UNIVERSITATEA DE VEST TIMIȘOARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE

ASISTENȚĂ SOCIALĂ – ID

Parentalitatea – alegere personală sau politică de stat

Studentă
Drinovan Delia Petronela

2021-2022
 Termenul de parentalitate a fost folosit pentru prima oară în Franța, în anul 1985 de către
psihologul Rene Clement într-un articol în care propunea și termenul de disparentalitat, scopul
fiind acela de a desemna problemele parentalității.
Parentalitatea desemnează în mod larg funcția de a fi părinte, părinte fiind fiecare adult care
are responsabilitatea creșterii unui copil.
Conform Cosiliului Europei, parentalitatea este centrată pe relația părinte-copil și cuprinde
drepturile și obligațiile pentru dezvoltarea și creșterea copilului.
Didier Housel a efectuat o cercetare cu privire la parentalitate, în care au fost scoase în
evidență trei dimensiuni:
 Responsabilitatea parentală care presupune că fiecare părinte devine responsabil de
copilul pe care îl are în grijă
 Experiențele subiective care desemnează experiențele subiective conștiente și
inconștiente ale experienței de a deveni părinte și de a îndeplini roluri parentale
 Practica parentală care desemnează sarcinile cotidiene pe care părinții le au de
îndeplinit vis-a-vis de copiii lor, adică toate actele domestice, comportamentele
raționale și educative pe care părinții le aplică în viața cotidiană pentru a asigura
dezvoltarea copilului.
Planificarea familială este conceptul care permite atât cuplurilor cât și persoanelor în mod
individual să utilizeze atât metode de control al concepției și nașterilor pentru a participa și
atinge numărul dorit de copii și intervalul de timp dorit între nașteri, cât și metode de
tratament ale infertilității involuntare. (http://ro.m.wikipedia.org)
Pentru a putea răspunde cerințelor relativ mari de forță de muncă ale economiilor socialiste,
reproducerea forței de muncă a devenit un element prioritar al planificării, aceasta vizând
toate aspectele vieții sociale și nu doar economia.
Ravagiile celui de-al doilea război mondial și instalarea puterii comuniste au produs teamă
și nesiguranță în populația din România. Ritmul dinamic al schimbărilor socio-economice din
prima perioadă a dominației comuniste a contribuit și ea la scăderea ratei natalității, iar pentru
corectarea acestei situații avortul a fost restricționat între 1948-1957, această măsura având ca
model legislația Uniunii Sovietice, care a făcut acest lucru în 1936. În 1955 avortul a fost
legalizat în Uniunea Sovietică, iar în România măsura a fost copiată și implementată în
septembrie 1957. Decizia guvernului a favorizat familia care trecea printr-o perioadă în care
situația economică și nivelul de trai erau deficitare.
Avortul la cerere a devenit mijlocul principal de planificare familială în România. Acesta și
dezvoltarea rapidă a sistemului public de sănătate au accelerat scăderea natalității.
Legea antiavort adoptată în 1966 în timpul domniei lui Ceaușescu a fost pivotul legislativ al
regimului care a impus una dintre cele mai regresive politici pronataliste cunoscute în lume.
(Cozma, 2012)
În anii 1970 în China, a început o campanie de planificare familială care a avut succes,
conducând la declinul ratei natalității în țară, deoarece aceasta era suprapopulată. Deși această
campanie a fost tehnic voluntară, ea a avut numeroase elemente de constrângere.
În 1984-1985 China a relaxat puțin politica One-Child (un copil) în zonele rurale îndeosebi
pentru familiile care aveau doar o fiică, acestea putând avea un al doilea copil. Persoanele
care locuiau în mediul urban beneficiau de aparate performante datorită cărora puteau afla
dacă fătul era de genul masculin sau feminin și astfel puteau decide care sarcină voiau să o
ducă până la capăt, pe când cei din mediul rural nu beneficiau de aceste aparate puse la
dispoziție de către stat.
În 2016 guvernul chinez a înlocuit oficial politica One-Child cu politica Two-Child (doi
copii), deși nici această politică nu pare a afecta declinul populației Chinei. (Zhang, 2017)
 Când au fost implementate aceste politici nu a fost luat în considerare faptul că populația
vârstnică a Chinei va fi mult mai mare decât populația tânără, iar acesta lucru ar putea afecta
economia țării și fertilitatea pe termen lung.
În această perioadă a post-modernității au loc modificări profunde și rapide a mediului
social, având efecte semnificative în spațiul familial. Promovarea valorilor actuale care
generează prescripțiile instituționale devin norme care familiile să se adapteze noilor ideologii
și să experimenteze practici noi în relațiile cu copiii.
În ultimii ani în România a fost dezvoltată promovarea parentalității pozitive, care are ca
scop dezvoltarea abilităților și a competențelor parentale, prin servicii de informare și
programe pilot de educație a părinților cu copii de vârstă mică și adolescenți.
De cele mai multe ori noile ideologii promovate mai ales în domeniul protecției copilului
întâlnesc mentalități conservatoare, sistemul de valori al familiilor trebuie regândit în
contextul informațiilor noi cu privire la nevoile de dezvoltarea a copiilor, iar familia din
societatea actuală are nevoie tot mai mult de un sprijin extern pentru a se adapta noilor
cerințe, din domeniul educației parentale. (Cojocaru, 2008)
Din perspectiva autorului Neculau A. (1997), în societățile moderne problemele de integrare
socială au devenit mult mai complexe decât în societățile tradiționale, în măsura în care
fiecare individ trebuie să-și asume mai multe roluri, își poate schimba rolul asumat, acesta
având mai multe poziții. Problemele manifestării parentalității în societate ca dimensiune
valorică a integrării sociale apar atunci când comunitatea critică sau respinge un nou model
parental manifestat de un membru al comunității.
Problema manifestării parentalității în societate impune modernizarea conținutului educației
parentale din perspectiva noilor probleme ale familiei contemporane care poate avea la bază
tehnicile cognitiv-comportamentale.
Schema parentală formată în copilărie se modifică pe măsură ce relațiile și circumstanțele
de viață se schimbă, iar schemele defectuoase pot fi schimbate prin acumulări lente,
cantitative de informații. În literatura de specialitate, cele mai des invocate argumente ale
necesității ale realizării educației parentale sunt: identificarea problemelor parentalității și a
strategiilor de rezolvare a acestora, promovarea valorii parentalității conștiente și responsabile
bazate pe cunoașterea drepturilor și obligațiilor parentale, informarea părinților în legătură cu
nevoia de a forma copilul pentru rolul parental, îmbunătățirea abilităților părinților de a
comunica cu copiii viitori părinți și de a-și ajusta așteptările în mod realist.
Rolul de părinte este un rol construit social, deci este puternic influențat de societatea în
care trăiesc părinții. Obiceiurile și practicile de creștere a copilului care sunt reglate cultural,
devin standarde după care sunt judecate practicile acceptate de parenting.
Ajutorul acordat părinților ar trebui înțeles ca o secvență de sarcini corelate, și anume:
construirea unei relații, explorarea problemelor, înțelegerea situației, stabilirea obiectivelor,
planificarea strategiilor și implementarea lor, revizuirea rezultatelor și finalizarea. Ținând cont
de faptul că nevoile parentale sunt mai mult în sensul de suport emoțional și ghidare
profesionistă în problema parentalității de viitor, educatorul parental trebuie să fie o persoană
cu pregătire complexă în psihologia tânărului viitor părinte și a familiei acestuia.
Studiile arată că școala împreuna cu familia și grupurile de prieteni influențează orientarea
valorilor morale și sociale ale copiilor, dar și realizările și aspirațiile lor sociale. Școala îi
învață pe viitorii părinți să privească lumea din diferite perspective și oferă un model de
concepere a lumii dependent de cultura în care se integrează ea. (Ovcerenco, 2020)
În concluzie, munca de părinte este cea mai grea, dar și cea mai plină de satisfacție. Statul ar
trebui să se preocupe mai mult de educația parentală și nu de politici care să impună numărul
de copii pe care o familie trebuie să îi aibă, deoarece oamenii sunt diferiți. Educația parentală
nu trebuie să fie nici ea obligatorie, ci ar trebui să ajute părinții să-și educe copiii, să îi
înțeleagă în contextul social actual și să-și ajute copiii cu integrarea socială.
 Bibliografie

 Cojocaru, D. (2008). Copilăria și construcția parentalității. Asistența maternală în

România. Editura Polirom.
 Cozma, A. (2012). Viața unui decret: 770/1966. Studium- Revista studenților,
masteranzilor și doctoranzilor în istorie, 04, pg. 109-140.
 Houzel, D. (1999). Les enjeux de la parentalite. Editions Eres.
 http://ro.m.wikipedia.org
 Neculau, A. (1997). Psihologia câmpului social. Editura Polirom.
 Ovcerenco, N. (2020). Manifestarea parentalității - dimensiune valorică a integrării
sociale. Creativitatea şi dezvoltarea personală : dimensiuni psihologice și filozofice,
1(11), pg. 81-86. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/121603
 Zhang, J. (2017). The Evolution of China”s One-Child Policy and It”s Effects on
Family Outcomes. Journal of Economic Prospectives, 31(1), pg. 141-160.