REFERAT

SINUSITA MAXILARĂ NEODONTOGENĂ

Rezident: Munteanu Elena

Specializare: Chirurgie Dento – Alveolară

Anul I

Cluj-Napoca, 2021
 Cuprins

I. Definiție. Clasificarea afecţiunilor inflamatorii a sinusului maxilar

II. Etiopatogenia afecțiunilor sinusului maxilar
III. Evaluarea semnelor şi simptomatologiei ale pacienţilor cu sinuzită maxilară
neodontogenă. Diagnosticul paraclinic.
IV. Evoluția și complicațiile sinusitei maxilare neodontogene
V. Metode de tratament. Tehnici utilizate în chirurgia sinusală.
 I.Definiție. Clasificarea afecţiunilor inflamatorii a sinusului maxilar.

Afecțiunile inflamatorii ale sinusurilor alcatuiesc un important factor de morbiditate, care

dăunează anual sănătății unei părți însemnate a populației țării noastre.

”Sinuzit” - inflamaţia mucoasei care tapetează sinusurile paranazale, e o afecţiune relativ

răspândită la nivel mondial, milioane de oameni sunt diagnosticaţi cu această maladie. În marea
majoritate de cazuri factorul etiologic e reprezentat de infecţii bacteriene sau virale. Există dar şi
cazuri, când infecţia e provocată de o micoză.

Clasificarea unei maladii ne oferă posibitatea de a cunoaşte patologia studiată în

complexul său aspect. Patologiile sunt clasificate în depentenţă de etiologia lor în diferite clase:
dobândite, congenitale, genetice, neurogene, inflamatorii etc. Asemenea clasificări ne ajută la
realizarea simplificării comunicării medicilor de diferit profil sau chiar şi pe aria internaționlă,
care conţine în sine îmbinarea semnelor clinice şi simptomelor afecţiunii. O clasificare bine
oformată ne poate ajuta la planul de tratament şi nu în ultim plan educarea pacientului despre
afecţiune şi complicaţiile ei.

Astfel afecțiunile inflamatorii ale sinusurilor pot fi clasificate după mai multe criterii:

 După criteriul anatomotopografic:

• anterioare
• posterioare
Acestea au numele sinusului afectat. În cadrul celor anterioare intră: sinuzite maxilare,
rinoetmoidite, sinuzite frontale, iar în cadrul celor posterioare intră etmoidosfenoiditele.
 În funcţie evoluția inflamaţiei:
• sinusită acută
• sinuzită subacută
• sinuzită cronică
• sinuzită cronică acutizată
 În funcţie de tipul factorului cauzal:
• sinuzită bacteriană
• sinuzită virală
• sinuzită fungică
• sinuzită alergică
• sinuzită polipoasă
• sinuzită iatrogenă
 Comform criteriului bacteriologic pot fi întâlnite sinuzite mono sau polimicrobiene
nespecifice: stafilococice, streptococice, pneumococice etc., sinuzite microbiene specifice:
luetice, tuberculoase etc. După criteriul virotic ca etiologie a sinusitelor pot servi: virusurile
paragripale , virusul respirator sincițial , iar pentru cele fungice : aspergilus mucormycosis,
paecilomyces candida ,speciile de penicillium.
 În funcţie de numărul sinusurilor afectate (şi tipul acestora):
• sinuzita unui singur sinus sau o singură pereche de sinusuri (sinuzita maxilară)
• polisinuzitele (cel puțin 2 sinusuri afectate)
• pansinuzita (afectează toate sinusurile )
 După vârsta de apariție :
• sinuzita copilului
• sinuzita adultului
• sinuzita bătrânului

II. Etiopatogenia afecțiunilor sinusului maxilar

Funcţionarea normală a sinusurilor paranazale depinde de trei componente esenţiale:

secreţie sinusală normală, integritatea funcţiei ciliare şi patenţa ostială. Aceste componente
asigură clearance-ul continuu al secreţiilor. Mucoasa sinusală secretă mucus în cavităţile
sinusale. Mucusul e propulsat prin acţiunea cililor către cavitatea nazală şi nazofaringe.
Afecţiunile care interferă cu oricare din aceste trei componente, prin apariția şi multiplicarea
unor germeni patogeni pot predispune pacientul la o inflamaţie sinusală, deoarece includ procese
reactive de apărare ale organismului, caracterizate prin inflamația țesuturilor invadate.Un rol
important în dezvoltarea procesului patologic îl are răspunsul macroorganismului. Inflamația,
progresând, poate implica în procesul distructiv celulele intacte, structurile osoase sau organ în
întregime, astfel fiind individuală pentru fiecare pacient.
 Ciclul evenimentelor care duc la sinuzită cronică începe cu blocajul ostial.

Ce ține de microbiologia sinusurilor, aceasta până în prezent rămâne o zonă

controversată.
În general, infecţioniştii, au solicitat puncţie aspirativă sinusală pentru culturi cantitative pentru a
confirma etiologia microbiană. Cele mai multe studii s-au făcut pe aspirate sinusale maxilare
datorită accesibilităţii lor. În mâinile unui specialist, endoscopia rigidă şi culturile în sinuzita
acută maxilară, furnizează o sensibilitate şi o specificitate de 80 respectiv 85%, în comparaţie cu
aspiratele sinusale din puncţia sinusală normală, pentru Haemofilus influenzae, Streptococus
pneumoniae, şi Moraxella catarrhalis. Foarte puţine studii s-au axat pe microorganisme atipice
(Mycoplasma pneumoniae, Chlamidia pneumoniae sau Legionella species). Din această cauză
etiologia microbiană, deci și originea sinusitei maxilare, fie ea de natură odontogenă,
neodontogenă nu poate fi sigur afirmată în stabilirea unui diagnostic correct.
Așadar, inflamațiile sinusurilor paranazale sunt provocate de factori cauzali,ce pot fi
clasificați în trei mari categorii: locali, de vecinătate și generali.
Cauze locale
În etiologia locală a sinuzitelor pot interveni factori determinanți si factori favorizanți.
Din prima categorie fac parte cu precădere infecțiile polimicrobiene ale mucoasei, cu germeni
nespecifici precum stafilococici, streptococici, pneumococici, germeni specifici: luetici,
tuberculoși etc., virotici: paragripali și fungici : aspergilus ,candida etc. Factori locali favorizanți
sunt numeroși și variați. Unii dintre aceștia, care actionează ca factori mecanici nu întârzie să
devină cu timpul elemente ale favorizarii apariției dar totodată a întreținerii sau permanentizării
infecției locale. Acești factori pot fi grupați astfel:
a. Factori anatomici – anatomia normală sinuso-nazală, prin particularitățile ei, poate
reprezenta un factor etiologic al patologiei inflamatoare sinuso-nazale. Astfel, există o frecvență
mai mare a sinuzitelor anterioare decât a celor posterioare. Practic, intreaga patologie
inflamatoare sinuso-nazală este o patologie a ostiumului siunusului. Obstrucția lui mecanica,
edematoasă sau infecțioasă determină o reacție în lanț a sinusopatiilor funcționale, a căror cauză
majoră este carența aerării. În schimb, în sinusopatiile infecțioase, cea mai alterată este funcția de
drenaj.
b. Factori traumatici – sinuzitele traumatice pot fi provocate de accidentele de muncă ,
accidentele de circulație, sport etc. Ori de câte ori aceste traumatisme sunt însoțite de fracturi
transversale ale feței sau ale bazei craniului, pot fi interesate concomitent mai multe cavități
sinuzale. Sinuzita traumatică este consecința vehiculării agentilor patogeni de la exterior, a
infectării secundare, infectare favorizată de o fractura deschisă, prin soluția de continuitate
sinuso-buco-faciala.. O importanță deosebită o au si barotraumatismele la aviatori sau scafandri
datorită diferențelor bruște și mari ale presiunii aerului în raport cu presiunea din cavitățile
sinuzale, valorile presiunii se modifică brusc și realizează mecanismul unei sinuzite
transsudative.
c. Corpii străini endonazali sau intrasinuzali pot favoriza constituirea secundară a unei
sinuzite maxilare (tamponamentul nazal parțial sau total, tubaj nasogastric,implanții dentari ).
d. Factori tumorali – prezența unei tumori dezvoltate în sinusul maxilar sau a polipilor
sinonazali prin efectul tulburării fiziologiei normale sau prin acela al ulcerării și
infectării secundare , poate fi o cauză favorizantă pentru constituirea unei sinuzite de
stază seroasă sau supurată,
Cauze de vecinatate
Acestea acționează prin mecanismul tulburării fiziologice nazo sinuzale normale, fie mai
adesea prin acela al focarului infecțios. Se cunoaște că dinții sinuzieni (cel de al doilea
premolar, primul si al doilea molar), dacă sunt devitalizați în scop protetic pot genera
reacții inflamatoare apico-dentare cu răsunet asupra sinusului maxilar vecin
(mucoperiostul sinusului). Totodată, existența unei amigdalite palatine cronice, cu
acutizări frecvente, prin perturbări vasomotorii pe care le poate intreține în cornetele
nazale și prin acțiunea ei focal toxică, poate constitui un element cauzal de importanță
 deosebită pentru generarea sau nevindecarea unei sinuzite. Important este de a stabili un
diagnostic diferențial corect , în vederea stabilirii etiologiei și a unui tratament cu succes.
Cauze generale
Cauzele generale sunt multiple si cu aspecte foarte variate. În categoria acestor cauze
intră influența macroclimatului dar și a microclimatului mucoasei nazo-sinuzale.
Ceea ce s-a observat că reușește să deregleze mai ușor reactivitatea fiziologică de
adaptare și de apărare a acestei mucoase sunt diferențele bruște și mari de temperatură dar și de
presiune. Aceasta este o etiopatogenie clară şi bine argumentată a sinusitei maxilare, care
rămâne a fi neclarificată, una din teoriile discutate ar fi: teoria „aerogenă” cu prezenţa
anomaliilor complexului nazal ce influenţează direcţia curenţilor de aer şi aerarea sinusurilor
paranazale. Factorii meteorologici acționează asupra mecanismelor funcționale nazo-sinuzale nu
numai prin acțiunea directă a curentului de aer necorespunzător, ci mai ales indirect, prin
intermediul sistemului nervos central care este confruntat si el cu aceste noxe.Are loc în aceste
cazuri, o reacție modificată din partea sistemului nervos central, la nivelul centrilor diencefalici,
al centrilor cortico-cerebrali, precum si din partea sistemului vegetativ neuro-endocrin.
Alături de macroclimat, o importanță deosebită este acordată atmosferei sau condițiilor
locului de muncă, respectiv microclimatului.
În patologia inflamatorie a sinusurilor nazale, un rol de mare importanță îl au și cauzele
de mediu endogen. Aici intră toate patologiile de nutriție, care pot genera procesele inflamatorii
și supurative. Avitaminozele, hiperuricumia, obezitatea, tuberculoza, hipocalcemiile, anemiile,
reumatismul, diabetul, hipofuncția corticosuprarenală si cea hipofizo gonadică, instabilitatea
neurovegetativă etc. pot fi recunoscute uneori ca generatoare sau favorizante de sinusite
carențiale, metabolice si neuro-endocrine.
Starea de fragilitate a mucoasei sinuzale constă, în primul rând, în tulburarea
mecanismelor de apărare a mucoasei împotriva agenților infectanți, interesând în esența
imunitatea câștigată filogenetic de către această mucoasă.
O alta cauză favorizantă a infectării mucoasei poate fi alergia. Factorii alergizanți sunt
numeroși și diverși. Ei pot fi aerieni, pneumalergeni (polen, praf casnic, pene), alimentari (fragi,
capsuni, cacao), fizici (frig, umezeala), medicamentoși (iod, sulfamide,aspirină,cocaină), chimici
(gaze industriale, diferiți vapori), biologici (toxine bacteriene).

Factorii etiologici determinanți: fungi Aspergillus flavus și bacterii Staphylococcus aureus

 Aspergillus flavus
A. Cultura după 3 zile la temperatura de 37C0, B -5 zile la 37C0 , C. 7-zile la 37C0.

Staphylococcus aureus
Cultură 24h la temperatura 37 C0
Studiile privind microbiomul sinuzitei cronice au evidenţiat o incidenţă
crescută pentru Staphylococcus aureus, diverse tulpini de bacterii Gram negative şi
germeni anaerobi, iar recent a fost luat în condiserare ca agent patogen și în sinusitele maxilare
acute în aproximativ 10 % din cazuri.
Alte studii efectuate de specialiştii autohtoni ne oferă date statistice privind gradul de
afectare a sinusurilor paranazale: 3.57% micetom a sinusului frontal, 30,3% micetom a sinusului
sfenoidal şi 66,07 micetom a sinusului maxilar, în 37,5% cu afectarea bilaterală.
 III. Evaluarea semnelor şi simptomatologiei ale pacienţilor cu sinuzită
maxilară neodontogenă. Diagnosticul paraclinic.
Sinuzitele maxilare sunt însoţite de o simptomatologie locală şi generelă comună pentru
majoritatea tipurilor de sinuzită. Însă rezultatele unui studiu efectuat în Germania a demonstrat
că de la 15,3 la 20% din pacienţi nu au prezentat o simptomatologie tipică pentru sinuzitele
maxilare, diagnosticul fiind stabilit în baza examinării radiologice cu alte indicaţii.
Stadiul acut al inflamaţiilor sinusului maxilar se manifestă adesea prin semne atât locale
cât şi generale destul de zgomotoase, manifestate strâns în raport cu boala infecțioasă cauzală,
mai ales când aceasta este o infecție cu virus gripal, cu microbii supurațiilor banale sau cu
microbii specifici ai numeroaselor boli infecțioase, pe când stadiile cronice adesea sunt tăcute şi
necesită o anamneză minuţioasă şi deductivă.
I.Forma acută
Simptomatologia locală subiectivă poate fi colectată la anamneza pacientului prin unul
sau mai multe din următoarele manifestări:
 Senzaţie de plenitudine, tensiune nazală sau perinazală. Pielea şi ţesuturile moi de la
nivelul obrazului sau uneori şi pleoapa inferioară capătă aspect inflamator, fiind mai
calde şi hiperesteziate comparativ cu cele din vecinătate.
 Rinoree abundentă, bilaterală sau unilaterală, mai abundentă dimineaţa la trecerea din
poziţia de ortostatizm, precum şi după o criză de durere acută când blocajul ostiumului
cedeaza şi devine permeabil.
 Obstrucţie nazală, cauzată de congestie şi hipersecreţie a pituitarei nazale, fenomen care
suprimă lumenul nazal. Insuficienţa nazală e mai exprimată pe timp de noapte, cauzând
somn zgomotos, întrerupt şi neliniştit cu senzaţii de uscăciune şi sufocaţie, consecinţă a
respiraţiei bucale.
 Tulburarea funcţiei normale oftalmice, care .poate fi cantitativă sau calitativă.
 Cacosmia, poate fi cauzată de retenția puroiului, de flora microbiană anaerobă.
 Hiperestezia mucoasei nazale, periodic dă o senzaţie de corp străin în cavitatea nazală,
care provoacă o senzaţie de gâdelire, prurit.

Simptomatologia locală obiectivă :

 Semne fizice: congestie moderată şi difuză, modificări de culoare a tegumentelor
obrazului, roşeaţă, escoriaţii la nivelul vestibului nazal;
 Simptome funcţionale : obstrucţie nazală uni- sau bilaterală , rinoree sero-mucoasă sau
muco-purulentă , hiposmie, lăcrimare şi fotofobie.
La inspecţia prin metoda rinoscopiei anterioare şi posterioare se observă că lumenul foselor e
micşorat în volum, obstructat cu secreţii vâscoase, după înlăturarea cărora se observă mucoasa
inflamată.
Simptomatologia generală:
Manifestările generale sunt strâns legate cu etiologia, mai ales când aceasta este o infecție
cu virusuri gripale, cu adenovirusuri sau cu microbi specifici ai altor boli infecțioase:
 Febra oscileaza 37-38°C, obligatoriu prezentă în primele zile, cu senzaţii de oboseală.
 Cefalee cu caracter difuz, cu o senzaţie de greutate a capului.
 Simptomatologie algică variată: arsură, înţepătură, tensiune, zgârâetură.
 Simptome digestive: inapetienţă, constipaţie, limbă suburală.
 Simptome cardiace: tahicardie, palpitaţii, dureri precordiale, nelinişte cardiovasculară.
 Oboseala fizică şi intelectuală se manifestă prin micşorarea randamentului de muncă.

II.Forma cronică
Sinuzita cronică este sinuzita care nu s-a vindecat timp de aproximativ 2-3 luni și apar
schimbări ale epiteliului, adesea ireversibile din punct de vedere histofuncțional.
Simptomatologia locală subiectivă poate fi exprimată prin semnele următoare:
 Rinoree purulentă, rareori bilaterală, frecvent unilaterală reprezentată prin scurgerea
unui puroi gros, vâscos, intens colorat în galben sau verde.
 Senzația de plenitudine.
 Durere spontană ce apare doar în perioadele de acutizare fiind asociată cu simtomele
formei acute.
 Obstrucție nazală cauzată de congestia mucoasei sau tusa iritativă.
Simptomatologia locală obiectivă se confundă cu cea prezentată la forma acută.
Simptome generale
 Cefaleea, senzații de greutate a capului care se intensifică în aplecarea capului, în efortul
de a sufla nasul, strănut și tuse.
 Nevralgii, oboseală fizică și intelectuală .
 Manifestări clinice secundare ca: uveite.

3.2 Metode de diagnostic a sinusitei maxilare neodontogene

1.Puncția sinusului maxilar - este o metodă de investigație directă, care permite stabilirea
diagnosticului microbiologic și efectuarea antibiogramei. Tehnica este simplă și precisă.
2.Cateterismul – este o metodă ce constă în introducerea unei sonde adecvate prin ostiumul
sinuzal, prin intermediul ei se execută aspirarea secrețiilor sau lavaj cu soluție de antibiotice.
Este greu de realizat, comportă riscuri funcționale, din aceste motive este rar folosită.
3. Diafanoscopia- este o metodă care se bazează pe faptul că aceste cavități normal aerate permit
propagarea ușoară și uniformă a unui fascicul luminos.
În sinuzita maxilară au fost descrise următoarele semne diafanoscopice:
• semnul Heryng- iluminarea inegală a foselor canine, iar partea bolnavă este obscură.
• semnul Robertson – iluminarea inegală a pereților laterali ai foselor nazale, cel de partea
sinusului maxilar bolnav este mai întunecat.
• semnul Davidsohn – pupila de partea sănătoasa se luminează, cea de partea bolnava
rămâne obscură.
• semnul Bürger – bolnavul are ochii inchiși nu percepe senzația luminoasă de partea
bolnavă ori de câte ori se aprinde becul diafanoscopului.
4. Endoscopia sinuzală - poate fi executată concomitent cu puncţia şi cu ajutorul opticii permite
exploaraea modificărilor la nivel de mucoasă.
5. Tomografia computerizată- standart valoros în examinarea radiologică a patologiei sinusale,
metoda dată oferă o imagine tridimensională şi precisă a sinusurilor paranazale, gradul de
afectare, prezenţa şi poziţionarea corpilor străini. Raportul rădăcinilor cu peretele inferior al
sinusului maxilar.

IV. Evoluția și complicațiile sinusitei maxilare neodontogene

Trei faze consecutive au loc în evoluția procesului inflamator a sinusitelor maxilare:
congestivă, catarală, supurativă. În cadrul evoluţiei locale a procesului inflamator are loc
tumefierea mucoasei cu dispariţia cililor şi descuamarea epiteliului, hiperemia, edemul şi
acumularea infiltratului inflamator succedat de apatiţia exudatului sero-purulent în cavitatea
sinusului. Mecanizmul direct, provoacă propagarea colecţiei purulente la nivelul celorlalte
sinusuri cauzând pansinuzite. Prin calea submucoasă apoi transosoasă procesul migrează între os
şi fibromucoasă care mai apoi prin canalele Hawers ajunge subperiostal unde declanșează
osteitele pereţilor sinusali, osteomelitele maxilare sau afectarea părţilor moi cu declanşarea
proceselor supurative: abces al orbitei, abces genian, abces zigomatic.
Sinusita poate fi focar și pentru nevralgiile infraorbitale, infecţiile în cadrul globului
ocular, mai rar afectează căile respiratorii superioare și determină laringite, faringite sau tulburări
ale sistemului digestiv prin migrarea puroiului spre faringe.
 V. Metode de tratament. Tehnici utilizate în chirurgia sinusală.
Chirurgia sinusală este utilizată cu scop de a elimina agentul cauzal şi ţesuturile
patologice, în acest scop se utilizează pe larg tehnica clasică Caldwell-Luc, dar și mai nou
chirurgia endoscopică rino-sinusală, care este o metodă tot mai largă folosită de chirurgii maxilo-
faciali, fapt care umbreşte operaţiile prin metoda Caldwell-Luc. Totodată trebuie să menţionăm:
ambele metode prezintă o eficienţă înaltă, însă prima are avantaje clare şi este metoda de
predelecţie.
5.1. Cura radicală a sinusului maxilar ( Caldwell-Luc)
Această metodă e pe larg folosită în chirurgia maxilo-facială atât pentru îndepartarea
corpilor străini cât şi în tratamentul diferitor tipuri de sinuzite maxilare.
Metoda constă în trepanația peretelui anterior al sinusului maxilar, deschiderea antrului maxilar
și efectuarea drenajului chirurgical cu scop de evacuare a conținutului purulent.
Abordul sinusului maxilar se realizează la nivelul fosei canine, prin incizia şi decolarea unui
lambou mucoperiostal vestibular, trepanarea peretelui antero-extern al sinusului şi delimitarea
unui volet osos deasupra apexurilor dentare. Prin calea de abord creată, se îndepărtează în
totalitate conţinutul sinusului maxilar.
Această procedură a fost descrisă pentru prima dată de George Caldwell in 1893, patru
ani mai tîrziu, Henri Luc de la Paris a descris aceeași operațiune, mai apoi procedura fiind
denumită Caldwell Luc.
Metoda dată prezintă avantaje, motiv pentru care a fost întrebuinţată în practică
chirurgicală timp îndelungat:
- accesul şi vizualizarea largă a sinusului
- permite o inspecţie bună a mucoasei sinusale
- se pot înlătura cu uşurinţă corpi străini , resturile radiculare şi mucoasa afectată
- permite un drenaj de lungă durată
 Cura chirurgicală a sinusului maxilar Calwell-Luc
A. Incizia în șanțul gingivo-labial la 1cm de rebordul alveolar B. Trepanarea peretelui anterior
sinusal la nivelul fosei canine.

Însă prezintă şi o mulțime de dezavantaje, astfel s-a redus din popularitatea întrebuințării ei:
- anestezia şi parestezia nervului facial
- sechele reminente
- dureri postoperatorii
- recuperarea de lungă durată
- chiuretajul dăunează asupra funcţiei cililor sinusului
- antrostomia din preajma ostiumului poate cauza infecţii postoperatorii
- realizarea unor căi false prin efracţia peretelui posterior cu leziuni în fosa pterigo-palatină,
infratemporală sau peretelui superior cu lezarea orbitei
- la nivelul orbitei se pot întâlni traumatisme ale globului ocular ce pot merge până la
cecitate,traumatisme ale musculaturii oculare extrinseci cu instalarea consecutivă a unei
diplopii.
Complicaţiile pot fi evitate dacă se vor respecta urmatoarele reguli:
- a se retrage „gentil” din ţesuturi , acest lucru fiind facilitat de o incizie cît mai largă
- de a se indentifica şi protejeza pachetul vasculo-nervos subaorbital
- a se evita crearea unei antrostomii mai largi decât este necesar
- evitarea formării pragurilor prin utilizarea bormaşinelor.

Postoperator evoluția e favorabilă dacă tehnica a fost efectuată corect, iar cavitatea se
reepitelizează după 15-21 de zile.
 5.2. Chirurgia endoscopică (Sinusoscopia).

În ultimii ani chirurgia minim-invazivă se bucură de o mare popularitate, utilizând tehnici

de înlăturare a ţesutului patologic modificat cu traumatizarea minimă a ţesuturilor sănătoase.
Astfel asigură reducerea morbidităţii postoperatorii şi micşorareză perioada de reabilitare.
Progresul acestei ramuri ale chirurgiei fiind posibilă odată cu progresarea şi avansarea tehnicilor
endoscopice de operare, video şi de procesare a datelor.
Puțini însă cunosc că Sinusoscopia pentru prima dată a fost efectuată de A. Hirschmann
în 1903 prin fosa canină, folosind cistoscopul modificat şi adaptat la condiţiile de investigaţie. În
1922 E. Spielberg propune o nouă variantă de examinare endoscopică a sinusului maxilar, prin
orificiul creat în peretele lateral al meatului nazal inferior. M.Maltz efectuând cercetăti mai
ample primul propune în 1925 termenul de sinusoscopie.
Chirurgia endoscopică e o metodă de elecţie în tratamentul sinusitelor maxilare
neodontogene, fiind net superioară tehnicilor clasice, avantajul fiind: păstrarea macrostructurilor
osoase, permite vizualizarea integră a sinusului cu eliminarea completă a conţinutului patologic, cu
păstrarea mucoasei sănătoase şi lipsa necesităţii operaţiilor plastice. Rata complicaţiilor şi recidivelor
postoperatorii fiind foarte mica.
În vederea realizarării intervenției chirurgicale se utilizează anestezia locală sau generală.
Căile ce pot fi folosite cu scop de evaluare a maselor situate în cavitatea sinusală sunt
reprezentate de: orificiului natural al sinusului maxilar de comunicare cu cavitatea nazală, cu
largirea preventivă a acestuia, fosa canină , antrostomia prin meatul inferior, antrostomia prin
meatul mijlociu.
Topografic endoscopia foselor nazale nazale cuprinde 3 zone:
Zona A: anterior de rădăcina antero-superioară a cornetului mijlociu, zona B: posterior de zona
A, pînă la rădăcina postero-laterală a cornetului mijlociu, zona C: faţa sfenoidului, inclusive
sinosul sfenoidal şi structurile adiacente.
Zona A. Prezintă zona cu cei mai subţiri pereţi osoşi, acestă zonă e prezentată de tavanul
sinusului etmoidal, care separă etmoidul de fosa cerebrală anterioară. În zona dată uşor pot fi
lezate: orbita, canalul nazolacrimar, artera etmoidală anterioară.
Zona B. Separă etmoidul anterior de cel posterior, în cadrul intervenţiei, etmoidul posterior poate
fi confundat cu rădăcina cornetului mijlociu, la perforarea căruia se formează o breşă durală cu
scurgeri de lichid cefalo-rahidian, respectiv în zona dată se poate cu uşurinţă leza artera
etmoidală posterioară şi tavanul etmoidului .
Zona C. Conţine sfenoidul, iar abordul regiunii date se face cu maximă prudenţă în evitarea
lezării nervului optic şi arterei carotide interne.
 Topografia endoscopică a foselor nazale

Chirurgia endoscopică prezintă avantaje:

• sunt posibile înlăturarea doar a porţiunii afectate, cu păstrarea regiunilor mucozale
• se păstrează integritatea componentelor macroosoase, nu rămân cicatrici
• medicul are o vizualizare permanentă
• reducerea morbidităţii postoperatorii
• vindecarea/reabilitarea rapidă
• intervenţia chirurgicală e de scurtă durată , se poate realiza în condiţii optime şi cu anestezie
locală, fapt important pentru persoane cu maladii sistemice.
Unele dezavantaje minore totuși pot fi și aici constatate:
• sunt necesare abilități și echipament corespunzător
• lezarea unor structure anatomice( muguri dentari,pachete vasculo-nervoase)
• vizibilitate redusă în cazul hemoragiei.