UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
MASTER SIGURANȚA ALIMENTARĂ ȘI PROTECȚIA
CONSUMATORULUI

CONSTANTIN BĂDUCĂ

LEGISLAȚIA COMUNITARĂ PRIVIND

SECURITATEA ALIMENTARĂ

CURS

CRAIOVA
2021
 I.
CONCEPTELE DE SECURITATE ȘI SIGURANŢĂ
ALIMENTARĂ

1.1. Conceptul de securitate alimentară

Conceptul de securitate alimentară a fost formulat pentru prima dată după cel de-al
doilea război mondial în cadrul dezbaterilor Organizației pentru agricultură și alimentație
(FAO) când a fost lansat la Roma în 1963 celebrul manifest ,,Proclamația dreptului fiecărui om
de a mânca pentru a-și astâmpăra foamea". FAO definește securitatea alimentară astfel: "accesul
nemijlocit al tuturor oamenilor la hrana de care au nevoie" pentru a-și satisface funcțiile vitale
și pentru a duce o viață sănătoasă și activă. Această definiție cuprinde trei elemente
fundamentale:
- asigurarea disponibilităților alimentare îndestulătoare pentru consum;
- accesul efectiv al populației la achiziționarea de bunuri alimentare prin cererea
solvabilă a populației;
- un sistem agroalimentar și o piață corespunzătoare a bunurilor de consum alimentar
(oferta) precum și siguranța alimentelor care să permită o alimentație sănătoasă.
Conceptul de ”securitate alimentară” este strâns legat de conceptul de ”securitate
economică”, primul reprezentând un pilon al politicii economice strategice a unui stat (ca o
componentă a securității naționale a unui stat). Acest pilon este menit, în concepția doctrinei, a
preveni amenințări și vulnerabilități de tipul penuriei de alimente, dependenței pieței interne de
produse de import, sub-dezvoltării cronice a agriculturii naționale, vulnerabilități legate de
nerespectarea calității hranei ori crize legate de non-accesul indivizilor la hrană și la resursele
de apă.
Conceptul de securitate alimentară a evoluat în timp şi în mod diferit pentru fiecare stat.
Evoluţia conceptului este în strânsă relaţie cu situaţia internaţională în diferite perioade de timp,
securitatea alimentară fiind un concept internaţional dinamic. Astăzi, avem o definiţie mult
complexă şi anume „securitatea alimentară, la nivelele individual, casnic, naţional, regional şi
global, este realizată atunci când toţi oamenii, în toate momentele, au acces fizic şi economic,
la alimente suficiente, sigure şi nutritive, pentru a-şi satisface nevoile de hrană şi preferinţele
alimentare, pentru o viaţă activă şi sănătoasă”.
Conceptul a evoluat de la considerații mai degrabă cantitative și economice, spre o
definiție care ține cont de calitatea alimentelor și de dimensiunea umană. Conceptul a evoluat
și pe fondul actualei suprapopulări a multor părți ale planetei și al creșterii prețurilor produselor
alimentare, în vreme ce, mai peste tot, calitatea acestora scade.
Conceptul de securitate alimentară există, în mod obişnuit, pe trei niveluri de agregare:
naţional/regional, gospodărie şi individ. Mai mult, conceptul este împărţit în trei elemente
principale care sunt utilizate pentru stabilirea gradului de securitate/insecuritate alimentară într-
o anumită ţară, regiune, comunitate sau gospodărie: existenţa alimentelor, accesul la ele şi
modul lor de utilizare. Performanţa în aceste trei categorii este considerată o condiţie esenţială
pentru asigurarea securităţii alimentare la un nivel dat.
Securitatea alimentară face parte din securitatea fiecărui stat din lume și aceasta la
rândul ei din securitatea globală. Asigurarea securității alimentare a populației unui stat este, în
primul rând, obligația acestuia. Un stat trebuie să-și gestioneze eficient și rational resursele,
altfel se pune în pericol însăși existenta statului și a poporului respectiv. Problema securității
alimentare, a aprovizionării populației cu produse agroalimentare de bază și de calitate
corespunzătoare, constituie o preocupare majoră cu care se confruntă, într-o măsură mai mare
sau mai mică toate țările lumii, dar în primul rând cele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Paradoxal că în perioada curentă, în plină dezvoltare a unei societăți informatizate, foarte multe
state se confruntă cu această problemă. De aceea, astăzi problema alimentară constituie un
factor care poate duce la instabilitate pe plan mondial. Asigurarea securității alimentare pentru
toți indivizii contribuie la liniștea socială din fiecare țară, la stabilitate și prosperitate.
Securitatea alimentară este o problemă complexă și generală a omenirii de care toate
țările lumii sunt responsabile. Acest lucru a fost demonstrat de diferite studii privind alimentația
populației, evoluția producției agricole, evoluția populației precum si utilizarea resurselor. O
alimentație adecvată trebuie sa fie privită atât din punct de vedere al cantității corespunzătoare
de alimente cât a calității și a diversității acestora. Securitatea alimentară globală este rezultatul
necesar al securității alimentare regionale, fără ca această relație să fie adevărată şi invers.
Securitatea alimentară globală nu înseamnă implicit şi securitatea alimentară regională,
existând regiuni ale globului care se pot confrunta cu lipsa de hrană.
Conceptul de ”securitate alimentară” este un concept dinamic, care și-a lărgit constant
sfera de cuprindere (de la dimensiunea securității la agricultură, politici economice, dezvoltare
durabilă, securitate energetică, politici sociale și politici de mediu). Nu trebuie uitată inter-
conexiunea conceptului de ”securitate alimentară” cu alte concepte juridice sau politice precum:
securitatea economică, suveranitatea economică, securitatea ecologică, suveranitatea
permanentă asupra resurselor naturale. Privind prin prisma suveranității economice a națiunilor
și a dreptului popoarelor la auto-determinare, devine limpede legătura dintre conceptul de
”securitate alimentară” și cel de ”securitate națională”, în secolul XXI trebuind să se re-
gândească la nivel strategic național implicațiile pe care riscurile de securitate alimentară,
amenințările de acest gen produse de mediul internațional sau regional economic le au asupra
securității unei națiuni, asupra suveranității sale economice, în special.

1.2. Conceptul de siguranța alimentelor

Termenul „siguranța alimentelor” este un concept care arată că alimentul nu-i poate
dăuna consumatorului când este pregătit şi/sau consumat în conformitate cu utilizarea
intenţionată. La modul general vorbind, siguranța alimentelor se referă la pericolele și
afecțiunile acute sau cronice care pot face alimentul periculos pentru sănătatea consumatorului.
Siguranţa reprezintă asigurarea garanției că alimentele satisfac cerinţele tuturor legilor în
domeniul alimentar şi implementarea permanentă a acestor cerinţe pentru a pune pe piaţă numai
alimente sigure. Prin urmare, siguranța alimentelor nu poate fi negociată. Siguranţa alimentară
este un parametru care priveşte consumatorul şi în asigurarea ei sunt implicate toate părţile
componente care participă la producerea, procesarea, transportul şi distribuţia alimentelor.
În scopul definirii siguranţei alimentelor se iau în considerare extrem de mulţi factori.
Se consideră că orice substanţă chimică poate fi definită în sine ca nesigură, dar pentru a defini
siguranţa unui aliment care o conţine este important a se considera concentraţia la care se
găseşte în acel aliment.
Conceptul de siguranţa alimentelor se referă în principal la trei caracteristici importante
pe care trebuie să le îndeplinească un produs alimentar ce conţine substanţe nutritive
biodisponibile:
1. să aibă inocuitate, adică să nu existe substanţe toxice, antinutritive, radioactive,
microorganisme patogene, aditivi în exces
2. să aibă valoare nutritivă, exprimată prin cantitatea şi calitatea principalilor
macronutrienţi (glucide, proteine, lipide) şi a micronutrienţilor (biominerale, vitamine,
substanţe biologic active)
3. să aibă valoare energetică
În cadrul politicii UE, principiul de bază privind siguranţa alimentelor constă într-o
abordare integrată „de la fermă la consumator", care vizează toate sectoarele lanţului alimentar
– de la producţia de furaje, sănătatea plantelor şi animalelor, bunăstarea animalelor, producţia
primară, procesarea alimentelor, depozitarea, transportul, vânzarea cu amănuntul, până la
consumator, dar vizează şi importul şi exportul alimentelor. Această abordare complexă şi
integrată, în cadrul căreia responsabilităţile operatorilor şi autorităţilor competente sunt clar
definite, reprezintă o politică alimentară mai coerentă, mai eficientă şi mai dinamică.
În ultimii ani s-au făcut progrese însemnate în domeniul siguranţei alimentelor, prin
implementarea programelor HACCP (Hazard Analysis and Critical Control Point).
Politica europeană în materie de siguranță alimentară are două obiective principale:
protejarea sănătății umane și a intereselor consumatorilor și promovarea bunei
funcționări a pieței unice europene. Astfel, Uniunea Europeană se asigură că sunt stabilite și
respectate norme de control în domenii precum igiena produselor alimentare și a furajelor,
sănătatea animalelor, sănătatea plantelor și prevenirea contaminării produselor alimentare cu
substanțe externe. Uniunea reglementează, de asemenea, etichetarea produselor alimentare și a
furajelor.
În ce priveşte siguranţa alimentară a populaţiei, expertiza sanitar-veterinară a
alimentelor de origine vegetală, animală şi a furajelor are un rol major în depistarea
principalelor riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţii alimentare. Aceasta este realizată prin
modalităţi specifice pentru produsele de origine vegetală, pe de o parte, şi produsele de origine
animală pe de altă parte.
Datorită normelor UE, cetățenii europeni beneficiază de unele dintre cele mai ridicate
standarde internaționale în materie de siguranță alimentară. De‑a lungul lanțului agricol și
alimentar se efectuează controale obligatorii menite să garanteze că plantele și animalele sunt
sănătoase și că alimentele și furajele sunt sigure, de înaltă calitate, etichetate corespunzător și
conforme normelor stricte stabilite la nivel european.
Ca urmare a globalizării lanţului alimentar apar noi provocări şi riscuri pentru
sănătatea şi interesele consumatorilor. În cadrul politicii Uniunii Europene privind siguranţa
alimentelor obiectivul principal este atingerea celui mai înalt grad posibil de protecţie a sănătăţii
umane şi a intereselor consumatorilor în ceea ce priveşte alimentele. În acest sens, UE se
implică în garantarea siguranţei alimentelor şi etichetarea corespunzătoare a alimentelor, ţinând
cont de diversitatea produselor, inclusiv cele tradiţionale şi asigurând în acelaşi timp buna
funcţionare a pieţei interne. Astfel, UE a elaborat un pachet complex de legi bazat pe analiza
riscurilor, pentru asigurarea siguranţei alimentelor, acesta fiind permanent monitorizat şi
actualizat.
Garantarea siguranței alimentare este o problemă transfrontalieră, deoarece multe dintre
alimentele pe care le consumăm provin din alte țări. Uniunea Europeană este o piață unică, iar
produsele, inclusiv cele alimentare, pot circula liber pe teritoriul său. Astfel, alimentele nefiind
comercializate doar pe teritoriul unei singure țări, concurența crește, iar consumatorii au la
dispoziție o gamă mult mai variată de produse, la prețuri mai mici. Pe de altă parte, piața unică
impune și elaborarea, la nivel european, a celor mai importante norme în materie de calitate și
siguranță. Dacă fiecare țară ar trebui să controleze produsele în conformitate cu propriile reguli,
nu ar mai exista liber schimb. Producătorii din unele țări ar putea beneficia de avantaje
competitive neloiale de pe urma existenței mai multor seturi de norme.

1.3 Componentele de bază ale siguranţei şi securităţii alimentare

Problema alimentară are două componente de bază: politica alimentară şi politica
nutriţională.
Politica alimentară intervine pe două planuri: unul referitor la aprovizionarea şi
calitatea produselor, iar celălalt raportat direct la consumator şi capacitatea sa de consum.
Aceste intervenţii vizează unul sau mai multe dintre următoarele obiective:
- stabilirea preţurilor alimentelor faţă de fluctuaţiile puternice ale preţurilor
internaţionale;
- asigurarea unui anumit nivel nutriţional al populaţiei subnutrite;
- controlul preţurilor alimentelor;
- limitarea presiunii inflaţioniste prin controlul preţurilor alimentelor.
Prin urmare, politicile alimentare reprezintă ansamblul de măsuri guvernamentale de
ordin legislativ, normativ, administrativ şi financiar, care au în vedere obiective definite în
prealabil.
Politica nutriţională vizează asigurarea unui echilibru între trebuinţele fiziologice de
consum alimentar şi aportul dintre nutrienţi pentru satisfacerea acestora.
Sursa de legitimitate a unui stat este capacitatea de a oferi securitate, respectiv de a
proteja şi menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor
nevoilor. În piramida trebuinţelor formulate de Abraham Maslow, nevoia de securitate este
plasată pe al doilea nivel de importanţă, imediat după nevoile fiziologice.
Cauzele şi influenţele care ameninţă securitatea alimentară sunt: încălzirea globală,
deşertificarea şi degradarea terenurilor; lipsa utilizării propriului potenţial agricol în detrimentul
importurilor excesive; lipsa unei strategii naţionale pentru securitatea alimentară; criza
economică globală; lipsa de independenţă a securităţii alimentare; diferitele niveluri de
dezvoltare între regiuni şi ţări; volatilitatea preţurilor; lipsa de acţiuni imediate lipsa de politici
coerente; lipsa de control şi trasabilitatea pe lanţul alimentar; lipsa controlului şi a acţiunilor
practice la nivel global; siguranţa alimentară este strâns legată de creşterea economică şi
progresul social, precum şi cu stabilitate politică şi pace.
 În opinia multor specialişti în domeniu, securitatea alimentară a unei ţări reprezintă
cea mai importantă dimensiune a securităţii naţionale.
Un stat are securitate naţională numai atunci când are securitate alimentară şi doar
atunci când deţine suficiente disponibilităţi de produse agricole şi alimentare în măsură să
acopere necesităţile de hrană pentru toţi locuitorii cuprinşi în graniţele sale şi să asigure, în
acelaşi timp, stocurile necesare de furaje pentru animale, dar şi apă în situaţii de calamităţi
naturale, de război, de crize etc. Neasigurarea securităţii alimentare poate genera foarte repede,
pe plan intern, grave convulsii şi tensiuni sociale, poate deteriora sănătatea fizică şi psihică a
populaţiei, poate crea stări de instabilitate economică şi politică, iar în plan extern poate să
atragă presiuni diplomatice, economice şi politice cu efecte nedorite şi periculoase pentru
securitatea naţională.
În conformitate cu Raportul prezentat în cadrul Programului ONU pentru Dezvoltare
există 8 dimensiuni ale securităţii internaţionale (securităţii colective) şi securităţii naţionale:
securitatea economico-socială, securitatea alimentară, securitatea mediului, securitatea
comunităţii, securitatea personală, securitatea politică şi securitatea individuală, la care s-ar mai
putea adăuga securitatea demografică şi securitatea militară. Aceste dimensiuni cu amprente
asupra dimensiunii sociale a securităţii nu pot fi realizate fără a avea la bază securitatea
indivizilor.
Cele mai importante trei aspecte ale securităţii pot fi caracterizate în mod special de:
- problemele de mediu cauzate de război,
- resursele naturale ale căror posesie poate naşte dispute internaţionale şi
- catastrofele naturale.
În toate aceste trei cazuri, din punct de vedere al securităţii alimentare, România, ca
de altfel orice stat al lumii, trebuie să fie independentă faţă de orice alt factor care ar putea
influenţa sau dezechilibra starea normală de securitate alimentară.
 II.
IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA SECURITĂȚII
ALIMENTARE

2.1 Asigurarea securității alimentare

Securitatea alimentară este parte a securităţii fiecărui stat din lume şi respectiv a
securităţii globale. Asigurarea securităţii alimentare, adică asigurarea aprovizionării populaţiei
cu produse agroalimentare de bază şi de calitate rezultate din gestionarea raţională a resurselor
interne prin politici specifice, intră în obligaţiile fiecărui stat. Acest fapt înseamnă să dispară
atât foametea evidentă (subalimentaţie) cât şi foametea ascunsă (malnutriţie).
Problema securității alimentare, a accesului populaţiei la produse agro-alimentare de
bază şi de calitate corespunzătoare, constituie o preocupare majoră cu care se confruntă, într-o
măsură mai mare sau mai mică, toate statele lumii, dar în primul rând cele subdezvoltate sau în
curs de dezvoltare. Problema accesului la alimente constituie un factor care poate duce la
instabilitate pe plan mondial. Asigurarea securităţii alimentare pentru toți indivizii, contribuie
la liniştea socială, la stabilitate şi la prosperitate.
După asigurarea unui sistem agricol sustenabil, astăzi atenţia este direcţionată spre
calitatea, siguranţa alimentelor şi protecţia socială în ţările dezvoltate. Situaţia este cu totul
diferită pentru ţările în curs de dezvoltare, care trebuie să îşi asigure consumul (cantitativ şi
calitativ) de alimente din resurse proprii prin consolidarea pieţelor agroalimentare. Astăzi,
problema securităţii alimentare este una complexă şi globală, de prioritate maximă pentru
asigurarea stabilităţii pe plan mondial. Ea este strâns legată de alimentaţia populaţiei,
dezvoltarea producţiei agricole şi utilizarea resurselor. Alimentaţia trebuie privită atât sub
aspectul cantitativ cât şi calitativ al produselor alimentare disponibile. Lipsa alimentelor de bază
în anumite părţi ale lumii duce la foamete, aceasta fiind o problemă majoră a securităţii
alimentare. Doar cooperarea internaţională la nivelul tuturor statelor va putea conduce la găsirea
unor soluţii optime ale acestei probleme globale.
Asigurarea securității alimentare la nivel planetar sau național înseamnă să nu mai
existe:
- foame evidentă acută tranzitorie (înfometare sau inaniție)
- foame cronică (subalimentație, subnutriție)
- foame ascunsă (malnutriție de diferite tipuri, în principal carență în vitamine, minerale).
 În Constituția României din 1991, printre drepturile și îndatoririle fundamentale ale
cetățenilor, se numără și cele social-economice și culturale care cuprind: dreptul la muncă
(libertatea la muncă); dreptul la odihnă; dreptul la învățătură; dreptul la asigurarea materială în
caz de bătrânețe, boală sau incapacitate de muncă (dreptul la pensie și asistență socială); dreptul
de proprietate; dreptul de moștenire; dreptul la nivel de trai decent; dreptul cetățeanului de a se
bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală.
Securitatea alimentară a populației trebuie privită la nivel național și planetar. Conform
„Declarației Mondiale asupra Nutriției” FAO/OMS/ROMA/ 1992 și a „Declarației asupra
Securității Alimentare Mondiale” FAO/OMS/ 1996, „Securitatea alimentară există atunci când
toți oamenii, în orice moment, au acces fizic și economic la alimente sigure și nutritive care
îndeplinesc necesitățile de hrană ale organismului uman, pentru a duce o viață sănătoasă și
activă.”
În concluzie, nicio ființă umană nu poate trăi fără a avea suficientă hrană, fie din cauza
constrângerilor economice sau din cauza inegalităților sociale, acestea însemnând adevărata
justiție alimentară.

2.2 Segmentele care compun securitatea alimentară

Pentru o mai bună înțelegere a relației dintre securitatea alimentară și aportul alimentar
adecvat, mai ales în contextul țărilor în curs de dezvoltare, este nevoie de o minimă clarificare
conceptuală a segmentelor care compun securitatea alimentară.
Astfel, într-o anumită acceptiune, aportul alimentar individual adecvat (AAAI) este
asigurat pe termen scurt dacă aportul de kilocalorii răspunde nevoilor variabile în funcție de
vârstă, starea de sănătate, efortul fizic depus și greutatea adulților; pe termen mediu, se
consideră că AAAI este acoperit dacă nu există deficiențe proteino-calorice (MPC), traduse
printr-o insuficiență ponderală a adulților, iar pe termen lung dacă nu există MPC cronică
(întârzieri de creștere la copiii sub 5 ani). Adesea se consideră că există întârzieri ale creșterii
sau insuficiențe ponderale în funcție de vârstă sau înălțime atunci când acești indicatori sunt
inferiori cu mai mult de jumătate față de valorile lor medii.
Cauza imediată a MPC-ului pare a fi insuficiența aportului de kilocalorii, ținând cont de
nevoile care trebuie acoperite și de bolile care pot apărea prin neacoperirea adecvată a acestora.
Insuficiența aportului energetic cauzează dereglări importante și frecvente, majoritatea
specialiștilor în nutriție respingând, astăzi, ideea că insuficiența aportului de proteine (și, mai
mult, insuficiența aportului în anumiți aminoacizi esențiali) este o problemă independentă, care
necesită asigurarea unei alimentații speciale, bogate în proteine, în alte alimente complementare
sau în cereale.
Securitatea alimentară individuală (SAI) reprezintă posibilitatea de a avea acces la o
alimentație sigură si suficientă pentru o viață sănătoasă, acces care trebuie sa fie relativ garantat.
Cu alte cuvinte, SAI echivalează cu un aport alimentar individual suficient și oarecum garantat,
uneori de către autoritățile statale.
Astăzi, realitatea este că majoritatea celor săraci obțin 70-80% din kilocaloriile de care
au nevoie și din majoritatea celorlalte substanțe nutritive necesare numai prin consumul unuia
sau a două alimente de bază. Pentru cei mai săraci, accesul la aceste alimente esențiale este
cheia asigurării securității alimentare individuale.
Securitatea alimentară a familiilor (SAF) este necesară pentru asigurarea SAI, dar nu
este suficientă, deoarece hrana disponibilă nu este întotdeauna repartizată egal între membrii
familiei, proporțional cu nevoile acestora.
Securitatea alimentară națională (SAN) corespunde posibilităților pe care le au diferite
țări de a garanta SAF și SAI, fără a renunța la alte obiective importante. Adesea, în scopul
determinării nivelului acestui indicator pentru un anumit an, ne bazăm pe: disponibilitatea
energetică alimentară (DEA) pe persoană sau pe nivelul stocurilor de alimente de bază (stocuri
publice sau stocuri susceptibile de a fi vândute în caz de creștere a prețurilor) raportat la
consumurile normale ale perioadei analizate.

2.3 Problema securității alimentare

Problema securităţii alimentare este organizată spre rezolvare în două modalităţi de
bază: politica securităţii alimentare (cuprinzând primele două elemente enumerate mai sus:
existenţa alimentelor şi accesul la ele) şi politica securităţii nutriţionale, care se referă la
utilizarea eficientă în procesul de consum. Intervenţiile în cadrul politicii de securitate
alimentară vizează unul sau mai multe din următoarele obiective:
- stabilitatea preţurilor alimentelor faţă de fluctuaţiile puternice ale preţurilor internaţionale;
- asigurarea unui anumit nivel nutriţional al populaţiei;
- controlul preţurilor alimentelor şi limitarea presiunii inflaţioniste prin controlul preţurilor
alimentelor.
Prin urmare, politicile alimentare naţionale reprezintă ansamblul de măsuri
guvernamentale de ordin legislativ, normativ, administrativ şi financiar care au în vedere
obiective definite în prealabil. Pe de altă parte, politica nutriţională vizează asigurarea unui
echilibru între trebuinţele fiziologice de consum alimentar şi aportul de nutrienţi pentru
satisfacerea acestora. Politica securităţii nutriţionale are în vedere corectarea insuficienţei în
consumul unui anumit element nutritiv, cum ar fi vitamina A, fierul sau iodul. Corectarea
carenţelor vitaminice prin distribuirea de vitamine sau adăugarea iodului în sarea de bucătărie
pot reduce malnutriţia, evitând însă abordarea adevăratelor cauze ale sărăciei.
După cel de-al doilea război mondial, rezerva de hrană globală acoperea 133 de zile, în
2008, aceasta acoperea doar 40 de zile. În plus, populaţia lumii va creşte cu 40% până în 2050,
cererea de hrană dublându-se până atunci. Această situaţie de reducere a stocurilor este
rezultanta directă a instabilităţii pieţelor şi condiţiilor climatice defavorabile în anumite zone
în care se cultivă cereale pentru consumul populaţiei.
Oferta de mărfuri alimentare reprezintă acea dimensiune fundamentală a pieţei care
furnizează o gamă extrem de variată de elemente necesare satisfacerii cererii, iar în sarcina
consumatorilor finali cade selecţia şi structurarea optimă a aportului alimentar efectiv. Condiţia
esenţială presupune ca valoarea alimentară complexă de care individul are nevoie (în special
cererea metabolică de nutrienţi) să se transpună corect în programele de achiziţie, ţinând cont
inclusiv de criteriile economice (preţ şi venit).
Prin dimensiunile sale – cantitative şi calitative – oferta în domeniul agroalimentar se
adresează şi pieţei metabolice. Mărfurile agroalimentare furnizate – atât brute, cât şi procesate
– trebuie să corespundă, în primul rând, din punct de vedere al disponibilităţii (logisticii) şi
accesibilităţii (puterii de cumpărare) – deci cantitativ, dar şi din punct de vedere calitativ, astfel
încât, prin utilizarea lor finală, să asigure îndeplinirea cerinţelor nutriţional-metabolice ale
fiinţei umane.

2.4. Politica de securitate alimentară

Securitatea alimentară constituie în întreaga lume o adevărată provocare. Toţi oamenii
au nevoie de hrană, la fel cum au nevoie de aer sau de apă pentru a continua să trăiască. Dreptul
la hrană este un drept fundamental al omului. Materializarea acestui drept, în prezent, nu se
realizează pretutindeni în cele mai bune condiții. Tocmai de aceea, preocupările entităților cu
atribuții în domeniu au la bază definirea necesarului fiziologic uman, ținând cont de toți factorii
implicați, precum și optimizarea raportului dintre nevoi și resursele alimentare disponibile.
Potrivit statisticilor Organizației Națiunilor Unite, Băncii Mondiale și Fondului Monetar
Internațional se estimează că, în conformitate cu actualele trenduri de evoluție, spre anul 2050
populația Globului va atinge plafonul de 10 miliarde de indivizi. În același timp, începând cu
primul deceniu al secolului XXI, se înregistrează constant un consum mondial anual de resurse
care depășește capacitatea de regenerare a planetei. Astfel, viitorul ni se arată astăzi sub forma
unei lupte acerbe pentru resurse alimentare și apă.
Tot cu referire la aceste aspecte, Academia Română în Strategia de dezvoltare a
României în următorii 20 de ani atrage atenția asupra faptului că „În ultimii ani, problema
securității alimentare a populației a revenit în actualitate datorită provocărilor la nivel global,
dintre care amintim creșterea cererii alimentare din noile state emergente din Asia și America
de Sud, utilizările non-alimentare date producției agricole prin producerea de biocombustibili,
dar și din cauza impactului schimbărilor climatice asupra producției agricole și a ofertei
alimentare.” Cu alte cuvinte existența umană se confruntă cu grave probleme care afectează
securitatea alimentară. În prezent, asistăm la o degradare accentuată per ansamblu a stării de
securitate alimentară la nivel global, generată de emergența unor factori majori de risc, atât
structurali (creșterea populației lumii, încălzirea globală, degradarea resurselor de apă și a
terenurilor cu potențial agricol etc.), cât și conjuncturali (adoptarea unor politici inadecvate,
erodarea rolului politico-economic al statelor, proliferarea sărăciei etc.), care, în lipsa răsturnării
actualelor trenduri de manifestare, prefigurează o gravă criză alimentară globală, care
antrenează cu sine implicații nefaste pe toate coordonatele securității globale și, implicit,
naționale și individuale. Ideea de securitate alimentară se dezvoltă inevitabil pe două
dimensiuni de analiză puternic interrelaționate una cu cealaltă, respectiv una cantitativă și
cealaltă calitativă. Aspectul cantitativ privește cu prioritate asigurarea cantității necesare de
alimente pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ale unei populații de referință, în timp ce
aspectul calitativ se concentrează pe proprietățile alimentelor pe care le consumă populația
respectivă, astfel încât starea de sănătate a acesteia să nu fie afectată sau pusă în primejdie. Mai
departe, abordarea practică a acestor două dimensiuni de analiză fundamentale pentru conceptul
de securitate alimentară implică, deopotrivă, întreprinderea de politici corespunzătoare pe mai
multe domenii de activitate, precum cel economic și comercial, agricol și zootehnic, cel
ecologic și de mediu ori cel care ține de educație și dezvoltarea unei culturi de consum adecvate
în rândul populației. De asemenea, conceptul de securitate alimentară este axat pe patru
dimensiuni de analiză, structurate în funcție de coroborarea aspectelor cantitative și calitative
cu acele coordonate pe care trebuie să se dezvolte măsurile concrete pentru realizarea stării de
securitate alimentară, după cum urmează: disponibilitatea producției agricole, accesul la hrană,
stabilitatea ofertei, siguranța și calitatea alimentației.
Politicile de securitate alimentară se grupează în două categorii majore și anume cele
centrate pe problema alimentară și nutrițională. Politicile alimentare au menirea de a corela
capacitatea de consum a populației cu aspectele care țin de aprovizionarea cu alimente a acesteia
și cu nivelul calitativ al alimentelor puse la dispoziția ei. Prin urmare, revine în sarcina acestor
politici să gestioneze de o manieră corespunzătoare prețurile alimentelor prin raportare la
calitatea acestora și puterea de cumpărare a indivizilor aparținând populației de referință.
Complementar politicilor alimentare, politicile nutriționale au sarcina de a asigura eficiența
consumului prin raportare la populația respectivă, căutând atingerea unui echilibru între
trebuințele fiziologice concrete ale indivizilor și aportul necesar de nutrienți pentru satisfacerea
acestor nevoi. Toate aceste aspecte, la rândul lor, trebuie să fundamenteze politicile salariale și
fiscale care se aplică populației de referință, astfel încât nivelul minimal al veniturilor
indivizilor să poată asigura, pe lângă satisfacerea celorlalte trebuințe fundamentale, coșul zilnic
de alimente.
 III.
SECURITATEA ALIMENTARĂ: POPULAŢIA ŞI ALIMENTAŢIA
Securitatea alimentului nu se limitează strict la produsul alimentar ci înglobează toate
etapele circuitului tehnico-economic al acestuia, de la obţinerea materiei prime până la
consumul produsului finit. Conceptul se referă la ajungerea în consum a produsului în stare de
siguranţă, la evitarea sau anihilarea agenţilor toxici, a poluanţilor şi contaminanţilor, care ar
putea ajunge în aliment.

3.1 Securitatea alimentară: obiective și priorități

În literatura de specialitate s-au formulat o multitudine de definiții în ceea ce privește
conceptul de securitate alimentară, fiecare având o anumită valoare de cunoaștere. Aceste
definiții au fost dezvoltate la nivel individual, familial, regional, național și global. Pe plan
științific, la nivel internațional, conceptul de securitate alimentară este definit ca fiind ,,accesul
pentru toată lumea și în mod permanent la hrana necesară unei vieți active și sănătoase". La
nivel individual, securitatea alimentară este considerată a fi dreptul fiecărui om de a se hrăni,
care este primul în sistemul drepturilor omului, lansat de Organizația Natiunilor Unite pentru
Agricultură și Alimentație (FAO), în 1963 la Roma, prin celebrul manifest intitulat
,,Proclamația dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-și astâmpăra foamea". În termeni
numerici, securitatea alimentară reprezintă cantitatea de alimente necesare unui individ,
exprimate în unități fizice, convenționale (kilocalorii) și în trofine (substanțe nutritive), pentru
a-și asigura echilibrul fiziologic și a-și acoperi cele trei rații de consum:
- rația de întreținere;
- rația de creștere;
- rația de activitate.
Aceasta înseamnă că pentru realizarea securității alimentare la nivel individual sunt
necesare următoarele:
- asigurarea disponibilităților alimentare (producție, stocuri de rezervă);
- redistribuirea disponibilităților alimentare în interiorul țării sau în afară prin schimburi
internaționale;
- accesul efectiv al populației la achizitionarea de bunuri de consum alimentar, prin
asigurarea cererii solvabile potrivit cerințelor acesteia.
Ca urmare, se poate afirma că există două determinante majore ale conceptului de
securitate alimentară: disponibilitatea și accesul la hrană.
 Asigurarea securității alimentare la unul dintre niveluri nu o garantează automat pe
aceea de la celelalte niveluri. De exemplu, securitatea alimentară la nivel individual nu o asigură
implicit și pe cea de la nivel familial, noțiunile de foamete, malnutriție și insecuritate alimentară
fiind treptele agravante ale aceluiasi proces - accesul îngrădit la o ofertă suficientă de hrană.
Deși i se conferă o sferă de cuprindere foarte amplă, totuși, conceptul de securitate
alimentară este, în ultimă instanță, o problemă a familiei sau de nivel individual. În acest
context, cei trei factori care condiționează securitatea alimentară sunt:
- disponibilitatea hranei;
- posibilitatea de acces la hrană (determinată, în general, de puterea de cumpărare);
- dorința de a avea o alimentație sănătoasă.

3.2 Securitatea alimentară a populației

Securitatea alimentară are largi implicaţii în sfera economică, demografică, socială,
culturală şi politică, determinând autorităţile statului la elaborarea unor politici de preţuri, de
protecţie socială, de comerţ, de dezvoltare economică, etc. Se poate afirma ca exista două
determinante majore ale securităţii alimentare – disponibilitatea hranei şi accesul la hrană.
Accesul limitat la o ofertă suficientă de hrană duce la foamete, malnutriţie şi insecuritate
alimentară.
La nivel planetar există aproximativ 1 miliard de oameni subalimentați (deci care suferă
de foame cronică) din care aproximativ 200 milioane sunt copii. Aproximativ 60% dintre
oamenii subalimentați trăiesc în Asia, circa 25% în Africa. Pe de altă parte foamea ascunsă (de
carență) este mult mai extinsă, în sensul că cel puțin 2 miliarde de oameni sunt carențați în fier,
alți 2 miliarde în iod și alți 2 miliarde în zinc, respectiv 21% din copiii planetei sunt carențați
în vitamina A, iar 60% din populația globului prezintă afecțiuni cronice datorate dezechilibrelor
nutriționale. Eradicarea foametei și sărăciei necesită în primul rând în înțelegerea prin care cele
două inechități se interconectează. Foametea și malnutriția care o însoțește nu permite
populației afectate să scape de sărăcie deoarece acestea afectează capacitatea acesteia de a
munci, de a învăța. Familiile sărace nu pot avea copii sănătoși, viața acestora devenind
nefericită. Există o directă legătură între productivitatea din agricultură, foamete și sărăcie.
Având în vedere că 3/4 din populația săracă a lumii trăiește în mediul rural și își procură
mijloacele de trai din agricultură este evident că o agricultură de subzistență nu poate fi benefică
pentru societate. Numai o agricultură cu productivitate ridicată permite fermierilor să producă
mai multe și diverse alimente, ceea ce înseamnă diete mai bune pentru propriile lor familii dar
și produse agroalimentare pentru piață, fapt ce contribuie la ridicarea economică a fermelor
agricole.
Securitatea alimentară în unele țări este determinată și de tipul de guvernare. Astfel, în
cazul guvernelor cu tendință puternică spre cleptocrație, acestea pot determina insecuritate
alimentară chiar în condițiile în care recoltele sunt bune. Acest tip de insecuritate alimentară se
întâmplă atunci când guvernul monopolizează comerțul și deși fermierii sunt liberi să producă
cereale pentru export, ei sunt nevoiți să vândă aceste cereale numai autorităților de stat sub
prețul pieței, cereale care apoi sunt revândute de autorități la prețul pieței, diferența fiind
încasată de stat. În aceste condiții fermierii nu-și pot dezvolta producția, rămânând la stadiul de
a face agricultură de subzistență, cu consecințe ce decurg de aici pentru restul populației.

3.3 Securitatea alimentară și nutriția

În accepţiunea sa actuală, conceptul de securitate alimentară include disponibilitatea
produselor alimentare, posibilitatea de acces la hrană şi dorinţa de a avea o alimentaţie
sănătoasă, dar şi securitatea alimentului. Conservarea alimentelor, la orice nivel inclusiv casnic,
a devenit o strategie majoră pentru realizarea securităţii alimentare şi a bunăstării.
Structura dietei s-a diversificat treptat de-a lungul anilor, astfel că astăzi cuprinde
produse animale (carne, ouă, lapte), uleiuri vegetale, fructe şi legume etc. faţă de alimentele
considerate în trecut de bază, cum ar fi cerealele, tuberculi şi fasole. Se consideră că până în
anul 2025, cererea mondială de carne va creşte la 138 milioane tone. Calitatea alimentelor
consumate este strâns legată de nivelul de trai.
O alimentaţie adecvată trebuie privită din punct de vedere al cantităţii, calităţii şi
diversităţii acesteia. Alimentele introduse în organism trebuie să fie diversificate, astfel încât,
prin aportul lor, să asigure organismului substanţele necesare pentru satisfacerea funcţiilor
fiziologice. Acestea trebuie să conţină substanţele nutritive de bază: proteine, glucide şi grăsimi,
de bună calitate şi corespunzătoare din punct de vedere igienic, să conţină cantităţi suficiente şi
echilibrate de săruri minerale, microelemente şi vitamine, care prin procesele metabolice să
asigure buna funcționare a tutor proceselor biologice.
Alimentele conţin diverse substanţe nutritive, fiecare îndeplinind o anumită funcţie în
organism. Dacă un aliment este consumat în exces, iar altul nu este consumat îndeajuns, unele
funcţii ale organismului vor fi afectate, acest lucru reflectându-se în starea de sănătate. De aici
rezultă importanţa echilibrului alimentar şi nutriţional. Între nevoile nutritive ale organismului
şi cantitățile de substanţe nutritive aduse de alimente trebuie să existe un permanent echilibru,
în lipsa căruia alimentaţia devine deficitară, cu efecte negative asupra creşterii, capacităţii de
muncă şi stării de sănătate. Din acest punct de vedere, constituie o greşeală atât lipsa sau
insuficienţa unor substanţe nutritive, cât şi consumul exagerat al acestora faţă de nevoile
organismului. Riscul creşte atunci când consumul abuziv al unor substanţe se asociază cu
insuficienţa altora.
Din studiile efectuate de FAO rezultă că în lume se practică un regim alimentar
neechilibrat faţă de necesităţile fiziologice ale organismului uman. Pentru ca alimentaţia să
devină o cale de promovare a sănătăţii, este necesar să se cunoască atât necesităţile nutritive ale
organismului, cât şi compoziția şi valoarea nutritivă a produselor alimentare. În ultimele decenii
nutriționiştii s-au preocupat de trei aspecte de bază cu privire la alimente, conţinutul energetic
– caloriile, conţinutul proteic şi igiena alimentară.
Biodisponibilitatea unui aliment este influenţată de starea fiziologică a organismului,
natura alimentului şi a substanţelor contaminante, modalitatea de prelucrare a alimentului şi de
interacţiunile dintre componentele alimentului.
 IV.
SECURITATEA ALIMENTARĂ A ROMÂNIEI

Concept: Securitate alimentară = asigurarea cantităţii de alimente necesare oamenilor

= lipsa convulsiilor sociale = securitate naţională.

4.1 Factorii pe care se bazează securitatea alimentară a Romaniei

Securitatea alimentară naţională este legată de: existenţa economiei competitive pe plan
regional şi european, bineînţeles susţinută de o infrastructură de transport şi comunicaţii
adecvată, industrie de prelucrare şi agricultură performantă; exploatarea propice a resurselor
naturale de apă, energetice şi funciare pentru păstrarea mediului ecologic în parametri de
funcţionalitate; creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei prin
măsuri de protecţie socială sau economice adecvate.
Pentru România, agricultura cu subramurile sale – creşterea plantelor și animalelor,
industria agroalimentară, exploatarea potenţialului agricol şi a terenurilor agricole (în principal
pentru uz propriu), reprezintă (pot reprezenta) una dintre cele mai importante resurse ale
dezvoltării naţionale.
Un sistem agroalimentar performant are menirea să asigure securitatea şi siguranţa
alimentară a populaţiei unei ţări, care să funcţioneze indiferent de fluctuaţiile diverşilor factori
care îl influenţează. Rolul său mai include contribuţia la crearea Produsului Intern Brut (PIB),
aportul la realizarea unor resurse umane, participarea ţării la schimburile internaţionale de
produse agroalimentare.
Cooperaţia agricolă este factorul dinamizator al dezvoltării şi performanţei economice
a sistemului agroalimentar iar Planul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) reprezintă
instrumentul de integrare a agriculturii româneşti în economia agroalimentară a UE. Prin PNDR
se derulează fondurile comunitare destinate dezvoltării rurale şi care este centrat pe trei aspecte-
cheie şi anume: facilitarea transformării şi modernizării structurii duale a agriculturii şi
silviculturii, precum şi a industriilor procesatoare aferente, pentru a le face mai competitive şi
pentru a contribui la creşterea economică şi convergenţa veniturilor din spaţiul rural (acolo unde
este posibil), în paralel cu asigurarea condiţiilor de trai şi protecţia mediului din aceste zone;
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului din zonele rurale ale României, prin promovarea
unui management durabil atât pe suprafeţele agricole, cât şi pe cele forestiere şi gestionarea şi
facilitarea tranziţiei forţei de muncă din sectorul agricol către alte sectoare care să le asigure un
nivel de trai corespunzător din punct de vedere social şi economic. Programul Naţional de
Dezvoltare Rurală 2007-2013 a fost transmis oficial serviciilor de specialitate ale Comisiei
Europene (CE), în vederea aprobării, în data de 29 iunie 2007 şi aprobat în data de 20 februarie
2008.
Politica fiscală adecvată este un alt factor care contribuie la asigurarea securităţii
alimentare. În acest sens, se constată că o problemă majoră pentru Guvernul României este
reprezentată de creşterea încasărilor la bugetul de stat. O măsură în acest sens, care ar mări
încasările bugetare, ar putea proveni din domeniul agricol, unde evaziunea are proporţii uriaşe,
iar stoparea sau diminuarea evaziunii din acest sector ar putea genera mai multe fonduri la
bugetul statului. Producţia agricolă care se declară în România se ridică la circa 20%. Restul se
vinde pe piaţa neagră, ceea ce înseamnă că se sustrage impozitării. Specialiştii în domeniu văd
ca soluţii pentru a elimina evaziunea din acest sector: reducerea taxei pe valoare adăugată
(TVA) sau un control ridicat pe piaţă, care să includă pedepse penale. O reducere a TVA-ului
la 5%, de la 19%, ar conduce la diminuarea sau chiar eliminarea evaziunii, pentru că ar fi reduse
sumele care trebuie plătite ca impozite. De asemenea, în privinţa controlului, acesta ar trebui
început de la retail, de la vânzarea de produse pe piaţă către procesatori şi cultivatori.
În ceea ce priveşte starea de sănătate şi igienă a populaţiei, ca indicator al stării
securităţii/insecurităţii alimentare trebuie să avem în vedere o serie de elemente factoriale, prin
îmbunătăţirea cărora se contribuie la realizarea cadrului sanogenetic prin mijloacele şi măsurile
de promovare şi întărire specifice scopurilor propuse pe plan naţional. Printre factorii care
contribuie la precaritatea stării de sănătate a populaţiei se numără: sărăcia severă sau
generalizată a populaţiei, protecţia socială deficitară sau impropriu aplicată, calitatea slabă a
recoltelor de produse vegetale şi sănătatea precară a animalelor.
În acelaşi timp, un sistem eficient de aprovizionare şi de distribuţie a mărfurilor
alimentare necesare consumului locuitorilor marilor oraşe ar trebui să garanteze accesul
populaţiei la o diversitate de produse de calitate corespunzătoare, la preţuri accesibile, care să
asigure o alimentaţie sănătoasă.

4.2 Riscuri la adresa securității alimentare a României

Evoluţiile din ultima perioadă ne indică clar “amploarea şi interesul securităţii
alimentare”, subiect ce a devenit prioritar în toate dezbaterile de la cel mai înalt nivel (G20, G8,
ONU, UNFAO, OCDE, IFAD, Banca Mondială, Programul Mondial pentru Alimentaţie, AIEA
etc.) dar şi la nivelul majorităţii guvernelor lumii, devenind chiar prioritate “zero” pentru
acestea acolo unde producţiile agricole sunt foarte scăzute sau lipsesc cu desăvârşire (vezi
zonele Asiei, Orientului Mijlociu, Africii, Americii Centrale zonele grav afectate de
deşertificare, lipsa apei, gradul scăzut al resurselor agroalimentare). Cele mai avantajate state
sub aspectul asigurării securităţii alimentare sunt cele care dispun de un potenţial agricol capabil
să furnizeze mari cantităţi de materii prime agricole şi alimente peste necesarul lor naţional.
Printre aceste ţări se numără şi România, care dispune de un potenţial agricol generos, situându-
se, sub acest aspect, pe locul 5 între ţările UE, capabilă să acopere necesarul de hrană a cca. 80
de milioane de persoane. Se poate aprecia că astfel de ţări pot avea şi cele mai multe dintre ele
o au, desigur – independenţă alimentară. Acest avantaj comparativ pe care îl are România este
valorificat insuficient, deoarece, după estimările experţilor şi ale unor instituţii naţionale şi
internaţionale din domeniu, cca. 70% din cererea agregată de alimente, existentă pe pieţe de
profil din ţara noastră, are drept acoperire importul de asemenea produse. În aceste condiţii,
starea actuală a independenţei şi securităţii alimentare a României este de neacceptat.
Chiar dacă România este recunoscută la nivel european şi mondial pentru potenţialul
său agricol deosebit, rata de absorbţie a fondurilor europene este încă foarte mică şi îngreunată,
având un sistem birocratic mult mai complicat faţă de noile, dar şi vechile, state membre ale
Uniunii Europene. Deficitul de finanţare şi cofinanţare este tot mai mare – accesul la creditare
este lent şi greoi. Lipsa unei strategii coerente dedicate agriculturii româneşti şi, în mod special,
securităţii alimentare, incoerenţa deciziilor, la care adăugăm schimbările rapide care au loc în
structura şi autoritatea guvernamentală, în economia noastră, în structura sectorului agricol şi a
industriilor alimentare locale, în comerţ precum şi în globalizarea şi liberalizarea comerţului
conduc la schimbări rapide şi în nevoile, dar şi în cerinţele consumatorilor privind calitatea şi
siguranţa alimentelor, securitatea alimentară, nutriţie, legislaţie şi control.
Prin identificarea pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii
alimentare, se pot previziona principalele vulnerabilităţi din agricultură şi industria
agroalimentară, care sunt dintre cele mai diverse:
- vulnerabilităţi care afectează direct mediul natural – solul, apa, aerul, resursele
energetice;
- popularea sau exploatarea excesivă: infrastructura subdezvoltată, în principal cea
critică, începând cu cea de producţie: utilaje agricole uzate moral şi fizic, spaţii de depozitare,
reţelele energetice insuficient de dezvoltate, reţele de transport al mărfurilor alimentare;
- fărâmiţarea accentuată a terenurilor agricole aflate majoritar în proprietatea
agricultorilor – unde doar 4% din terenul arabil naţional este deţinut de către 50 de producători
agricoli de vârf cu potenţial de exploatare şi valorificare; doar 7 milioane de hectare pot face
subiectul unor fonduri UE deoarece 2,4 milioane de hectare sunt ale unor ferme de subzistenţă;
 - lipsa de adaptare a statutului legal al gospodăriilor agricultorilor, la cel de
microferme pentru a se putea califica atât pentru accesarea fondurilor pentru dezvoltarea
infrastructurii rurale şi îmbunătăţirea nivelului de trai al agricultorilor, prin finanţarea naţională,
cât şi prin accesarea fondurilor pentru agricultură din fondurile specifice;
- utilizarea propriilor terenuri agricole în scopul asigurării securităţii alimentare a altor
state (prin posibile exporturi excesive de produse agroalimentare) – în detrimentul propriei
securităţi alimentare poate deveni o vulnerabilitate şi o ameninţare la adresa propriei securităţi
alimentare, şi, implicit, la adresa stabilităţii economice şi sociale, securităţii naţionale a statului
român (considerând că securitatea alimentară este componenta de bază a securităţii naţionale a
unui stat);
- deprecierea bazei tehnice şi stagnarea investiţiilor, distrugerile de active (sisteme de
irigaţii, plantaţii, utilaje, complexe zootehnice etc.).
Securitatea alimentară tot mai precară a românilor nu este consecinţa lipsei de
alimente, deocamdată, ci a scăderii puternice a producţiei autohtone în detrimentul creşterii
importurilor, a potenţialului agricol de care dispune, puterii de cumpărare, generată de cel puţin
4 factori: ajustarea salariilor, creşterea TVA-ului, recalcularea şi taxarea pensiilor şi creşterea
inflaţiei. Factorii menţionaţi contribuie, în mod substanţial, la reducerea consumului alimentar,
atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, la volatilizarea preţurilor la alimente, la reducerea
autoconsumului, concomitent cu creşterea tot mai substanţială a importurilor.
Un alt risc evident la adresa securităţii alimentare este acela al existenţei disparităţilor
de dezvoltare între regiuni şi în interiorul lor iar pentru eliminarea acestora se are în vedere,
printre altele, îmbunătăţirea performanţei administrative şi a infrastructurii publice locale,
protecţia patrimoniului natural şi cultural, dezvoltarea rurală integrată, regenerarea zonelor
urbane afectate de restructurarea industrială, consolidarea mediului de afaceri şi promovarea
inovării.

4.3 Securitatea alimentară – factori stretegici în sectorul agricol. Context

general
- România este recunoscută la nivel european şi mondial pentru potenţialul agricol
deosebit.
- Rata de absorbţie a fondurilor europene este încă mică în raport cu aşteptările, iar
efectele nu sunt spectaculoase. Deficitul de finanţare este tot mai mare, accesul la creditare este
lent şi greoi.
 - Costurile de producţie autohtonă avantajează, de regulă, importurile. Costurile mici
de producţie şi procesare înseamnă frecvent export, inclusiv de subvenţie.
- Din cele câteva milioane de deţinători de terenuri agricole, majoritatea nu produc
pentru piaţă, sau produc pentru alte pieţe: parte din agricultura din România fiind de tip lohn,
delocalizată.
În concluzie, este evident faptul că situaţia României este una dintre cele mai ”stranii”
şi asta deoarece:
- suntem unul din cele mai puternice state ale lumii din punct de vedere al potenţialului
agricol (locul 38, cf. Raportului anual pe 2012 pe domeniul securitate alimentară, ”Global Food
Security Index 2012”, ”Economist Intelligence Unit” (”EIU”) şi, evident, putem fi consideraţi
”exportatori de securitate alimentară”;
- suntem poziţionaţi pe locul 12 la nivel mondial, ca vulnerabilitate (prin volatilitatea
preţurilor), în cazul declanşării unei crize alimentare mondiale (generalizate) cf. ”Bussiness
Intelligence” nr. 5074/2011, pag.33; respectiv Raportul Băncii Nomura, figura 27, pag.26;
- România este un importator net de produse agroalimentare (aproximativ 60-70% din
produsele agroalimentare provin din import), fapt determinat, în mod cert, de neexploatarea
propriului potenţial agricol.
Ţinând cont de aceste trei aspecte putem trage singuri următoarele concluzii:
- securitatea alimentară a României trebuie să fie “oficial” o componentă a securităţii
naţionale;
- asigurarea unei producţii de alimente şi produse agricole de bază adecvate;
- maximizarea stabilităţii fluxului de ofertă de produse agricole;
- asigurarea accesului populaţiei la resursele agricole disponibile asigurându-se
alimente fundamentale necesare pentru sănătatea oamenilor;
- agricultura României să fie capabilă să ofere an de an producţii mari şi certe, iar
oamenii care au nevoie de respectivele produse să dispună de veniturile necesare pentru
achiziţionarea acestora (fără să existe posibilitatea afectării produselor agricole de bază
naţionale şi implicit a rezervelor de stat);
- trecerea României de la importator net al produselor agroalimentare la exportator
prin producţie reală numai prin utilizarea potenţialului său agricol (grav este faptul că, doar
declarativ, putem asigura hrana a 80 de milioane de locuitori);
- găsirea unor forme de sprijin “speciale” din buget naţional, în vederea repunerii în
circuitul agricol a celor aproximativ 4 milioane de hectare de teren agricol nelucrat şi lăsat în
pârloagă;
 - dezvoltarea şi (re)tehnologizarea sistemelor de irigaţii; Atenţie: terenul se va degrada
şi poate conduce chiar la procesul ireversibil al deşertificării (în majoritatea cazurilor);
- dezvoltarea sistemului de cercetare şi inovare prin proiecte comunitare, utilizarea
tehnologiilor de ultimă generaţie (tehnologii puse la dispoziţie GRATUIT, prin proiecte de cele
mai multe ori cu susţinere integrală coordonate şi pregătite de Departamentul de coordonare a
activităţilor nucleare pentru agricultură Divizia FAO – AIEA, cu sediul la Viena);
- Creşterea gradului de valorificare a potenţialului agricol poate transforma România
într-un stat independent în ceea ce priveşte asigurarea securităţii alimentare a populaţiei, dar şi
de furnizor de o astfel de securitate către alte ţări, printr-un export net de produse agricole,
materii prime şi alimente.
Fără o strategie coerentă pentru o ”Securitate alimentară naţională”, fără o abordare
politică sistemică şi fără o susţinere financiară şi investiţională corectă, însoţită de strategii şi
politici agricole şi de dezvoltare rurală performante, securitatea alimentară a ţării noastre poate
fi puternic afectată în viitor. Trebuie avut în vedere că acest aspect va fi cu mult amplificat de
efectele volatilităţii, cât şi de încălzirea globală şi instabilitatea climei, în general, de acutizarea
şi lărgirea teritoriului de manifestare a secetei şi a altor fenomene naturale cu impact negativ
asupra agriculturii României.
 V.
SECURITATEA ALIMENTARĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

5.1 Importanța unui cadru legislativ pentru securitatea alimentară

Securitatea alimentară este din secolul al XX-lea în centrul preocupărilor noastre. Nu
este suficient să ne hrănim, trebuie să ne hrănim sănătos cu produse sigure şi de calitate. Aceasta
nu este o noutate! Cel mai vechi drept în istoria umanităţii este, probabil, dreptul alimentar.
Prima lege în materie de fraudă şi falsificare în domeniul alimentelor şi băuturilor a fost
promulgată la 1 august 1905 în Franţa. Complexitatea problematicii de securitatea şi siguranţa
alimentară, în general, şi despre securitatea agroalimentară prevăzută în Strategia Uniunii
Europene de Politica Agricolă Comună PAC 2014-2020, se bazează pe progresele remarcabile
ale ştiinţelor juridice în contextul globalizat al securităţii şi insecurităţii alimentare, ca o
problemă fundamentală a lumii contemporane în condiţiile exploziei demografice la nivel
mondial (peste 7 miliarde de oameni într-o lume multipolară în continuă schimbare).
Produsele alimentare au fost întotdeauna supravegheate contra fraudei şi consecinţelor
uneori mortale. În zilele noastre, criza vacii nebune, modificările genetice, folosirea abuzivă a
pesticidelor, decesele datorate unor bacterii mortale, s-au înscris în preocupările
consumatorilor. Aceste evenimente au demonstrat necesitatea unei trasabilităţi ireproşabile la
nivel industrial şi comercial.
Apariţia noilor fraude în materie alimentară a motivat o creştere a supravegherii pieţelor
şi necesitatea unui control crescut. Acest control se întemeiază pe un drept complex şi
multisectorial, prin diferite coduri elaborate de UE sau de profesioniştii şi experţii în domeniu.
Este nevoie de o abordare juridică în strânsă legatură cu intervenţia oamenilor de ştiinţă pentru
acreditarea unei siguranţe şi securităţi alimentare. Legislaţia naţională este, din punct de vedere
alimentar, mai puţin autonomă deoarece majoritatea problemelor sunt reglementate la nivel
european prin reglementări directe, care să înlocuiască treptat directivele vechi care erau
transpuse în legislaţia naţională (de exemplu, privind etichetarea şi prezentarea produselor
alimentare sau pentru utilizarea de aditivi). Cu toate acestea, la fel ca în aproape toate aspectele
care intră sub incidenţa dreptului Uniunii Europene, implementarea se face la nivel naţional. În
Franţa, de exemplu, există Codul de Consum şi, pentru anumite zone, Codul Rural, care se
aplică în materie atunci când nu există reglementări în regulamentele de specialitate, unde
transpunerea directivelor sau regulilor complet autonome, rămân (de exemplu, unele definiții
de produs), sau în ceea ce priveşte procedurile de control şi sancţiuni.
 Perioada globalizării a fost marcată de o evoluţie profundă, ceea ce s-ar putea defini ca
o revoluţie a dreptului alimentar şi ca răspuns la problemele sociale contemporane şi la
progresul ştiinţific: criza alimentară, apariţia de noi calificări semnalate prin etichete (bio și fără
OGM), noi exigenţe ale consumatorilor cu privire la influenţa hranei asupra sănătăţii, apariţia
unor noi concepte (trasabilitatea), apariţia “bucătăriei moleculare”, implicarea UE în
armonizarea dreptului, la nivel international prin regulile de OMC-ului, OMS-ului și a CODEX
ALIMENTARIUS, progresul ştiinţelor, evoluţia tehnologiei (conservarea, ambalarea,
procesarea), provocarile securităţii private (obezitatea, anorexia, alergia).
Noul PAC 2014-2020, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2014, conturează noi norme
care reconfigurează paradigma agroalimentară printr-o serie de reforme și principii îndreptate
spre o agro-eco-bioeconomie competitivă şi performantă. Noua politică va continua pe această
cale reformarea sistemului legislativ, orientat mai mult spre provocările agroalimentare şi
creşterea competitivităţii agricole cu efect direct asupra dezvoltării economice: provocări de
ordin ECONOMIC (securitatea alimentară şi globalizare, tendinţă de scădere a creşterii
productivităţii, volatilitatea preţurilor, presiunea asupra costurilor de producţie ca urmare a
creşterii preţurilor de intrare şi slăbirea poziţiei agricultorilor în lanţul de aprovizionare cu
alimente), de MEDIU (utilizarea eficientă a resurselor, calitatea solului şi a apei şi ameninţările
asupra habitatelor şi a biodiversităţii) şi TERITORIALE (regiunile rurale se confruntă dpv
demografic, economic şi social, inclusiv depopulare şi relocarea întreprinderilor). Provocarea
este de a găsi un echilibru între cerinţa de eficienţă şi eficacitate, precum şi necesitatea
simplificării normelor din sectorul agroalimentar.
Prin luarea acestor decizii importante, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de
a furniza reforme pentru a defini noi strategii pentru sectorul agricol şi pentru a asigura
durabilitatea acestei competitivităţi pe termen lung. Toate aceste dezvoltări au contribuit la
apariţia unor noi nevoi juridice, în special în ceea ce priveşte necesitatea de a reforma
reglementările naţionale pentru a le aduce în conformitate cu obligaţiile internaţionale şi
regionale asumate de fiecare stat membru.
Conştienţi de necesitatea de a actualiza şi moderniza domeniul juridic în sectorul
agroalimentar, numeroase ţări s-au angajat în revizuirea legislaţiei alimentare pentru a corecta
şi îmbunătăţii lacunele survenite în sistemul de control alimentar prin consolidarea unei
colaborări interministeriale. Totuşi, pentru gestionarea vulnerabilităţilor şi lupta contra
insecurităţii alimentare, implică îmbunăţirea cadrului legal şi administrativ şi elaborarea unor
legi în sensul fundamentării unui sistem de supraveghere „de la fermă la furculiţă”. Cele mai
multe ţări din UE, în special, nu sunt mulţumite de cadrul legislativ în materie de control
alimentar fiindu-le greu să coroboreze şi să construiască o viziune legislativă în acest sens.
Pentru alegerea unei strategii legislative adecvate este nevoie de o analiză pertinentă a
contextului actual, unde informaţiile relevante cu privire la diversele politici, instituţii, resurse
devin esenţiale/utile.
Cadrul juridic naţional care reglementează controlul şi securitatea produselor alimentare
variază considerabil prin complexitatea şi domeniul de aplicare. Unele ţări, ca şi România, nu
au încă definită nicio legislaţie în sectorul agroalimentar fundamentându-se doar pe
instrumentele legislative internaţionale cum ar fi normele Codexului. Totuşi o reglementare
sectorială devine imperativă într-un astfel de context vulnerabil globalizat. În concluzie, este
nevoie în acest sens de o abordare pluridisciplinară şi crearea unei viziuni, prin cunoaştere şi
informaţie, asupra mediului social, politic, juridic şi economic în care să se înscrie procesul
legislativ national cu privire la SECURITATEA AGROALIMENTARĂ.

5.2 Definirea juridică generală a conceptului de ”securitate alimentară” în

legislația internațională
Printre documentele juridice de la nivel internațional, adoptate de diverse organizații și
organisme internaționale, cu tangență în domeniul securității alimentare, putem menționa și
Declarația Mondială asupra alimentației și nutriției, adoptată sub egida ONU-FAO/OMS, în
1992, actualizată în 1996 și în 1998. Acest document privește conceptul de ”securitate
alimentară” ca având două elemente esențiale: existența disponibilităților alimentare și
capacitatea populației de a achiziționa produse alimentare. De asemenea, trebuie să menționăm
și Declarația adoptată în urma primei Conferințe mondiale privind alimentația (noiembrie
1974, Roma), anume Declarația Universală privind eliminarea definitivă a foamei și a
malnutriției, adoptată prin rezoluția AG.ONU 3348 (XXIX) din 1974, prin care se consacră la
nivel juridic «dreptul inalienabil al fiecărui bărbat, femeie și copil de a fi la adăpost de foame
și malnutriție, pentru a se dezvolta deplin și a își prezerva facultățile sale fizice și mentale». În
acest context, Declarația stabilește că „obiectivul comun al tuturor țărilor comunității
internaționale, în special al țărilor dezvoltate și a altor țări capabile de a furniza un ajutor este
eliminarea definitivă a foamei”.
Mai trebuie menționat și un alt document juridic internațional incident în materie, anume
Angajamentul internațional asupra securității alimentare mondiale (consacrat prin rezoluția
3348/XVII a Conferinței mondiale a alimentației/1974, sprijinită de AG.ONU). În art.1 din
acest text apare obligația guvernelor ”de a coopera în vederea asigurării în orice moment a
aprovizionărilor mondiale suficiente de produse alimentare de bază și în principal, de cereale,
de natură să evite gravele penurii alimentare”.
Trebuie, de asemenea, reamintită consacrarea juridică a dreptului oricărei persoane de
a fi liberă de foame și a dreptului la o alimentație adecvată, inclusiv la apă potabilă (art. 25/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948), cu consacrare juridică obligatorie prin
Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale/art. 11, un drept inclus și
în conținutul juridic al dreptului la viață (consacrat la rândul său, în art. 6/Pactul Internațional
privind drepturile civile și politice) sau inclus în dreptul la un standard de viață adecvat,
incluzând alimentația (art. 27, art. 24/Convenția privind drepturile copilului). Implementarea,
prin măsuri naționale, de către statele părți, a dreptului la alimentație și a dreptului omului la
apă potabilă, este consolidată juridic prin Comentariul General 12 (adoptat în 1999) și prin
Comentariul General 15 (din 2002) al Comitetului ONU privind drepturile economice, sociale
și culturale. Obiectivul 1 de dezvoltare al mileniului, din Summitul Mileniului/ONU, din 2000,
reiterat în documentul Summitului din 2005, era cel de reducere la jumătate a populației
flămânde a globului, până în 2015, obiectiv ce, din păcate, nu a fost atins din cauza crizei
financiare globale, la fel cum s-a întâmplat și cu Planul de implementare adoptat la Summitul
Global asupra Dezvoltării Durabile/Johannesburg, 2002.
În plan juridic internațional, trebuie să amintim și perspectiva FAO privind diferența
dintre dreptul la hrană (un drept al omului), pe de o parte și alte două concepte precum
”securitatea alimentară” sau ”suveranitatea alimentară”. Astfel, conceptul de ”suveranitate
alimentară” este privit de FAO ca un concept juridic emergent, prin care ”popoarele au dreptul
de a își defini în mod liber propria lor alimentație și propriul model de producere a hranei
(agricultura, pescuitul), își pot hotărî extinderea până la care doresc să fie autonome și să își
protejeze producția alimentară internă, precum și să își reglementeze comerțul pentru a obține
atingerea obiectivelor dezvoltării durabile”. Acest concept emergent este destinat, în viziunea
FAO, ”să promoveze un model alternativ de practici și politici de agricultură și comerț, destinat
asigurării beneficiului dreptului popoarelor la hrană și la o producție alimentară durabilă, sigură
și sănătoasă”.
Spre deosebire de dreptul la hrană (un drept al omului cu recunoaștere juridică
internațională), securitatea alimentară este considerată de FAO ca existând „atunci când toți
oamenii, în orice moment, au acces fizic, social și economic la o nutriție suficientă, sănătoasă
și nutritivă, care să corespundă nevoilor lor de dietă și preferințelor lor alimentare pentru a duce
o viață sănătoasă și activă”.
 Instrumentele juridice fără forță obligatorie (recomandări, rezoluții, principii
directoare, declarații) sau instrumente de soft-law care au fost adoptate în acest domeniu
furnizează câteva direcții călăuzitoare pentru state în privința modalității de implementare a
obligațiilor lor juridice în materie dar arată și care sunt standardele existente în materia
drepturilor omului la care statele trebuie să se alinieze. Aceste instrumente se adresează statelor
pentru a le încuraja să adopte pe plan național măsuri și strategii de combatere a malnutriției, a
foametei.

5.3 Securitatea alimentară, dreptul popoarelor la autodeterminare și suveranitatea

permanentă asupra resurselor naturale
Securitatea alimentară, privită din perspectivă juridică, este un concept complex, care
are legătură directă atât cu domeniul drepturilor omului (perspectiva protecției individului din
prisma respectării drepturilor sale la viață, la demnitate, la sănătate, la o alimentație sănătoasă
și nutritivă, a dreptului său de a fi la adăpost de foame, a dreptului său la apă potabilă, a dreptului
său la un mediu înconjurător sănătos, nepoluat) dar și cu drepturile popoarelor și cu drepturile
și obligațiile statelor.
Rolul statului-națiune rămâne unul important și în ceea ce privește asigurarea protecției
concrete și pe termen lung a populației sale și a intereselor naționale specifice, și din prisma
securității alimentare. Numai statul-națiune este entitatea obligată prin constituție să asigure
cetățenilor săi un nivel de trai decent, precum și să asigure independența și suveranitatea
națiunii asupra resurselor solului și subsolului, în temeiul obligației sale (dar și a funcției sale
primordiale) de asigurare a propășirii și supraviețuirii nației pe care o reprezintă.
Lumea sec. XXI s-a confruntat cu un fenomen de diversificare și de proliferare a
amenințărilor și vulnerabilităților de tip nou, produse datorită schimbărilor intervenite în însăși
natura mediului internațional de securitate (ca unul depășind amenințările clasice). Astfel,
securitatea alimentară devine un concept cu conexiuni față de alte concepte precum ”securitatea
ecologică”, ”securitatea economică”, ”securitatea umană”, toate lărgind și dezvoltând
conținutul conceptului de ”securitate națională”.
Doctrina folosește termenul de ”agroterorism” sau de ”armă alimentară” pentru a
ilustra o provocare de tip nou la adresa lumii statelor-națiune și a suveranității și independenței
economice a statelor. Față de astfel de amenințări, politicile economice ale statelor trebuie
regândite, inclusiv în raport cu procesele globalizării economice (care avantajează corporațiile
transnaționale sau statele dezvoltate economic, predispuse la a folosi arme alimentare împotriva
statelor ce nu dețin sau dețin insuficiente resurse de hrană și apă pentru a asigura protecția
alimentară a populațiilor lor).
Putem chiar vorbi de o lume întâi, a statelor dezvoltate agricol și comercial (în ceea ce
privește producția și distribuția, exportul de produse alimentare de bază), care își asigură
independența economică și necesitățile alimentare și de apă ale populațiilor lor, putând fi în
situația de a exporta apa și hrana în alte state; de o lume a doua, a statelor care sunt în curs de
a își dezvolta capacitățile agricole și de prelucrare a resurselor de apă și de hrană (prin
dezvoltarea unei rețele de irigații la nivel național, a unei salbe de hidrocentrale, a unei industrii
de purificare a apei poluate industrial, a unei industrii de transformare a apei nepotabile- de ex.
cea sărată, în apă potabilă etc.) și de o lume a treia, a statelor ce sunt într-o situație de
dependență cronică (fie nu au resurse naturale necesare- terenuri agricole, pentru pomicultură
sau pentru pășunatul vitelor, nu au ape potabile pe teritoriile lor, fie nu au resursele financiare
pentru a își acoperi aceste lipsuri naturale prin importuri) din punct de vedere al hranei și al
apei, față de ajutoarele alimentare și în apă oferite de țările dezvoltate și care nu au dependențe
în acest sens.
Din prisma securității alimentare, statul respectiv trebuie să își păstreze sau să își
recupereze controlul asupra resurselor sale de apă și hrană, asupra terenurilor agricole și fertile
necesare producției agricole la scară națională. În acest context, doctrina folosește sintagma de
”armă alimentară” (sau food diplomacy, food power) prin care țările din Nordul dezvoltat își
asigură supremația economică și implicit, pe cea politică, asupra țărilor în situație de
dependență alimentară.
În acest context, al războaielor economice și al globalizării economice prin care sunt
favorizați actorii non-statali, FAO utilizează conceptul de „securitate alimentară globală”,
insistând asupra unei recunoașteri juridice internaționale a acestuia (dreptul oamenilor și
implicit, obligația statelor de a asigura tuturor persoanelor, în orice moment, acces fizic și
economic la alimentele de bază de care au nevoie).
Tradus în termeni de putere economică și de război economic (ca dezvoltare a
conceptului de ”securitate economică”), putem spune că securitatea alimentară implică
„avantajul cert al unui stat care deține resurse alimentare suficiente sau aproape suficiente
asupra unui alt stat care, neavând resurse suficiente, este nevoit să le importe, confruntat cu
riscurile subdezvoltării, malnutriției”.
Dreptul internațional protejează, prin normele sale în vigoare, dreptul fiecărui popor de
a își alege liber sistemul său economic (dar și sistemul social, politic, cultural), adică de a da un
conținut concret și conceptului de ”suveranitate economică” și de a contura sfera conceptului
de ”securitate economică” (din care face parte și securitatea alimentară).
Conceptul juridic de ”securitate alimentară” nu are doar valențe juridice în plan național
ci este consacrat, ca parte intrinsecă a securității economice a fiecărei națiuni și a suveranității
economice a statelor, în diferite documente juridice internaționale care se referă la drepturi și
la obligații ale statelor sau la drepturi ale popoarelor. Deci, securitatea alimentară nu este doar
un concept juridic conectat la dimensiunea drepturilor omului (ca drepturi subiective, adică
referitoare la persoana umană), prin drepturi explicite, precum: dreptul la viață, demnitatea
umană, dreptul la sănătate, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul omului la a fi la adăpost
de foame, dreptul omului la o alimentație suficientă, dreptul omului la un mediu înconjurător
curat, nepoluat; dreptul la apă potabilă. Securitatea alimentară este în același timp, un concept
juridic puternic conectat și la dimensiunea colectivă a drepturilor popoarelor, ale națiunilor
precum și la drepturile și obligațiile statelor.
Astfel, există documente juridice internaționale fundamentale pentru întreaga ordine
juridică internațională, precum Carta Drepturilor și Îndatoririlor Economice ale Statelor,
unde, în art. 1, se prevăd explicit drepturi ale statelor ce sunt în directă legătură cu securitatea
alimentară și economică și cu suveranitatea economică a statelor. Astfel, Carta prevede că
„fiecare stat are dreptul suveran de a-și alege sistemul său economic, ca și sistemul politic,
social și cultural, în concordanță cu voința poporului său, fără amestec, constrângere sau
amenințare, de niciun fel, din afară”.
Conceptul juridic de ”securitate economică”, inclusiv cel de ”securitate alimentară” mai
are conexiune directă și cu suveranitatea permanentă a popoarelor asupra resurselor naturale,
având popoarele și nu indivizii, ca subiecte active ale acestui drept. Art.1 din Pactele
internaționale cu privire la drepturile civile și politice și cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale prevăd că «pentru a-și înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber
de bogățiile și resursele lor naturale» și că «în niciun caz un popor nu va putea fi lipsit de
propriile sale mijloace de trai». Prin urmare, privit din perspectiva dreptului internațional
public și a subiectelor colective de drept (popoarele, nu indivizii), depășim o raportare îndeobște
preferată în doctrină, cea a conceptului ”securității alimentare” și a ”securității economice” la
drepturile omului (la dimensiunea individului), optând să realizăm câteva reflecții juridice și pe
marginea conexiunii dintre aceste concepte și dreptul popoarelor la auto-determinare sau
suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale.
Cu precădere două drepturi specifice din conținutul juridic al dreptului la auto-
determinare al popoarelor pot fi amintite aici ca având directă legătură cu securitatea alimentară
și cu securitatea economică însă văzute din prisma drepturilor popoarelor: dreptul popoarelor
de a își alege liber sistemul economic, fără nicio imixtiune sau presiune din exterior și dreptul
popoarelor de a dispune liber de bogățiile lor naturale.
De asemenea, conceptul de ”securitate alimentară” mai poate fi conectat și cu
dimensiunea economică a principiului de drept internațional al egalității în drepturi între toate
statele. Mai precis, egalitatea în dezvoltare, legată de principiul cooperarii internaționale între
state, astfel încât prin această cooperare să se realizeze o dezvoltare economică reală a țărilor
sărace, din lumea a treia și să se înlăture decalajele economice substanțiale produse de
globalizarea economică, între statele lumii. Astfel, în temeiul dimensiunii economice a egalității
în dezvoltare a statelor, doctrina insistă asupra următoarelor obligații ale statelor dezvoltate, în
raport cu statele sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare: obligația țărilor dezvoltate de a acorda
țărilor sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare un tratament preferențial și diferențiat în toate
domeniile cooperării economice și comerciale; obligația țărilor dezvoltate de a acorda ajutor
(aici, inclusiv ajutor alimentar și în apă potabilă) țărilor confruntate cu riscurile malnutriției
cronice și ale subdezvoltării, cu penuria de alimente și de apă potabilă.
 VI.
POLITICA UE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ALIMENTARE

6.1 Securitatea alimentelor şi a nutriţiei, între priorităţile UE

Securitatea alimentară se numără, alături de creşterea agricolă prin metode inovatoare,
între priorităţile majore de dezvoltare ale Uniunii Europene. Obiectivul este de a proteja
consumatorii, garantând, în acelaşi timp, buna funcţionare a pieţei unice. Au fost convenite
anumite standarde prin care să se asigure igiena produselor alimentare, sănătatea animalelor şi
a plantelor, dar şi combaterea contaminării cu substanţe precum pesticidele. Au loc verificări
riguroase, iar importurile din afara Uniunii trebuie să respecte aceleaşi standarde ca şi
alimentele comunitare. Sunt stabilite limite pentru aditivii şi reziduurile de medicamente
veterinare şi fitosanitare din furaje, dar şi un sistem strict pentru autorizarea şi comercializarea
organismelor modificate genetic.
Bruxellesul şi-a fixat ca obiective până în 2030 o producţie mai mare de hrană - de
calitate superioară şi la preţuri rezonabile - dar şi o creştere sustenabilă şi favorabilă incluziunii,
în condiţiile schimbărilor climatice, a reducerii resurelor naturale şi a măririi numărului de
locuitori la nivel mondial.
Un capitol important în politica europeană în ceea ce priveşte securitatea alimentară ţine
de prevenirea transmiterii bolilor de la animale la oameni. Normele UE garantează că
zoonozele, ca de exemplu salmoneloza sau tuberculoza, sunt ţinute sub control şi că doar
animalele sănătoase şi produsele provenind de la acestea intră în lanţul alimentar. Un aspect la
fel de important se referă la limitarea utilizării antibioticelor în ferme. Utilizarea antibioticelor
pentru a compensa creşterea necorespunzătoare a animalelor şi păsărilor a dus la creşterea
rezistenţei bacteriilor în faţa tratamentelor pentru oameni. În condiţiile în care aproape jumătate
din antibioticele fabricate pe plan mondial sunt folosite în ferme, se impun anumite măsuri, au
decis recent eurodeputaţii, care au votat o propunere de actualizare a legislaţiei Uniunii
Europene privind medicamentele veterinare, în sensul restricţionării folosirii medicamentelor
antimicrobiale existente şi dezvoltării altora noi. Acestea în condiţiile în care avertismente ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii spun că riscăm să ne apropiem de o eră post-antibiotice unde
rezistenţa antimicrobiană provoacă mai multe decese decât cancerul în fiecare an.
UE contribuie în mod semnificativ la garantarea securității alimentare la nivel global.
În special, face eforturi pentru a se asigura că aspectele legate de nutriție sunt abordate de
politicile privind dezvoltarea, educația și sănătatea. UE cooperează cu țări în curs de dezvoltare
pentru a elabora sisteme eficiente de gestionare a produselor alimentare, care să amelioreze
securitatea alimentară pentru populațiile cele mai sărace și mai vulnerabile din lume. Printre
celelalte acțiuni ale UE în domeniul dezvoltării și ajutorului umanitar se numără consultanța
oferită de experți veterinari, programele de formare și finanțarea pentru programele de control
și eradicare a bolilor.
Comisia a lansat și o inițiativă intitulată „Better training for safer food” (BTSF – O
formare mai bună pentru o hrană mai sigură), care include o componentă adresată țărilor din
afara UE.
În prezent, se află în curs de implementare un proiect în valoare de 8 milioane de euro
(BTSF World) care își propune să ajute țările în curs de dezvoltare să înțeleagă mai bine
măsurile sanitare și fitosanitare care le vor permite să profite mai mult de pe urma comerțului
regional și internațional.

6.2 Contextul european din perspectiva securității alimentare

Spre deosebire de tendinţa la nivel mondial, se preconizează că populaţia europeană va
îmbătrâni şi va stagna. Îmbătrânirea populaţiei este considerată a fi una dintre provocările
socioeconomice fundamentale ale Europei în următorii cincizeci de ani. Până în 2050, se
estimează că populaţia totală din UE-27 va creşte doar cu 5% faţă de nivelul din 2008 şi va
ajunge la puţin peste 515 milioane de persoane. Comparativ cu mediul urban, zonele rurale din
Europa se confruntă cu cele mai mari ameninţări demografice. În conformitate cu tendinţele
globale, Europa va înregistra o creştere a urbanizării. Comparativ cu nivelurile din 2011, este
de aşteptat ca populaţia totală urbană a Europei să crească cu aproximativ 10%, în timp ce
populaţia rurală va scădea cu 2,7%. Migraţia în exterior, mai degrabă decât sporul negativ, ar
fi un factor motrice. O populaţie rurală tot mai puţin numeroasă va restrânge oferta de muncă
în agricultură şi va ameninţa vitalitatea zonelor rurale per ansamblu.
Aceste tendinţe au implicaţii serioase în ceea ce priveşte cererea de produse
agroalimentare, deoarece se preconizează că pieţele europene vor oferi posibilităţi limitate de
extindere. Pentru culturile arabile, perspectivele pe termen mediu privind mărfurile în Europa
(în 2022) sugerează doar creşteri ușoare ale consumului în UE-27. Cererea de alimente şi furaje
va fi supusă unei creşteri lente, cu excepţia notabilă a biocarburanților, care vor continua să fie
un segment de piaţă dinamic. Consumul de biocarburanţi în UE este de aşteptat să crească între
2014 şi 2022.
Seminţele oleaginoase prezintă o perspectivă pozitivă pe termen mediu determinată de
cererea puternică, dar carnea (în special cea roşie) şi produsele lactate sunt de aşteptat să scadă.
Aceste previziuni pentru produsele de origine animală reflectă într-o mare măsură efectele
negative ale recesiunii economice recente din Europa, dar şi înăsprirea cerinţelor privind
bunăstarea animalelor şi reducerea emisiilor de carbon (în special în sectorul creşterii bovinelor,
porcilor şi păsărilor).
Producătorii din UE se vor orienta astfel tot mai mult spre satisfacerea cererii alimentare
din ce în ce mai mari la nivel mondial. Acest lucru va fi mai pregnant pentru produsele din
carne şi produsele lactate, care se bucură de o cerere stabilă din partea economiilor mari din
Asia, America Latină şi Orientul Mijlociu. Per ansamblu, UE ar trebui să rămână un exportator
net de carne până în 2022, cu o balanţă comercială pozitivă netă determinată de carnea de pasăre
şi de porc. Pentru produsele lactate, cererea mondială de brânzeturi din UE va creşte
considerabil în principalele ţări importatoare (de exemplu cu 65% în Statele Unite, cu 52% în
Mexic şi cu 33% în Rusia), în timp ce pentru laptele praf degresat din UE, este de aşteptat să
crească cu 90% în China şi 27% în Rusia. De asemenea, se preconizează că UE va menţine o
balanţă comercială pozitivă confortabilă pe termen mediu pentru produsele sale lactate. Cu toate
acestea, perspectivele sunt mai puţin promiţătoare pentru anumite culturi arabile. Deşi va
continua să fie un exportator net de grâu, este de aşteptat ca UE să-şi mărească deficitul
comercial la porumb şi seminţe oleaginoase.
Schimbările climatice vor avea un impact din ce în ce mai mare asupra a securităţii
alimentare a UE în general. Se aşteaptă ca încălzirea globală să genereze efecte mixte şi inegal
distribuite în întreaga UE. Într-un scenariu de încălzire moderat, se preconizează că Europa va
beneficia în ansamblu de mici creşteri de productivitate în sectorul vegetal, în paralel cu
existenţa unor variaţii regionale. Europa de Nord şi zonele înalte (mai ales regiunile alpine) vor
înregistra iniţial o creştere a productivităţii şi o expansiune a culturilor şi a terenului agricol,
dar regiunile sudice vor fi afectate în mod negativ de încălzirea globală şi de deficitul de apă.
Totuşi, este de aşteptat ca aceste beneficii iniţiale să fie depăşite de inundaţii mai frecvente şi
de instabilitate a solului în zonele menționate anterior.
Pentru a putea răspunde numeroaselor preocupări sociale, Politica Agricolă Comună a
fost nevoită să se adapteze în mod constant. Istoria PAC arată modul în care priorităţile
economice se transformă în priorităţi sociale, iar apoi în preocupări ambientale.
Priorităţi economice: Din momentul în care a fost creată, acum 50 de ani, PAC s-a
concentrat atât pe productivitatea în agricultură, cât şi pe furnizarea de hrană suficientă la
preţuri rezonabile. Aceste obiective au fost „depăşite” în anii 1980, cantităţile mari de produse
agricole o presiune mare asupra bugetului intern, precum şi asupra eficacităţii sistemului în
arena politică internaţională. Astăzi, agricultorii din cele 28 de state membre ale UE garantează
securitatea alimentară a peste 500 de milioane de consumatori. Abundenţa, accesibilitatea,
siguranţa şi calitatea alimentelor sunt doar câteva atribute oferite de cele circa 14 milioane de
fermieri din UE. În plus, în urma recentelor crize alimentare şi economice, securitatea
alimentară a revenit în prim-planul agendei PAC. În viitor, Europa îşi va continua
angajamentele asumate la nivel internațional (Organizația Mondială a Comerțului și acordurile
de liber schimb) cu privire la satisfacerea nevoilor alimentare, prin îmbunătăţirea capacităţilor
sale de producţie, respectiv consolidarea relațiilor comerciale şi va continua să reprezinte unul
dintre cei mai importanți exportatori mondiali de produse agricole procesate şi cu valoare
adăugată mare.
Priorităţi sociale: UE a recunoscut faptul că agricultura nu înseamnă numai producţia
de alimente ci şi spaţiul în care trăim, mediul rural şi populaţia rurală. Spaţiile rurale oferă
resursele naturale care trebuie să fie menţinute şi protejate, iar agricultorii sunt consideraţi
"gestionarii" zonelor rurale. În consecinţă, asigurarea unei perspective pentru agricultori şi
zonele rurale este un element esenţial abordat de PAC. În 1992, au fost introduse mai multe
măsuri cu scopul de a reduce cheltuielile PAC, dar, în acelaşi timp, acestea au avut efect asupra
standardelor de viaţă ale agricultorilor, care au devenit dependenţi de sprijin continuu. S-au
acordat plăţi directe ca o compensare pentru scăderea preţurilor, punându-se astfel bazele unei
politici sociale în care, în prezent, un agricultor al UE nu mai trebuie nici măcar să producă
pentru a primi un venit fix din agricultură.

6.3 Cadrul politicii UE privind securitatea alimentară (FSPF)

În mai 2010, în urma crizei prețurilor la alimente din 2007-2008 și la zece ani după ce
obiectivul de a reduce la jumătate foamea în lume a fost declarat Obiectiv de Dezvoltare al
Mileniului, UE a aprobat un cadru comun al politicii UE pentru a ajuta țările în curs de
dezvoltare să facă față provocărilor legate de securitatea alimentară. Prin adoptarea unui cadru
comun de politică de securitate alimentară (FSPF) în coordonare cu statele membre, UE a pus
în mod explicit securitatea alimentară și agricultura durabilă printre prioritățile sale de
dezvoltare pentru anii următori.
Politica integrează majoritatea problemelor cheie asociate cu discursul internațional
recent apărut privind securitatea alimentară și a fost binevenită pentru abordarea sa „Dreptul la
mâncare” și definirea simplă a priorităților sale. Folosind o abordare cuprinzătoare a securității
alimentare, abordând problema atât în contexte rurale, cât și urbane, cadrul recunoaște că pentru
a fi eficiente strategiile trebuie să fie deținute de țară și specifice fiecărei țări. Din punct de
vedere geografic, politica prevede concentrarea asupra acelor țări cu insecuritate alimentară și
regiuni care sunt cel mai departe de realizarea ODM (Obiectiv de Dezvoltare al Mileniului), în
special Africa, Asia de Sud și țările aflate în situații de fragilitate.
Un aspect cheie al abordării UE luptă pentru securitatea alimentară este că fermierii mici
și comunitățile vulnerabile sunt vizate ca grupuri societale care produc cele mai bune
randamente în ceea ce privește reducerea sărăciei și creșterea agricolă: „acest nou cadru al UE
se concentrează, așadar, pe sporirea veniturilor fermierilor mici și reziliența comunităților
vulnerabile, sprijinind determinarea țărilor care acordă prioritate agriculturii și securității
alimentare în eforturile lor de dezvoltare ”(CE, 2010a: p. 3).
Pentru a realiza acest lucru, FSPF se bazează pe cei patru piloni largi ai securității
alimentare: i) creșterea disponibilității alimentelor; ii) îmbunătățirea accesului la alimente; iii)
îmbunătățirea adecvării nutriționale a aportului alimentar; și iv) îmbunătățirea prevenirii și
gestionării crizelor. Simplificată într-un număr egal de teme prioritare interconectate, politica
UE privind securitatea alimentară se concentrează pe: i) îmbunătățirea rezilienței micilor
fermieri și a mijloacelor de trai rurale; ii) sprijinirea unei guvernări eficiente; iii) sprijinirea
politicilor regionale de agricultură și securitate alimentară; și iv) consolidarea mecanismelor de
asistență pentru grupurile de populație vulnerabile.
Pentru a permite eficiența maximă a investițiilor în securitatea alimentară, este indicat
faptul că UE și Statele membre vor acorda o atenție suplimentară politicilor și strategiilor
naționale și regionale în domeniul agriculturii și securității alimentare, îmbunătățind coerența
sistemului internațional de guvernanță și armonizând intervențiile UE. Fiind un cadru politic
comun pentru UE și statele sale membre pentru a-și orienta eforturile împotriva foametei și
malnutriției mondiale, FSPF pune un accent considerabil pe acest ultim aspect de armonizare
și ajutor eficace mai general. În spiritul Declarației de la Paris privind eficacitatea ajutorului, a
Agendei de Acțiune de la Accra și a Codului de conduită al UE privind diviziunea muncii, FSPF
subliniază că armonizarea politicilor, complementaritatea instrumentelor, precum și
coordonarea cu investițiile private ar trebui să contribuie la o acțiune mult mai eficientă.
În ceea ce privește coerența politicilor pentru dezvoltare, FSPF afirmă că PCD va fi
promovat printr-o serie de instrumente politice, inclusiv agricultură, comerț, pescuit, schimbări
climatice, mediu și cercetare. Reforma politicii agricole comune și a politicii comune în
domeniul pescuitului sunt menționate ca procese politice care vor „continua să țină cont de
obiectivele globale de securitate alimentară”. În cele din urmă, se crede că o concluzie
ambițioasă a Agendei de dezvoltare de la Doha ar consolida sistemul comercial internațional în
beneficiul securității alimentare globale.
 6.4 Cadrul politicii nutriționale a UE
Adoptată în mai 2013, împreună cu Comunicarea privind reziliența, Comunicarea CE
privind nutriția, intitulată „Îmbunătățirea nutriției materne și a copilului în asistență externă: un
cadru de politică al UE” a fost elaborată în comun de DG Cooperare pentru Dezvoltare
(DEVCO) și DG Ajutor Umanitar și Protecție Civilă (ECOU). Vor fi abordate atât consecințele,
cât și cauzele fundamentale ale subnutriției, vizând intervenții de dezvoltare specifice nutriției,
la crearea condițiilor potrivite în timpul „ferestrei cruciale de oportunitate a primelor 1000 de
zile între concepție și vârsta de doi ani.” De asemenea, Documentul a însoțit Comunicarea
privind subnutriția în situații de urgență, care prezintă principiile de bază și lecțiile de bune
practici în ceea ce privește răspunsurile umanitare la provocările nutriționale.
Comunicarea indică faptul că acțiunile UE pentru îmbunătățirea nutriției vor aborda în
special aspectele legate de dezvoltarea rurală, agricultura durabilă, sănătatea publică, apa și
canalizarea, protecția socială și educația. Cu scopul general de a reduce mortalitatea,
morbiditatea, precum și deficiențele de creștere și dezvoltare cauzate de subnutriție, Cadrul de
politici nutriționale (NPF) definește următoarele două obiective specifice:
1. Reducerea numărului de copii cu vârsta sub cinci ani care suferă de întârziere de
creștere (înălțime scăzută pentru vârstă), în conformitate cu angajamentul Comisiei de la
London Global Hunger Event 2012 de a sprijini țările partenere în eforturile lor de a reduce
numărul de copii care suferă de la mai puțin de cinci până la cel puțin 7 milioane până în 2025.
2. Reducerea numărului copiilor sub cinci ani care sunt irosiți (greutate redusă pentru
înălțime). Comisia precizează că UE va contribui la obiectivul global al Adunării Mondiale a
Sănătății (WHA) din 2012 de a reduce și menține numărul copiilor irosiți la mai puțin de 5% la
nivel mondial.
În ceea ce privește prioritățile strategice pentru îndeplinirea acestor angajamente,
Comisia subliniază că accentul va fi pus pe: i) mobilizarea angajamentului politic prin dialog
politic și pledoarie; ii) intensificarea eforturilor nutriționale la nivel de țară, în conformitate cu
prioritățile țărilor partenere; și iii) consolidarea cunoștințelor - baza și expertiza tehnică în
nutriție prin cercetare aplicată și dezvoltarea sistemului informațional. Legat de acest din urmă
domeniu prioritar, comunicarea pune un accent considerabil pe responsabilitate prin
dezvoltarea instrumentelor care urmăresc investițiile și metodologia pentru a monitoriza și
măsura impactul nutrițional al politicilor de dezvoltare asociate.
La baza abordării de către UE a nutriției se află înțelegerea faptului că diferiții factori
determinanți ai subnutriției sunt interconectați și, prin urmare, abordarea problemei necesită un
răspuns multisectorial, „combinând agricultura durabilă, dezvoltarea rurală, securitatea
alimentară și nutrițională, sănătatea publică, apa și salubrizare, protecție socială și educație
”(CE, 2013b). Cu toate acestea, în ceea ce privește politicile UE de nedezvoltare, comunicarea
subliniază doar necesitatea consolidării legăturilor existente între actorii umanitari și de
dezvoltare, de exemplu prin evaluări comune ale vulnerabilității și planificare operațională.