1

Deixis şi anaforă
Mihaela Miron-Fulea

Perspective de abordare

I. Concepţia tradiţională II.Concepţia cognitivă

-Criteriul TEXTUAL al localizării referentului -Criteriul FUNCŢIONAL al proeminenţei referentului

-Postulat teoretic: “lingvistic, un obiect poate avea -Postulat teoretic: “Alegerea expresiilor referenţiale este
două locuri de existenţă: în afara discursului sau în crucial legată de presupoziţiile locutorului la adresa
discurs” recuperabilităţii de către interlocutor a referntului vizat ”
(Fraser&Joly;1980: 24) (Prince: 1981)
REFERINŢĂ REFERINŢĂ

TEXTUALĂ NONTEXTUALĂ
(referent aflat în (referent aflat în
spaţiul TEXTUAL ) spaţiul NONTEXTUAL)
ANAFORICĂ DEICTICĂ

ENDOFORICĂ SITUAŢIONALĂ

Anaforică Cataforică
vecinătate textuală Referent deja cunoscut referent nou, nu încă
Interlocutorilor manifest în memoria imediată

anterioară posterioară
Exemple:
(1) Andrei preferă trenul. El se teme de avion.
(2) El se teme de avion . De aceea, Andrei preferă
trenul.
=> Baza opoziţiei anaforă/ deixis este =>Baza opoziţiei anaforă / deixis este accesibilitatea
localizarea referentului referentului (cunoştinţele interlocutorilor despre referent)

expresie anaforică expresie deictică expresie anaforică expresie deictică

-localizare textuală -localizare nontextuală -asigură continuitatea cu -atrage atenţia interlocutorilor
(spaţiul cotextual) (spaţiul de enunţare) referent deja plasat în asupra unui nou obiect de
-imposibilitatea de -percepţia directă a referentului focusul interlocutorilor referinţă
a percepe direct
referentul
 2
Abordarea Localistă
Avantaje -identificarea procedurilor declanşate de
expresiile anaforice şi deictice: recursul la
text sau la situaţia imediată, în scopul
identificării referentului;
-clasificarea expresiilor referenţiale după
tipul de reperaj operat şi după categoriile
de referenţi;
-reliefarea diversităţii formale a -recuperarea, la un nivel inferior, a
marcatorilor reuniţi în aceeaşi clasă.
Dezavantaje -Dacă distincţia în termeni de localizare ar
fi fost lingvistic primară, ar fi trebuit să
avem clase omogene de expresii
referenţiale. Or se constată că marcatorii
nu numai că nu sînt omogeni, ci ei nici nu
sînt specializaţi pentru a îndeplini fie o
referinţă deictică, fie una anaforică: ei
cunosc ambele tipuri de utilizări.
Exemplu: Dacă se aplică doar distincţia
anaforă / deixis, atunci ar trebui să
admitem că există două adjective
demonstrative această şi doua pronume
personale el: unul cu funcţionare deictică,
celălalt – anaforică. Însă cele două expresii
nu par totuşi să prezinte două sensuri
diferite, aşa cum reiese din enunţurile (3)-
(4):
(3) a. Această carte este o capodoperă!
(cu un gest ostensiv spre carte)
b. Ioana şi-a cumpărat o carte. Această
carte este o capodoperă.
(4)a. Stai! Nu te mişca! El este dezlegat!
(arătînd spre un cîine)
b.Cîinele pare periculos. El este dezlegat!
Rezultate 1.Ipoteza existenţei unui sens unic al
marcatorilor este lingvistic pertinentă şi, de
aceea, ea trebuie menţinută.
2. Definiţia sensului unic trebuie să
permită prezicerea celor doua locuri
(situaţional /vs/ textual) de utilizare
posibilă a celor doua tipuri de marcatori
(deictici /vs/anaforici).
3. Criteriul localizării nu poate fi
Abordarea Memorială
-descrierea mecanismelor referenţiale;
-propunerea unor analize unitare, acolo
unde abordarea localistă era constrînsă a
admite polisemia marcatorilor: în (3) şi (4),
adj. aceasta şi pron. el sînt anaforice, atît în
utilizare situaţională, cît şi în utilizare
textuală;
distincţiei dintre utilizarea situaţională si
cea textuală. Pertinenţa ei apare în
explicarea originii diferite a proeminenţei
referenţiale: în utilizarea deictică,
proeminenţa rezultă din percepţia prealabilă
a referentului în situaţia de enunţare, în
utilizare anaforică- din menţionarea
anterioară a referentului.
-existenţa a două surse diferite de
alimentare a memoriei discursive:
vecinătatea situaţională şi vecinătatea
textuală. Însă, ambele surse pot conduce,
după introducerea referntului în discurs, la
un proces de referinţă anaforică.
-Nu reuşeşte totuşi să ofere o analiză unitară
a tuturor marcatorilor. De exemplu, în (2),
pron.pers., dat fiind că referentul său nu este
deja plasat în focus, trebuie considerat ca
marcator deictic, deşi este în utilizare
cataforică.
1. Nu este capabilă sa ofere o definiţie
unitară a expresiilor refernţiale pe baza
opoziţiei cognitive deixis (referent devenit
proeminent) /vs/ anaforă (referent deja
proeminent).
2. Definirea sensului unic nu se poate
realiza doar în termeni cognitivi, fiind
necesară identificarea unui criteriu superior
capabil să prevadă cele două tipuri de
 3

considerat drept definitoriu, dată fiind utilizări memoriale.

incapacitatea sa de a conduce la o definiţie
unitară a celor două categorii de marcatori.
4. A renunţa la definirea noţiunilor de
deixis şi anaforă exclusiv în termeni de
localizare nu înseamnă a nega existenţa
efectivă a utilizărilor deictice şi a celor
anaforice.
5. Formularea unei noi definiţii a
noţiunilor de deixis şi anaforă implică o
dublă distincţie: sens deictic /vs/ anaforic
şi utilizare deictică /vs/ anaforică.
3. Trăsăturile nou / deja prezent orientează
descrierea marcatorilor care trimit la
referenţi noi spre referinţa deictică.
4. Anafora (textuală) este un fenomen de
memorie imediată unde contextul lingvistic
serveşte la introducerea discursivă a
referentului.

În loc de concluzii
1. Deixisul şi anafora, în calitate de categorii generale, nu pot fi definite exclusiv nici în termeni
localişti de situaţie imediată /vs/ text, nici în termeni cognitivi de dat /vs/ nou.
2. Criteriul localizării şi criteriul accesibilităţii nu pot reprezinta nişte criterii definiţionale
primare, întrucît impun un demers onomasiologic avînd ca rezultate nedorite: (a) stabilirea
unor clase eterogene de marcatori şi (b) polisemia marcatorilor referenţiali.
3. Evitarea acestora presupune adoptarea unei perspective semasiologice asupra sensului
fiecărui marcator, cu introducerea inevitabilă a unei confuzii între utilizarea anaforică /vs/
deictică şi sensul anaforic /vs/ deictic.
4. Chiar dacă li se refuză statutul de criterii definiţionale superioare, localizarea şi accesibilitatea
nu trebuie abandonate, ci trebuie considerate ca efecte ale procedurilor referenţiale specifice
diverselor tipuri de marcatori.