la care aderăm pentru limitarea
externalităților negative este aceea a pieței, deoarece reglementările constituie o limitare a libertății
și opțiunilor indivizilor. În realitate taxele sau sumele rezultate prin aplicarea principiului poluatorul
plătește nu fac decât să aducă venituri suplimentare statului. Dacă agențiile guvernamentale mai sunt
și corupte, captive unor grupuri de interese, reglementările vor favoriza pe unii, în timp ce alții vor fi
lezați. Victimele poluării nu primesc niciodată despăgubiri acoperitoare sau le primesc foarte târziu,
din cauza traficului de influență.
Dimpotrivă, în contextul domniei legii, într-un sistem al drepturilor de proprietate clare, individul
lezat se poate adresa instanței împotriva firmei poluatoare. Acest lucru poate determina efecte în lanț
asupra altor firme care vor fi nevoite sa ia măsuri pentru eliminarea problemelor. Astfel, se conturează
ideea că doar proprietatea privată, buna morală și creșterea răspunderii, implicată de proprietate,
reprezintă soluția internalizării costurilor externe. Mai curând decât aplicarea principiului poluatorul
plătește, mai etic și, totodată, mai eficient, ar fi principiul trăiește și lasă să trăiască, prin asumarea
responsabilității pentru propriile acțiuni la orice nivel de decizie. Incluzând etica, respectiv
corectitudinea și responsabilitatea în alegerile care urmăresc obținerea eficienței, ajungem la
concluzia că într-un sistem liber, cei mai eficienți sunt recompensați în raport de obiectivele sociale,
deoarece găsesc căile cele mai bune de a reduce poluarea, concomitent cu creșterea propriei bunăstări.

Note

Barr, N., Economics of the Welfare State, Oxford University Press, 2004.
Blackman, A., Alternative Pollution Control policies in Developing Countries, Review of
environmental Economics and Policy, 4(2), 2010.
Creţoiu, G., V.Cornescu, I. Bucur, Economie, All Beck, Bucureşti, 2003.
Coase, R., The Problem of Social Cost, Journal of Law and Economics,
http://www.sfu.ca/~allen/CoaseJLE1960.pdf, 1960.
Heyne, P., P. Boettke, D. Prychitko, Modul de gândire economic, Bizzkit, 2011.
Huerta de Soto, J., Eseuri de economie politică, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din
Iași, 2011.
 PARTEA I Capitolul 6 EXTERNALITAȚILE

Lewin, P., Pollution Externalities: Social Cost and Strict Liability, Cato Journal, vol.2, no.1,
1982.
Mankiw,N.Gregory, Principles of Microeconomics, South-Western Cengage Learning, USA,
2012.
Nellis, J.G., Parker, D., Principles of Business Economics, Pearson Education Limited, London,
2006.
Pigou, C., The Economics of Welfare, 4th edition, Macmillan and Co., London, 1932.
Pohoață, I., Iacobuță, A., An Institutionalist Outlook on the Origins of Property from the
Perspectives of Transaction Costs, Analele Universităţii din Oradea – Ştiinţe economice, Tome XVII,
Vol. 2, 2008.
Rothbard, M.N., Law, Property Rights, and Air Pollution, Cato Journal, Spring 1982.
Salin, P., Liberalismul, Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2013.
Stiglitz, Joseph E., Economics of the public Sector, W.W. Norton & Company, New York-
London, 1986.