Tema 1.

CONFLICTOLOGIE ŞI MANAGEMENTUL CONFLICTELOR

La sfârşitul acestei secţiuni, veţi fi capabili:

- să definiţi conceptele conflictologie şi managementul conflictului
- să precizaţi obiectul de studiu al managementului conflictului şi locul lui în
sistemul ştiinţelor şi legătura lui cu alte ştiinţe
- să specificaţi principalele tendinţe istorice ale dezvoltării conflictologiei şi
managementului conflictului
- să determinaţi urmările conflictelor în procesul pedagogic şi managerial
Structură
1.1. Obiectul, scopul, obiectivele conflictologiei şi managementului conflictului
1.2. Metoda şi metodologia conflictologiei şi managementului conflictului
1.3. Secvenţe din istoria formării conflictologiei şi a managementului conflictului
1.4. Legătura conflictologiei şi managementului conflictului cu alte ştiinţe
1.5. Urmările conflictelor în procesul pedagogic şi managerial
1.6. Subiecte pentru evaluare
Referinţe bibliografice

1
1.1. Obiectul, scopul, obiectivele conflictologiei şi managementului conflictului
La etapa actuală de dezvoltare a societăţii problema conflictelor a căpătat o
importanţă deosebită, procesul democratizării, relaţiile sociale, educaţionale,
politice provocând agravarea fenomenelor de criză şi extinzând situaţiile
conflictuale. Astfel, conflictele necesită nu numai conştientizarea lor teoretică, ci
şi cercetarea modalităţilor şi metodelor de rezolvare ale lor.
Actualmente, noi privim cu alţi ochi / din alt punct de vedere multe fenomene
educaţionale, sociale, politice şi se vede clar că idealul oricărei societăţi, dar şi
organizaţii, instituţii, comunităţi, familii constituie existenţa fără conflicte. Însă,
după cum se ştie, idealul diferă de realitate. Oamenii sunt desigur, foarte diferiţi
din punct de vedere a educaţiei morale, a nivelului cultural, a particularităţilor de
caracter.
Viaţa conţine stări de repaus, pace, înţelegere, luptă, confruntare. Prin urmare, nu
pot lipsi nici conflictele. Conflictele sunt fireşti, naturale şi în practica educaţională
şi managerială. Mai mult ca atât, ele sunt necesare, deoarece exprimă dialectica
dezvoltării proceselor pedagogice şi manageriale în unităţile educaţionale şi
sistemul educaţional în ansamblu. Fiind elementul principal al proceselor
pedagogice şi manageriale, conflictul necesită conştientizare ştiinţifică, cât şi
cercetarea influenţei lui asupra elevilor, pedagogilor şi managerilor educaţionali.
Cunoaşterea coflictologiei ne permite să conştientizăm o cultură conflictologică,
pedagogică şi managerială, ceea ce necesită mişcarea spre relaţii umane între
profesorelev/student/audient. Este important să mai menţionăm faptul că, pe
umerii pedagogilor şi managerilor educaţionali cad responsabilităţi mari în cazul
întâlnirii cu conflictul.
Pentru copilul care se maturizează şi intră în viaţă, şcoala este un model al
societăţii, de aceea deficienţele şi nereuşitele în activitatea ei se percep cu
sensibilitate mare, deoarece tinerii sunt înclinaţi spre gânduri şi concluzii
categorice şi rapide; pot trece mulţi ani ca să dispară experienţa negativă căpătată
în relaţiile conflictuale obţinute de copii în şcoală. Astfel, problema conflictului şi
protecţia de el este actuală, iar soluţionarea ei necesită nu numai cunoştinţe, ci şi
voinţa oamenilor de a rezolva întrebările fără conflicte.
Termenul conflict este de origine latină şi înseamnă ciocnire sau interferare
violentă.
În dicţionarul enciclopedic de filozofie conflictul se defineşte ca un caz extrem de
agravare a contradicţiilor. Însă contradicţiile încă nu sunt un conflict. Numai în
anumite condiţii şi în cazul apariţiei unei stări critice, contradicţia poate să se
2
manifeste ca conflict. Conflictul nu apare spontan. El este obiectiv şi determinat.
Pornind de la ideea, că omul prezintă o contradicţie vie, activitatea lui se
caracterizează prin opunerea unui om altuia. Aici se ciocnesc scopurile, interesele,
tendinţele oamenilor şi se manifestă confruntarea participanţilor.
În viziunea psihologilor conflictul este:
1) ciocnirea tendinţelor incompatibile cu sens opus, un episod particular al
conştiinţei apărute în interacţiunile sau relaţiile interpersonale ale indivizilor şi
grupurilor de oameni, legate de retrăirile emoţionale negative (Карпенко Л.А.);
2) o contradicţie greu de soluţionat, legată de retrăirile emoţionale acute
(Давыдов В.В., Запорожц А. В., Ломов Б.Ф.);
3) un tip de comunicare la baza căreia se află contradicţii reale sau iluzorii,
obiective sau subiective şi conştientizate diferit de scopul persoanelor care
comunică la încercarea de a le soluţiona pe fonul stărilor emoţionare acute
(Платонов К.К.);
4) confruntarea viziunilor, gusturilor, reprezentărilor; aceasta este revizuirea a
ceva şi întotdeauna este legată de necesitatea reînnoirii (Psihologia pentru
părinţi).
În viziunea etică conflictul este situaţia specifică de alegere morală, în care omul,
ce decide constată în conştiinţa sa o contradicţie, realizarea fiecărei fapte posibile
alese în numele unei norme morale ce conduce concomitent la încălcarea altor
norme, care reprezintă pentru omul respectiv o valoare morală specifică (Кон
И.С.).
În Enciclopedia pedagogică (M., 1965) şi Dicţionarul de pedagogie (S. Cristea,
Bucureşti, 2000) nu figurează termenul conflict, nu se explică acest fenomen
complex, nu se prezintă cheia de rezolvare a acestei probleme complicate în
mediul educaţional, pe când, în Dicţionarul contemporan de pedagogie (Minsk,
2001) conflictul îşi găseşte reflecţie şi se tratează ca ciocnire a scopurilor,
intereselor, poziţiilor, opiniilor sau viziunilor cu orientări diferite ale subiecţilor
care interacţionează, fixate de ei în formă rigidă (Рапацевич Е. С.).
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) conflictul este abordat sub patru
aspecte, ca:
1) neînţelegere, ciocnire (între două sau mai multe persoane, grupuri etc.);
dezacord, antagonism, ceartă, discuţie violentă, diferend;

3
2) stare de tensiune şi de dezechilibru ca urmare a presiunii de orientare a unei
persoane supuse simultan unor tendinţe opuse şi egale;
3) treapta acută în evoluţia contradicţiilor antagoniste;
4) opoziţie, luptă între personaje (din cauza unor idei, atitudini, sentimente,
interese opuse) sau între personaje şi societate, determină desfăşurarea acţiunii
dintr-o operă epică sau dramatică.
În definiţia clasică conflictul reprezintă o opoziţie deschisă, o luptă între indivizi,
grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice,
religioase, etnice, rasiale etc., divergente sau incompatibile, cu efecte distructive
asupra interacţiunii sociale. Abordarea clasică a conflictului interpersonal sau
intergrupuri consideră că apariţia acestuia se datorează, exclusiv, unor
disfuncţionalităţi în mecanismele organizaţiei, încălcării unor principii şi reguli ale
managementului ştiinţific. Declanşarea şi consumarea conflictelor era percepută
ca extrem de dăunătoare, consumatoare de energie şi de timp.
Ulterior, concepţiile faţă de conflict au început să se nuanţeze, astfel încât
conflictele sunt percepute ca nişte forţe pozitive şi negative în acelaşi timp. Într-o
asemenea concepţie, conflictul este definit ca starea tensională generată de
interferenţa dintre două sau mai multe probleme importante.
Conflictul este un antagonism (dezacord) total / parţial între doi sau mai mulţi
indivizi / grupuri de indivizi asupra unei probleme, fiecare din aceştia simţindu-se
frustrat într-o anumită privinţă.
Unii autori recurg la definiţii de lucru:
- conflictul este o formă de opoziţie centrată pe adversar, bazată pe
incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor şi valorilor părţilor oponente (M.
Vlăsceanu);
- conflictul este o stare tensională care apare atunci când două sau mai multe
părţi din cadrul organizaţiei trebuie să intre în interacţiune pentru a îndeplini o
sarcină, a lua o decizie şi a realiza un obiectiv, sau a soluţiona o problemă;
- conflictul este opoziţia dintre indivizi şi grupuri, pe baza intereselor competitive,
a intenţiilor diferite şi a atitudinilor care se deosebesc, având la bază o luptă între
valori şi revendicări de statusuri, putere şi resurse în care scopurile oponenţilor
sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii (J.P. Folger, M.S.Poole şi R.K.
Stutman).

4
Pornind de la premisele evidenţiate de mai sus, devine necesară adoptarea unor
concepţii pluraliste, care recunosc diversitatea intereselor individuale, grupale
şi/sau organizaţionale, considerând conflictul nu numai firesc, ci chiar dezirabil
(între anumite limite) pentru buna funcţionare a organizaţiei.
Abordările comportamentiste definesc un grad optim de conflict (K. Boulding),
situat în punctul în care beneficiile obţinute prin potenţialul inovativ al conflictului
sunt maxime, iar pierderile de eficacitate (inerente situaţiei conflictuale) sunt
minime.
Abordările interacţioniste merg şi mai departe, considerând conflictul ca esenţial
pentru sănătatea şi dezvoltarea organizaţiei, mai ales în situaţiile de schimbare şi
dezvoltare organizaţională, care afectează motivaţia şi sentimentele membrilor
organizaţiei, în general toate relaţiile intra- şi inter-grupale, nu numai
raţionalitatea şi normele instituţionale. Din perspectiva interacţionistă, conflictul
este considerat chiar necesar, pornind de la ipoteza că un grup paşnic, armonios şi
cooperant riscă să devină static, apatic şi să nu mai răspundă stimulilor schimbării.
In acest caz, sarcina liderului este de a menţine un nivel minim al conflictului în
organizaţie, suficient pentru a asigura dinamismul, creativitatea şi spiritul de
analiză critică. Astfel de conflicte sunt cele care presupun existenţa unor puncte
de vedere opuse, dar fără a reprezenta poziţii ireconciliabile. Astfel s-a admis
existenţa conflictelor pozitive - funcţionale şi conflictelor negative –
disfuncţionale; s-a constatat, că nu mai poate fi vorba de o unică şi omniprezentă
„raţionalitate", conflictul apărând ca inevitabil, iar negocierea ca o activitate
managerială susţinută.
Conflictul poate fi abordat şi din punctul de vedere al şanselor oferite pentru
maturizare şi dezvoltare prin educaţie. Conflictul stimulează evoluţia personală.
La nivel individual, conflictul stimulează autocunoaşterea şi capacitatea de
înţelegere şi acceptare a resorturilor motivaţionale ale celorlalţi, dezvoltând
spiritul de toleranţă. Capacitatea de a aborda conflictele în mod constructiv
contribuie pe de o parte la sănătatea individuală a elevilor, pe de alta, pe termen
lung şi aplicată la scară planetară are efecte asupra sănătăţii umane în întregime.
Conflictele – în accepţiunea modernă – există atunci când două părţi (persoane
sau organizaţii) aflate în interdependenţă sunt aparent incompatibile din cauza
percepţiei diferite a scopurilor, valorilor, a resurselor sau a nevoilor. Această
perspectivă bazată pe interdependenţa părţilor relevă şi necesitatea controlului
asupra tipului de interacţiune psihosocială a părţilor.
Reprezentarea generală despre obiectul conflictologiei prezintă etimologia
cuvântului, conflictologia fiind ştiinţa despre conflicte.
5
Altă definiţie ar fi: conflictologia este sistemul de cunoştinţe despre legităţile şi
mecanismele apariţiei şi dezvoltării conflictelor, cât şi despre principiile şi
tehnologiile conducerii lor. Pe când obiectul managementului conflictului este
procesul managerial al conflictelor şi tehnologiile conducerii lor. Managementul
conflictului prezintă o ramura a conflictologiei la intersective cu managemental.

1.2. Metoda şi metodologia conflictologiei şi managementului conflictului

Determinarea conceptelor conflict şi managementul conflictului impune
cunoaşterea metodelor conflictologiei şi cele ale managementului conflictelor. Şi
conflictologia, şi managementul conflictului au preluat metodele din
management, psihologie, pedagogie şi alte ştiinţe. Motivul cercetării şi analizei
conflictului prin prisma managerială îl constituie necesitatea dictată de încadrare
a ştiinţei în practica managerială şi pedagogică, deoarece se ştie că orice
concepţie necesită un sistem concret de acţiuni manageriale şi pedagogice pentru
realizarea lor. Dacă sistemul este destul de variat şi flexibil, el adesea se numeşte
metodologic/metodic; şi dacă este într-o măsură mai mare sau mai mică
algoritmizat pentru a obţine un rezultat garantat, sistemul este numit tehnologic.
Este bine cunoscut, că noţiunea, obiectul şi metoda oricărei ştiinţe sunt strâns
legate între ele. Metoda (din gr. – cale, drum, modalitate de acţiune) este
mulţimea anumitor reguli, procedee, norme de însuşire/asimilare practică şi
teoretică a realităţii. Fiecare ştiinţă are metodele proprii sale.
În conflictologie şi managementul conflictelor se evidenţiază mai multe metode:
1) Metodele de studiere şi evaluare a personalităţii: observarea, chestionarea,
testarea etc.
2) Metodele de studiere şi evaluare a fenomenelor sociale, psihologice,
pedagogice, manageriale: observarea, chestionarea, metoda sociometrică etc.
3) Metodele diagnosticării şi analizei conflictelor: observarea, chestionarea,
analiza rezultatelor activităţii, interviul expert etc.
4) Metodele managementului conflictului: metodele de structurare şi
cartografiere, negocierea, structurarea etc.
5) Metodele organizatorice: comparativă, longitivă, complexă. 6) Metodele
empirice: observaţia, autoobservaţia, experimentul, analiza proceselor şi
produselor activităţii, modelarea, prognozarea ş.a.

6
7) Modalităţi de prelucrare a datelor: metodele matematico-statistice de analiză a
datelor, metodele analizei cantitative şi cantitative.
8) Metode interpretative: metoda genetică (filogenetica, ontogenetica), metodele
structurale (clasificarea, tipologizarea). … n.
Să trecem în revistă câteva metode de cercetare utilizate în conflictologie şi
managementul conflictelor.
Experimentul. Primele informaţii despre aplicarea experimentului în studierea
conflictelor interpersonale apar la mijlocul anilor 60 ai sec. XX. Cercetarea
experimentală a conflictului se bazează pe modelarea situaţiilor de conflict, în
condiţii de laborator. Se recurge la jocurile conflictuale simple, elaborate în
psihologia occidentală, şi situaţii conflictuale mai complexe, prin care se
modelează ciocniri reale. Însă, aici există dificultăţi de ordin organizatoric şi moral.
De aceea conflictele modelate nu corespund celor din viaţa reală. În experiment
este foarte dificil de stimulat motivarea, deoarece anume ea este componenta
generatoare pentru mulţi parametri ai conflictului. Toate aceste limitări au condus
la aceea, că actualmente experimentul este destul de rar aplicat pentru
cercetarea conflictelor de grup şi celor interpersonale.
Metoda chestionării se aplică în cercetarea diferitor tipuri de conflicte. Se aplică
anchetarea, conversaţia, chestionări în masă şi chestionarea expertă. De exemplu,
metodica determinării stării de conflict în interiorul grupului se bazează pe
aprecierea expertă a relaţiilor interpersonale a membrilor colectivului, care
permite evidenţierea părţilor conflictuale; include evidenţierea normativelor de
bază a conduitei în situaţii de conflict, determinarea imaginii omului conflictual şi
neconflictual, evaluarea colectivului conform scalei bipolare. Există metodici de
evaluare a climatului psihologic în grup cu ajutorul chestionarului, utilizându-se în
calitate de scală perechile de cuvinte contradictorii (antonime). Cu ajutorul lor e
posibilă descrierea atmosferei în grup (de exemplu, prietenie – duşmănie, acord –
dezacord, căldură – răceală ş.a.m.d.). Cu cât este mai aproape de cuvântul din
dreapta sau din stânga, în fiecare pereche, persoana chestionată va pune semnul
său, cu atât mai caracteristici sunt aceşti indicatori pentru grup. Conform datelor
medii ale membrilor grupului se construieşte profilul general.
Cercetarea documentelor se foloseşte pentru analiza retrospectivă a conflictelor.
Se analizează diferite documente, rapoarte, explicaţii, referate ş.a. Metoda
analizei content utilizează rândul sinonimic a noţiunii conflict (sfada, discuţia,
bătaia, ciocnirea, divergenţe, relaţii tensionate, neînţelegerea ş.a.). În cadrul
acestor tipuri de cercetări se determină frecvenţa utilizării diferitor sinonime

7
(raportul dintre numărul de sinonime menţionate şi numărul total al celor care au
răspuns la item).
Ansamblul metodelor de studiere a conflictelor şi ale managementului conflictelor
se numeşte metodologia conflictelor şi ale managementului conflictelor.
Metodologia este considerată calea de descoperire a modalităţii de soluţionare a
multiplelor probleme cu caracter ştiinţific. Metodologia mai înseamnă şi un mod
anumit de interpretare a fenomenelor ce îşi pune drept scop de a surprinde şi
sesiza esenţialitatea conflictului şi managementului conflictului. Unii specialişti
consideră metodologia drept parte componentă a logicii ce studiază diferite
domenii ale cunoaşterii; drept arta de a dirija spiritul uman în căutarea
adevărului.

1.3. Secvenţe din istoria formării conflictologiei şi managementului conflictului

Conflictologia şi managementul conflictului sunt domenii şi discipline complexe,
care studiază natura, esenţa, cauzele apariţiei conflictelor, legităţile lor de
funcţionare şi dezvoltare, căile de depăşire şi rezolvare a lor. Ele fac parte din cele
mai tinere ramuri ale cunoaşterii ştiinţifice (apărute în secolul XX) şi se dezvoltă la
intersecţia mai multor ştiinţe care studiază diverse aspecte ale activităţii umane,
printre care se evidenţiază: sociologia, psihologia, pedagogia, filosofia, politologia,
managementul, economia, geografia ş.a.
Pentru dezvăluirea acestui subiect trebuie de menţionat, că apariţia
conflictologiei şi a managementului conflictului ca teorie şi practică independentă
a avut o perioadă lungă de formare, acumulare şi dezvoltare a ideilor, viziunilor şi
concepţiilor, mai întâi în cadrul filozofiei, iar mai apoi în istorie, sociologie,
psihologie, management, pedagogie etc. În legătură cu aceasta este important să
arătăm pe scurt evoluţia viziunilor ştiinţifice asupra conflictului şi de
managementul ce ţine de asta. În acest scop ne vom opri la următoarele
perioade: Antichitate; Evul mediu; Epoca renaşterii; Epoca contemporană şi
Iluminismul; Prima jumătate a secolului al XIX-lea; A doua jumătate a secolului al
XIX-lea – secolul XX.
Antichitate. În această perioadă merită atenţie ideile lui Confucius (551 – 479
î.e.n.), unul dintre primii filozofi chinezi. Ideile lui filozofice şi conflictologice au
fost dezvoltate pe parcursul secolelor şi de alţi gânditori chinezi. Idei asupra
problemei conflictului le întâlnim în poveţele morale ale lui Confucius. Una din ele
spune: Nu fă altora ceea ce nu-ţi doreşti, şi atunci nici în stat nici în familie nu vei
simţi duşmănie. La Confucius izvorul conflictelor constă în împărţirea oamenilor în
8
două categorii: oameni nobili (oameni cu studii, cărturari şi educaţi) şi oamenii
simpli (oameni mici). Lipsa studiilor şi lipsa de educaţie a oamenilor simpli duce
spre încălcarea normelor în relaţiile reciproce dintre ei, spre încălcarea echităţii.
Pentru oamenii nobili baza relaţiilor reciproce o constituie ordinea, iar pentru
oamenii simpli – câştigul. Pentru clarificarea evoluţiei conflictologiei o importanţă
esenţială o are filozofia antică, în cadrul căreia pentru prima oară s-a încercat a
înţelege lumea în mod raţional.
Viziunile antice privind conflictul s-au constituit în baza teoriei filozofice despre
contradicţii. Diferendul şi unitatea contrariilor, de exemplu, conform lui Heraclit
(aproape 520 – 460 î.e.n.), este o modalitate universală şi totală de dezvoltare.
În rezultatul analizei viziunilor antice asupra problemei conflictului este important
să notăm că mulţi gânditori ce aparţin acestei perioade raportează viziunile lor la
fenomenele sociale concrete, nu numai evidenţiind cauzele diferitelor ciocniri
(conflicte), dar şi apreciindu-le din punct de vedere al consecinţelor sociale şi
educaţionale. De exemplu, Heraclit lansează ideea că, războiul este mijlocul
principal de atingere a tuturor scopurilor. Pe unii el îi îmbogăţeşte, pe alţii îi face
oameni simpli, pe unii îi face robi, pe alţii – liberi.
Diferit de Heraclit, care confirma necesitatea războiului, Platon (aproximativ anii
427– 347 î.e.n.) acuză războiul, văzând în el răul cel mai mare. O apreciere
asemănătoare a războiului, drept cel mai ascuţit conflict social, împărtăşeşte
Democrit (aproximativ anii 460–370 î.e.n.), care susţine, că războiul civil prezintă
sărăcie pentru ambele părţi duşmănoase.
În vizorul gânditorilor antici s-au aflat şi alte tipuri de conflicte. De exemplu,
Aristotel (384–322 î.e.n.) înainta idei ce ţineau de structura şi conducerea statului.
El susţinea că statul este un instrument de conciliere a oamenilor; că omul în
afara statului este agresiv şi periculos. În tratatul Politica Aristotel a evidenţiat
surse ale conflictelor cum ar fi: inegalitatea oamenilor, obrăznicia, frica,
ignoranţa, intriga, incompatibilitatea caracterelor, preamărirea unora şi umilirea
altora.
Nu mai puţin interesante sunt ideile sociale, etice şi juridice ale lui Democrit, care
considera, că legile nu trebuie să interzică persoanei să trăiască după gustul ei,
dacă nu dăunează altuia, iar… invidia constituie începutul duşmăniei între oameni.
Se poate observa că antichitatea a optat pentru găsirea unor metode de rezolvare
sau echilibrare a conflictelor existente.
Evul mediu. O particularitate a ideilor conflictologice specifică pentru viziunile
gânditorilor acestei perioade este caracterul religios. Pentru a justifica teza
9
enunţată vom apela la ideile lui Aureliu Augustin (anii 354–430), privind unitatea
istoriei omenirii şi a celei dumnezeieşti, care sunt în acelaşi timp opuse şi
indivizibile. Această istorie opusă şi indivizibilă reprezintă în sine lupta continuă,
veşnică a două împărăţii – Împărăţia Cerului şi Împărăţia Pământului. O viziune
asemănătoare întâlnim şi la Thomas Aquinas (1225–1274) în lucrările lui Suma
teologiei şi Suma înpotriva păgânilor, la tălmăcirile despre împărăţia cunoaşterii
filosofice şi cunoaşterii teologice, despre puterea laică şi spirituală, despre
existenţa umană şi Dumnezeu etc.
Epoca renaşterii. Ideile gânditorilor acestei perioade privind conflictul s-au
constituit în rezultatul dezvoltării ideilor filosofilor antici greci despre măreţia
omului, raţiunea umană, rolul ei în cunoaşterea lumii înconjurătoare. Analizând
viziunile lui Nicolaus Cusanus (1401- 1464), Nicolaus Copernicus (1473-1574)
Giordano Bruno (1548- 1600), Nicollo Machiavelli (1469-1527) notăm ideile
despre capacitatea omului de a se împotrivi, de a înfrunta ceea ce se consideră a
fi o nedreptate, de a gîndi liber, cât şi de a avea forţă pentru a rezista la aceste
conflicte. Este important să subliniem că, mulţi dintre ei au fost supuşi
represiunilor din partea bisericii, fiind cu ea într-un profund conflict. Ei credeau în
forţa omului, în raţiunea şi armonia sa, în capacitatea sa de a înfrunta conflictele
sociale.
Epoca contemporană şi Iluminismul. Analizând viziunile conflictologice ale
acestei perioade este important de evidenţiat condiţiile social-culturale, forma
orânduirii social-economice şi modului în care ele influenţează individul şi îl
provoacă spre conflict. Este epoca, ce se caracterizează nu numai prin creşterea
vertiginoasă a economiei, ci şi prin dezvoltarea/înflorirea culturii în ţările
europene. Acestea au creat premise pentru abordarea sistemică în cunoaşterea
fenomenelor lumii înconjurătoare, precum şi în studierea conflictelor şi abordarea
lor de pe poziţii de conducere – F. Bacon (1561-1626), Th. Hobbes (1588–1679),
Jean-Jacques Rousseau (1712– 1778), Adam Smith (1723–1790) ş.a. E de notat, că
F. Bacon printre primii a propus analiza matematică în calitate de analiză a
conflictelor, aplicând abordarea sistemică la analiza cauzelor conflictelor sociale în
interiorul ţării, care au devenit cele mai importante teorii şi practici moderne
referitor la conflicte; N. Gobbs a elaborat concepţia despre starea naturală a
societăţii ca lupta tuturor împotriva tuturor ş.a.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea. În această perioadă de dezvoltare a ideilor
conflictologice un rol deosebit îl joacă viziunile reprezentanţilor filozofiei clasice
germane Immanuel Kant (1724–1804), G.W.F. Hegel (1770–1831), L.A. Feurbach
(1804–1872) etc. Dacă e să vorbinm de viziunile vestiţilor gânditori din prima

10
jumătate a secolului al XIX-lea este important de atras atenţie asupra ideilor
filosofice profunde despre cele mai importante probleme sociale ale timpului. În
special la problema păcii şi războiului elucidate de I. Kant în lucrarea Despre
pacea veşnică şi Hegel în lucrarea Despre război ca mijloc de purificare morală a
popoarelor.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea – secolul XX.
Un aport deosebit în elaborarea fundamentelor conflictologiei la adus Ogiust
Kont, Herbart Spenser, K. Marx ş.a, lucrările cărora au constituit bază general-
teoretică a conflictologiei servind drept îndrumare metodologică la elaborarea
procedeelor practice de analiză, aprecierea şi soluţionarea conflictelor sociale.
În această perioadă evoluţia conflictologiei şi rezolvării conflictelor ocupă un loc
deosebit în formarea/costituire conflictologiei şi managementului conflictelor ca
ramuri ştiinţifice relativ independente, datorită următorilor factori:
1. În această perioadă s-a acumulat un volum destul de mare de informaţii în
problema conflictului şi managementului, care era deja. Ea se conţinea în viziunile
eminenţilor gânditori din epocile trecute.
2. Acest timp se caracterizează prin puternicele zguduiri sociale – războaie, crize
economice, revoluţii sociale etc. Toate acestea necesită o analiză ştiinţifică
profundă, noi abordări în cercetarea conflictelor şi rezolvarea lor.
3. În această perioadă apare un şir întreg de ştiinţe şi concepţii care au schimbat
radical posibilităţile omului în cunoaşterea socială şi managementul ei. Printre
acestea vom nota: filosofia marxistă - K. Marx (1818–1883) şi F. Engels (1820–
1895); sociologia – O. Conte (1798–1857); psihologia – W. Wundt (1832–1920);
managementul – F. Taylor. Trebuie de menţionat în special lucrarea lui Karl
Klauzeff (1780–1831) Despre război, cât şi lucrările lui P. Sorokin (1889–1968) în
domeniul sociologiei, lucrările lui S. Freud (1856–1939) şi a ucenicilor săi în
domeniul psihologiei.
În perioada dată îşi găseşte susţinere aşa numitul vis de aur al multor manageri.
Sensul acestui vis este ca organizaţiile pe care le conduc managerii să funcţioneze
lin, fără asperităţi, iar între angajaţi să domnească pacea şi armonia; toate
obiectivele organizaţionale sunt atinse la nivel maximal şi toată lumea este
mulţumită. Acest ideal îşi are originea în concepţia de tip ideologic, care ia în
considerare un singur tip de raţionalitate ce guvernează (sau, mai bine spus, ar
trebui să guverneze) funcţionarea unei societăţi. Cel mai la îndemână exemplu
este cel al societăţilor totalitare, care considerau ca acceptabilă doar singură

11
concepţie despre lume şi viaţă. Orice opinie contrară este considerată ca
iraţională, trebuind a fi combătută prin toate mijloacele.
Faţeta managerială a totalitarismului este ideea, promovată pe la începutul
secolului al XXlea de părinţii managementului ştiinţific, după care există o singură
cale optimă (după expresia, deja consacrată, a lui F.W. Taylor), de rezolvare a
oricărei probleme organizaţionale şi de conducere.
Ca urmare, conflictul la nivel organizaţional (dar şi social), este privit ca ceva rău,
dăunător, care trebuie evitat sau, în cel mai rău caz, grabnic eliminat, deoarece,
prin erodarea funcţiei manageriale de coordonare, influenţează negativ
productivitatea indivizilor şi a grupurilor, afectând grav eficienţa organizaţională.
Pe măsura evoluţiei concepţiilor manageriale (şi despre societate) a devenit tot
mai evident faptul că există întotdeauna mai multe soluţii alternative şi
echivalente la problemele organizaţiei, că acesta nu trebuie privită ca un
mecanism ci ca un organism şi că factorul uman (individual şi grupal) are o
importanţă cel puţin la fel de mare ca şi cel tehnologic.
Ca direcţie independentă conflictologia se evidenţiază în sociologie la sfârşitul
anilor 50 al secolului XX, obţinând denumirea de sociologia conflictului. Aceasta s-
a datorat cercetărilor şi lucrărilor lui G. Darendorf Clasele sociale şi conflictele de
clasă în societatea industrială (1957) - (Germania) şi L. Kozer Funcţiile conflictelor
sociale (1956) - (SUA).
Întemeietorul teoriei conflictului (apărut în cadrul sociologiei) este germanul
Gheorge Zimmely (1858-1918). El a tratat conflictul ca un fenomen social şi l–a
treat introdus astfel în limbajul ştiinţific. Autorul tratează conflictul drept o ca
formă particulară a comunicării sociale. G. Zimmely a determinat bazele şcolii
filosofice a sociologiei, ideile sale devenind fundamentale pentru multe concepţii
sociologice şi politice ale conflictologilor occidentali.
În această perioadă se observă o situaţie analogică şi în psihologie. Datorită
cercetărilor lui M. Sheriph, D. Rappoport, K. Tomas, M. Doycha, D. Skott ş.a.
psihologia conflictului se conturează ca o direcţie relativ independentă.
În anii 70 ai sec. XX conflictologia se formează deja ca aspect practic. În această
perioadă sunt elaborate programe de training psihologic şi managerial,
direcţionate spre formarea conduitei constructiv-interactive în conflictul dintre
specialişti, precum şi dintre manageri şi subalternii lor. În formarea conflictologiei
aplicative şi a managementului conflictului un rol important a avut elaborarea şi
aplicarea metodologiei tratativelor/negocierii în rezolvarea conflictelor (D. Skott,
G. Bower, G. Kelman). Adică extinderea doctrinelor şi sistemelor democratice,
12
face ca guvernabilitatea socială şi organizaţională să fie rezultanta concilierii unor
poziţii şi puncte de vedere extrem de diverse, adesea contradictorii. S-a constatat,
cu oarecare surprindere, că nu mai poate fi vorba de o unică şi omniprezentă
raţionalitate, conflictul apărând ca inevitabil, iar negocierea ca o activitate
managerială esenţială. Diferenţele individuale şi culturale sunt, acum, considerate
ca fireşti şi necesare evoluţiei oricărei societăţi şi, ca un corolar, descentralizarea
administraţiei devine o prioritate.
În anii 70-80 în SUA şi alte ţări apar centre de conflictologie şi management al
conflictelor. În 1986, la iniţiativa ONU, în Australia se creează Centrul
internaţional de rezolvare a conflictelor. Cercetări în această problemă au
întreprins politologi, sociologi, manageri şi pedagogi din mai multe ţări. Din anii 90
– până în ziua de azi în multe ţări au fost deschise centre de
dezvoltare/soluţionare şi consiliere a conflictelor interne şi interstatale.
Şi în Republica Moldova şi România s-au întreprins acţiuni de dezvoltare a
conflictologiei şi managementului conflictului ca ramuri ştiinţifice şi aplicative, cât
şi ca disciplinie de studiu. Au fost şi continuă să se editeze culegeri şi recomandări
metodice la conflictologie (V. Kartîşev, L. Cuzneţova, V. Mândâcanu, L. Şofron, T.
Ţurcan, E. Ţarină ş.a.), managementul stresului profesional la cadrele didactice şi
managementul conflictului (T. Şova), precum şi toleranţa la stres (T. Şova, L.
Balţat), formarea toleranţei pedagogice a cadrelor didactice (L. Balţat),
managementul conflictului (L. Şofron, D. Patraşcu), perfecţionarea
managementului conflictelor (S. Naum), gestionarea situaţiilor conflictuale din
perspectiva managementului schimbării în organizaţia şcolară (M.A. Buga).
Actualmente datorită studiilor în domeniile conflictologiei şi managementului
conflictului se pot rezolvă un şir de sarcini, cum ar fi:
- studierea aspectelor aplicative (strategii, tehnologiei, procedee) ale conflictelor
de diferite tipuri;
- studierea şi integrarea informaţiei din diferite ştiinţe preocupate de aplicarea
modelării şi tehnicii de calcul în modelarea şi rezolvarea conflictelor;
- elaborarea sistemului de evaluare şi diagnoză psihologică, pedagogică şi
managerială a conflictelor şi a variantelor de rezolvare ale lor;
- analiza cauzelor, izvoarelor şi condiţiilor apariţiei conflictelor, influenţa lor
asupra nivelului de organizare a relaţiilor intercondiţionate la nivelul persoanei,
grupului, organizaţiei etc.
1.4. Legătura conflictologiei şi managementului conflictului cu alte ştiinţe

13
De fapt, legătura acestor domenii ştiinţifice cu alte ştiinţe se realizează sub două
aspecte.
Primul aspect constă în faptul, că, conflictologia şi managementul conflictelor se
sprijină pe principiile cunoaşterii elaborate în cadrul altor ştiinţe, ceea ce permite
să înţelegem mai profund obiectul cercetărilor conflictologice şi celor de
management al conflictulor. Printre aceste principii putem evidenţia: principiul
legăturii totale; principiul determinării; principiul dezvoltării; principiul abordării
sistemice; principiul contextului social al activităţii; principiul abordării personale
etc.
Al doilea aspect al problemei constă în folosirea creativă a metodelor
conflictologiei şi managementului în cercetările din cadrul altor ştiinţe.
Legătura conflictologiei şi managementului conflictului se evidenţiază în raport cu
filosofia. Această ştiinţă îndeplineşte o funcţie metodologică, care se realizează
prin metoda generală a filosofiei.
Conflictologia şi managementul conflictului este strâns legată şi de sociologie şi
psihologia socială, deoarece ele cercetează amănunţit, ca şi aceste ştiinţe, relaţiile
dintre oameni şi eficientizarea lor.
Istoria ne pune la dispoziţie o informaţie bogată despre cauzele
comportamentului oamenilor în diferite perioade istorice. Este vorba de
politologie, economie, etimologie şi alte ştiinţe care, mecanismele dezvoltării şi
dirijării, consecinţele conflictelor de diferită natură. Printre ele este şi dreptul şi
administrarea statului, care studiază formele juridice de interacţiune a oamenilor,
altfel spus, colaborarea, existenţa pacifică, confruntarea sau lupta.
Vorbind despre legătura conflictologiei şi managementului conflictelor cu alte
ştiinţe, nu putem trece cu vederea şi influenţa lor asupra acestor ştiinţe. De
exemplu, problemele conflictologice şi manageriale ale conflictelor în sfera
relaţiilor interpersonale stimulează rezolvarea multor probleme pedagogice,
psihologice, sociologice, juridice şi etice, în particular, problemele comunicării,
relaţiilor reciproce, climatului social-psihologic şi multe altele.
Este evidentă şi legătura conflictologiei şi managementului conflictului cu
pedagogia, managementul general şi educaţional. Astfel, în management sunt
aplicate cu succes abordările conduceri şi leadershipului etc.; managementul
conflictului propune pedagogiei soluţii în situaţiile conflictuale de instruire şi
educaţie, pentru lichidarea conflictelor pedagogice între pedagogi-elevi, elevi-
elevi, pedagogi-părinţi, pedagogi-manageri etc.

14
1.5. Urmările conflictelor în procesul pedagogic şi managerial
Literatura privind problema conflictului notează că până nu demult conflictul n-a
prezentat un obiect de cercetare specială pentru pedagogi şi manageri
educaţionali. Atunci când ştiinţa pedagogică a început să folosească pe larg
cunoştinţele psihologice şi manageriale, s-a cristalizat şi problema conflictului în
mediul educaţional.
S-a constatat astfel, că în şcoală conflictul nu este un fenomen rar, aşa cum şi-ar
dori pedagogii şi managerii educaţionali care-l apreciază ca un fenomen social
nedorit, şi, din teamă, tind să-l treacă sub tăcere. Astfel, apare un şir de întrebări:
Este oare posibil ca procesul educaţional să decurgă fără conflicte? Ce-i de făcut
atunci când ne ciocnim cu un conflict? Cum putem preveni contradicţiile, ce duc la
un conflict? Se poate oare feri de conflicte? Poate să nu ne ferim de ele, ci să
încercăm să le monitorizăm. Dar oare le putem monitoriza şi găsi mijloace pentru
abordarea lor raţională?
Într-adevăr, frica şi nesiguranţa managerilor/pedagogilor/părinţilor/elevilor în
cazul conflictului este foarte mare. Lipsa pregătirii managerilor instituţiilor
educaţionale, a pedagogilor/părinţilor în aprecierea conflictul este drept o situaţie
în relaţiile interpersonale. Psihologii ştiu foarte bine că starea profundă de stres a
oamenilor influenţează evenimentele şi situaţiile care se percep ca nedirijabile,
care nu se supun analizei raţionale şi ies de sub control. De aceea categoriile
nominalizate e necesar să fie instruite pentru a putea aplica managementul
conflictului, a prognoza desfăşurarea lui pentru a-l putea rezolva cu succes.
Aceasta va contribui nu numai la îmbunătăţirea calităţii procesului managerial şi
educaţional, dar şi la realizarea misiunii umane a pedagogului şi managerului,
deoarece managementul conflictelor este baza tehnicii securităţii în profesia lor.
În opinia specialiştilor, în instituţii conflictele pot apărea în următoarele cazuri:
În baza activităţii participanţilor la conflict:
- neîndeplinirea sarcinilor şi poruncilor instructiv-educative;
- evaluarea neechitabilă;
- existenţa conflictelor între instituţia educaţională şi părinţi.
Condiţionate de conduita participanţilor la conflict:
- absenţa de la lecţii şi activităţi educative;
- încălcarea regulilor de conduită în instituţia educaţională, precum şi în afara ei;
- manifestarea conduitei deviante.
15
În baza relaţiilor participanţilor la conflict:
- antipatie psihologică, caracter moral;
- ne coincidenţa atitudinilor, viziunilor;
- conflictul între grupările duşmănoase.
În procesul pedagogic şi managerial conflictele pot avea atât un caracter
constructiv, cât şi distructiv. Este necesar de apreciat diferenţiat de fiecare dată
conduita fiecărui participant în parte, precum şi a situaţiei în întregime, deoarece
pentru unul conflictul poate fi constructiv, pentru altul - distructiv. Principiul
general de care trebuie să ne conducem la aprecierea consecinţelor conflictelor
este influenţa conflictului asupra aptitudinilor fiecărui participant pentru a obţine
o experienţă nouă, pentru a schimba conduita lui în viitor.
Consecinţele constructive ale conflictelor. Specialiştii menţionează că aceste
consecinţe constructive au loc atunci, când se folosesc căi eficiente de rezolvare
de tipul câştig – câştig. După cum menţionează K. Tompson, reprezentanţii
ştiinţelor behavioriste apreciază conflictul drept un rezultat natural al interacţiunii
oamenilor care nu este totalmente distrugător, dacă nu se soluţionează în mod
particular şi fără mediatizare excesivă.
Conflictul posedă un potenţial imens de dezvoltare, direcţionat spre:
- extinderea cunoştinţelor despre situaţia în care are loc acest flagel social,
mecanismele şi legăturile lui;
- dezvoltarea aptitudinilor de a pronostica şi conduce interacţiunile
interpersonale; - dezvoltarea personală (ca cea mai complicată).
Dezvoltarea personalităţii are loc prin contradicţii şi rezolvarea lor. Din acest
punct de vedere conflictul este forţa motrice a evoluţiei umane. Sub acest aspect
conflictul este un salt esenţial în dezvoltarea personalităţii. Cu cât mai mare este
potenţialul de dezvoltare, cu atât mai deplin individul îşi dezvăluie laturile
personale puternice şi detestă cele slabe ale oponenţilor săi. În această situaţie
conflictul îndeplineşte funcţia conexiunii inverse: consecinţele rezolvării, alegerea
faptelor oponentului permit depistarea propriului şi realului Eu. D.G. Skott afirmă
că prin conflict putem vedea ce trebuie să schimbăm în propria persoană, calea
corectă şi incorectă în relaţiile interpersonale cu oponentul, ce trebuie schimbat
pentru a îmbunătăţi situaţia, ce bariere frânează în plan comportamental ca apoi
să le putem înlătura etc. În situaţii critice ar fi mai simplu de stabilit complexitatea
caracterului omului şi contradicţiile propriei personalităţi, cât şi unele defecte
ascunse ale motivaţiei morale.
16
Savantul american Leon Festinger menţionează că în esenţă conflictul are loc
înainte de soluţionare, el impune individul să mediteze asupra condiţiilor apariţiei
lui şi căilor de ameliorare şi soluţionare a acestuia. Greşelile şi nereuşitele, dacă
ele sunt retrăite şi analizate, pot servi drept un impuls în dezvoltarea
personalităţii.
Astfel, după cum afirmă sociologii, psihologii şi managerii, dacă ştii să monitorizezi
conflictul, el poate deveni un element al dezvoltării organizaţionale a
personalităţii. După cum demonstrează practica, conflictul este produsul unei
activităţi manageriale păguboase a instituţiei educaţionale, iar
conştientizarea/înţelegerea lui ca simptom al relaţiilor comportamentale
interpersonale elevi - pedagogi, elevi – elevi, profesori - administraţie/părinţi ne
permite să-l folosim pentru a diagnostica deficienţele şi îmbunătăţi calitatea
procesului instructiv-educativ.
Important este potenţialul educativ al conflictului. Rezolvarea eficientă şi la timp
a conflictului accelerează tempoul perfecţionării morale a oamenilor,
îmbunătăţeşte relaţiile dintre ei. Caracterul activităţii conflictuale contribuie la
formarea unei personalităţi puternice şi principiale, ridică nivelul toleranţei faţă
de aceste procese. Cercetările în domeniul psihologiei demonstrează, că
frustrările şi trăirile avute în primii ani de viaţă pregătesc copilul/adolescentul
pentru a lupta cu contradicţii şi dificultăţile vieţii. Rezolvarea eficientă a
conflictului educă bunăvoinţă, independenţă, compasiunea şi retrăirea, de fapt
consolidează în plan moral şi etic personalitatea individului, cristalizează
demnitatea umană.
Conflictul poate consolida oamenii, poate mobiliza voinţa, raţiunea, simţurile lor,
poate ajuta la înţelegerea reciprocă, distruge vrăjmăşia, ostilitatea.
Astfel, conflictele deseori sunt premiza dezvoltării caracterului uman, a calităţilor
complexe ale personalităţii, contribuie în mod evident la pregătirea tinerei
generaţii pentru viaţă. Şcoala împreună cu familia şi societatea educă viitorul
cetăţean activ, un bun familist, capabil să facă fericită viitoarea familie, să educe
corect viitorii săi copii. Or, aceasta este o condiţia obligatorie pentru
prosperitatea individuală şi a societăţii în ansamblu.
Consecinţele destructive ale conflictelor. Majoritatea oamenilor concep conflictul
ca indicator al existenţei unor probleme în relaţiile reciproce, care acutizează
sentimentul de supărare, ofensă, ură, revoltă şi indignare. Conflictul este izvorul
nesecat al vrăjmăşiei dintre oameni. Situaţia conflictuală influenţează negativ
starea de bine a omului, adică provoacă depresia, insatisfacţia etc.

17
Conflictul educator-educabil/profesor-elev este de multe ori o barieră în
corectarea unor lucruri care influenţează emoţional copilul. Apariţia
disconfortului intern dereglează procesul formării personalităţii, stimulează stări
negative care influenţează activismul, iniţiativa personală, diminuează respectul
faţă de propria persoană.
Pot fi evidenţiate şi alte consecinţe negative ale conflictelor, cum ar fi: provocarea
brutalităţii, pierderea autorităţii părintelui/educatorului/profesorului/directorului
în faţa copiilor/elevilor, lipsa interesului pentru învăţătură la unele discipline
şcolare, micşorarea, provocarea la infracţiuni, abandonul şcolar ş.a. Atunci când
situaţiile de conflict se rezolvă în favoarea celui mai mare/mai puternic, această
situaţie, mai devreme sau mai târziu va provoca noi recidive, iar cel nedreptăţit va
deveni pasiv, incapabil de a genera idei şi acţiuni benefice pentru sine şi
comunitate, poate deveni agresiv, violent şi nonatractiv în relaţiile interumane.
O deosebită atenţie necesită şi aspectul genetic al problemei: devierile formate,
calităţile negative, cu timpul, pot să se generalizeze, să devină produsul acţiunilor
conştiente ale copiilor/oamenilor, şi, în fine, să pună începutul formării calităţilor
negative ale personalităţii. De aceea neadmiterea şi soluţionarea la timp a
situaţiilor de conflict în mediul educaţional este nu doar necesară, ci şi
recomandabilă.
Prin urmare, să nu ne fie teamă de conflict, deoarece el prezintă dinamica vieţii,
apariţia problemelor, care necesită rezolvare. E necesar să putem soluţiona corect
şi constructiv conflictul. Soluţionarea problemei înseamnă împăcarea părţilor
conflictului, depăşirea dificultăţilor comunicării interpersonale, dar şi motivarea
apariţiei stării de bine în relaţiile interumane, cultivarea noilor deprinderi de
interacţiune, modelelor de conduită şi acumularea experienţei de comunicare
nonconflictuală.
1.6. Subiecte pentru evaluare
1. Când a apărut conflictologia ca ştiinţă?
2. Definiţi obiectul conflictologiei şi a managementului conflictului.
3. Enumeraţi etapele principale ale viziunilor evoluţiei conflictologice şi a
managementului conflictului.
4. Enumeraţi metodele de cercetare a conflictelor.
5. Daţi exemple de personalităţi care au contribuit la formarea conflictologiei şi
managementului conflictului ca ramuri de ştiinţe independente.

18
6. Enumeraţi şi caracterizaţi principiile cercetării ştiinţifice conflictologice şi a
managementului conflictului realizate în Republica Moldova.
7. Care sunt cauzele şi urmările conflictelor în procesul pedagogic şi managerial
educaţional.
8. Determinaţi empiric legătura conflictologiei şi managementului conflictului cu
alte ştiinţe.
9. Exista oare posibilitatea apariţiei conflictologiei şi managementului conflictelor
până în secolul XX? (Argumentaţi răspunsul.)
10. De ce ideile conflictologice s-au dezvoltat în cadrul filozofiei?
11. Ce factori au stat la baza evoluţiei ideilor conflictologice în istoria filozofiei?
12. Demonstraţi că toate ştiinţele enumerate în acest capitol au acelaşi rol
metodologic în raport cu conflictologia şi managementul conflictelor?
13. Ce este sociologia/psihologia conflictului şi managementul conflictului?
Legătura dintre ele?
14. Care sunt principiile şi metodele de cercetare a conflictelor şi managementul
conflictelor? Determinaţi legătura dintre ele.
15. Se poate diferenţia conflictologia pe ramuri? Fundamentaţi răspunsul.
16. Câte ramuri are conflictologia? Care dintre ele, în viziunea Dvs., este mai
relevantă şi de ce?
Referinţe bibliografice Balţat L., Formarea toleranţei pedagogice a cadrelor
didactice, Chişinău, 2015. Cornelius Helena, Faier Shoshana., Ştiinţa rezolvării
conflictelor, Bucureşti, Ştiinţa şi Tehnica, 1996. DEX al Limbii Române, Chişinău,
Arc: Gunivas, 2007. Patraşcu D., Patraşcu L., Mocrac A., Metodologia cercetării şi
creativităţi psihopedagogice, Chişinău, Lumina, 2005. Rudica T., Familia în faţa
conduitelor greşite ale copilului, Bucureşti, EDP, 1981. Şofron L., Consecinţe
constructive şi distructive a conflictelor în procesul educaţiei. În: Valorificarea
patrimoniului naţional în educaţie / Materialele conferinţei ştiinţifice, UST,
Chişinău, 1996, p. 83-85. Şova T., Managementul stresului profesional al cadrelor
didactice, Chişinău, 2014. Şova T., L. Balţat., Toleranţa la stres, Chişinău, 2014.
Бандурка А. М., Друзь В. А., Конфликтология. – Харьков: УBД, 1997. Бодалев
А.А., Психология о личности. – М.: Моск. Универ., 1988. Бородкин Ф.М., Коряк
Н.В., Внимание конфликт! – Новосибирск, 1989. Дупко Е.Л., Природа
морального конфликта. - М.: Сер. Этика, №7, 1985. Емильянов С.М.,
Практикум по конфликтологии. – Санкт.Петербург, 2001. История философии
19
в кратком изложении. - M., 1991. Конфликты в школьном возрасте: пути их
преодоления и предупреждения. – Москва, 1986. Корнелиус Х., Фэйр Ш.,
Выиграть может каждый. – М.: Стрингер, 1992. Краткий психологический
словарь / Сост. Л.А. Карпенко; Под общ. ред. А.В. Петровского, М. Г.
Ярошевского. – М.: Политиздат, 1985. Крогиус Н.В., Личность в конфликте. –
Саратовский университет, 1980. Низова А.М., Острые углы в воспитании. – М.,
1975. Платонов К.К., Краткий словарь системы психологических понятий. –
М.: Высш. шк., 1984. Психологический словарь / Под общ. ред. В.В. Давыдова
и др. – М.: Педагогика, 1983. Скотт Д. Г., Конфликты, пути их преодоления. –
Киев, 1991. Словарь по этики / Под ред. И.С.Кона. – М.: Политиздат, 1983.
Современный словарь по педагогике / Сoст. Рапацевич Е. С. – Мн.:
Современное слово, 2001.

20