Cursul 01a

POGRAM DE STUDII: MASTER
Disciplina: INGINERIA MEDIULUI

An I – IPT
CURS SĂPTĂMÂNA 1
DISCIPLINA INGINERIA MEDIULIUI

CURS – S1
Facultatea de Construcții
Department Construcții Șl. dr. Ing. Carla TODUȚ
Civile și Instalații
Universitatea Politehnica
Timișoara, România An universitar 2022-2023
Conținut CURS
CURS 1 – Compromiterea viitorului nostru
CURS 2 – Presiunea demografică asupra pământului și apei
CURS 3 – Schimbarea climatică și tranziția energetică
CURS 4 – Stabilizarea climatică: o revoluție a eficienței energetice
CURS 5 – Stabilizarea climatică: trecerea la energia regenerabilă
CURS 6 – Proiectarea orașelor pentru oameni
CURS 7 – Eradicarea sărăciei și stabilizarea demografică
An universitar 2022-2023
Conținut CURS
CURS 8 – Refacerea planetei
CURS 9 – Hrănirea corespunzătoare a opt miliarde de oameni
CURS 10 – Marea mobilizare
CURS 11 – Performanța energetică a clădirilor – cadru legal
CURS 12 – Performanța energetică a clădirilor – exemple de calcul
CURS 13 – Certificarea BREEAM
CURS 14 – Discuții și pregătire pentru examen
CURS INGINERIA MEDIULUI
MASTER – IPT – AN I
CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU
Revenind asupra vechilor civilizații care au decăzut și dispărut, de cele mai multe
ori, răspunzătoare a fost reducerea rezervelor alimentare.
În cazul sumerienilor, creșterea nivelului sării în sol (ca urmare a unei erori în
sistemul lor de irigații) a distrus recolta de grâu și orz, și până la urmă, chiar această
civilizație.
În cazul mayașilor, eroziunea solului, accentuată de o secetă intensă și prelungită,
se pare că le-a subminat rezervele de hrană și civilizația.
În ceea ce privește alte civilizații vechi care au dispărut, declinul a fost produs,
deseori, de eroziunea solului și de diminuarea corespunzătoare a recoltelor.
Oare se confruntă civilizația noastră cu o soartă similară? Până recent nu părea
posibil. Este posibil ca lipsa hranei să pericliteze și civilizația noastră globală începând cu
secolul al XXI-lea?
Incapacitatea noastră continuă de a schimba cursul în ceea ce privește mediul, lucru

care subminează economia alimentară a lumii, atrage concluzia că, dacă vom continua același
tip de activitate economică, un asemenea colaps nu este numai posibil, ci și probabil.
Creșterea istorică a prețului cerealelor din ultimii ani ne arată gravitatea situației.
De la mijlocului anului 2006 până la mijlocul anului 2008, prețul mondial al grâului, orezului,
porumbului și soiei s-a triplat, în mare, atingând niveluri istorice. Abia la începutul crizei
economice globale din 2008 s-a redus, într-o anumita măsură prețul cerealelor. Dar chiar și
atunci acesta a fost peste nivelul istoric.
Omenirea a cunoscut mai multe salturi ale prețului cerealelor în ultima jumătate de
secol, dar niciunul ca acesta. Evenimentele din trecut au fost cauzate fie de probleme cu
musonul în India, ori secetă gravă în Uniunea Sovietică sau un val de căldură care a diminuat
recolta în Midwest, SUA.
Aceste salturi ale prețului au fost temporare, cauzate de evenimente climatice, care,
de obicei erau corectate de următoarea recoltă. Recordul de creștere a prețului cerealelor din
2006-2008 este diferit. Acesta a fost determinat de o anumită cauză. Aceasta înseamnă că
găsirea unei căi de ieșire din această situație alimentară gravă depinde de inversarea tendinței
care a produs-o, cum ar fi eroziunea solului, scăderea nivelului pânzei freatice și creșterea
emisiilor de carbon.
Ca urmare a persistenței prețurilor mari pentru hrană, se răspândește foametea.
Unul dintre obiectivele de dezvoltare milenară ale Națiunilor Unite constă în reducerea
foametei și a malnutriției. La mijlocul anilor ’90, numărul persoanelor din această categorie a
scăzut la 825 de milioane. Dar, în loc să se reducă, numărul celor flămânzi a început crească,
ajungând la 915 milioane la sfârșitul lui 2008. Apoi a sărit la un miliard în 2009. Dacă
activitatea economică va continua ca și până acum, se prevede o combinație între creșterea
demografică proiectată, direcționarea planificată a cerealelor către producția de combustibili
pentru automobile, extinderea penuriei de apă pentru irigații și alte tendințe care se combină
astfel încât să urce numărul celor care suferă de foame.
Creșterea prețului hranei și creșterea numărului de flămânzi sunt primele semne ale
înrăutățirii situației alimentare în lume.
Într-un moment în care progresul este considerat inevitabil, această răsturnare a

situației pe frontul alimentar constituie un regres semnificativ. Tot mai mult hrana este
considerată veriga slabă a civilizației noastre, tot atât cât a fost pentru cele vechi, ale căror
sfaturi arheologice le studiem acum.
Hrana: veriga slabă
În timp ce lumea se luptă să îi hrănească pe oameni, fermierii se confruntă cu mai

multe tendințe dificile. În ceea ce privește partea cererii din ecuația alimentară există trei
tendințe care stimulează consumul: creșterea demografică, consumul în creștere de proteine
de animale hrănite cu cereale și, foarte recent, utilizarea masivă a cerealelor pentru
producerea combustibililor pentru automobile.
În ceea ce privește partea ofertei, câteva tendințe privind mediul și resursele fac și
mai dificilă dezvoltarea mai rapidă a producției alimentare.
Printre cele actuale se numără eroziunea solului, epuizarea surselor de apă, valurile
de căldură care diminuează recoltele, topirea calotei de gheață și creșterea nivelului mării și
topirea ghețarilor alpini, care alimentează majoritatea râurilor și a sistemelor de irigații. În
plus, trei tendințe privind resursele afectează rezervele noastre de hrană: pierderea terenului
cultivabil în favoarea utilizării lor neagricole, direcționarea apei pentru irigații către orașe și
reducerea rezervelor de petrol în viitor.
Prima tendință îngrijorătoare este creșterea populației. În fiecare an apar încă 79 de
milioane de oameni la masă. Din păcate, marea majoritate a acestor indivizi se adaugă țărilor
cu soluri care se erodează, cu pânze freatice care scad și cu puțuri de irigații care seacă. Dacă
nu putem frâna creșterea demografică, nu vom putea eradica foametea.
Pe măsură ce numărul de oameni crește, cam trei miliarde încearcă să avanseze în
cadrul lanțului alimentar, consumând tot mai multe produse de origine animală cerealo-
intensive. În vârful lanțului alimentar se află Statele Unite și Canada, unde oamenii consumă,
în medie, 800 de kilograme de cereale pe an, în mare parte indirect, sub formă de carne de
vacă, carne de porc, carne de pasăre, lapte și ouă. La baza acestei ierarhii se află India, unde
oamenii au fiecare sub 200 de kilograme de cereale, pe care trebuie să le consume direct
aproape în întregime, rămânând prea puțin pentru transformarea în proteine de origine
animală.
Dincolo de aceasta, deținătorii din întreaga lume a celor 910 milioane de

automobile doresc să își păstreze mobilitatea și cei mai mulți dintre ei nu sunt interesați în
mod special dacă primesc combustibil de la o sondă sau dintr-un lan de porumb. Orgia
investițiilor în distilerii pentru combustibil pe bază de etanol, care a urmat creșterii din 2005 a
prețului benzinei în SUA la 3 dolari pe galon, după ce uraganul Katrina a determinat creșterea
anuală a consumului mondial de cereale de la aprox. 20 de milioane de tone pe an la mai mult
de 40 de milioane de tone atât în 2007, cât și în 2008, a produs o concurență extraordinară
între automobile și oameni pentru cereale.
Revenind la constrângerile privind partea ofertei, eroziunea solului diminuează
productivitatea intrinsecă a aprox. 30% din terenul cultivabil. În unele țări, cum ar fi Lesotho
și Mongolia, s-a redus producția de cereale cu jumătate sau chiar mai mult în ultimele trei
decenii.
Kazahstan, locul destinat proiectului pentru pământurile virgine din Uniunea
Sovietică de acum o jumătate de secol, a abandonat 40% din terenurile pentru cereale,
începând cu 1980. Uriașele furtuni de praf care vin din Africa Subsahariană, China de nord,
Mongolia apuseană și Asia Centrală ne amintesc că pierderea din stratul fertil nu numai că
este continuă, dar se și extinde.
Spre deosebire de pierderea din stratul fertil al solului care a început cu primele
culturi de grâu și de orz, scăderea nivelului pânzei freatice este, din punct de vedere istoric,
mai recentă, deoarece capacitatea de pompare care epuizează sursele de apă a crescut doar în
ultimele decenii. Ca urmare, pânzele freatice scad în țări care cuprind jumătate din populația
lumii. Deoarece pomparea se xtinde și epuizarea resurselor de apă continuă, puțurile încep să
sece. Arabia saudită a anunțat că, deoarece principala sa rezervă de apă (un strat acvifer fosil
neregenerabil) este epuizată în cea mai mare parte, producția de grâu va dispărea complet. Un
studiu al Băncii Mondiale ne arată că 175 de milioane de persoane din India sunt
aprovizionate prin pomparea excesivă din rezervele de apă. În China, această problemă
afecteaază 130 de milioane de oameni.
Schimbările climatice amenință și securitatea alimentară. Dincolo de un anume
punct, creșterea temperaturilor reduce recolta. Pentru fiecare creștere cu un grad Celsius a
temperaturii în anotimpul de creștere a culturilor, fermierii se pot aștepta la o scădere cu 10%
a recoltelor de grâu, orez și porumb. Începând cu 1970, temperatura medie a suprafeței
pământului a crescut cu 0,6 grade Celsius sau, în mare, cu un grad Fahrenheit. Iar Grupul
Interparlamentar pentru Schimbările Climatice estimează că temperatura va crește cu până la
6 grade Celsius (11 grade Fahrenheit) în acest secol.
Deoarece temperatura pământului continuă să crească, ghețarii alpini se topesc

peste tot în lume. Și nicăieri nu este mai grav acest lucru decât în Asia. Tocmai topirea
ghețarilor din Himalaia și de pe Platoul Tibetan alimentează majoritatea râurilor din India și
China și sistemele de irigații care depind de ele în anotimpul uscat. În Asia, atât câmpurile cu
grâu, cât și cele cu orez depind de această apă. China este principalul producător de grâu al
lumii. India este al doilea (iar Statele Unite al treilea). Aceste două țări domină și în ceea ce
privește cultura orezului în lume. Tot ceea ce se întâmplă culturilor de grâu și de orez din
acești doi giganți demografici va influența prețul alimentelor de oriunde.
Într-adevăr, topirea estimată a ghețarilor de care depind aceste două țări reprezintă
cea mai mare amenințare pentru securitatea alimentară cu care s-a confruntat omenirea
vreodată. Conform celor mai recente date privind accelerarea topirii stratului de gheață din
Groenlanda și din Atlanticul de vest, topirea gheții, combinată cu extinderea încălzirii
oceanelor, ar putea duce la creșterea nivelului mărilor cu până la 1.83 m în acest secol. Toate
deltele râurilor unde se cultivă orez în Asia sunt amenințate de topirea acestui strat de gheață.
Chiar o creștere cu numai 0.91 m va devasta cultura de orez din delta fluviului Mekong, care
produce mai mult de jumătate din cantitatea de orez în Vietnam, al doilea exportator mondial
de orez.
O hartă a Băncii Mondiale demonstrează că o creștere cu 0.91 m a nivelului mării

va duce la inundarea a jumătate din pământul cultivat cu orez în Bangladesh, unde trăiesc 160
de milioane de oameni. Soarta sutelor de milioane de oameni care depind de recoltele
obținute în deltele fluviilor și în câmpiile inundabile unde se cultivă orez în Asia este
indisolubil legată de soarta acestor straturi de gheață de mare importanță.
Deoarece presiunea exercitată asupra surselor alimentare terestre a crescut după al
Doilea Război Mondial, lumea și-a îndreptat atenția spre oceane pentru a obține proteinele
animale.
Între 1950 și 1996, pescuitul a crescut de la 19 milioane de toane la 94 de milioane.
Apoi creșterea a stagnat. Am atins limitele pentru oceane înaintea celor pentru uscat.
Începând cu 1996, creșterea ofertei mondiale de produse oceanice s-a datorat aproape integral
fermelor marine. Creșterea în spirală a cererii de hrană pentru pește, în mare parte sub formă
de cereale și de făină de soia, mărește în continuare presiunea asupra resurselor terestre și
oceanice ale pământului.
Deșerturile care avansează (ca urmare a pășunatului excesiv, a aratului intensiv și a
despăduririi) acaparează terenul cultivabil din Africa Sahariană, din Orientul Mijlociu, din
Asia Centrală și din China.
Deșerturile care se extind în China de nord și de vest au dus la abandonarea

completă sau parțială a aprox. 24.000 de sate și a terenului cultivabil din jurul lor. În Africa,
Sahara înaintează spre nord-vest, invadând câmpurile cu grâu din Algeria și Maroc.
Fermierii pierd teren cultivabil și apă pentru irigații în favoarea activităților
neagricole. Utilizarea terenului cultivabil în alte scopuri se extinde în China, în India și în
Statele Unite. China, din cauza construcțiilor sale industriale și rezidențiale masive și a
asfaltării drumurilor, a șoselelor și a parcărilor pentru parcul auto care crește rapid, ar putea fi
liderul mondial în ceea ce privește pierderea de terenuri cultivabile. În Statele Unite,
extinderea în zona suburbană înghite suprafețe mari de teren agricol. Nemaiexistând un
surplus de apă în tot mai multe țări, nevoile tot mai mari ale orașelor nu pot fi satisfăcute
decât prin preluarea apei pentru irigații de la fermieri. Mii de fermieri din însetata Californie
găsesc că este mai avantajos să își vândă apa pentru irigații orașelor Los Angeles și San
Diego și să își lase pământul necultivat. În India, satele își vând apa pentru irigații orașelor
învecinate. Și fermierii chinezi pierd apa de irigații în favoarea orașelor, care cresc rapid.
Rămânerea în urmă va fi rezultatul diminuării consumului de petrol, cauzată fie de
producția în declin, fie de măsurile de reducere a emisiilor de carbon, sau mai probabil, o
combinație a celor două.
Triplarea recoltei mondiale de cereale din ultima jumătate de secol este strâns
legată de petrol. Astăzi, petrolul joacă un rol proeminent în economia agricolă, fiind folosit
pentru lucrările agricole, irigații și recoltare.
Îndată ce productia de petrol se va reduce, țările se vor lupta pentru rezervele tot
mai mici, deoarece doresc ca agricultura lor să producă la un nivel ridicat. A fost destul de
ușor să mărim producția mondială de hrană când petrolul era ieftin și în cantități mari. Dar a
mări productivitateava fi mult mai greu când prețul petrolului va crește și oferta va scădea. În
ciuda nevoii tot mai mari de noi tehnici pentru a mări producția, rezerva de tehnologie
agricolă neutilizată se reduce.
În țările cu o agricultură mai avansată, fermierii apelează la întreaga tehnologie
disponibilă pentru a mări productivitatea terenurilor. Iar specialiștii din agricultură nu au
multe căi de mărire a productivității. În Japonia, prima țară care a inițiat creșterea rapidă a
recoltei de grâu la hectar, creșterea recoltei de orez s-a redus, producându-se prea puține
cereale în ultimii 14 ani. În China, creșterea rapidă a recoltei de orez a devenit istorie.
Atât în Franța cât și în Egipt, recoltele de grâu, printre cele mai mari din lumde, au
stagnat timp de aproape un deceniu. În întreaga lume, creșterea productivității terenurilor
pentru cereale a scăzut de la 2,1% pe an între 1950 și 1990 la 1,3% între 1990 și 2008.
Unii comentatori consideră culturile modificate genetic calea depășirii acestei negre
previziuni. Din păcate, cerealele modificate genetic nu au dus la o creștere semnificativă a
recoltelor, și probabil nici nu o vor face. Specialiștii care apelează la tehnici convenționale de
creștere a plantelor au folosit deja cea mai mare parte din potențialul genetic pentru mărirea
randamentului culturilor.
Concluzia că progresele științifice pentru mărirea recoltelor suntt mai greu de
obținut pe măsură ce se apropie de limitele intrinseci ale eficienței fotosintetice. Aceste
limite, la rândul lor fixează limitele superioare ale productivității biologice a pământului care
în ultimă instanță va determina capcitatea sa de a întreține ființele umane.
Deoarece fermierii din întreaga lume încearcă să sporească recoltele, tendințele care
afectează negativ producția, diminuează în parte progresele tehnologice. Acum, întrebarea
este: ”Ar putea deteriorarea din punct de vedere ecologic a agriculturii mondiale să elimine
total, la un moment dat, avantajele asigurate de o tehnologie care avansează, așa cum s-a
întâmplat deja în Arabia Saudită și în Yemen, unde penuria de apă diminuează recoltele de
cereale, sau în Lesotho și Mongolia, unde eroziunea solului diminuează culturile?”
Întrebarea nu este dacă producția mondială de cereale continuă să crească, ci dacă
ea crește suficient de repede pentru a ține pasul cu cererea care crește constant.
Ca de obicei, aspectul economic nu mai constituie o opțiune viabilă. Securitatea

alimentară se va deteriora în continuare, dacă țările importante nu se mobilizează împreună
pentru a stabiliza creșterea populației, clima și rezervele de apă, pentru a conserva solul,
pentru a proteja terenul cultivat și pentru a reduce utilizarea cerealelor în vederea producerii
de combustibil pentru mașini.
Noua politică a penuriei alimentare
Pe măsură ce securitatea alimnetară se deteriorează, își face apariția o periculoasă

geopolitică a penuriei alimentare, prin care țările acționează individiual în propriul interes
îngust și stimulează tendințele negative. Acest lucru s-a produs la sfârșitul anului 2007, când
țările exportatoare de grâu, cum ar fi Rusia și Argentina, și-au limitat sau interzis exportul,
încercând să contracareze creșterea internă a prețului alimentelor. Vietnam a interzis exportul
de orez timp de mai multe luni din același motiv. Alți exportatori mai mici au interzis sau au
redus exporturile. În timp aceste măsuri au oferit siguranță celor care trăiesc în țările
exportatoare, ele au creat panică într-o mulțime de țări care importă cereale.
În acel moment, când prețul cerealelor și al soiei se tripla, guvernele din țările
importatoare de cereale au înțeles brusc că nu se mai puteau baza pe piață pentru
aprovizionare. În replică, unele țări au încercat să încheie acorduri comerciale bilaterale pe
termen lung care să le asigure rezervele de cereale în viitor. Filipine, importator important de
orez, a negociat o înțelegere pe trei ani cu Vietnam pentru garantarea a 1,5 milioane de tone
de orez în fiecare an. O delegație din Yemen, care acum importă cea mai mare parte din grâul
necesar, a mers în Australia sperând să negocieze un import de grâu pe termen lung. Egiptul a
încheiat un acord pe termen lung cu Rusia pentru mai mult de 3 milioane de tone de grâu în
fiecare an. Și alți importatori au căutat să încheie acorduri similare. Însă pe o piață controlată
de vânzător, puțini au reușit.
Incapacitatea de a negocia acorduri comerciale pe termen lung a fost dublată de un
gen complet nou de reacții ale țărilor importatoare de hrană mai bogate, ele încercând să
cumpere sau să concesioneze pe termen lung suprafețe mari de pământ pentru a face
agricultură în alte țări. Pe măsură ce rezervele alimentare se restrâng, suntem martorii unei
lupte fără precedent pentru pământ care trece dincolo de frontierele naționale. Libia, care
importă 90% din cerealele necesare și are probleme cu accesul la aprovizionare, a fost prima
care a căutat pământ în afară.
După negocieri care au durat mai mult de un an, a încheiat un acord pentru
exploatarea a 100.000 hectare (250.000 acri) de pământ în Ucraina pentru a cultiva grâu
pentru propriul său popor. Această achiziție de pământ este tipică pentru mulți dintre cei care
au inițiat un nou capitol în geopolitica alimentară.
Ceea ce surprinde este numărul semnificativ de acorduri pentru achiziția de pământ
care au fost deja negociate sau se află în curs de negociere. Institutul Internațional de
Cercetare din Domeniul Politicii Alimentare – IICDPA (International Food Policy Research
Institute – IFPRI) a întocmit o listă cu aproape 50 de acorduri, bazându-se în mare parte pe o
trecere în revistă a rapoartelor din presa din întreaga lume. Deoarece nu există un punct de
înregistrare oficial al acestor tranzacții, nimeni nu știe sigur câte acorduri există. Și nimeni nu
știe câte vor fi în final. Aceste achiziții masive de terenuri pentru obținerea hranei în alte țări
constituie unul dintre cele mai mari experimente geopolitice realizate vreodată.
Rolul guvernelor în achizițiile de pământ diferă. În unele cazuri, corporații ale
statului cumpără pământ. În altele, cumpărătorii sunt entități private, iar guvernul țării
investitoare își folosește resursele diplomatice pentru a realiza un acord favorabil
investitorilor. Țările care cumpără pământ sunt mai ales cele a căror populație a depășit
posibilitățile pământului și resurselor de apă proprii. Printre acestea se află Arabia Saudită,
Coreea de Sud, China, Kuweit, Libia, India, Egipt, Iordania, Emiratele Arabe Unite, și Qatar.
Arabia Saudită dorește să cumpere sau să concesioneze pământ în cel puțin 11 țări,
printre care Etiopia, Turcia, Ucraina, Sudan, Kazahstan, Filipine, Vietnam și Brazilia.
Spre deosebire de acestea, țările care vând sau își concesionează pământul sunt,
deseori, țări cu venituri mici și mai ales cele în care foametea și malnutriția cronice sunt un
lucru obișnuit. Unele depind de programul Mondial pentru Hnrană (World Food Programme
–WFP) pentru o parte din rezervele lor de hrană.
Financial Times arăta, în martie 2009, că saudiții au sărbătorit sosirea primului
transport de orez produs pe terenurile achiziționate în Etiopia, o țară în care Programul
Mondial pentru Hnrană funcționează pentru a hrăni 4,6 milioane de oameni. Un alt loc
important unde saudiții și alte țări importatoare de cereale achiziționează pământ este Sudan –
în mod ironic, locul unde se fac cele mai mari eforturi de atenuare a foametei prin Programul
Mondial pentru Hrană.
Indonezia a acceptat să le acorde investitorilor saudiți acces la 2 milioane de
hectare (4,9 milioane de acri) de teren, mai ales pentru cultivarea orezului. Grupul Binladin
din Arabia Saudită a negociat 500.000 de hectare de pământ pentru producerea orezului în
provincia Papua, în Indonezia, însă se pare că acest proces a fost întrerupt din cauza
constrângerilor financiare. În ceea ce privește mărimea investițiilor, China iese în evidență.
În ceea ce privește mărimea investițiilor, China iese în evidență. Firma chineză ZTE
International și-a asigurat drepturile pentru 2,8 milioane de hectare (6,9 milioane de acri) în
Republica Democratică Congo pentru producția de ulei de palmier, care poate fi folosit fie la
gătit, fie pentru producerea de combustibil tip biodiesel – ceea ce ne arată că această
competiție dintre hrană și combustibil este prezentă și în domeniul achizițiilor de terenuri.
Putem compara acestea cu cele 1,9 milioane de hectare folosite de cele 66 milioane de
locuitori pentru a produce porumb, hrana lor de bază. La fel ca Etiopia și Sudan, și Congo
depinde de Programul Mondial pentru Hrană. China mai negociază 2 milioane de hectare în
Zambia pentru producția de jatropha, o plantă perenă cu semințe care conțin ulei. Alte țări
unde China a achiziționat pământ sau intenționează să o facă sunt Australia, Rusia, Brazilia,
Kazahstan, Myanmar și Mozambic (sursă din anul 2011).
Coreea de Sud, un mare importator mondial de porumb, este și un mare investitor
în mai multe țări. Cu contracte pentru 690.000 de hectare (1,7 milioane de acri) în Sudan
pentru cultivarea gâului, Coreea de Sud este unul dintre liderii acestei acțiuni privind
securitatea alimentară. În perspectivă, această achiziție de terenuri reprezintă aproape trei
sferturi din cele 930.000 de hectare pe care Coreea de Sud le folosește în țară pentru a
produce orez, hrana sa de bază. Coreenii își îndreaptă atenția și asupra Orientului Îndepărtat
al Rusiei, unde vor să cultive porumb și soia.
Una dintre caracteristicile puțin remarcate ale achizițiilor de terenuri este aceea că
acestea sunt și achiziții de apă. Fie că pământul este udat de ploaie, fie că este irigat, aceasta
este o condiție care afectează resursele de apă din țara-gazdă. Achizițiile de terenuri din
Sudan implică preluarea apei din Nil, care deja este folosit la întreaga capacitate, ceea ce
înseamnă că Egiptul va primi mai puțină apă din fluviu, făcându-l și mai dependent de
cerealele importate. Aceste acorduri bilaterale pt. achiziții de terenuri ridică multe întrebări.
Mai întâi, aceste negocieri și acordurile respective sunt lipsite de transparență. În
mod obișnuit, numai câțiva funcționari de rang înalt sunt implicați, iar termenii sunt
confidențiali. Nu numai că mai multe părți interesate, cum ar fi fermierii, nu sunt chemate la
masa tratativelor când se negociază acordurile, dar acestea nici nu află despre ele înainte de a
fi semnate. Și deoarece există puțin teren cultivabil neutilizat în țările în care se cumpără sau
se concesionează pământ, acordurile dovedesc că mulți fermieri locali vor fi pur și simplu
strămutați. Pământul lor ar putea fi confiscat sau cumpărat cu un preț despre care nu prea sunt
întrebați. Aceasta explică ostilitatea populară care se manifestă deseori în țările-gazdă.
Dexemplu, China a semnat un acord cu guvernul filipinez pentru a concesiona un
milion de hectare de teren pentru recolte care vor fi transportate acasă. Imediat ce s-au scurs
unele informații, protestele populare (venite mai ales din partea fermierilor filipinezi) au
obligat guvernul să suspende acordul.
O situație similară a apărut în Madagascar, unde firma sud-coreeană Daewoo

Logistics a obținut drepturi asupra unui milion de hectare de pământ, o suprafață cam cât
jumătate din Belgia. Aceasta a stârnit mânia populară, ceea ce a dus la schimbarea guvernului
și la anularea acordului. Și China întâmpină o opoziție la fața locului, în ceea ce privește cele
2 milioane de hectare din Zambia.
Această nouă abordare a securității alimentare ridică întrebări și asupra efectelor
ocupării forței de muncă. Cel puțin două țări, China și Coreea de Sud, își propun ca, în
anumite cazuri, să își aducă propiii lor muncitori agricoli. Dincolo de aceasta, oare
introducerea unor activități agricole puternic mecanizate și pe baze comerciale pe scară mare
este tot ce le lipsește țărilor-gazdă, unde șomajul este foarte răspândit.
Dacă prețul alimentelor crește în țara-gazdă, va putea țara investitoare să ia
cerealele pe care le-a produs pe terenul achiziționat? Sau va trebui să angajeze forțe de
securitate pentru a fi sigură că recoltele pot fi aduse acasă? Conștient fiind de această
problemă, guvernul pakistanez, care încearcă să vândă sau să concesioneze 400.000 de
hectare, se oferă să asigure forțe de securitate de 100.000 de oameni pentru a proteja
pământul și activele investitorilor. Împotriva cui vor proteja aceste forțe de securitate
activele? Vor fi pakistanezi înfometați? Sau, poate, fermieri al căror pământ a fost confiscat
pentru a-l vinde masiv investitorilor.
O altă caracteristică supărătoare a multor investiții în terenuri este faptul că au loc

în țări ca Indonezia, Brazilia și Republica Democratică Congo, unde extinderea terenurilor
pentru culturi înseamnă, de obicei, tăierea pădurilor tropicale care rețin mari cantități de
carbon. Aceasta duce la creșterea măsurabilă a emisiilor de carbon, sporind riscul climatic
care afectează securitatea alimentară mondială.
Guvernul japonez, IICDPA (IFPRI) și alte organisme au arătat că este necesar un
cod al investițiilor care să guverneze aceste acorduri privind achizițiile de terenuri, un cod
care să respecte drepturile celor care trăiesc în țările unde se cumpără pământ, precum și
drepturile investitorilor. Banca Mondială, Organizația pentru Alimentație și Agricultură a
ONU (FAO) și Uniunea Africană elaborează fiecare coduri de conduită.
Insecuritatea alimentară mondială în creștere determină o nouă geopolitică a
penuriei alimentare, una în care concurența pentru pământ și resurse de apă trece dincolo de
granițele naționale. Multe achiziții de terenuri se fac în țări copleșite de foamete și cu puțin
pământ, lăsând tot mai puțin teren pentru a produce hrană pentru cei care locuiesc aici. Riscul
este că aceasta va accentua foametea și instabilitatea politică, determinând și mai multe state
să eșueze.
Nici o țară nu este imună la efectele reducerii rezervelor alimentare mondiale, nici
chiar Statele Unite, coșul cu pâine al lumii.
De exemplu, dacă China se îndreaptă către piața mondială pentru a procura cantități
masive de cereale, cum a procedat recent pentru soia, va trebui să țină seama, în mod necesar,
Statele Unite, care domină exportul mondial de cereale.
Pentru consumatorii din SUA, perspectiva de a concura pentru cerealele americane
cu 1,3 miliarde de consumatori chinezi, cu venituri din ce în ce mai mari, este un scenariu de
coșmar.
Într-o asemenea situație, Statele Unite ar fi tentate să reducă exporturile – așa cum a
procedat, de exemplu, cu cerealele și cu soia în anii ’70, când prețul alimentelor a explodat.
Dar aceasta nu este o soluție în cazul Chinei, care acum deține peste un bilion de dolari în
datoria SUA. Aceasta este principalul cumpărător internațional la licitațiile lunare de
obligațiuni de stat americane care finanțează deficitul fiscal în continuă creștere al SUA.
De fapt, China a devenit bancherul Statelor Unite. Ne place sau nu, consumatorii
americani își vor împărți cerealele cu consumatorii chinezi, indiferent cât de mult va crește
prețul alimentelor.
Economia noastră globală tip Ponzi
Astăzi, economia mondială prost gestionată are multe dintre caracteristicile

schemei Ponzi. Schema Ponzi preia plățile de la baza largă a investitorilor și le folosește
pentru a plăti veniturile. Aceasta creează iluzia că oferă un randament foarte mare al
investițiilor ca urmare a deciziilor inteligente privind investițiile, când, de fapt, aceste
câștiguri irezistibil de mari se datorează, în parte, consumării bazei de active propriu-zise. Un
fond de investiții conform schemei Ponzi poate rezista doar atât cât fluxul de noi investiții
este suficient pentru a susține randamentele mari plătite investitorilor anteriori. Dacă acest
lucru nu mai este posibil, schema se prăbușește - tot așa cum fondul de investiții de 65 de
miliarde de dolari SUA al lui Bernard Madoff a făcut-o în decembrie 2008.
Deși funcționarea economiei globale și schema de investiții tip Ponzi nu se
aseamănă întru totul, există, totuși, unele paralele șocante. Cam prin 1950, economia
mondială trăia, mai mult sau mai puțin, prin propriile sale mijloace, consumând numai
produsul sustenabil, adică dobânda sistemelor naturale acre o susțin. Apoi, pe măsură ce
economia s-a dublat, și iar s-a dublat, multiplicându-se de opt ori, a început să depășească
produsul sustenabil și să consume baza de active propriu-zisă.
Într-un studiu din 2002 publicat de Academia națională de Științe a SUA, o echipă
de specialiști condusă de Mathis Wackernagel a ajuns la concluzia că cererile colective ale
omenirii au depășit, pentru prima dată, capacitatea regenerativă a pământului prin 1980. Din
2009, cererile globale îndreptate asupra sistemelor naturale depășesc capacitatea lor de
producție regenerabilă cu aproape 30%. Aceasta înseamnă că satisfacem cererile curente,
parțial, prin consumarea activelor naturale ale pământului, pregătind terenul pentru un colaps
tip Ponzi, atunci când aceste active vor fi fost epuizate.
La mijlocul anului 1990 s-a ajuns la o pompare excesivă a apei din rezervele
acvifere importante ale lumii. Noi avem mai multă apă de irigații decât aveam înainte de
pomparea excesivă a apei, conform unei adevărate scheme Ponzi. Avem sentimentul că
procedăm corect cu agricultura – însă realitatea ne arată că aprox. 400 de milioane de oameni
sunt hrăniți astăzi prin pomparea excesivă a apei, care este un proces pe termen scurt,
conform definiției. Cu rezervele de apă epuizate, acest balon al hranei bazate pe apă este pe
cale să se spargă.
O situație similară apare în cazul ghețarilor alpini. Când ghețarii încep să se
topească se scurg în râuri, iar canalele de irigații pe care le alimentează cu apă devin mai mari
decât înaintea topirii. Dar de la un punct încolo, pe măsură ce ghețarii mai mici dispar și cei
mai mari se micșorează, cantitatea de gheață topită se reduce iar debitul râurilor este mai mic.
Vom avea, în acest fel, două scheme Ponzi pentru apă, care funcționează în paralel în
agricultură. Dar există mult mai multe scheme de acest fel.
Pe măsură ce populația umană și cea animală domestică cresc mai mult sau mai
puțin în același ritm, cererea tot mai mare de alimente și furaje va depăși, până la urmă,
producția sustenabilă a pășunilor. Ca urmare, iarba se deteriorează, lăsând pământul gol, ceea
ce îl va transforma în deșert. Într-un anume moment, cirezile de vite slăbite vor fi distruse și
ele. Conform acestei scheme Ponzi, proprietarii cirezilor sunt obligați să se bazeze pe ajutorul
alimentar sau să migreze la oraș.
Trei pătrimi dintre zonele de pescuit sunt acum exploatate la întreaga capacitate sau
peste aceasta, ori sunt în faza de refacere după exploatarea excesivă. Continuând activitatea
economică la fel ca până acum, multe dintre aceste zone de pescuit vor fi distruse. Pescuitul
excesiv, definit mai simplu, înseamnă că noi scoatem pește din oceane mult mai repede decât
acesta se poate reproduce. Pescuirea codului în largul coastei Newfoundland din Canada este
un prim exemplu de ceea ce s-ar putea întâmpla. Mult timp, una dintre cele mai productive
zone de pescuit din lume, aceasta a fost distrusă la începutul anilor ‘90 și ar putea să nu se
mai refacă niciodată. Paul Hawken, autorul cărții Blessed Unrest (Neliniștea binecuvântată),
spune foarte bine: ”În prezent, noi ne furăm viitorul, vânzându-l chiar acum și numindu-l
produs intern brut.
La fel de bine, am putea avea o economie de ameliorare a viitorului, în loc de a ni-l

fura. Am putea fie să creăm active pentru refacere, fie să luăm active de la viitor. Una se
cheamă refacere, iar cealaltă, exploatare.”
Întrebarea mai cuprinzătoare este: ”Dacă vom merge mai departe cu activitatea
economică la fel ca până acum – prin pomparea excesivă a apei, pășunat excesiv, pescuit
excesiv și supraîncărcarea atmosferei cu dioxid de carbon – cât va dura până când o economie
tip Ponzi se va destrăma și prăbuși? ” Nimeni nu știe. Civilizația noastră industrială n-a mai
trecut prin așa ceva.
Spre deosebire de schema Ponzi a lui Bernard Madoff, care a fost creată știind că
până la urmă se va prăbuși, economia noastră globală tip Ponzi nu a fost gândită ca să se
prăbușească.
Ea se află pe un drum accidentat din cauza forțelor pieței, a stimulentelor perverse
și a măsurilor de dezvoltare prost alese. Ne bazăm foarte mult pe piață, pentru că aceasta este
o instituție lipsită de credibilitate din mai multe puncte de vedere. Alocă resurse cu o eficiență
care nu poate fi egalată de niciun organism de planificare centralizată și reușește să
echilibreze ușor cererea și oferta.
Totuși, piața are câteva puncte slabe fundamentale, potențial fatale. Ea nu respectă
pragurile producției sustenabile a sistemelor naturale. De asemenea, favorizează termenele
scurte, și nu pe cele lungi, fiind prea puțin preocupată de generațiile viitoare. Nu include în
prețul bunurilor costurile indirecte ale producerii lor. Ca urmare, nu poate transmite semnale
care să ne spună că am fost prinși într-o schemă Ponzi.
Pe lângă consumarea bazei noastre de active, am creat și câteva tehnici inteligente
pentru a ține costurile în afara registrelor contabile – aproape la fel cum discreditata și falita
companie energetică Enron din Texas a procedat acum câțiva ani. De exemplu, când folosim
curentul de la centrala cu cărbune, primim o factură lunară de la compania locală de utilități.
Aceasta cuprinde costul scoaterii cărbunelui, transportul lui la termocentrală, arderea,
producerea de electricitate și livrarea ei la casele noastre.
Totuși, ea nu cuprinde costul schimbării climatice cauzate de arderea cărbunelui.
Acea notă va veni mai târziu - și probabil va fi dată copiilor noștri. Din păcate pentru ei,
factura lor pentru folosirea cărbunelui de noi va fi chiar mai mare decât a noastră.
Când Sir Nicholas Stern, fost economist-șef la Banca Mondială a publicat studiul
său novator, în 2006, asupra costurilor viitoare ale schimbărilor climatice, el a menționat
eșecul masiv al pieței.
Se referea la incapacitatea pieței de a include costul schimbărilor climatice în prețul

combustibililor fosili. După Stern, costurile se măsoară în bilioane de dolari. Diferența dintre
prețurile de pe piață ale combustibililor fosili și prețul corect, care include și costurile pentru
mediu ale societății, este uriașă.
Ca decidenți economici – fie că suntem consumatori, planificatori în cadrul
firmelor, decidenți politici guvernamentali, fie bancheri din domeniul investițiilor – toți
depindem de piață pentru informațiile necesare clarificărilor. Pentru ca piețele să funcționeze
pe termen lung și ca actorii economici să ia decizii corecte, piețele trebuie să ofere informații
credibile, inclusiv costul întreg al produselor. Însă piața ne dă informații incomplete, și ca
urmare, noi luăm decizii eronate.
Un bun exemplu de eșec dramatic al pieței poate fi întânit în Statele Unite, unde
prețul la pompă al benzinei era de aproximativ 3 dolari pe galon la mijlocul anului 2009.
Acesta reflectă numai costul găsirii țițeiului, al pompării sale la suprafață, al transformării
sale în benzină și al livrării benzinei la benzinării. El omite costurile schimbării climatice,
precum și costul subvențiilor fiscale pentru industria petrolului (cum ar fi alocația pentru
epuizarea rezervelor de țiței din SUA), costurile militare în creștere pentru protejarea
accesului la petrolul din Orientul Mijlociu cel instabil politic și costurile îngrijirii medicale
pentru bolile respiratorii cauzate de inspirarea aerului poluat.
Conform unui studiu elaborat de Centrul Internațional de Evaluare Tehnologică,

aceste costuri sunt acum de aprox. 12 dolari pe galon (3,17 dolari pe litru) de benzină
folosită în Statele Unite. Dacă acestea ar fi adăugate la costul direct al benzinei de 3 dolari,
utilizatorii ar plăti 15 dolari pe galon de benzină la pompă. În realitate, arderea benzinei este
foarte costisitoare, însă piața ne spune că este ieftină, distorsionând astfel structura
economiei.
O situație similară există în cazul hranei. Dacă am plăti costul întreg pentru
producerea ei – inclusiv costul real al benzinei folosite în producție, costurile viitoare ale
epuizării rezervelor de apă, ale distrugerii solului prin erodare și ale emisiilor de dioxid de
carbon datorate curățirii de vegetație a terenurilor – hrana ar costa mult mai mult decât
plătim acum la supermarket.
Pe lângă ignorarea costurilor indirecte, piața nu evaluează acțiunea naturii. Acest
lucru a fost foarte clar în vara anului 1998, când valea fluviului Yangtze din China –
adăpostind aproape 400 de milioane de oameni – a fost distrusă de una dintre cele mai
grave inundații din istorie. Daunele provocate, de 30 de miliarde de dolari, au fost egale cu
valoarea recoltei anuale de orez a țării.
După mai multe săptămâni de inundații, Beijingul a anunțat interzicerea tăierii

copacilor în bazinul fluviului Yangtze. A justificat acest lucru arătând că arborii în picioare
sunt de trei ori mai valoroși decât aceia tăiați – prevenirea inundațiilor asigurată de păduri
era mult mai valoroasă decât materialul lemnos pe care îl conțineau. De fapt, prețul pieței a
fost depășit de trei ori.
Piața nu respectă capacitatea de rezistență a sistemelor naturale. De exemplu,
dacă o zonă piscicolă este supraexploatată continuu, cantitatea prinsă se va reduce în final,
iar prețurile vor crește, încurajând astfel și mai multe investiții traulere.
Trauler - navă maritimă echipată cu traule (năvod marin de mari dimensiuni, în formă de sac,
destinat pescuirii în larg, în locuri cu mult pește), destinată pescuitului pe mare (la diferite
adâncimi), folosită și pentru dragarea epavelor.
Rezultatul inevitabil va fi un declin precipitat al cantității de pește prins și
distrugerea zonei de pescuit. Astăzi avem nevoie de un punct de vedere realist asupra
relației dintre economie și mediu. De asemenea, mai avem nevoie, mai mult ca înainte, de
lideri politici care pot avea o imagine cuprinzătoare a situației. Și, deoarece principalii
consultanți ai guvernelor sunt economiști, avem nevoie fie de economiști care pot gândi ca
ecologiștii – Sir Nicholas Stern și Herman Daly, un pionier în domeniul economiei ecologice,
sunt exemple rare – fie mai mulți consultanți ecologiști.
Comportamentul pieței – inclusiv incapacitatea sa de a lua în calcul costurile

bunurilor și serviciilor, de a evalua serviciile aduse de natură și de a respecta limitele pentru
producția sustenabilă – duce la distrugerea sistemelor naturale de susținere a economiei,
adică propria noastră versiune a schemei Ponzi. La un moment dat, deteriorarea relației
dintre economie și elementele sale naturale de protecție începe să capete un caracter
politic, contribuind la eșecul statului.
Creșterea tensiunilor, eșecul statelor
După o jumătate de secol, timp în care au apărut noi state în fostele colonii și s-a
dezmembrat Uniunea Sovietică, comunitatea internațională se concentrează astăzi asupra
dezintegrării statelor. Termenul “state falimentare” a intrat în vocabularul de lucru doar în
ultimul deceniu, însă aceste țări sunt acum parte integrantă a peisajului politic internațional.
După cum arată un articol din Foreign Policy “statele eșuate au cunoscut o odisee
interesantă, deplasându-se de la periferia politicii globale chiar în centrul ei”.
În trecut, guvernele au fost interesate de concentrarea unei puteri prea mari în

mâinile unui singur stat, cum ar fi Germania nazistă, Japonia imperială și Uniunea Sovietică.
Însă, astăzi, vorbim de statele falimentare care constituie cea mai mare amenințare pentru
ordinea și stabilitatea globale. După cum citim în Foreign Policy: “Liderii lumii își făceau griji,
cândva, despre cine acumulează putere, acum sunt îngrijorați de absența ei”.
Statele eșuează când guvernele naționale pierd controlul parțial sau total asupra
teritoriului și nu mai pot oferi siguranță personală locuitorilor. Când guvernele pierd
monopolul puterii, domnia legii începe să dispară. Când acestea nu mai pot asigura serviciile
de bază, cum ar fi educația, sănătatea și siguranța alimentară, ele își pierd legitimitatea. Un
guvern în această situație nu mai poate colecta destule venituri pentru finanțarea unei
guvernanțe eficiente. Societățile pot deveni atât de fragmentate, încât le lipsește coeziunea
necesară pentru a lua hotărâri.
Statele falimentare intră în războaie civile, deoarece grupurile opozante încep
lupta pentru putere. Conflictele se pot extinde ușor în țările vecine, așa cum genocidul din
Rwanda s-a extins în Republica Democratică Congo, unde un conflict civil a făcut mai mult de
5 milioane de victime, începând cu anul 1998. Marea majoritate a acestor decese din Congo
nu sunt produse prin violență, multe fiind provocate de foame, boli respiratorii, diaree,
precum și de alte boli, deoarece milioane de persoane au fost alungate din casele lor.
În Sudan, omorurile din Darfur s-au extins rapid în Ciad. După cum constată ziarul The
Economist, “la fel ca o persoană cu afecțiuni grave, un stat falimentar este un pericol nu
numai pentru el însuși, ci și pentru cele din jurul lor sau chiar mai îndepărtate”.
Statele falimentare pot oferi și baze de pregătire pentru grupurile teroriste
internaționale, cum ar fi Afganistan, Irak și Pakistan, sau ca baze pentru pirați, ca în Somalia.
Ele pot deveni sursă pentru droguri, cum se întâmplă în Myanmar (fosta Birmania) sau în
Afganistan, care a fost răspunzător pentru 92% din oferta mondială de opiu din 2008, din
care o mare parte este transformată în heroină. Deoarece nu au servicii de sănătate
funcționale, statele slabe devin surse de boli infecțioase, așa cum au fost Nigeria și Pakistan
pentru poliomielită, deturnându-se eforturile de eradicare a acestei boli îngrozitoare.
Unul dintre cele mai izbitoare indicii ale eșecului statului este colapsul legii și al
ordinii și pierderea corespunzătoare a securității personale. În Haiti, bandele înarmate
făceau legea pe străzi, până să ajungă forțele de menținere a păcii ale ONU, în 2004. Deși
starea securității s-a îmbunătățit întrucâtva de atunci, răpirile pentru răscumpărare din
rândul localnicilor care erau suficient de norocoși să se numere printre cele 30% de
persoane cu un loc de muncă deveniseră ceva obișnuit.
În Afganistan, șefii militari locali, și nu guvernul central, controlează teritoriul din

afara Kabulului. Somalia, care acum există doar pe hărți, este condusă de liderii tribali,
fiecare dintre ei pretinzând o bucată din ceea ce era odată o țară. În Mexic, cartelurile
drogurilor preiau puterea, existând perspectiva unui stat șubred la granița SUA.
Diverse organizații naționale și internaționale au propriile lor liste cu statele
falimentare, slabe sau eșuate.
În prezent, cele mai sistematice eforturi pentru studierea statelor falimentare sau
eșuate sunt făcute de Fondul pentru Pace și de revista Foreign Policy, pe baza unui index
care este actualizat anual și publicat în fiecare număr din iulie/august al revistei Foreign
Policy. Acest serviciu neprețuit, care are mii de surse de informare în întreaga lume, se
bazează pe o gamă bogată de studii privind schimburile care au loc în lume, și în sens larg,
direcția în care se îndreaptă lumea.
Această analiză a identificat 60 de țări, clasificându-le în funcție de
“vulnerabilitatea” lor în cazul unui conflict intern violent sau al unei deteriorări la nivelul
societății.
Având la bază 12 indicatori sociali, economici, politici și militari, aceasta plasează Somalia în
vârful listei cu țări eșuate din 2008, urmată de Zimbabwe, Sudan, Ciad și Republica
Democratică Congo. Trei țări exportatoare de petrol se află între primele 20 de țări eșuate –
Sudan, Irak și Nigeria. Pakistan, plasat acum pe locul 10 pe listă, este singurul stat falimentar
cu arsenal nuclear. Coreea de Nord, a șaptesprezecea pe listă, își dezvoltă acum capacitatea
nucleară (Tabel 1.1).
Scorurile pentru fiecare dintre cei 12 indicatori, cuprinse între 1 și 10, sunt
însumate sub forma unui indicator unic al țărilor: indexul țărilor eșuate. Un scor de 120, cel
maxim, înseamnă că societatea este complet falimentară, indiferent de unitatea de măsură.
În prima listă a revistei Foreign Policy, pe baza datelor din 2004, doar 7 țări au avut scoruri
de 100 sau mai mult. În 2005, acestea au ajuns la 9. Până în 2008 s-a ajuns la 14 – dublu, în
patru ani. Această tendință pe termen scurt este departe de a se fi încheiat, însă scoruri mai
mari pentru țările din partea superioară și dublarea numărului de țări cu scoruri de 100 sau
mai mari arată că falimentul statelor se extinde și se adâncește.
Clasificarea după indicele statelor eșuate este strâns legată de indicatorii
demografici și de mediu de bază. Din primele 20 de state eșuate, 17 cunosc rate de creștere
demografică rapide, unele dintre ele crescând cu aproape 3% pe an sau de 20 de ori într-un
secol.
În cazul a cinci dintre aceste 17 țări, femeile ajung la o medie de peste șase copii fiecare. Cu
excepția a șase dintre primele 20 de state eșuate, cel puțin 40% din populație are sub 15 ani;
o statistică demografică care deseori indică o instabilitate politică în viitor. Bărbații tineri,
fără șanse de angajare, devin nemulțumiți, ceea ce îi face apți de recrutare de către mișcările
insurgente.
În multe dintre țările care au avut o creștere demografică rapidă timp de mai
multe decenii, guvernele ajung la uzură din cauza problemelor demografice și nu reușesc să
facă față reducerii constante a terenurilor cultivabile și a rezervelor de apă dulce pe
persoană și să construiască școli suficient de repede pentru numărul tot mai mare de copii.
Sudan este cazul clasic de țară prinsă în capcana demografică. S-a dezvoltat
economic și social suficient de mult pentru a putea reduce mortalitatea, dar nu și atât de
repede încât să reducă fertilitatea. Ca urmare, femeile au în mediu patru copii, de două ori
mai mult decât cei doi copii necesari pentru înlocuire, iar populația sa de 41 de milioane
crește cam cu 2000, zilnic. Datorită acestei presiuni, Sudan – ca multe țări – e pe cale să se
prăbușească.
Cu excepția a trei dintre cele douăzeci de țări aflate în fruntea listei țărilor eșuate,
restul sunt prinse în această capcană demografică. Privind realist lucrurile, probabil că ele nu
pot scăpa din aceasta pe cont propriu.

Tabelul nr. 1.1. Primele 20 de state eșuate, 2008
Loc Țara Scor
1 Somalia 114,7
2 Zimbabwe 114,0
3 Sudan 112,4
4 Ciad 112,2
5 Republica Democratică Congo 108,7
6 Irak 108,6
7 Afganistan 108,2
8 Republica Centrafricană 105,4
9 Guineea 104,6
10 Pakistan 104,1
11 Côte d'Ivoire 102,5
12 Haiti 101,8
13 Burma 101,5
14 Kenya 101,4
15 Nigeria 99,8
16 Etiopia 98,9
17 Coreea de Nord 98,3
18 Yemen 98,1
19 Bangladesh 98,1
20 Timor-Leste 97,2
Au nevoie de ajutor extern – sau, altfel, situația politică va continua să se deterioreze.

Exceptând câteva dintre primele douăzeci de țări din lista statelor falimentare,
restul pierde cursa dintre producția de hrană și creșterea populației. Aproape jumătate
dintre aceste țări depind de Programul Mondial pentru Hrană.
Penuria alimentară poate exercita o presiune deosebită asupra guvernelor. În
multe țări, ordinea socială a început să dea semne de tensiune în 2007, din cauza prețurilor
tot mai mari pentru hrană și a răspândirii foametei. Revoltele pentru hrană și dezordinea au
continuat, în 2008, în multe țări – de la revoltele pentru “tortilla” din Mexic până la luptele
de la cozile pentru pâine din Egipt și protestele din Indonezia – indicând disperarea
consumatorilor prinși între veniturile mici și prețurile tot mai mari pentru hrană. În Haiti,
creșterea mare a prețurilor a dus la căderea guvernului.
În Pakistan, unde prețul făinii de grâu s-a dublat, câte un soldat înarmat escorta
fiecare camion cu cereale ca să nu fie furat sau ca puținul grâu să nu fie trecut ilegal în
Afganistan. În Kandahar, Afganistan, comercianții din piață erau furați sub amenințarea
armelor de către hoți, care plecau cu sacii de cereale. În Sudan, 110 camioane cu cereale
care distribuiau hrană în cadrul Programului Mondial pentru Hrană au fost furate în cursul
anului 2008, înainte să ajungă la taberele de ajutorare de la Darfur.
O altă caracteristică a statelor falimentare este deterioararea infrastructurii fizice – drumuri

și sisteme cu energie și apă de canalizare. Grija pentru sistemele naturale nu mai există când
oamenii luptă să supraviețuiască. Pădurile, pășunile și terenurile cultivabile se deteriorează,
ducând la o spirală economică în jos. O dispariție a investițiilor străine și o creștere
corespunzătoare a șomajului sunt elemente ale sindromului declinului.
În multe țări, ONU sau alte organisme internaționale încearcă să mențină pacea,
deseori fără succes. Printre țările în care forțele de menținere a păcii ale ONU sunt
desfășurate se numără Ciad, Republica Democratică Congo și Côte d'Ivoire. Alte țări cu trupe
de menținere a păcii sunt Afganistan, Haiti și Sudan. De multe ori acestea sunt forțe
simbolice, suficient de mari ca să împiedice o prăbușire imediată, dar nu destul de mari ca să
asigure stabilitatea necesară pentru o dezvoltare pe termen lung.
Țări ca Haiti și Afganistan supraviețuiesc numai pentru că sunt incluse în sistemele
internaționale de supraviețuire. Asistența economică, incluzând acțiunile de supraviețuire
alimentară, le ajută să se mențină. Dar acest ajutor nu este suficient pentru depășirea
tendințelor tot mai puternice de deteriorare a situației cu care se confruntă și pentru a
asigura stabilitatea demografică și politică necesară pentru progresul economic.
Într-o perioadă de creștere a globalizării, funcționarea sistemului global depinde
de o rețea bazată pe cooperare a statelor naționale funcționale.
Dacă guvernele își pierd capacitatea de a guverna, ele nu mai pot colecta taxele și cu atât
mai puțin pot răspunde pentru datoriile lor externe. Mai multe state falimentare înseamnă
mai multe creanțe neîncasate. Efortul de combatere a terorismului internațional depinde de
cooperarea dintre state naționale funcționale și slăbește pe măsură ce tot mai multe state
eșuează.
Mai mult, protejarea speciilor pe cale de dispariție implică aproape întotdeauna o
colaborare internațională strânsă. În țări cum ar fi Republica Democratică Congo, în care se
prăbușesc organizațiile guvernamentale, se răspândește foametea și domnește haosul,
populația de gorile montane a scăzut rapid. Această poveste se repetă neîntrerupt în Africa,
unde se concentrează atât de multe specii de mamifere mari care au mai rămas în lume.
Deoarece numărul țărilor falimentare crește, rezolvarea crizelor internaționale
devine și mai dificilă. Acțiunile care pot fi relativ simple într-o ordine mondială sănătoasă,
cum ar fi meținerea stabilităiții monetare sau împiedicarea izbucnirii unei boli infecțioase,
pot fi dificile sau imposibile într-o lume cu multe state care se dezintegrează. Chiar
menținerea fluxurilor internaționale de materii prime poate constitui o provocare. La un
moment dat, extinderea instabilității politice poate întrerupe progresul economic global,
ceea ce ne arată că trebuie să analizăm cauzele eșecului statal cu maximă urgență.
Planul B – un plan de salvare a civilizației
Planul B constituie o alternativă la activitatea economică tradițională. Scopul său

este acela de a îndepărta lumea de pe calea actuală către declin și colaps și a o îndrepta pe
una nouă, pentru ca securitatea alimentară să poată fi restabilită, iar civilizația să fie întărită.
Așa cum tendințele aflate în spatele deteriorării actuale a situației alimentare trec dincolo de
agricultura propriu-zisă, tot la fel trebuie să fie și reacția. În trecut, Ministerul Agriculturii
deținea cheia pentru extinderea cercetării agricole, extinderea creditării pentru fermieri și
toate celelalte elemente care, evident, intră în sfera sa de acțiune, însă acum asigurarea
rezervelor alimentare în viitor depinde de mobilizarea întregii noastre societăți.
Din aceste motive, Planul B (sursa 2011) este mult mai ambițios decât oricare altul
care a fost aplicat în lume, o inițiativă care nu are precedent în ceea ce privește scara la care
se aplică sau urgența. Are patru componente: reducerea emisiilor nete de carbon cu 80%
până în 2020, stabilizarea demografică la 8 miliarde sau mai puțin, eradicarea sărăciei și
refacerea sistemelor naturale ale pământului, inclusiv solul, rezervele de apă, pădurile,
pășunile și zonele de pescuit. Caracterul ambițios al acestui plan nu este dat de fezabilitatea
politică, ci de realitatea științifică.
Planul de reducere a emisiilor de carbon implică creșterea formidabilă a eficineței

energetice în întreaga lume, investiții pentru dezvoltarea masivă a resurselor energetice
regenerabile ale planetei, interzicerea despăduririlor și plantarea a miliarde de copaci. Planul
B marchează, în esență trecerea de la o economie cu energie obținută mai ales din petrol,
din cărbune și din gaze naturale la una bazată pe energie eoliană, solară și geotermală.
Obiectivul Planului B de stabilizare demografică este fixat la 8 miliarde sau chiar
mai puțin, pur și simplu fiindcă eu nu cred că populația lumii va ajunge vreodată la cele 9,2
miliarde prevăzute de demografii ONU pentru 2050. Astfel, marea majoritate a celor 2,4
miliarde de oameni ce se vor adăuga până în 2050 se va naște în țări în curs de dezvoltare -
țări în care baza resurselor de pământ și de apă se deteriorează și foametea se extinde.
Simplu spus, multe sisteme de ajutorare din aceste țări sunt în declin, iar altele se năruie.
Întrebarea nu este dacă această creștere demografică va înceta înainte de a ajunge la 9,2
miliarde, ci dacă acest lucru se va întâmpla fiindcă omenirea va trece rapid la familii mai mici
sau fiindcă nu va reuși să facă acest lucru, iar creșterea populației va fi ajustată de creșterea
mortalității. Planul B îmbrățișează varianta diminuării fertilității.
Eradicarea sărăciei este un obiectiv prioritar din trei motive. În primul rând, dacă
este însoțit de asigurarea accesului la asistență medicală pentru reproducere și servicii de
planificare familială pentru femeile din întreaga lume, reprezintă cheia accelerării trecerii, la
Nivel global, la familii mai reduse. De asemenea, stimulează aducerea țărilor sărace în
interiorul comunității internaționale, oferindu-le o miză în cazul unor acțiuni cum ar fi
stabilizarea climatică. Când oamenii nu știu sigur de unde la va veni următoarea masă, este
greu ca ei să devină interesați de stabilizarea climei pe pământ. În al treilea rând, eradicarea
sărăciei este un lucru uman, pe care trebuie să îl facem. Unul dintre semnele unei societăți
civilizate este capacitatea de a avea grijă de alții.
A patra componentă a Planului B presupune refacerea și protejarea sistemelor
naturale care mențin oamenii în viață. Aceasta are în vedere conservarea solului,
interzicerea despăduririlor, promovarea reîmpăduririlor, refacerea zonelor piscicole și un
efort global de protejare a resurselor de apă prin creșterea prodcutivității. Dacă nu
schimbăm nimic în ceea ce privește deteriorarea acestor sisteme, nu vom reuși să oprim
intensificarea foametei.
Planul B este un program integrat cu patru obiective interdependente. De
exemplu, este improbabil ca noi să putem realiza stabilizarea demografică dacă nu eradicăm
și sărăcia. Și invers, nu putem reface sistemele naturale ale planetei fără stabilizarea
demografică și cea climatică și nu vom putea realiza stabilizarea climatică fără stabilizarea
demografică. Și nici nu putem eradica sărăcia fără refacerea sistemelor naturale ale planetei.
Caracterul ambițios al acestui plan de salvare a civilizației noastre este egalat doar
de urgența aplicării sale. Succesul depinde de o acțiune rapidă în regim de război,
restructurând economia mondială a energiei în ritmul pe care l-a avut industria SUA în 1942,
după atacul de la Pearl Harbour. Statele Unite au trecut de la producția de automobile la cea
de avioane, tancuri și nave în câteva luni. Restructurarea actuală nu se poate face fără
măsuri fundamentale de restabilire a priorităților. Și acest lucru nu se va putea face fără
sacrificii. De exemplu, cheia restructurării industriale din 1942 a fost o interdicție asupra
vânzării de mașini noi, care a durat aproape trei ani.
Ne confruntăm cu o provocare extraordinară, însă sunt multe lucruri care ne fac să
fim optimiști. Toate problemele pot fi rezolvate prin folosirea tehnologiilor existente. Și
aproape tot ce este necesar pentru a scoate economia mondială din colaps și a o îndrepta
din nou pe o cale sustenabilă pentru mediu a fost deja aplicat în câteva țări. De exemplu,
peste 30 de țări și-au stabilizat, în esență, creșterea demografică.
Constatăm că există componente ale Planului B în unele tehnologii aflate pe piață.
De exemplu, în domeniul energetic putem obține mai multă energie de la o turbină eoliană
bazată pe o concepție avansată decât de la o sondă învechită. Odată ce noile automobile
hibride cu benzină și cu curent electric preluat direct din rețea, cum ar fi Chevrolet Volt, au
intrat pe piață, se pot realiza 150 de mile pe galon.

Cursul 01a

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 01a

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POGRAM DE STUDII: MASTER

Disciplina: INGINERIA MEDIULUI

DISCIPLINA INGINERIA MEDIULIUI

CURS 1 – Compromiterea viitorului nostru

CURS 2 – Presiunea demografică asupra pământului și apei

CURS 3 – Schimbarea climatică și tranziția energetică

CURS 4 – Stabilizarea climatică: o revoluție a eficienței energetice

CURS 5 – Stabilizarea climatică: trecerea la energia regenerabilă

CURS 6 – Proiectarea orașelor pentru oameni

CURS 7 – Eradicarea sărăciei și stabilizarea demografică

CURS 8 – Refacerea planetei

CURS 9 – Hrănirea corespunzătoare a opt miliarde de oameni

CURS 10 – Marea mobilizare

CURS 11 – Performanța energetică a clădirilor – cadru legal

CURS 12 – Performanța energetică a clădirilor – exemple de calcul

CURS 13 – Certificarea BREEAM

CURS 14 – Discuții și pregătire pentru examen

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Incapacitatea noastră continuă de a schimba cursul în ceea ce privește mediul, lucru

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Într-un moment în care progresul este considerat inevitabil, această răsturnare a

Hrana: veriga slabă

În timp ce lumea se luptă să îi hrănească pe oameni, fermierii se confruntă cu mai

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Dincolo de aceasta, deținătorii din întreaga lume a celor 910 milioane de

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Deoarece temperatura pământului continuă să crească, ghețarii alpini se topesc

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

O hartă a Băncii Mondiale demonstrează că o creștere cu 0.91 m a nivelului mării

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Deșerturile care se extind în China de nord și de vest au dus la abandonarea

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Ca de obicei, aspectul economic nu mai constituie o opțiune viabilă. Securitatea

Noua politică a penuriei alimentare

Pe măsură ce securitatea alimnetară se deteriorează, își face apariția o periculoasă

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

O situație similară a apărut în Madagascar, unde firma sud-coreeană Daewoo

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

O altă caracteristică supărătoare a multor investiții în terenuri este faptul că au loc

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Economia noastră globală tip Ponzi

Astăzi, economia mondială prost gestionată are multe dintre caracteristicile

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

La fel de bine, am putea avea o economie de ameliorare a viitorului, în loc de a ni-l

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Se referea la incapacitatea pieței de a include costul schimbărilor climatice în prețul

CURS 1. COMPROMITEREA VIITORULUI NOSTRU

Conform unui studiu elaborat de Centrul Internațional de Evaluare Tehnologică,