ECOSTUDENT - Revistă de cercetare ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr.

2/2013

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CONTABILITATEA FINANCIARĂ DIN

ROMÂNIA ŞI CONTABILITATEA FINANCIARA DIN PORTUGALIA

Maria–Alina Isdrugă, masterand

Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu,
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor
E-mail: alinai4u@yahoo.com

Rezumat:
În cest articol voi încerca să prezint principalele asemănări şi deosebiri între contabilitatea financiară ce
se aplică în ţara noastră şi cea din Portugalia, astfel încât, la finele cercetării, să emit concluzii referitoare la cele
două sisteme de contabilitate. Pornind de la definiţia contabilităţii privită din punctul de vedere al fiecărui sistem
contabil, voi analiza particularităţi fiecărui sistem in parte, sfera de acţiune, obiectivul şi metodele contabilităţii
financiare din cele două perspective, dar şi condiţiile şi principiile specifice care stau la baza realizării obiectului
de studiu al contabilităţii financiare, atât în România cât şi în Portugalia. De asemenea, comparaţia va cuprinde
expunerea de idei referitoare la evaluarea patrimoniului, mecanismul provizioanelor şi, nu în ultimul rând, planul
de conturi pe care fiecare ţară îl utilizează.

Cuvinte cheie: sistem de contabilitate, plan de conturi, principii, contabilitate financiară, norma contabilă.

1. Consideraţii generale privind conceptul de contabilitate financiară

Contabilitatea este o ştiinţă şi o componentă a sistemului informaţional economic. Privită ca ştiinţă, are un
obiect propriu de cercetare şi metode proprii. Ca disciplină ştiinţifică, ea se ocupă de stabilirea principiilor, normelor,
regulilor de prelucrare a datelor contabile, de înregistrarea documentată, ordonată şi metodică a operaţiilor
economice şi financiare privind mişcările de valori materiale şi băneşti, procesele economice, sursele de provenienţă
ale acestora, controlul lor. Astfel, contabilitatea oferă informaţii complexe privind valoarea bunurilor imobilizate, a
stocurilor de valori materiale, a mijloacelor băneşti, informaţii privind costurile produselor şi/sau a lucrărilor
executate, veniturile, drepturile şi obligaţiile unităţii, profitul acesteia.
În România
Contabilitatea financiară „descrie circuitul economic şi financiar al întreprinderii luat în totalitatea şi structuralitatea
sa”. [6] În acest context, obiectivul său principal îl constituie furnizarea de informaţii sintetice privind poziţia
financiară, performanţa financiară şi modificările poziţiei financiare.
Nevoia de armonizare a întregii contabilităţi s-a concretizat în:
a) definirea de concepte, principii şi norme contabile bazate pe o terminologie precisă şi identică pentru toţi
producătorii şi utilizatorii de informaţii contabile;
b) aplicarea acestora în practică în vederea asigurării comparabilităţii în timp şi spaţiu şi a credibilităţii
informaţiilor contabile.
Astfel, obiectivul principal al normalizării îl reprezintă elaborarea de norme contabile, norme care cuprind una
sau mai multe reguli constituite ca sistem de referinţă pentru producţia de informaţii contabile şi validarea sociala a
situaţiilor financiare (rapoarte financiare, documente contabile de sinteză, bilanţ contabil).
Toate normele contabile impuse în mod obligatoriu printr-o normă juridică sunt numite reglementări
contabile, care în România sunt definite de legea contabilităţii nr. 82/1991, [9] lege care reglementează organizarea
şi conducerea contabilităţii din ţara noastră, după cum urmează:
„a) răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine consiliului de administraţie sau altui
organ de conducere a întreprinderii,ordonatorului de credite al instituţiei publice sau altei persoane care are obligaţia
gestionării entităţii contabile respective;
b) contabilitatea poate fi organizată şi condusă, după caz, prin compartimente proprii şi distincte ale întreprinderii
sau instituţiei publice şi prin externalizare, pe bază de contracte de prestări de servicii în domeniul contabilităţii”.[6]
În Portugalia
După părerea Prof. Doctor Joao Carvalho, în lucrarea „Analiză şi raportare financiară”, [1] contabilitatea
financiară (patrimonială) este un sistem care are ca obiectiv principal înregistrarea tuturor operaţiilor care modifică
compoziţia calitativă sau cantitativă a patrimoniului instituţiei. Este considerată o tehnica de descriere şi de evidenţă
a anumitor factori.
Obiectivele contabilităţii portugheze sunt în principal aceleaşi ca şi în cazul contabilităţii româneşti şi vizează
atât evaluarea poziţiei financiare a întreprinderii şi a fluxurilor de venituri şi cheltuieli, dar şi furnizarea de informaţii
privind controlul activelor şi pasivelor şi controlul costurilor produselor şi serviciilor.
Astfel, contabilitatea financiară din Portugalia furnizează entităţilor fiscale informaţiile necesare pentru
aplicarea impozitului pe venit iar celor informaţiile necesare pentru luarea deciziilor, oferind posibilitatea realizării

Editura „ACADEMICA BRÂNCUŞI” Târgu Jiu, ISSN 2343 –7936, ISSN-L 2343 –7936

~ 25 ~
 ECOSTUDENT - Revistă de cercetare ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr. 2/2013

politicilor, planurilor, programelor şi procedurilor dintr-o organizaţie. În prezent, toată contabilitatea este organizată
pe baza Decretului – Lege nr. 158/2009 aprobat pe 13 iulie, privind sistemul de standardizare al contabilităţii. [7]
Sistemul de norme contabile folosit în această ţară este definit ca fiind un set de norme de contabilitate şi de
relaţii financiare interconectate şi interdependente, care prefigurează un model de principii orientate pe reguli contabile
explicite, fiind în acord cu Normele Standard ale Contabilităţii Internaţionale adoptate de Uniunea Europeană, model
flexibil care se adaptează diferitelor necesităţi ale fiecărei întreprinderi.

2. Particularităţi ale sistemelor contabile aplicate în cele două ţări

În România datorită perfecţionării contabilităţii au apărut două sisteme de contabilitate:

Sistemul de contabilitate cu un singur circuit – organizează conturile într-un singur flux în cadrul
circuitului economic: capital-aprovizionare-fabricaţie-vânzare-realizare, atât pentru operaţiile care privesc
relaţiile cu terţii, cât şi relaţiile cu gestiunea.

Sistemul de contabilitate cu circuit dublu – organizează conturile pe circuite distincte: un circuit vizează
conturile care au ca obiect reflectarea elementelor şi operaţiunilor patrimoniale, legate de relaţiile cu
terţii, precum şi rezultatele financiare; iar alt circuit vizează conturile care înregistrează producţia,
costurile şi rentabilitatea produselor, lucrărilor şi serviciilor executate.
În România, contabilitatea prezintă anumite particularităţi, în funcţie de tipul de unitate patrimonială. În acest
context, întreprinderile se clasifică după mai multe criterii, respectiv:
După natura juridică se disting:
 întreprinderi private, care la rândul lor pot fi individuale sau societare;
 întreprinderi publice sau semipublice.
După dimensiune, unităţile patrimoniale se împart în:
 întreprinderi mari;
 întreprinderi mijlocii;
 întreprinderi mici.
În funcţie de natura obiectului de activitate:
 întreprinderi de producţie;
 întreprinderi de comercializare a mărfurilor;
 întreprinderi prestatoare de servicii.
În Portugalia sistemul de norme contabile este împărţit în două nivele:
1) Primul nivel care se aplica entităţilor cu mari exigenţe financiare, entităţilor cu valori mobiliare admise la
bursă şi entităţilor care îşi elaborează conturile în acord cu IAS (International Accounting Standards);
2) Al doilea nivel, se aplică entităţilor la care nu se poate aplica nivelul întâi.
Astfel, în aceasta ţară, entităţile economice sunt împărţite în 2 mari categorii:

entităţi economice de producţie,

entităţi economice de consum.
În cadrul sectorului public, entităţile economice de producţie sunt reprezentate de întreprinderile publice cu
capital public majoritar, iar entităţile economice de consum sunt evidenţiate de Administraţia Publică furnizoare de
bunuri şi servicii publice. La nivelul sectorului privat, entităţile economice de producţie sunt reprezentate de
întreprinderile private, iar entităţile economice de consum sunt constituite din familii sau asociaţii şi întreprinderi
non-profit. În urma unui studiu amănunţit am observat că şi în Portugalia sfera de acţiune a contabilităţii financiare,
din punct de vedere al unităţilor patrimoniale, se împart în acelaşi mod ca şi în România, în societăţi de persoane şi
societăţi de capital.
Contabilitatea financiară din România are ca obiect înregistrarea tuturor operaţiilor ce vizează patrimoniul
agenţilor economici, măsurarea variaţiilor la care este supus patrimoniul în urma proceselor economice, calcularea şi
explicarea rezultatului financiar şi întocmirea documentelor de sinteză pentru a oferii o imagine fidelă a situaţiei
firmei. Astfel, pentru a asigura utilizatorilor toate informaţiile necesare şi pentru a putea compara indicatorii de
gestiune economico-financiară între diferite firme, contabilitatea financiară are la bază „norme unitare privind
organizarea şi conducerea acesteia, cu caracter obligatoriu pentru toate unităţile patrimoniale, având ca obiectiv
principal furnizarea informaţiilor necesare atât pentru nevoile proprii, cât şi în relaţiile acestora cu asociaţii,
acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale şi alte persoane fizice sau juridice”[9]
Luând în calcul obiectul de studiu al contabilităţii financiare, aceasta poate fi caracterizată prin următoarele:
 este organizată pe baza de norme unitare şi obligatorii pentru toate unităţile patrimoniale folosind ca
baza planul general de conturi;
 evidenţiază patrimoniul unităţilor din punct de vedere al destinaţiei şi al surselor de dobândire;
 reflectă relaţiile juridice cu terţii şi rezultatele financiare obţinute;
 prezintă patrimoniul global dar nu furnizează informaţii de detaliu.
Obiectul contabilităţii financiare româneşti presupune reflectarea patrimoniului societăţilor comerciale şi a
rezultatelor mişcării şi transformării acestuia.
Obiectul contabilităţii financiare portugheze este acela de a divulga diferite informaţii financiare utilizatorilor
externi, precum: acţionarii, Guvernul, investitorii şi băncile. Astfel, aceasta furnizează informaţii din cadrul organizaţiei,
cum ar fi: costul de producţie, procesul de analiză sau orice alte informaţii financiare pentru uz intern.

Editura „ACADEMICA BRÂNCUŞI” Târgu Jiu, ISSN 2343 –7936, ISSN-L 2343 –7936

~ 26 ~
 ECOSTUDENT - Revistă de cercetare ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr. 2/2013

Putem spune că obiectele contabilităţii financiare din cele două ţări sunt asemănătoare şi, în principiu, sunt
aceleaşi, dar contabilitatea financiară din România are câteva avantaje faţă de cea din Portugalia, fiind mult mai
complexă şi mai detaliată.
Metoda contabilităţii financiare din România este definită ca fiind „totalitatea principiilor şi procedeelor
folosite de contabilitate pentru reflectarea şi controlul tuturor elementelor ce se includ în obiectul ei”. [5] .
Metoda contabilităţii financiare în Portugalia presupune analizarea a 5 paşi:
a) identificarea şi specificarea problemei ce va fi studiată;
b) menţionarea ipotezelor ce vor fi testate;
c) colectarea datelor necesare pentru realizarea testului;
d) analiza şi evaluarea datelor în relaţie cu ipotezele;
e) formularea unei concluzii experimentale.
Diferenţele remarcate între metodele contabilităţii financiare din România şi Portugalia constau în modul de
aplicare, acestea fiind influenţate de normele contabile din fiecare ţară în parte, de particularităţile diferitelor
sectoare economice, dar şi de metodele contabile adoptate şi aplicate de fiecare întreprindere în parte.

3. Condiţiile si principiile organizării contabilităţii financiare

Atât în România cât şi în Portugalia există anumite condiţii ce trebuie respectate de către informaţiile
furnizate de contabilitatea financiară, precum:
 să fie oferite cu regularitate, operativitate şi în conformitate cu prevederile juridice şi economice existente;
 să fie adevărate şi să rezulte din aplicarea în mod corect a regulilor şi procedeelor contabile.
Organizarea contabilităţii financiare în România are la bază următoarele principii: [8]
1) Principiul prudenţei potrivit căruia nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor,
respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile
posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.
Respectarea principiului are în vedere următoarele aspecte:
 se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data încheierii exerciţiului financiar;
 se va ţine cont de toate obligaţiile previzibile şi pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul
exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior;
 se va ţine cont de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului
financiar este profit sau pierdere.
2) Principiul necompensării – potrivit căruia elementele de activ şi pasiv trebuie să fie evaluate şi înregistrate
în contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între valorile elementelor ce reprezintă active şi valorile
elementelor ce vizează pasivele şi nici între veniturile şi cheltuielile din contul de rezultate, cu excepţia
compensărilor între active şi pasive, permise de reglementările legale.
3) Principiul permanenţei metodelor – impune continuitate în tot cursul exerciţiului, precum şi de la un
exerciţiu la altul în aplicarea normelor şi a regulilor utilizate la evaluarea şi prezentarea elementelor patrimoniale şi
a rezultatelor prin documentele de sinteză, în vederea asigurării comparabilităţii în timp a informaţiilor. În cazuri
justificate unitatea patrimonială poate schimba metoda de evaluare, menţionând în documentele de sinteză influenţa
acestor modificări asupra situaţiei patrimoniale şi financiare şi a rezultatului exerciţiului.
4) Principiul continuităţii activităţii potrivit căruia unitatea patrimonială îşi continuă în mod normal funcţionarea
într-un viitor previzibil, fără a-şi reduce substanţial activitatea, neexistând nici un eveniment care ar împiedica
aceasta activitate sau ar impune stare de lichidare. Principiul prezentat este foarte important deoarece stă la baza
abordării globale a evaluării elementelor patrimoniale, la inventarierea de la sfârşit de exerciţiu şi la închiderea
conturilor pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale.
5) Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere a unui exercitiu – impune ca bilanţul de deschidere a
unui exerciţiu să corespundă bilanţului de închidere a exerciţiului precedent, fiind interzisă modificarea elementelor
patrimoniale de la sfârşitul anului, ce trebuie raportate la începutul anului viitor.
6) Principiul independenţei exerciţiului – principiul autonomiei exerciţiului – presupune delimitarea în
timp a veniturilor şi a cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale pe măsura angajării acestora şi trecerii lor
la rezultatul exerciţiului la care se referă. Potrivit acestui principiu efectele tranzacţiilor şi a activităţii economice
sunt operate în contabilitate în momentul producerii lor şi nu în momentul decontării lor.
7) Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv. Pentru stabilirea valorii totale corespunzătoare
unei poziţii din bilanţ, se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ şi pasiv.
Referitor la contabilitatea financiară din Portugalia, Consiliul Federal de Contabilitate, prin intermediul
Legii complementare nr. 75/93, privind organizarea, funcţiile si statutul Ministerului Public de Justiţie, [10] a
determinat următoarele principii fundamentale ale contabilităţii:
Principiul entităţii:
 patrimoniul entităţii nu trebuie confundat cu patrimoniul asociaţilor/acţionarilor;
 contabilitatea e menţinută de firmă ca o entitate indentificată, înregistrând factorii care afectează
patrimoniul său şi nu al asociaţilor/acţionarilor;
 acest principiul evidenţiază autonomia patrimoniului evidenţiind faptul că acesta nu se confundă cu cel
al acţionarilor că în cazul societăţilor sau instituţiilor.

Editura „ACADEMICA BRÂNCUŞI” Târgu Jiu, ISSN 2343 –7936, ISSN-L 2343 –7936

~ 27 ~
 ECOSTUDENT - Revistă de cercetare ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr. 2/2013

1. Principiul continuităţii:
 continuitatea sau nu a activităţii entităţii, precum şi viaţa ei definitivă sau probabilă, ar trebui să fie luate
în considerare în clasificarea şi evaluarea modificărilor de capital cantitative şi calitative;
 presupune continuarea nedeterminată a activităţilor operaţionale ale unei entităţi până când nu au probe
sau dovezi puternice de contraatac.
2. Principiul oportunităţii:
 se referă atât la oportunitate cât şi integritatea registrului patrimonial şi a modificărilor acestuia,
determinând ca acest lucru să se facă imediat şi cu extensia corectă, indiferent de cauzele de origine;
 presupune recunoaşterea imediată a activelor şi pasivelor în evidenţele contabile, având în vedere,
chiar şi în cazurile în care nu există nici o dovadă documentară concretă, posibilitatea unei tehnici de
estimare rezonabil şi obiectiv.
3. Principiul Registrului de Valoare Iniţială:
 componentele patrimoniului trebuie să fie înregistrate cu valoarea originală a tranzacţiilor cu lumea
exterioară, exprimate la valoarea actuală a monedei naţionale, care va fi menţinută în evaluarea
modificărilor patrimoniului ce vor avea loc ulterior.
4. Principiul de ajustare monetară:
 efectele de schimbare în puterea de cumpărare a mondei naţionale trebuie să fie recunoscute în
înregistrările contabile prin ajustarea formală a valorilor componentelor partimoniale;
 indică necesitatea de a recunoaşte pierderea puterii de cumpărare a banilor asupra activelor din situaţiile
financiare;
 obiectivul principiului de ajustare monetară este acela de a elimina situaţiile financiare ale entităţii
cauzate de distorsiunile de devalorizare a monedei.
5. Principiul competenţei:
 veniturile şi cheltuielile trebuie să fie incluse în calculul rezultatului din perioada în care apar,
întotdeauna simultan, atunci când relaţionează independent de achitare sau de plată;
 veniturile şi cheltuielile sunt alocate perioadelor în conformitate cu apariţia lor reală, în acord cu data
declanşării evenimentului şi nu atunci când acestea sunt primite sau plătite.
6. Principiul prudenţei:
 determină adoptarea celei mai mici valori a componentelor de activ şi a celei mai mari valori pentru
componentele de pasiv, întotdeauna când există alternative la fel de valabile pentru cuantificarea mutaţiilor
patrimoniului care modifică capitalului lichid;
 acest principiu îşi propune întocmirea evidenţelor contabile prin adoptarea valorii minime pentru
elementele de activ şi de venituri şi a valorii maxime pentru elementele de pasiv şi cheltuieli.
Din analiza detaliată a principiilor specifice celor două ţări analizate, rezultă că singurele principii comune
celor două sisteme de contabilitate sunt principiul prudenţei şi principiul continuităţii, celelalte diferind foarte mult
între ele.

4. Evaluarea patrimoniului
Evaluarea reprezintă „un procedeu al metodei contabilităţii şi constă în exprimarea în etalon valoric a mărimii
elementelor patrimoniale şi a operaţiilor privind mişcarea acestora în vederea reflectării lor în contabilitate”. [4]
În România evaluarea patrimoniului se face prin intermediul unor prevederi din cadrul Regulamentului de
aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată, [9] fiind precizate patru reguli
generale de evaluare a elementelor patrimoniale, respectiv:
 evaluarea la data sau în momentul intrării în patrimoniu;
 evaluarea la data sau cu prilejul inventarierii;
 evaluarea de la închiderea exerciţiului;
 evaluarea la data ieşirii din patrimoniu.
1) Evaluarea la data intrării în patrimoniu. Bunurile intrate în patrimoniu se evaluează şi se înregistrează în
contabilitate la valoarea de intrare denumită valoare contabilă, care reprezintă:

valoarea sau costul de achiziţie, pentru bunurile intrate în patrimoniu cu titlu oneros;

valoarea justă, pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie;

valoarea de aport, pentru bunurile aduse ca aport în natură cu ocazia constituirii sau fuziunii unor unităţi
patrimoniale;

valoarea sau costul de producţie, pentru bunurile produse în cadrul aceleiaşi unităţi patrimoniale;

valoarea nominală, pentru creanţele şi datoriile unităţii petrimoniale.
2) Evaluarea la data sau cu prilejul inventarierii patrimoniului se efectuează, de regulă, anual înainte de
închiderea exerciţitului financiar şi se face la valoarea actuală sau de utilitate a fiecărui element, fiind numită şi
valoare de inventar.
3) Evaluarea de la închiderea exerciţiului. În această etapă elementele patrimoniale se evaluează şi se
reflectă în bilanţul contabil la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabilă pusă de acord cu
rezultatele inventarierii. Evaluarea de la încheierea exerciţiului asigură aplicarea efectivă a principiului prudenţei.

Editura „ACADEMICA BRÂNCUŞI” Târgu Jiu, ISSN 2343 –7936, ISSN-L 2343 –7936

~ 28 ~
 ECOSTUDENT - Revistă de cercetare ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr. 2/2013

4) Evaluarea la data ieşirii din patrimoniu. Se realizează în urma vânzarii, consumului, distrugerii sau
lipsei în gestiune a unor bunuri şi conform principiului costului istoric această evaluare are loc la valoarea de intrare
a bunurilor şi se realizează prin diferite metode, precum: metoda costului mediu ponderat, metoda FIFO, metoda
LIFO, metoda costului standard etc.
În Portugalia, în contabilitate, în conformitate cu aspectul său juridic, patrimoniul unei companii se referă la
activele, drepturile şi obligaţiile pe care o companie are, termenul aplicându-se, în acelaşi sens, pentru persoane fizice.
În cartea sa „Alocarea imobiliară şi de proprietate – teorie: alocare şi aplicare la dezvoltarea imobiliara”, M.N.
Chalhub afirma: „Patrimoniul este un set de drepturi asupra unui obiect cu valoare prestabilită. [2] Nu se admite
pluralitatea patrimoniului la aceeaşi persoană, şi asta pentru că, fundamental, în cazul în care au fost prevăzute
pentru fiecare subiect, după un criteriu exclusiv, de a separa bunurile patrimoniale e ca si cum ar forma mase
patrimoniale separate care nu pot fi vizitate de către creditorii săi, astfel, devin greu de gestionat împotriva fraudei
sau de punere în aplicare a fraudei”.
Patrimoniul este format din aceleaşi componente ca şi cel din România adică: active şi pasive şi se împarte în
aceleaşi categorii: capital social, rezerve de capital, rezerve din venituri şi pierderi acumulate.
De asemenea, metodele de evaluare folosite de către contabilitatea portugheză sunt identice cu cele româneşti.

5. Mecanismul provizioanelor/ajustărilor
Referindu-ne la provizioane, putem aprecia că acestea pot fi considerate „rezerve”, create pe seama cheltuielilor
şi sunt destinate acoperirii riscurilor posibile, generate de anumite fapte care pot provoca diminuarea patrimoniului
unităţii.
În România, conceptul de provizion/ajustare are două interpretări şi anume:
 Interpretarea contabilă – ce presupune stabilirea provizionului şi contabilizarea acestuia;
 Interpretarea economică – conform căreia provizionul este un element de cheltuială atunci când este
constituit şi un element de venit atunci când se anulează.
Operaţiile legate de provizioane/ajustări, presupun două etape:
1) Constituirea provizioanelor/ajustărilor – are loc, de obicei, la sfârşitul exerciţiului financiar când intervine
următoarea formulă contabilă:
contul de cheltuieli = contul de provizioane/ajustări
2) Anularea provizioanelor – are loc atunci când provizioanele/ajustările constituite rămân fără obiect, adică
elementele patrimoniale pe care s-au constituit aceste provizioane/ajustări sunt scoase din evidenţă. Formula
contabilă este următoarea:
contul de provizioane/ajustări = contul de venituri
În contabilitatea românească se folosesc trei categorii de conturi legate de operaţiile privind constituirea şi
anularea provizioanelor/ajustărilor, respectiv:
 Conturi de provizioane/ajustări, care se împart în :
 conturi de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli (grupa 15 din planul de conturi);
 conturi de ajustări pentru depreciere (grupele 29, 39, 49, 59 din planul de conturi).
 Conturi de cheltuieli privind provizioanele/ajustările, cuprind două categorii de conturi:
 conturi de cheltuieli de exploatare privind provizioanele/ajustările (6812, 6813, 6814);
 conturi de cheltuieli financiare privind ajustările (6863, 6864, 6868).
 Conturi de venituri privind provizioanele/ajustările, se împart tot în două categorii:
 conturi de venituri din provizioane/ajustări privind activitatea de exploatare (7812, 7813, 7814);
 conturi de venituri din ajustări privind activitatea financiară (7863, 7864).
În Portugalia mecanismul provizioanelor este mult mai simplu şi puţin diferit de cel din România.
Astfel, întreprinderile sunt expuse diferitelor riscuri care îi pot afecta patrimoniul, iar pentru a face faţă acestor
riscuri rezultă necesitatea de a crea provizioane. În contabilitatea portugheză provizionul este definit ca fiind
mijlocul contabil de a face faţă pierderilor potenţiale viitoare.
Mai concret, provizioanele au ca obiectiv recunoaşterea responsabilităţilor a căror natura este clar definită şi
care, la data bilanţului, au o apariţie probabilă sau sigură, cu o valoare incertă la data evenimentului.
În acest context, provizioanele sunt:
- obligaţii prezente ca rezultat al unui eveniment trecut;
- flux exterior probabil;
- estimare fiabilă.
Concluzionând, putem spune ca mecanismul provizioanelor apare şi este asemănător în cazul ambelor ţări
datorită existenţei principiului prudenţei, care în urma aplicării practice conduce la formarea, după caz, a provizioanelor
sau a ajustărilor.

6. Planul de conturi
Putem spune că în ţara noastră nu se poate vorbi despre o tradiţie referitoare la planul de conturi deoarece a
apărut în urma unei fracturi istorice (impunerea regimurilor comuniste în Europa Centrala şi de Est) şi care şi-a
schimbat filosofia odată cu intrarea ţării noastre în concernul democraţiei europene.
Astfel, România a beneficiat de două abordări referitoare la planul contabil:

Editura „ACADEMICA BRÂNCUŞI” Târgu Jiu, ISSN 2343 –7936, ISSN-L 2343 –7936

~ 29 ~
 ECOSTUDENT - Revistă de cercetare ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr. 2/2013

 „Prima, de origine sovietică, adică, un plan contabil monist, adaptat unei economii planificate şi centralizate, o
economie care punea în centrul ei producţia, cu orice preţ;
 A doua, de origine european-contabilă, după modelul francez, cerută de nevoia de reformă a contabilităţii.
Este un plan contabil dualist care ar trebui să realizeze separarea contabilităţii pentru utilizatori, numită
contabilitate financiară, de contabilitatea pentru manageri, numita contabilitate analitică sau de gestiune”. [3]
Planul de conturi românesc nu posedă o structură distinctă faţă de celelalte ţări europene, iar normele
metodologice de utilizare a conturilor contabile constituie placa de baza a acestuia.
Datorită naturii dualiste a planului contabil românesc, conturile se clasifică în:

Conturi care vizează contabilitatea financiară, unde sunt repartizate primele 8 clase de conturi;

Conturi care aparţin contabilităţii de gestiune, care cuprind clasa a 9-a de conturi.
Spre deosebire de ţara noastră, în Portugalia planul de conturi este un „set de conturi stabilite în prealabil,
care ghidează activitatea de evidenţă contabilă a faptelor cu privire la entitate, în afară deservind ca un parametru
pentru întocmirea situaţiilor financiare”. Construirea unui plan de conturi trebuie să fie personalizată de către
companie, deoarece utilizatorii pot solicita informaţii specifice detaliate.
Astfel, obiectivul principal al planului de conturi este de a stabili standardele de conduită pentru înregistrarea
operaţiunilor organizaţiei şi sunt luate în considerare trei obiective fundamentale:
a) răspunde nevoilor de informare ale managementului firmei;
b) este format într-o nota compatibilă cu principiile contabile şi cu standardul de pregătire juridică a bilanţului
şi a situaţiilor financiare (Legea nr. 6.404/1976 privind societăţile pe acţiuni) [11];
c) trebuie să se adapteze cât mai mult posibil la cererile părţilor interesate externe.
Planul de conturi din contabilitatea portugheză este considerat o simplă listă de conturi, ce constituie, în fapt,
un set de standarde şi descrierea funcţională a fiecăruia. În acest context, compania trebuie să ţină evidenţe contabile,
bazate pe dreptul comercial şi în conformitate cu standardele de contabilitate braziliene.
Din analiza detaliată a planurilor de conturi aferente celor două sisteme de contabilitate, rezultă că formele
sub care se prezintă conturile din planul de conturi al celor două ţări sunt asemănătoare, respectiv:

conturi sintetice de gradul I, care sunt simbolizate cu 3 cifre;

conturi sintetice de gradul II, sunt cele simbolizate cu 4 cifre şi provin din detalierea conturilor cu 3
cifre.

7. Concluzii
În urma studierii detaliate a sistemelor contabile din cele două ţări, rezultă că acestea sunt asemănătoare, dar
contabilitatea financiară din România are câteva avantaje, dacă pot fi numite astfel, faţă de cea din Portugalia, în
sensul că aceasta este mult mai complexă şi mai detaliată, oferind informaţii suplimentare diferitelor categorii de
utilizatori. Însă, o diferenţă pe care am remarcat-o, între contabilitatea din cele două ţări, se referă la modul de
aplicare a metodelor folosite în contabilitate pentru studierea obiectului contabilităţii.
De asemenea, şi principiile pe care se bazează cele două sisteme contabile diferă de la o ţară la alta, singurele
principii comune celor două ţări fiind principiul prudenţei şi principiul continuităţii activităţii.
Referindu-ne la patrimoniul unei entităţi, am remarcat că acesta este format din aceleaşi componente în ambele
ţări, adică active şi pasive şi se împarte în aceleaşi categorii: capital social, rezerve de capital, rezerve din venituri şi
pierderi acumulate, iar metodele de evaluare utilizate sunt asemănătoare.
Inclusiv la nivelul planurilor de conturi, în ambele contabilităţi, acestea sunt considerate ca o simplă „listă”
de conturi, cu ajutorul cărora se înregistrează în contabilitate procesele şi fenomenele care au loc la nivelul unei entităţi.

8. Bibliografie

[1] Joao Carvalho, „Analiză şi raportare financiară”, Editura Texto, 2011.

[2] M.N. Chalhub „Alocarea imobiliară şi de proprietate – teorie: alocare şi aplicare la dezvoltarea imobiliară”,
Revista de Drept Imobiliar, Nr. 55, San Paul, 2003.
[3] Feleagă, N., Ionaşcu, I., „Tratat de contabilitate financiară - volumul II”, Editura Economică, Bucureşti, 1998,
pp.15.
[4] Paliu-Popa, L., „Contabilitate financiară armonizată”, vol. I, Edutura Spirit Romanesc, Craiova, 2002, pp.8, pp.11,
pp. 18.
[5] Paliu-Popa, L., „Contabilitatea financiară a agenţilor economici”, Editura Spirit Românesc, Craiova, 1999, pp.12.
[6] Ristea, M., „Contabilitatea financiară a întreprinderii”, Editura Universitară, Bucuresti, 2005, pp.13, pp. 17.
[7] *** Decretul – Lege nr. 158/2009 privind sistemul de standardizare al contabilităţii.
[8] *** Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu
directivele europene, Capitolul VII – Funcţionarea conturilor.
[9] *** Legea contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare.
[10] *** Legea complementară nr. 75/1993, privind organizarea, funcţiile şi statutul Ministerului Public de Justiţie.
[11] *** Legea nr. 6.404/1976 privind societăţile pe acţiuni.

Editura „ACADEMICA BRÂNCUŞI” Târgu Jiu, ISSN 2343 –7936, ISSN-L 2343 –7936

~ 30 ~