Luceafărul

de Mihai Eminescu
INTRODUCERE
Mihai Eminescu, poet și prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății
Junimea, este considerat un romantic întârziat, ultimul cronologic. Deși opera sa conține și
elemente clasice, poetul își susține apartenența la Romantism ("Eu rămân ce am
fost-romantic"), iar T. Maiorescu îi intuiește genialitatea și îl numește "poet, poet în toată
puterea cuvântului".
Poemul “Luceafărul” este publicat în revista "Convorbiri literare" în anul 1883 și se
încadrează în romantism prin: sursele de inspirație, antiteză, tema iubirii și a geniului, marea
libertate de expresie.
I. TRĂSĂTURI CURENT
În ceea ce privește sursele de inspirație, acestea sunt diverse, cea mai importantă fiind
basmul românesc "Fata în grădina de aur", pe care poetul îl versifică schimbând doar
finalul, ca ulterior să-l treacă prin mai multe variante până la formă finală a "Luceafărului", ce
păstrează în linii mari firul narativ. Mitul zburătorului se reflectă prin întâlnirea celor doi în
visul feței de împărat: "Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă". Din filosofia
germană, poetul preia chipul geniului în antiteză cu omul comun, iar din mitologia indiană
se inspiră pentru construirea tabloului cosmogonic. Lirismul măștilor presupune evidențierea
unor ipostaze ale eului, căci o sursă de inspirație este și viața poetului, ca simbol.
Antiteza este figură de stil preferată a romanticilor, iar poemul este construit în întregime
cu ajutorul acestui procedeu: cele patru tablouri reflectă antiteză terestru-cosmic, dar și pe
cea angelic-demonic la nivelul secvențelor poetice. În tabloul I fata de împărat se
îndrăgostește de Luceafăr și îi cere să devină muritor, dar în tabloul al doilea, ea se lasă
vrăjită de Cătălin, un paj de la curte ce îi propune să fugă în lume. În tabloul III este descris
drumul lui Hyperion către Demiurg, călătoria în timp și spațiu spre originile universului, iar
tabloul final îi înfățișează pe cei doi îndrăgostiți în codru surprinși de Luceafărul care își
înțelege și își acceptă condiția, detașându-se de planul teluric: "Ci eu în lumea mea
rămân/Nemuritor și rece".

1
 Poemul este o alegorie pe tema condiției geniului în lume, căci însuși poetul oferă
această cheie a interpretării notând pe marginea manuscrisului: ”Aceasta este povestea
Luceafărului, iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul n-are moarte, el n-are nici
noroc”. În timp ce Luceafărul este omul superior cu o capacitate de cunoaștere nelimitată,
un spirit obiectiv, rațional, contemplativ și solitar, fata de împărat întruchipează imaginea
omului comun ce posedă o capacitate limitată de cunoaștere, un spirit subiectiv, instinctual,
activ și sociabil.
II. IDEI POETICE
O primă idee poetică ilustrativă pentru temă o reprezintă antiteza angelic-demonic ce
surprinde cele două metamorfoze ale astrului. La chemarea fetei, Luceafărul se întrupează mai
întâi sub chip angelic din cer și mare ("Cu părul de aur moale"), ca ulterior, din soare și
noapte, să ia chip demonic, întunecat ("negre vițele-i de păr"). Portretul său este un amestec
de viață și moarte, iar fata îl simte străin, nu-l poate înțelege, de aceea refuză să-l urmeze în
lumea lui, neputând să-și depășească condiția, idee redată în versurile: ”Privirea ta mă
arde”, ”Ochiul tău mă-ngheață”. Luceafărul este capabil de jertfă pentru iubire și acceptă
să renunțe la nemurire.
Cea de-a doua idee poetică reflectă tema iubirii cu două dimensiuni: cea ideală
absolută, dar imposibil de realizat dintre fată și Luceafăr și cea umană, terestră, dintre
Cătălin și Cătălina. În timp de Luceafărul îi oferă într-un limbaj solemn împărăția cerurilor
și a mărilor, dorind să-i fie mireasă eternă, Cătălin își propune să-și încerce norocul și oferă
fetei o inițiere în tainele amorului: "Ți-oi arăta din bob în bob amorul". Relația lor este
supusă ironiei romantice în prima etapă, ca apoi să fie reabilitată prin includerea cuplului în
codru. Cătălin, îndrăgostit, îi vorbește fetei în final cu tandrețe: "Căci ești iubirea mea dintâi și
visul meu din urmă".
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element de compoziție este limbajul simplu, popular, dar sugestiv. Eul
folosește verbe la viitor popular ("Ți-oi arata"), expresii ("arz-o focul"), locuțiuni ("din bob
în bob"), diminutive( obrăjei, copilaș), superlativul popular, ,,o preafrumoasă fată,,. De
asemenea, în text apar comparația dezvoltată ("Cum este fecioara între sfinți și luna între
stele"), metafore ("mișcătoarele cărări") și inovații lexicale ("marmoreele brațe").
Un alt element de compoziție îl reprezintă amestecul de genuri literare: epic, liric și
dramatic. Elemente epice sunt: formula de început („A fost odată ca-n povesti”), prezenta
2
unui narator, povestirea la persoana a III–a, existenta personajelor, construcția gradată a
subiectului. Elementele dramatice vizează succesiunea de scene în care dialogul e principalul
mod de expunere (cele două întâlniri dintre Luceafăr și fata de împărat, scenele Cătălin -
Cătălina, Hyperion - Demiurg, Hyperion - Cătălina). În ceea ce privește elementele lirice,
Tudor Vianu spunea că „Luceafărul” aparține unei „lirici mascate” (lirica măștilor), iar
personajele și întâmplările sunt doar niște simboluri lirice, sintetizând idei filozofice, atitudini
morale, o viziune poetică. De asemenea, apar în poem elemente de compoziție și de expresie,
procedee artistice aparținând unor specii lirice: elegia (evocarea de către Cătălina a nostalgiei
iubirii ei pentru Luceafăr), meditația filozofică (discursul Demiurgului despre condiția
umană, definind locul lumii oamenilor în Univers), pastelul cosmic (descrierea drumului
parcurs de Hyperion, către Demiurg), pastelul terestru (cadrul romantic al poveștii de
iubire).
În concluzie, poezia reflectă trăsăturile romantismului, dar și viziunea despre lume și
viață a celui mai mare poet român, "Luceafărul poeziei românești".