Didactica Istoriei - Corneliu Padurean

GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI,

Fondul Social European Instrumente Structurale
UNIUNEA EUROPEANĂ PROTECŢIEI SOCIALE ŞI
POSDRU 2007-2013 2007 - 2013
OIPOSDRU
PERSOANELOR VÂRSTNICE
AMPOSDRU
Investeşte în oameni !
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1: „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii
bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie: 1.3 „Dezvoltarea resurselor umane din educaţie şi formare”
Titlul proiectului: „Calitate, inovare, comunicare în sistemul de formare continuă a didacticienilor din
învăţământul superior”
Cod Contract: POSDRU/87/1.3/S/63709
Beneficiar: Ministerul Educaţiei Nationale
A 13. Elaborarea şi multiplicarea ghidurilor de bune practici rezultate în

urma programului de formare din proiect
Ghid de bune practici
DIDACTICA ISTORIEI
Autor:
Corneliu Pădurean
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI,
Fondul Social European Instrumente Structurale
UNIUNEA EUROPEANĂ PROTECŢIEI SOCIALE ŞI
POSDRU 2007-2013 2007 - 2013
OIPOSDRU
PERSOANELOR VÂRSTNICE
AMPOSDRU
Această lucrare a fost elaborată în cadrul Proiectului „Calitate, inovare, comunicare în sistemul de
formare continuă a didacticienilor din învăţământul superior”, proiect cofinanţat din Fondul Social
European.
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Uniunii Europene.
Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educației
Naționale.
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
FAMILIEI, Fondul Social European Instrumente Structurale
UNIUNEA EUROPEANĂ
PROTECŢIEI SOCIALE ŞI POS DRU 2007 - 2013
OIPOSDRU
PERSOANELOR VÂRSTNICE 2007-2013
AMPOSDRU
CUPRINS
I. INTRODUCERE...........................................................................................4
II. POPOARE ALE ANTICHITĂŢII, POPOARE MEDIEVALE.........................5
III. CĂLĂTORI ŞI CĂLĂTORIILE LOR............................................................20
IV. ORAŞE, CETĂŢI, CASTELE........................................................................24
V. MARI PERSONALITĂŢI................................................................................36
VI. MOMENTE FUNDAMENTALE DIN ISTORIA ROMÂNIEI......................59
VII. DIDACTICA ISTORIEI.........................................................................................75
VIII. BIBLIOGRAFIE...................................................................................................105
ANEXE............................................................................................................................108
3
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
INTRODUCERE
Istoria şi didactica sa, se doreşte a fi, cu prioritate, un curs recomandat studenţilor de la

Facultățile de Ştiinţele Educaţiei, care se pregătesc să devină cadre didactice în învăţământul
primar.
Pe de altă parte, cursul Istoria şi didactica sa, poate să devină prin structura actuală şi un
instrument ajutător pentru profesorii din învăţământul preşcolar. Din aceste raţiuni, lucrarea este
structurată în conformitate cu Programa şcolară pentru clasa a IV-a, aprobată prin ordin al ministrului
Nr. 3919/20.04.2005 (vezi Anexa 1). În conţinutul ei se află abordate, uneori sub o
formulare uşor schimbată, aspecte prevăzute de programă, cum ar fi cele referitoare la
popoare de ieri şi de azi (popoare ale antichităţii, popoare medievale), conducători, eroi şi
evenimente (mari personalităţi), călători şi călătorii (călători şi călătoriile lor), castele, cetăţi şi
oraşe (oraşe, cetăţi, castele) etc.
În intenţia noastră a stat dorinţa de a oferi o bază mai solidă, o lărgire a cunoştinţelor de istorie
necesare profesorilor care îşi desfăşoară activitatea în învăţământul primar din România. De aceea,
informaţiile cuprinse în cadrul capitolelor sunt în primul rând un suport menit să explice
problematica inclusă în programa școlară și redată specific, pentru elevii clasei a IV-a, de manualele
școlare.
Având în vedere că actuala programă, aşa cum este ea concepută1, vizează atât aspecte din
istoria României, cât şi de istorie universală, am socotit că pentru o mai bună înţelegere a acelora
desfăşurate în spaţiul de locuire al românilor, este potrivit să fie inclus în curs un capitol referitor la
Momente din istoria României Au fost vizate în acest context, aspecte fundamentale ale istoriei
noastre, care şi-au pus amprenta în mod decisiv asupra devenirii istoriei României. Am considerat
că procese istorice precum Formarea Statelor Medievale Româneşti, Revoluţia din 1848, Unirea
Ţării Româneşti cu Moldova, Familia Regală în România, Cucerirea Independenţei de stat a
României, Marea Unire din 1918 trebuie să se regăsească în cadrul acestui capitol.
Celălalte aspecte care ţin de istoria României (lupta antiotomană, unirea din timpul lui Mihai
Viteazul etc.) sunt abordate implicit în cadrul conţinuturilor celorlalte capitole, sau cu prilejul
activităţilor care se desfăşoară în cadrul cursului şi a seminarului de Istoria şi didactica sa. Textul
propus nu epuizează problemele discutate, ci încearcă să contureze contextul în care profesorul să
se documenteze pentru activitatea la clasă; el lansează o serie de provocări.
Partea a doua introduce acele aspecte de didactica istorie pe care le considerăm relevante pentru
clasa a IV-a, dar care pot fi utilizate şi în învăţământul gimnazial. Sunt idei și experiențe acumulate
de-a lungul propriei activități didactice în învățământul preuniversitar și universitar.
1
Pentru o mai clară înțelegere a modului în care a fost concepută programa școlară, am introdus o prezentare sintetică a
acesteia în partea finală a suportului de curs.
4
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
I. POPOARE ALE ANTICHITĂŢII, POPOARE MEDIEVALE
I.1. POPOARE ALE ANTICHITĂŢII
GERMANII
Odhin-Wodan este un zeu al războiului: căci, după cum scrie G. Dumézil, „în ideologia şi în
practica germanilor, războiul a năvălit peste tot şi a colorat totul”. Dar în societăţile tradiţionale, şi
mai ales la vechii germani, războiul constituie un ritual justificat printr-o teologie. Avem de-a face,
întâi de toate, cu o asimilare a luptei cu sacrificiul: atât învingătorul, cât şi victima aduc zeului o
ofrandă de sânge. Prin urmare, moartea eroică devine o experienţă religioasă privilegiată, în plus,
natura extatică a morţii îl apropie pe războinic de poetul inspirat ca şi de şaman, de profet şi de
înţeleptul-vizionar, Odhin-Wodan îşi câştigă specificitatea graţie tocmai acestei exaltări a
războiului, extazului şi morţii.
Numele de Wodan derivă de termenul wut, literal „furie”. Este vorba de experienţă specifică
tinerilor războinici: ea producea o transmutare a umanităţii lor printr-un acces de furie agresivă şi
năprasnică, şi îi asimila unor fiare de pradă turbate. Se pare că tovarăşii lui Odhin mergeau fără
armură, şi, asemenea lupilor ori câinilor sălbatici, îşi muşcau scuturile şi erau puternici ca şi urşii ori
taurii. Omorau oameni şi nici focul, nici oţelul nu le puteau face nimic. Mânia lor se numea furie de
berserkr (literal „războinici în piele, serkr, de urs”). Erau cunoscuţi, de asemenea, şi sub numele de
ûlfhêdhnar, „om în blană de lup”.
Tânărul devenea berserkr ca urmare a unei lupte iniţiatice. Astfel, la triburile chatti, scrie Tacit,
solicitantul nu-şi tăia nici pletele, nici barba mai înainte de a fi omorât de duşman. La taifali, tânărul
trebuia să doboare un mistreţ sau un urs, iar la heruli trebuia să se lupte fără arme. Tacit îi descrie pe
haruzii de pe cursul superior al Oderului şi acela al Vistulei, cu sculpturile lor negre şi trupurile
pictate în negru, ca o „armată de fantome”, a cărei privelişte nici un vrăşmaş nu putea s-o suporte.
Trecând prin toate aceste încercări candidatul îşi însuşea modul de comportare al unui animal
sălbatic; el devenea un războinic de temut în măsura în care se comporta aidoma unei fiare
carnivore. Credinţele despre lykantropia, dobândită ca urmare a îmbrăcării ritualice într-o piele de
lup, devin extrem de populare în evul mediu, iar în ţinuturile nordice ele se prelungesc până în sec.
al XIX-lea.
Zeu al războiului, Odhin-Wodan este totodată zeu al morţilor. El ocroteşte prin mijloace magice
pe marii eroi, dar sfârşeşte prin ai trăda şi doborî pe protejaţii lui. Explicaţia acestui straniu şi
contradictoriu comportament pare să fie necesitatea de a aduna în jurul său pe cei mai de temut
războinici în vederea bătăliei eshatologice ragnarök. Într-adevăr, luptătorii de seamă, căzuţi în
bătălie, erau conduşi de Walkyrii în palatul ceresc Wahalla. Walkyriile (al căror nume înseamnă
„cele care îi aleg pe căzuţii în luptă”) erau la început spiritele care îi ocrotesc pe morţi. Primiţi de
către Odhin, ei îşi petreceau zilele întrecându-se în lupte, pregătindu-se pentru bătălia finală.
Ocrotitor al vestitelor Männerbünde care, ca toate societăţile extatice şi războinice, terorizau
satele, Odhin-Wodan nu putea fi zeul favorit al populaţiilor rurale. Cultul lui, comportând sacrificii
umane prin spânzurătoare, era celebrat mai cu seamă de familiile regilor, ale căpeteniilor militare şi
anturajului lor. S-au relevat totuşi numeroase toponime conţinând cuvântul Odhin, şi chiar
substantive compuse cu vocabule însemnând „câmpii” şi „ogoare”. Ceea ce nu demonstrează
structura agrară a lui Odhin, ci caracterul său „imperialist”, tendinţa sa de a-şi apropia funcţiile şi
atributele altor zeităţi.
Rolul capital jucat de Odhin-Wodan în viaţa religioasă a germanilor se explică prin însuşirile
multiple ale suveranităţii magice. Odhin este autorul principal al creaţiei Lumii, zeilor şi omului. (În
5
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
ce priveşte alte personaje divine, active în vremurile mitice ale începuturilor, memoria colectivă nu
le-a reţinut numele). Tot astfel, el este chemat să joace rolul principal în bătălia finală ragnarök.
Calitatea sa de zeu suveran, şi în acelaşi timp de zeu al războiului şi al morţii, face comprehensibil
atât caracterul sacru al regalităţii, cât şi valorizarea religioasă a morţii pe câmpul de luptă, concepţii
care caracterizează cultura evului mediu timpuriu germanic.
TRACII
Cea mai veche cultură tracică ni se înfăţişează ca sinteză a unui important substrat al epocii
bronzului cu aportul triburilor seminomade sosite din Ucraina. Etnogeneza tracilor are loc într-o
regiune destul de întinsă, între Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Către sfârşitul sec. al
VIII-lea î. Hr., incursiunile cimerienilor introduc anumite elemente caucaziene în artă şi în
armurărie. Herodot, care a scris în sec. al V-lea î. Hr., afirmă că tracii erau poporul cel mai numeros
după inzi. Dar rolul lor în istoria politică a fost modest. Regatul odrizilor (în Valea Mariţei), destul
de puternic pentru a ataca Macedonia în anul 429 î. Hr., şi-a pierdut autonomia la mai puţin de un
secol după aceea, sub Filip al II-lea. Alexandru cel Mare a continuat politica expansionistă a tatălui
său: în anul 335 î. Hr. el a traversat Dunărea cu scopul de a-i cuceri şi supune pe geto-daci. Eşecul
campaniei lui le-a permis acestor triburi trace să rămână independente şi să-şi amelioreze
organizarea lor politică. În vreme ce tracii de sud au fost definitiv integraţi în orbita elenismului,
Dacia n-a devenit provincie romană decât în anul 106 d.Hr.
Creaţiile religioase ale tracilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit deopotrivă un destin nefericit.
Grecii recunoscuseră destul de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii trace. Diverse tradiţii
localizau în Tracia sau în Frigia originea mişcării dionysiace şi o mare parte a mitologiei despre
Orfeu. În Charmide, Socrate vorbeşte cu admiraţie despre medicii “regelui trac Zalmoxis”, a căror
doctrină şi practică erau superioare celor ale medicilor greci. Dar, cu excepţia câtorva informaţii
preţioase, comunicate de Herodot, informaţiile privind religiile tracă şi traco-getă sunt puţin
numeroase şi aproximative. E adevărat că, mai ales în epoca imperială romană, monumentele
religioase abundă; totuşi, în absenţa mărturiilor scrise, interpretarea lor este ezitantă şi provizorie.
Ca şi celţii, sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci nu se încredinţau scrierii. Puţinul pe care îl ştim
despre mitologia, teologia şi riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci şi latini, adică printr-o
interpretatio graeca şi latina. Dacă Herodot nu şi-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din
Hellespont, nu am fi cunoscut scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis şi nici numele de Gebeleizis.
Desigur, ca şi la slavi şi la baltici, precum şi la vechii germani şi la urmaşii celţilor, moştenirea
religioasă a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare şi folclorul
popoarelor balcanice şi ale românilor. Dar analiza tradiţiilor folclorice este încă la începuturile sale.
După Herodot, tracii adorau pe „Ares, Dionysos şi Artemis”; totuşi, regii lor venerau pe
„Hermes”, ai cărui descendenţi se credeau. Plecând de la această succintă informaţie devenită şi mai
enigmatică printr-o interpretatio graeca, s-a încercat să se reconstituie panteonul iniţial al tracilor.
De la Homer până la Vergiliu, tradiţia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului. Pe
de altă parte, tracii erau vestiţi pentru însuşirile lor războinice şi indiferenţa lor în faţa morţii; prin
urmare, se putea admite că un zeu de tip „Ares” era şeful panteonului lor. Totuşi vechiul zeu celest
al germanilor, Tiwas, a fost asimilat de către romani cu Marte. Este deci posibil ca „Ares” trac să fi
fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii şi al războiului. De altfel, se cunoaşte
zeul Zbelsurdos; partea a doua a numelui său, -surdos, ar deriva de la rădăcina suer, „a mugi, a
rage”; el era deci un zeu al furtunii numit corect de către greci Zeus Keraunos. În acest caz,
„Artemis” ar fi o divinitate chtoniană, analoagă zeiţelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys); Herodot
6
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
ar fi numit-o „Artemis” (în loc să-i spună, de exemplu, „Demeter”) din cauza naturii sălbatice a
pădurilor şi munţilor Traciei.
Dacă această „citire” este acceptată, se poate presupune existenţa, la cei mai vechi traci, a
mitului exemplar al hierogamiei dintre zeul furtunii şi Mama - Pământ; „Dionysos” ar fi fructul
acestei uniri. Grecii cunoşteau numele trace ale lui Dionysos: cele mai obişnuite erau Sabos şi
Sabazios. Un alt teonim era Bassareus, însemnând „înveşmântat într-o lungă blană de vulpe”. Cultul
lui Dyonisos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina
făcliilor; o muzică sălbatică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe
credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit.
Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom ci şi susceptibil de o
unio mystica cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte,
dualitatea fundamentală a omului şi, pe de alta, posibilitatea unei postexistenţe pur spirituale,
consecinţă a „divinizării”. Credinţele arhaice într-o supravieţuire, vagă şi aproximativă, a sufletului,
au fost treptat modificate, ducând, în cele din urmă, la ideea de metempsihoză sau la diverse
concepţii despre nemurirea spiritului. Probabil că experienţele extatice care au croit drum unor
astfel de concepţii nu erau întotdeauna de tip „dionysiac”, adică orgiastic. Extazul putea să fie
provocat şi de anumite ierburi (seminţe de cânepă la traci şi la sciţi) sau prin rugăciune.
În medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile şi concepţiile religioase cunoscute sub
numele de orfism. Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat, duc, la
anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei. Tracii
jeleau la naşterea unui copil, dar îşi îngropau defuncţii cu voioşie. Numeroşi autori antici explicau
curajul excepţional al tracilor în lupte, prin convingerile lor escatologice. Martiaus Capella le
atribuia chiar o adevărată „poftă de moarte”, căci „li se părea frumos să moară”. Se poate
recunoaşte această valorizare religioasă a morţii în anumite creaţii folclorice ale românilor şi ale
popoarelor sud-est europene.
Cât despre „Hermes”, care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către regi, adică de aristocraţia
militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu
este din belşug atestat de alte surse. S-ar putea aşadar vedea în „Hermes” trac o divinitate solară.
GRECII
În rândurile de mai jos vom aborda un aspect al vieţii cotidine a grecilor şi anume, alimentaţia.
Grecii nu concepeau să mănânce singuri. Plutarh spune că a mânca singur nu înseamnă „a
prânzi” ci a-ţi umple stomacul ca un animal. De aceea, în afara invitării musafirilor, existau diferite
forme de a mânca în societate: se organizau ospeţe la care toţi participanţii contribuiau în părţi egale
sau după posibilităţi. Uneori fiecare participant îşi aducea pur şi simplu mâncarea în coş.
In general grecii erau sobri la mâncare, majoritatea se limitau la doua mese pe zi. Dimineaţa –
câteva bucăţi de lipie înmuiate în vin, eventual câteva măsline şi smochine. Lipia – articolul esenţial
în alimentaţie – era din făină de orz, secară, ovăz sau de grâu (care însă era mult mai scumpă). În
afară de lipie – uneori condimentată cu diferite arome de plante – pentru cei săraci alimentul cel mai
obişnuit era peştele sărat sau afumat. Ciorbele de asemenea erau mâncarea săracului. Legumele erau
consumate crude sau fierte, pregătite în forme de salate, cu oţet, sare şi untdelemn. Măslinele se
găseau din abundenţă. O importantă deosebită aveau în bucătăria grecilor ceapa şi usturoiul. Laptele
(mai ales de capră) şi brânzeturile se consumau mult, iar ca desert – fructe (nuci, smochine uscate,
struguri) şi turta dulce. Fireşte că regimul alimentar varia după posibilităţile economice ale
fiecăruia, precum şi după regiuni. În bogata regiune a Beoţiei se mânca mai mult şi mai bine, în
7
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
timp ce Sparta, cu faimoasa ei „ciorbă neagră” ca fel de mâncare obişnuit, era renumită prin
alimentaţia ei primitivă.
Peste tot carnea scumpă, (mai puţin însă cea de porc) şi vinul erau articole rezervate celor avuţi.
În loc de vin se bea un amestec de miere cu apă (hidromel) în fermentaţie alcoolică. Majoritatea
grecilor mâncau, carne aproape numai de sărbători, cu ocazia sacrificiilor, când carnea animalelor
sacrificate se împărţea celor de faţa. La mesele celor bogaţi se servea nu numai carne de animale
domestice, ci şi vânat (mistreţ, cerb etc.); carnea cea mai preţuită era cea de iepure. Carnea era
pregătită cu diferite sosuri, care erau în acelaşi timp dulci şi picante. Vinul se bea amestecat în
proporţie de doua părţi apa şi o parte vin. Nici la mesele cu invitaţi, la mesele de ocazii, la sărbători
familiale nu se servea un meniu prea copios şi variat. Se dădea mai multa atenţie felului în care erau
prezentate mâncărurile şi în care era organizată masa. La sărbătorile familiale luau parte copiii şi
femeile, care nu mâncau întinşi pe paturile –sofale, ci şezând pe taburete.
Când se organizau ospeţe – la care soţiile erau riguros excluse – invitaţii bărbaţi contribuiau cu toţii,
sau fiecare îşi aducea mâncarea de acasă. Un invitat îşi putea aduce un alt invitat personal, al său.
La intrare, un sclav scotea încălţămintea oaspeţilor şi le spăla picioarele. Oaspeţii se aşezau, întinşi
câte doi pe un pat – sofa , rezemându-se în cotul stâng. Li se aducea mai întâi un lighean cu apa ca
să-şi spele mâinile, apoi la fiecare pat – sofa, câte o măsuţa pe care erau aranjate mâncărurile. Se
mânca, cu degetele, din străchini de lemn, de ceramică sau din farfurii de metal; se foloseau un fel
de linguri şi – mai rar – cuţite. Bineînţeles că nu existau feţe de masă sau şervetele; comesenii îşi
ştergeau buzele şi mâinile cu miez de pâine. In timpul mesei nu se bea decât apă. La sfârşit oaspeţii
se ştergeau din nou pe mâini. Măsuţele erau scoase, sclavii curăţau încăperea de resturile de
mâncare aruncate pe jos, apoi aduceau alte măsuţe, vinul, apa şi un vas mare (crater) în care urma să
fie făcut amestecul. Din acest moment începea partea a doua a ospăţului, adevăratul simpozion
(cuvânt care înseamnă „întrunire de băutori”). Cina propriu – zisă avusese doar rost să pregătească
pofta de băut.
Simpozionul începea cu libaţii şi cu un imn cântat în cinstea lui Dionysos. Cei prezenţi alegeau –
sau trăgeau la sorti – „pe regele simpozionului”. Acesta alegea proporţia de apă cu care trebuia
amestecat vinul – care uneori era dres cu plante aromatice: cimbrişor, menta, scorţişoară s.a. – şi
cantitatea pe care trebuia s-o bea dintr-o dată comesenii. Dar scopul adevărat al simpozionului nu
era băutura (grecii beau cumpătat; iar a bea vinul neamestecat cu apă socoteau că este un obicei
barbar), ci acela de a crea prilejul unei întâlniri plăcute: era unica formă de reuniune mondenă, la
care uneori erau angajaţi şi cântăreţi, cântăreţe sau dansatoare, actori şi acrobaţi. În epoca clasică,
de la aceste ospeţe erau nelipsite curtezanele, dansatoare sau cântăreţe. Dar in numeroase scrieri
asupra acestui subiect, autorii – Aristofan, Xenofan, Lucian s.a. – nu uită să menţioneze de
asemenea că aceste simpozioane nu dovedeau întotdeauna prea multa cumpătare din partea grecilor.
ROMANII
Ca şi în cazul grecilor, ne vom ocupa tot de problema alimentaţiei. Alimentaţia vechilor romani,
în primele timpuri, frugală, a devenit apoi destul de variată şi, ca mod de preparare, foarte diferită
de a noastră.
Pâinea a ajuns un aliment comun abia în sec. II î.Hr. Până la acea dată în loc de pâine se
consuma un fel de fiertură, un terci, din mei sau din făină de grâu cu tărâţe, fierte în apă sau în lapte,
la care se adăuga - după gust şi după posibilităţi - ouă, brânză, miere, condimente diferite, bucăţi de
carne sau măruntaie. Acest terci a rămas până în epoca imperiului mâncarea de bază, aproape
zilnică, a celor săraci. Pâinea, din făină de grâu, sau mai modestă, de orz, a rămas mult timp un
articol de lux. Era preparată de brutari (în timp ce în gospodărie se făcea lipia), fără plămădeală,
8
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
până târziu în era republicană. Plămădeala era de obicei pregătită (din făină de mei amestecată cu
must de struguri) o dată pentru întreg anul; ceea ce dădea pâinii un gust acru. Romanii consumau
mai multe calităţi şi varietăţi de pâine - pregătită cu lapte, sau cu untdelemn, sau cu untură, sau cu
condimente, sau cu ouă, sau chiar cu stafide. În general se punea foarte putină plămădeala, încât
pâinea era foarte deasă şi grea pentru stomac.
Baza alimentaţiei o formau legumele, de unde, nevoia unui consum de sare într-o cantitate mai
mult decât dublă pe care o socotom noi azi că este necesară organismului. Varza, ceapa şi usturoiul,
sfecla albă, lăptucile şi măcrişul, castravetele, bobul şi lintea, frunzele de hrean, ridichile, urzicile
sau prazul erau legumele care - fierte şi pregătite cu untdelemn, oţet sau vin - constituiau hrana
majorităţii populaţiei. Ţăranii consumau carne de oaie şi de capră, extrem de rar carne de vacă;
carnea de porc putea fi apreciată numai de cei avuţi. Pentru mesele celor foarte bogaţi se vânau
cerbul şi mistreţul, în timp ce iepurii şi hârciogii erau îngrăşaţi în crescătorii. Dintre păsări (comune
erau găina şi gâsca), cele mai apreciate la marile ospeţe fiind fazanul, bibilica şi în special păunul
îngrăşat.
Laptele dulce era folosit mai mult pentru prepararea mâncărurilor, decât pentru băut. Romanii
beau mai ales lapte acru de oaie şi de capră, foarte rar lapte de vacă. Pregăteau caşcaval şi diferite
brânzeturi, condimentându-le cu tot felul de ierburi, de fructe şi de substanţe aromatice; în schimb
nu consumau de loc smântâna sau untul. Deşi cunoşteau uleiul de nucă, de migdale, de susan, de
rapiţă etc., romanii întrebuinţau în alimentaţie numai untdelemnul de măsline (care până în ultimele
secole ale republicii era foarte scump). Măslinele se consumau în mare cantitate, proaspete sau
conservate; îndulcite cu miere se serveau fie ca aperitiv, fie ca desert. Ţăranii mai făceau şi un fel de
turtă din măsline tocate şi condimentate cu diferite ierburi aromatice. Smochinele, strugurii, alunele
şi prunele se mâncau cu pâine. Conservate prin uscare, merele, perele şi prunele erau mâncarea
frecventă a ţăranilor iarna. Dar marea pasiune gastronomică a romanilor era peştele, precum şi
numeroasele specii de crustacee şi moluşte. În timp ce peştele cel mai comun de mare şi de râu era
la îndemâna oricui, la mesele celor bogaţi erau preferaţi sturionii şi calcanul; mai presus de oricare
alţii însă, sola şi barbunul.
S-au păstrat numeroase reţete culinare şi multe informaţii privind bucătăria romanilor. In general
reţetele şi preferinţele lor - de pildă, pentru carnea anumitelor animale sau păsări - rămân foarte
departe de gusturile lumii moderne. Asocierea de elemente picante cu elemente dulci era proprie
bucătăriei romane.
Masa principală a unui roman era cina. Dimineaţa, romanii luau o mica gustare: pâine, brânza,
măsline sau miere, iar la prânz, mâncare rece, de obicei rămasă de seara precedentă. În casele celor
bogaţi, bucătarii erau recrutaţi dintre sclavi (cetăţeni bucătari de profesie nu existau, spre deosebire
de Grecia). Fastul excesiv, de prost gust, de la mesele îmbogăţiţilor este ilustrat de cina dată de
Trimalchio, descrisă de Petronius în Satiricon; dar, în general vorbind, asemenea excese erau
excepţii. În straturile sociale medii şi superioare cina cu invitaţi era o plăcută ocazie de întâlnire, de
conversaţie, de destindere, de petrecere.
O asemenea cină,un ospăţ, începea de obicei pe la ora 3 după-amiază. În sufragerie, în triclinium
erau aşezate de-a lungul pereţilor 3 paturi –canapele, având în mijloc masa de servit, pe care luau
loc întinşi pe o parte, cu cotul drept sprijinit pe o pernă, câte trei persoane de fiecare pat-sofa.
Numărul perfect de comeseni era de nouă. În dispoziţia paturilor-canapea şi în stabilirea locurilor
comesenilor se respectau anumite norme precise. Invitaţii veneau însoţiţi de sclavi, care la intrare le
scoteau încălţămintea înlocuind-o cu sandale uşoare, iar la plecare le luminau stăpânilor calea cu
torţe.
9
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
În epoca imperială a apărut faţa de masă. Şerveţelele, care nu serveau la altceva decât să acopere
locul pe care se aşeza comeseanul, erau de obicei aduse de acasă de invitaţi. Aceştia luau la plecare,
înfăşurate în şervet, porţii din mâncărurile rămase, ceea ce era un compliment făcut amfitrionului.
Farfuria se ţinea în mâna stângă. Resturile, oasele, scoica stridiilor etc. se arunca pe jos. Ca
tacâmuri, aveau cuţite, linguri, (bucăţile de carne se mâncau cu degetele) şi polonice pentru turnatul
vinului în cupe, din castronul mare în care vinul era totdeauna amestecat cu apă, în proporţiile
stabilite de comeseanul ales de ceilalţi ca „rege” sau „maestru” al ospăţului. În timpul acestei ultime
părţi a ospăţului comesenii, încununaţi cu coroane de flori, închinau în cinstea celor absenţi sau a
celor prezenţi, ascultau lecturile făcute de un sclav instruit, sau jucau jocuri de noroc. La ospeţele
date de cei foarte bogaţi seria divertismentelor putea fi eventual completată cu performanţele
cântăreţilor, instrumentiştilor, dansatoarelor, balerinelor, bufonilor sau acrobaţilor.
GETO-DACII
Geto-dacii sunt consideraţi, pe bună dreptate, strămoşii direcţi ai românilor. Aşadar, a vorbi
despre cultura şi civilizaţia româneasca fără a o pune în evidenţă pe cea a geto-dacilor este ca şi
cum ai şterge din înţelegerea omului matur copilăria sa. Prea multe elemente din trecut s-au altoit in
fizionomia poporului român (e adevărat, foarte greu de pus în evidenţă) încât a înţelege ceea ce
suntem presupune să facem acest pas înapoi, peste timp. Dar cine erau geto-dacii? Etno-lingvistic,
geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordică a numeroaselor
populaţii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-
europenisticii. Menţionăm doar că astăzi cei mai mulţi dintre specialişti sunt de acord că patria de
început a indo-europenilor a fost undeva în teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali.
Arheologi eminenţi cunoscători ai problemei admit că în epoca bronzului (circa 2000-1200/1100
i.d.Hr.) tracii se desprind din populaţiile indo-europene, atestate în acest teritoriu în perioada de
tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului (2500-2000 i.d.Hr.). În ceea ce priveşte detaşarea geto-
dacilor din blocul tracic, specialiştii consideră că din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar putea fi vorba de
geto-daci, dacă cultura Basarabi, a cărei răspândire acoperă aproape toata aria răspândirii lor, le
poate fi atribuita. Oricum, in prima jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-a desfăşurat procesul de
individualizare etnico-culturala a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluând şi dând civilizaţiilor
neamurilor învecinate, să atingă, în secolele I i.d.Hr -I d.Hr., apogeul dezvoltării lor.
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teri-
toriului locuit de geto-daci înainte de cucerirea romană. Descoperirile arheologice de la noi din
ţară şi din străinătate i-au îndemnat pe cercetătorii avizaţi ai chestiunii să susţină că expansiunea
geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord,
Veliko Tîrnovo, la sud.
În privinţa organizării şi funcţionarii proprietăţii, a relaţiilor de proprietate, informaţiile sunt mai
sărace. Mult mai multe aspecte ştim însă despre ocupaţiile şi tehnicile productive ale geto-dacilor.
Cele mai multe date le avem de pe urma descoperirilor arheologice.
Ocupaţia principala a geto-dacilor a fost creşterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte
animale domestice). Condiţiile naturale erau foarte favorabile pentru aşa ceva, de la şes şi până în
vârful munţilor. Creşterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra
naturii, nici în ceea ce priveşte asigurarea hranei acestora, nici creşterea animalelor în sine.
Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrană diverse şi în permanenţă, precum şi cele
necesare pentru confecţionarea (prin prelucrare simpla sau mai complexa) a îmbrăcămintei. Unele
dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal pentru desfăşurarea altor activităţi
productive (pentru tracţiune sau deplasare), inclusiv în război. De creşterea animalelor se puteau
10
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
ocupa şi acei membri ai familiei (copii, bătrâni, femei) care nu erau cuprinşi în alte activităţi
(meşteşuguri complicate, care necesitau forţă fizică deosebită sau părăsirea comunităţii pentru un
timp, războaie, comerţ etc.). Animalele puteau fi mult mai uşor puse la adăpost în faţa acţiunilor
prădalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte căutate de negustorii străini. Într-o vreme
în care hrana constituia o mare problemă, vitală chiar, animalele constituiau un element de siguranţă
şi securitate pentru orice comunitate, o bogăţie deosebită, un simbol al stării şi puterii sociale. În
condiţiile în care pământul se cultiva greu, producţia era mică şi la cheremul capriciilor naturii,
duşmanilor şi animalelor de pradă, ca să nu mai vorbim de durata ciclului producţiei agricole,
creşterea animalelor constituia cea mai bună ieşire din această alternativă existenţială.
Foarte aproape de ocupaţia de mai sus se situează, ca aspect general şi complementar, pescuitul,
apicultura şi vânătoarea, ocupaţii pentru care, de asemenea, condiţiile naturale erau foarte prielnice
şi pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare principală, dacă nu cumva exclusivă, alţii
ca pe una secundară, complementară, temporară sau chiar întâmplătoare, ca simpli „culegători''.
O ocupaţie foarte răspândită în lumea geto-dacică (am putea-o situa pe locul al doilea) era
agricultura, în înţelesul antic al termenului - de lucrare a pământului pentru cultivarea plantelor în
vederea asigurării hranei pentru om, dar şi pentru animale, pentru realizarea unor elemente de
îmbrăcăminte.
Dacii cultivau şi/sau foloseau grâul, secara, meiul, drăgaica, orzul, muştarul, orzoaica, bobul,
lintea, rapiţa, macul, spanacul, mohorul, inul, cânepa etc., pentru hrană sau pentru produse textile,
cel puţin aşa ne arată seminţele carbonizate descoperite în diverse săpături arheologice. Date certe
avem despre modul în care geto-dacii păstrau boabele unor plante, ale cerealelor îndeosebi, cele mai
cultivate dintre plantele pentru hrană în lumea geto-dacică. Aceste cereale constituiau chiar produse
strategice, ca să folosim un termen mai modern. Aşa se explică faptul că în zona Sarmzegetusei s-au
descoperit cantităţi impresionante uneori, depozitate în mari hambare speciale, în gropi (în interiorul
sau exteriorul locuinţei) sau în chiupuri (oale de lut foarte mari).
Cea mai elocventă dovadă a practicării pe scară largă a agriculturii de către geto-daci o constituie
uneltele de fier cu o astfel de destinaţie, descoperite în locuinţe şi în depozite îngropate. Ceea ce se
remarcă la mai toate uneltele este forma lor elocventă, superioară, identică adeseori cu cea a celor
de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.). Excepţie face brăzdarul plugului cu tracţiune animală, care,
spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce răstoarnă brazdele), era simetric, confecţionat dintr-o
bară masivă de fier aplatizata şi îndoită, cu o nervură centrală la capătul ce intra în pământ şi
prevăzută, la partea superioară, cu un cârlig (cui) ce se fixa în grindeiul plugului. Aceasta formă
(întâlnită astăzi la prăşitoarele cu tracţiune animală sau mecanică) ducea la desprinderea egală
(favorizată şi de cuţitul ce-l premergea) a pământului şi îndepărtarea spre ambele laturi, pătrunzând
doar în pătura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud-tracică
unde este atestat încă în sec. al IV-lea î.Hr.
Alături de agricultură, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai multe ştiri
indirecte, cu viticultura, însemnările lui Strabon fiind edificatoare în acest sens.
Deşi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a început să fie întrebuinţat pe teritoriul Daciei masiv
abia în a doua jumătate a secolului al II – lea î. Hr. În apariţia şi dezvoltarea metalurgiei fierului, a
creării şi difuzării unor categorii de unelte, dacii au suferit influenţa benefica a contactelor cu
civilizaţiile celtică, grecească şi romană, asimilarea unor cunoştinţe evoluate impulsionând
activitatea în diverse ramuri. Dacii exploatau şi reduceau în cuptoare proprii minereul care se afla,
din belşug, în zona Hunedoarei, apropiată capitalei, activităţi nu la îndemâna oricui şi deloc simple.
În capitala statului dac, au fost descoperite trei ateliere şi, judecând după prezenţa uneltelor de
făurărie şi în celelalte cetăţi şi aşezări din zona, se poate spune că ocupaţia aceasta era practicată pe
11
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
scară largă. Judecând după inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, după cantitatea
impresionantă de fier brut găsită aici, după mulţimea uneltelor de făurărie şi marea cantitate de
produse finite şi diversitatea lor, se poate conchide că în capitala Daciei au funcţionat cele mai mari
ateliere de forjă cunoscute până acum in zona sud-est europeană, în epoca Latène.
Unul dintre meşteşugurile foarte răspândite era tâmplăria-dulgheria. În ansamblul elementelor
descoperite în Munţii Orăştiei, cele de tâmplărie-dulgherie constituie lotul cel mai numeros
(topoare, bărzi, tesle, fierăstraie, dălţi, sfredele, cuţitoaie, rindele, cuie şi piroane, balamale şi ţâţâni,
ţinte etc.). Acest lucru este normal, căci lemnul, considerat în antichitate materialul de construcţie
prin excelenţă, exista din abundenţă în Dacia, iar grandioasele edificii din piatră şi nevoia de
locuinţe au impulsionat dezvoltarea acestor ocupaţii.
O alta categorie de meşteşugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a constructorilor
(zidari şi cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se făcea în carierele de la Călan şi Uroi, în zona
de construcţie practicându-se doar mici retuşuri. Cantităţile impresionante de astfel de blocuri de
piatră (numai zidurile fortificaţiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici însumează aproximativ
120.000 m3 de piatră, de exemplu), aduse de la o distanţă de 40-90 Km, somptuoasele cetăţi dacice,
dau dimensiunea extraordinară a acestui gen de activitate.
Un alt meşteşug practicat în Dacia, certificat de existenţa uneltelor şi a produselor respective,
este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obţinerea şi prelucrarea
bronzului. De asemenea, este atestată obţinerea şi prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de
transport (mai multe tipuri de căruţe), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cuţite, frigări, căldări,
cazane, crampoane pentru încălţăminte) şi a podoabelor.
Un loc aparte îl constituiau făuritorii de arme. Se confecţionau scuturi (din lemn, de regula, doar
cele de paradă fiind din metal), lănci, suliţe, săgeţi (cu vârful în forma de frunză sau în trei-patru
muchii, cu toc sau peduncul de înmănuşare), săbii de tot felul, romane, celtice, dar şi tipul curb
(falx), considerat, deşi era răspândit în toată lumea tracică, tipul de sabie specifică dacilor, apoi
pumnale curbe (sicae), cuţite de lovit. Se confecţionau, cu sprijinul meşterilor străini, maşini de
luptă, din păcate nici una nu a fost descoperită până acum.
Un alt meşteşug practicat în Dacia, certificat de existenţa uneltelor şi a produselor respective,
este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obţinerea şi prelucrarea
bronzului. De asemenea, este atestată obţinerea şi prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de
transport (mai multe tipuri de căruţe), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cuţite, frigări, căldări,
cazane, crampoane pentru încălţăminte) şi a podoabelor.
Un loc aparte îl constituiau făuritorii de arme. Se confecţionau scuturi (din lemn, de regula,
doar cele de paradă fiind din metal), lănci, suliţe, săgeţi (cu vârful în forma de frunză sau în trei-
patru muchii, cu toc sau peduncul de înmănuşare), săbii de tot felul, romane, celtice, dar şi tipul
curb (falx), considerat, deşi era răspândit în toată lumea tracică, tipul de sabie specifică dacilor, apoi
pumnale curbe (sicae), cuţite de lovit. Se confecţionau, cu sprijinul meşterilor străini, maşini de
luptă, din păcate nici una nu a fost descoperită până acum.
Una dintre activităţile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legată de ceramică. Prin
ceramică - fapt de civilizaţie - înţelegem atât tehnica (priceperea îmbinării şi modelării unui amestec
plastic format din diverse argile şi alte ingrediente, a decorării, eventual smălţuirii, uscării şi
arderii), cât şi gama extrem de diversificată a produselor ceramice. Cuptoarele de ars vasele aveau
camera de combustie separată de cea superioară, în care se aşezau oale uscate pentru ars, printr-un
grătar perforat, sprijinit de un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrată pe
loc, în gospodăriile de rând, şi nu în totalitate de meşteri olari. Aşa se explică marea ei diversitate de
12
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
forme şi ornamentaţii în cadrul unui număr limitat de tipuri: ceaşca dacică, vasul-borcan, cana cu o
toartă, vasul cu gura largă cu torţi şi oala cu o toartă.
Schimbul de produse nu putea să lipsească într-o societate atât de prosperă, activă, deschisă spre
exterior, avidă de a face, a şti şi a avea. Forma dominantă, a schimbului intracomunitar şi între
comunităţile apropiate, ca şi o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazată pe troc, aspect care
s-a păstrat în societatea românească, mai ales în mediul rural, până aproape de zilele noastre.
Societatea geto-dacică a folosit însă de timpuriu moneda ca element al echivalentului produselor şi
al schimbului, dar şi ca element de tezaurizare şi simbol al poziţiei sociale şi bogăţiei. Comerţul
intern dezvoltat a făcut ca tetradrahmele thasiene să circule în lumea geto-dacică până la începutul
sec. I î.Hr., mult după ce emiterea lor încetase sau drahmele din Dyrrhachium şi Apollonia să se afle
în tezaure alături de ultimele emisiuni romane republicane, deşi primul dintre aceste oraşe nu mai
bate monedă proprie după anul 100 î.Hr., iar drahmele celui de-al doilea încetează, în jurul aceleiaşi
date, să mai pătrundă la nordul Dunării. Moneda cea mai numeroasă de pe piaţa dacică, în ultimele
doua secole a existenţei statului dacic, a fost însă denarul roman republican şi imperial.
Mult mai greu este de stabilit conţinutul „exportului'' din Dacia spre lumea grecească şi romană.
E limpede că nu poate fi vorba de produse meşteşugăreşti, dar lemnul, mierea, ceara, blănurile,
vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii străini. Oricum, „exporturile" geto-dacilor
trebuie să fi fost considerabile avându-se în vedere marea cantitate de monedă romană aflată în
circulaţie în Dacia.
Ca şi în cazul grecilor şi romanilor să urmărim câteva aspecte ale vieţii cotidiene a geto-dacilor.
Prin expresia „viaţă cotidiană'' desemnam civilizaţia în acţiune, adică acele manifestări de civilizaţie
pe care le găsim în viaţă de toate zilele ale geto-dacilor, precum şi modul de convertire a unor fapte
potenţiale de civilizaţie (tehnici şi obiecte, cunoştinţe de tot felul, norme sociale şi morale) în fapte
de civilizaţie efective.
Cele mai multe date le avem despre habitatul geto-dacilor, înţeles ca tipuri de aşezări şi locuinţe,
dar şi ca mod de locuire. Zona cea mai interesantă, dar şi cea mai studiată, este cea din Muntii
Şureanu. Aşezările civile geto-dacice, preponderent rurale, pot fi grupate în trei tipuri distincte:
răsfirate, caracteristice în general zonelor montane, chiar şi în epocile ulterioare, cvasi-compacte şi
compacte.
În aşezările răsfirate, gospodăriile, uneori grupate câte două-trei, se aflau la sute de metri unele
de altele şi erau dispuse pe terase parţial amenajate în pantele domoale sau piezişe ale înălţimilor.
Alteori, pâlcurile de case erau situate, în funcţie de formele de relief existente, de aşa manieră încât
eforturile pentru amenajarea terenului în vederea ridicării construcţiilor să fie minime.
În aşezările cvasi-compacte şi compacte se întâlneşte aceeaşi preocupare pentru dispunerea
locuinţelor şi a anexelor gospodăreşti în funcţie de formele de relief, evitându-se înghesuirea
construcţiilor chiar dacă terenul se preta la şiruri (străzi) de construcţii.
Cât priveşte locuinţele geto-dacilor, domeniu în care schimbările survenite în cursul dezvoltării
istorice în ceea ce priveşte conceperea şi amenajarea sunt dintre cele mai lente, în zona Munţilor
Şureanu dominau locuinţele de suprafaţă, ridicate direct pe sol şi în majoritate din lemn. Unele
locuinţe sunt patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Că acest tip de locuinţă a evoluat
din acelea adâncite sau semi-adâncite în pământ (prezente în zonele mai joase ale Daciei), o
demonstrează, mai întâi, perpetuarea unor sisteme de construcţie improprii noului tip de locuinţă
(ridicarea pereţilor pe un schelet de stâlpi înfipţi în pământ) şi, în al doilea rând, planul lor. Numai
că acum nu mai avem de-a face cu un schelet de stâlpi uniţi între ei cu împletitură de nuiele lipită
apoi cu lut, ci din pereţi din lut armat cu lemn, deci fără pomenita împletitură de nuiele. În alte
cazuri, la construcţiile poligonale cu încăperi concentrice, constatăm aplicarea simultană a două
13
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
sisteme diferite de ridicare a pereţilor. Cel de acum cunoscut (lut armat cu lemn), pentru piesa
centrală - patrulateră sau cu absida, şi altul cu piatra la baza peretelui sau a pereţilor din lemn ai
încăperii sau ai încăperilor exterioare, specific locuinţelor de suprafaţă.
La locuinţele cu plan patrulater, pereţii din lemn au fost ridicaţi totdeauna pe o bază de piatră.
Se constată existenţa mai multor încăperi dispuse în şir sau grupat, indicii pentru planul evoluat al
acestora. Învelitoarea era în două ape, din şindrilă. Pătrunderea în locuinţe se realiza prin uşi de
lemn, iar în încăperi prin deschideri practicate în pereţi, uneori acoperite cu produse rezultate din
prelucrarea unor organe interne ale animalelor. Înfăţişarea în ansamblu a locuinţelor trebuie să fi
fost înfrumuseţată şi prin meşteşugite cioplituri în lemn şi prin ţinte ornamentale de fier. Podina
încăperilor era din lut bătătorit, uneori înregistrându-se deschiderea unor gropi în aceasta menite
unor mici depozite de provizii.
Ieşită din comun este apariţia în zona capitalei dacice a locuinţelor cu etaj, construite cu aceiaşi
pereţi din lut armat. Comunicarea între parter şi etaj se făcea, desigur, cu ajutorul unei scări
interioare, confecţionată din lemn. Raportate la realităţile de atunci, acestea pot fi considerate
palate.
Despre modul de hrănire al geto-dacilor putem face mai mult presupuneri. La nivelul stărilor
înstărite, aşa cum ne arată descoperirile arheologice, hrana era complexă, abundentă, completată cu
produse rafinate din import (untdelemn, vin), obţinută, în marea ei majoritate, prin prelucrarea
alimentelor de bază. Nevoile acestora erau asigurate printr-un comerţ activ cu celelalte regiuni ale
Daciei. Dacii, ca şi alte popoare, cunoşteau tot felul de metode de conservare îndelungată a unor
produse şi de păstrare a acestora (gropi arse, chiupuri şi hambare pentru tot felul de grăunţe, vase
din lemn, ceramică sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinţă, avea amenajată vatră pentru
foc, folosit pentru gătit şi încălzit. Multitudinea obiectelor din fier (cuţite, topoare etc.), dar cele mai
multe din lemn şi ceramică (linguri, stăchini, oale etc.), întregesc imaginea unei îndeletniciri
civilizate în acest sens.
Stările mai nevoiaşe (oamenii de rând) erau mult mai dependente de natură din acest punct de
vedere, aspect păstrat până spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problemă, hrana în sine era
dependentă de tipul de ocupaţie al comunităţii respective, de sezon, de zona geografică etc. Credem
că nu greşim dacă afirmăm că hrana acestora era predominant de provenienţă animalieră,
completată cu produse vegetale foarte diverse (culese din natură îndeosebi, dar şi cultivate), că
gradul de prelucrare era modest şi că obţinerea acesteia era ocupaţia principală a tuturor membrilor
familiei, fiecare în felul sau.
Despre viaţa de familie a geto-dacilor ştim puţine lucruri. Familia lor, ca şi la alte popoare ale
vremii, îndeosebi dintre cele mai evoluate, era una patriarhală, în care cultul strămoşilor, rolul
bărbatului şi un ansamblu de moravuri şi norme de viaţă jucau un rol foarte important. Încetase
practica mai veche a vinderii unor copii ca sclavi. De asemenea, susţin cei mai mulţi specialişti ai
perioadei, geto-dacii din vremea perioadei clasice, sec. I î.Hr.-sec. I d.Hr., erau monogami. Faptul
este dovedit de două preţioase documente: Columna lui Traian şi Trofeul de la Adamclisi, unde
bărbaţii daco-geţi sunt înfăţişaţi cu câte o singură femeie. In moralitatea vieţii de familie la geto-
daci un rol foarte important l-a avut sacerdoţiul.
De creşterea copiilor mici se ocupau cu predilecţie mamele. De la o anumita vârsta, de educarea
acestora pentru viaţă se ocupau bărbaţii, în cazul băieţilor, şi mamele, în cazul fetelor. Era acesta, în
lipsa unuia organizat - şcoala, ca şi în cazul grecilor sau romanilor, sistemul tradiţional, care s-a
păstrat în societatea noastră până în vremile contemporane, în mediul rural încă cu valenţe deosebit
de importante.
14
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Îmbrăcămintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsă în toate detaliile şi ipostazele sale.

Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi şi câteva piese de argintărie ne permit să
desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se poate numi portul geto-dacilor.
Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe glezna, două tunici, una mai scurtă cu mâneca
lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta mai lungă, despicată în părţile laterale şi încheiată pe
piept, încinsă pe talie cu o curea subţire şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra
purtau o mantie închisă cu o fibulă pe umărul drept, care, după franjurii mari ce o mărginesc, putea
fi dintr-o ţesătura miţoasă. In picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe cap o bonetă moale,
asemănătoare celei frigiene; oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau
prevăzute cu glugă.
Femeile purtau o tunică lungă până la pământ, încinsă pe talie şi degajând gâtul, peste care
puneau altă tunică mai scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbăteasca. Purtau şi ele mantie, care
însă se drapa liber. Părul îl aveau lung, pieptănat cu cărare, în onduleuri mari, pe lângă obraji şi
adunat într-un coc amplu pe ceafă. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri
de îmbrăcăminte, cu siguranţă însă la stările bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate,
fibule, colier-lanţ, centură-lanţ, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se
poate deduce totuşi caracterul sumar şi sărăcăcios al îmbrăcămintei celor cu stare sociala scăzută,
dificultatea producerii şi asigurării îmbrăcămintei.
Cât priveşte îngrijirea sănătăţii, igiena zilnica, ritmul zilnic de viaţă, nu putem spune aproape
nimic cu certitudine, mai ales în ce-i priveşte pe cei mulţi, poporul de rând. La nivelul aristocraţiei
geto-dacice din zona capitalei existau, cu certitudine, astfel de preocupări. Diversele obiecte
(oglinzi, „trusa medicala'' etc.), conductele de apă, canalele şi gropile de gunoi atestate prin
descoperirile arheologice ne îndeamnă spre concluzia existenţei unor preocupări de igiena şi
sănătate. Contactul cu lumea romană şi grecească a deprins aristocraţia geto-dacică şi cu o anume
viaţă mondenă. O civilizaţie originală, precum cea a geto-dacilor nu se crează respingând
elementele străine, ci transformându-le, adaptându-le, îmbogăţindu-le. E tocmai ceea ce au
făcut daco-geţii.
Populaţie nepomenit de veche a cestui pământ, ei au ştiut să-i asimileze pe năvălitori (sciţi,
celţi), adoptând de la ei elementele avansate de cultură materială. Ei au ştiut să înveţe de la vecini,
în primul rând de la greci şi de la traci. Dar ei au ştiut mai cu seamă să topească împreună
elementele civilizaţiilor străine, să le toarne în tipare noi, specifice numai lor, să şi le însuşească. Nu
e greu de găsit originea unor vase dacice în ceramica grecească şi totuşi, de la prima privire, se vede
că aceste vase sunt dacice, nu greceşti. În tehnica de construcţie, dacii au învăţat multe de la greci,
dar cetăţile din Munţii Orăştiei nu sunt greceşti, ci dacice. În Grecia au existat cetăţi mai puternice,
mai frumoase, mai mari, dar nu aşa, nu ca ale dacilor; în felul său, complexul din Munţii Orăştiei e
unic în lume.
Învăţând, muncind, adoptând elemente străine în mod creator şi creând ei înşişi, au făurit daco-
geţii înfloritoarea civilizatie oppidana care caracterizează perioada statului dac'' .
I .2. POPOARE MEDIEVALE
ROMÂNII
În zorii evului mediu, izvoarele scrise îi atestă pe teritoriul vechii Dacii pe români. Aceasta
demonstrează că poporul român s-a format într-o perioadă anterioară redactării izvoarelor
respective.
15
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Etnogeneza românească (etnie= popor; genesa= facere), adică formarea poporului român
reprezintă o problemă fundamentală a istoriei noastre.
Etnogeneza începe odată cu atestarea geto-dacilor, creatorii unei mari civilizaţii a antichităţii.
Prima informaţie scrisă despre geto-daci datează din anul 514 î.Hr., când Herodot, „părintele
istoriei” îi numeste „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Punctul maxim al dezvoltării geto-
dacilor a fost sec. I î.Hr.- sec I d.Hr.
În general, dacii au avut relaţii conflictuale cu romanii, deoarece aceştia din urmă, doreau
cucerirea Daciei. Astfel, intre anii 101-102 d.Hr. izbucneşte primul razboi daco-roman care se
incheie cu pacea din 102 în condiţii foarte grele pentru daci. Decebal, conducătorul Daciei în
această perioadă, încalcă condiţiile de pace, fapt care îl determină pe Traian, împăratul Romei, să
pornească la un nou atac impotriva dacilor. În aceste condiţii, izbucneşte un al doilea razboi daco-
roman între anii 105-106 care se încheie de această dată cu supunerea Daciei şi moartea lui
Decebal.
După cucerirea Daciei, dacii au continuat să trăiască în spaţiul carpato-danubiano-pontic, alături
de coloniştii romani aduşi pe acest teritoriu. Datorită acestui fapt, numele de ape (hidronimele)
Alutus = Olt; Samus = Somes; Maris = Mures s-au transmis românilor prin intermediul dacilor.
Semnificativ este şi faptul că împaratul Traian, după cucerire a fixat capitala noii provincii la Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, denumire care aminteşte de capitala vechiului stat dac (Sarmizegetusa). O
altă dovadă a continuităţii dacice sub stăpânire romană este şi răscoala dacilor din 117. Grăitoare
este apoi descoperirea, în circa 100 de puncte de pe teritoriul Daciei romane, a urmelor de cultură
materială dacică datând din sec II-III. Astfel, continuitatea dacică a fost demonstrată pe baza a unor
numeroase izvoare arheologice, epigrafice, numismatice, lingvistice etc.
În urma cuceririi Daciei, procesul de romanizare a autohtonilor se intensifică. Prin romanizare
se înţelege însuşirea de către daci a obiceiurilor, credinţelor, culturii romane şi a limbii latine.
Principalii factori ai romanizării au fost: armata romană (veteranii), administraţia romană şi
coloniştii aduşi de Traian din toate colţurile imperiului, cultura romana şi în mod deosebit, limba
latină, limba oficială în imperiu.
Procesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor două civilizaţii (dacică
şi romană) s-a format populaţia daco-romană, care stă la baza formării poporului român şi a limbii
române.
Criza generală din Imperiul Roman îşi face simţite efectele şi în Dacia. Pe vremea împăratului
Gallienus (253-268) se constată o înrăutăţire a situaţiei economice, ilustrată, printre altele, de
reducerea circulaţiei monetare. În acest timp, atacurile dacilor liberi şi ale populaţilor migratoare se
înmulţesc. Totuşi, armata Daciei îşi făcea datoria şi atacurile din afară afectează numai într-o
măsură redusă provincia. Aceste atacuri supun linia Dunării la presiune mereu crescândă şi
împăratul Aurelian (270-275) se vede pus în faţa unei grele dileme: fie să retragă trupele din Dacia,
pe linia Dunării, unde erau mai necesare, fie să păstreze provincia cu riscul de a vedea devastate
ţinuturile sud-dunărene. Aurelian optează pentru prima soluţie, sacrificând Dacia intereselor
superioare ale imperiului. Astfel, Aurelian dă ordin de retragere din Dacia a armatei, administraţiei
şi persoanelor legate de interesele imperiului, lăsând în Dacia o numeroasă populaţie daco-romana,
puternic romanizată.
Retragerea aureliană a intervenit într-un moment în care Dacia putea fi considerată o provincie
puternic romanizată. Interpretarea logică, raţională a informaţiilor izvoarelor antice duce la
concluzia că Aurelian a retras din Dacia doar armata şi administraţia. Bineînţeles a trecut la sud de
Dunăre şi acea parte a populaţiei ale cărei interese erau legate de imperiu, însă restul locuitorilor au
rămas în Dacia. Această interpretare este pe deplin confirmată de descoperirile aheologice,
16
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
paleocreştine, care demonstrează continuitatea daco – romanilor în spaţiul carpato-danubiano-

pontic.
Dintre cele mai importante descoperiri sunt: donariul creştin (o parte dintr-un candelabru de
bronz) cu inscripţia în limba latină „Ego Zenovius votum posui” ceea ce înseamnă „Eu Zenovius
am pus acest dar” şi cu monograma lui Hristos, descoperit la Biertan; fragmentul ceramic descoperit
la Porolissum cu inscripţia în latina „Ego ...ulus votum posui” ceea ce înseamna „Eu ...ulus am pus
acest dar”; cărămida cu inscripţie de la Gornea; basilicile de la Tomis, Histria şi Callatis; opaiţele cu
monograma lui Hristos, toate elemente creştine.
Deci, argumente de ordin arheologic, numismatic, epigrafic şi lingvistic dovedesc continuitatea
daco-romanilor în spaţiul fostei provincii traiane.
În teritoriile autohtonilor daco-romani pătrund, în jurul sec. al IV-lea, primele populaţii
migratoare. Acestea erau populaţii care se deplasau dintr-un loc în altul în căutare de terenuri fertile
şi păşuni. Aceste valuri sunt însă trecatoare pe teritoriul Daciei şi influenţa lor asupra populaţiei
autohtone a fost redusă. Prezenţa goţilor, împărţiţi în cele două rămuri— ostrogoţii şi vizigoţii—a
fost atestată în sec. III-IV în Moldova şi Câmpia Munteană, iar din sec. IV în Transilvania. Venirea
hunilor i-a alungat peste Dunăre unde au intrat în conflict cu autorităţile. Hunii conduşi de Attila se
stabilesc în Pannonia de unde ţin sub ascultare Dacia. După moartea lui Attila, statul se destramă,
dominaţia asupra Daciei fiind preluată de gepizi. Avarii, originari din Mongolia preiau dominaţia în
Europa Centrala până la sfârşitul sec. VII.
Slavii pătrund în populaţia romanizată prin mijlocul sec.VI. Majoritatea lor s-au stabilit la sud
de Dunăre, rupându-se, astfel, legăturile dintre populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale
fluviului.
Deşi atacaţi în permanenţă de populaţiile migratoare, daco-romanii au rezistat pe aceleaşi locuri
strămoşeşti, păstrându-şi fiinţa etnică, limba latină şi elementele esenţiale ale culturii sale.
Coexistenţa dintre autohtoni şi migratori a determinat o asimilare a acestora din urmă datorita
culturii superioare a daco-romanilor.
Românii sunt numiţi vlahi în cele mai multe izvoare medievale. Acest termen apare în limba
slavilor de sud sub forma vlah, iar in limba slavilor de răsărit sub forma voloh. Faptul că slavii
răsăriteni numesc populaţia romanică, de la nord de Dunare, volohi dovedeşte că ei au cunoscut-o
„dintru început şi direct”, nu prin mijlocirea slavilor sudici. Dacă românii ar fi migrat din sud, slavii
răsăriteni ar fi desemnat acest popor nou ptentru ei, cu temenul slav, cu care era desemnat în sudul
Dunării, deci cu denumirea de vlah. Toate acestea arată cât neadevărată este aşa-numita teorie
imigraţionistă sau roesleriană (după autorul ei Robert Roesler), care susţine că poporul român nu s-
a format în ţara de azi, ci a venit de undeva de la sud de Dunăre.
Poporul român are la bază: elementul băştinaş - dacii, cel colonizator - romanii şi elementul
secundar - slavii. La venirea slavilor, fondul principal de cuvinte şi structura latină a limbii erau
deja formate. Ei au lăsat cuvinte în limbă, dar n-au putut schimba caracterul romanic al limbii şi
poporului român.
Poporul român a trăit în permanenţă în spaţiul carpato-danubiano-pontic din cele mai
îndepărtate timpuri, organizându-se sub forma unor obşti săteşti (după retragerea romană) şi mai
apoi în cnezate şi voievodate.
În izvoarele străine medievale timpurii, românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc.
Acestea sunt variante ale unei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii
germani romanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea
slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit - volohi,
ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la „oslasz" -denumire dată de ei italienilor. Românii de la
17
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat
permanent conştiinţa originii lor romane.
Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în „Geografia" savantului armean Moise
Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează „ţara necunoscută cărei îi zic Balak",
(sinonim cu valach, blachi), aflată la nord de ţara bulgarilor.
Persanul Gardizi (în „Podoaba istoriilor", sec. al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi şi unguri „un
popor din Imperiul Roman", care locuia între Dunăre şi „muntele mare".
Cronica veche rusă „Povesti vremennâh let" („Povestea anilor de demult") menţionează pe
„volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. În cronica anonimă, scrisă
de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită „Gesta Hungarorum", întocmită în secolul al
XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania
în secolele IX-X. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-
dunăreni.
Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-
Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.
TURCII
Pe la anul 1224 Gazi Suleyman-şah, învins de Ginghiz-han, se îndrepta spre locurile numite azi
Erzingean şi Ahlat din Anatolia, unde se stabili împreună cu cei 5000 de soldaţi ai săi. După
moartea lui Genghiz-han, Suleyman, cuprins de nostalgie, vru să se întoarcă în locurile natale. Dar,
când trecu călare Eufratul, căzu de pe cal şi se înecă.
Moartea şahului aduse şi destrămarea poporului său, triburile se risipiră. Unul din fii, Ertogrul,
sosi la Erzurum, apoi îşi continuă drumul spre apus. Dar în cale se întâlni cu două armate care se
luptau. Alaeddin – sultanul selgiucid – lupta împotriva bizantinilor şi mongolilor. Ertogrul îl ajută
pe Alaeddin, care părea să fie pe punctul de a fi învins, şi astfel fură respinşi bizantinii şi mongolii.
Alaeddin, drept recunoştinţă pentru ajutorul dat, dărui lui Ertogrul, spre a locui, munţii Melani,
regiune aridă, aflată la apus de oraşul Ankara.
Aşa începe istoria viitorului stat otoman, unul dintre cele mai întinse imperii cunoscute în
istorie. Dar aceasta este doar o parte din istoria turcilor. Istoria acestui popor este foarte veche şi
plină de tradiţii mitologice. După tradiţie, cel dintâi întemeietor al neamului turcesc ar fi Oguz-han,
fiul lui Kara-han. Din cauza credinţei sale, (fiind idolatru), Oguz-han şi-ar fi atras mânia tatălui său,
şi astfel tatăl şi fiul au început o luptă care a ţinut zeci de ani, până la urmă ieşind învingător Oguz-
han.
Civilizaţia şi cultura Turciei de azi sunt rezultatul unei evoluţii de cincisprezece secole. Turcii
anatolieni au părăsit leagănul lor natal, înaintând secol de secol prin nesfârşitele stepe ale Asiei,
venind în contact cu patru religii şi numeroase civilizaţii, învăţând de la fiecare câte ceva, păşind
mii de kilometri şi aşezându-se pe un pământ scăldat de patru mări, pământ ce le-a devenit patrie.
Triburile războinice turce au coborât de pe crestele Munţilor de Aur (Munţii Altai), răspândindu-
se în Ţinutul celor şapte râuri (sud-estul Kazahstanului de azi), cucerind treptat, cu puterea armelor
toate teritoiile până la fluviul Amu-Daria.
Cercetările istorice au stabilit că în ţinuturile de stepă, mărginite spre nord şi nord-est de
regiunile agricole ale Asiei Centrale, locuiau încă din sec. al VI-lea d.Hr. populaţii de păstori făcând
parte din grupul de limbi turce. Partea de est a Turkestanului de azi, străbătută de marele drum de
caravane din China spre Asia de Mijloc era locuită de uiguri. Unii din membrii societăţii uigure se
îndeletniceau cu păstoritul, iar alţii cu agricultura, sub influenţa populaţiei locale de origine
iraniană. Oguzii s-au statornicit pe cursul inferior al fluviului Amu-Daria şi stepele cuprinse între
18
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Marea Aral şi Caspică. La mijlocul sec. al VI-lea se formase hanatul turc în regiunea munţilor Altai
şi în stepele din Ţinutul celor 7 râuri. Între anii 563 şi 567 acest hanat încheie o alianţă cu dinastia
emirilor din Samarcand (Iran). După puţin timp intră în conflict cu aftaliţii pe care îi învinge
cucerind Asia Centrală până la Amu-Daria.
Uniunile diferitelor triburi turce se sflau în sec. al X-lea pe diferite trepte de dezvoltare. Din
relatările călătorului arab Inb Fadlan rezultă că oguzii se aflau pe treapta societăţii primitive pe cale
de descompunere. Procesul de separare a societăţii oguze în clase se accelera. Cei mai mulți oguzi
erau crescători de vite săraci, care îşi păstrau libertatea personală.
Adunările bătrânilor, ginţii hotărau treburile comunităţii tribale. Mai târziu, spre sfârşitul sec al
X-lea, vechea obşte gentilică nomadă a fost înlocuită de obştea nomadă cunoscută sub numele de
aul. În această societate păşunile constituiau proprietatea obştii. Dar vitele se aflau în proprietatea
privată a membrilor obştii. Oazele agricole au permis nomazilor bogaţi să acumuleze un număr
mare de vite, ceea ce a accentuat inegalitatea de avere şi formarea aristocraţiei nomade. A apărut
proprietatea feudală asupra păşunilor.
În sec al XI-lea turcii oguzi încep să se îndepărteze din ce în ce mai mult din Asia Centrală şi
înaintează spre Iran şi regiunile Asiei Mici. Pe baza unei înţelegeri cu Mesud, sultanul statului
turcilor gaznevizi, în anul 1035, selgiuchizii obţin permisiunea de a se stabili în regiunile Abiverd,
Serahs, Nisa şi Merv. În schimb selgiuchizii trebuiau să apere hotarele statului condus de Mesud
împotriva inamicilor Dar aristocraţia selgiuchidă nu s-a mulţumit cu pământurile primite, ea
pretinzând noi terenuri pentru păşuni. Urmarea a fost serie de conflicte militare, iar după căderea
oraşului Bagdad sub dominaţia turcilor selgiuchizi devin o forţă importantă în lumea musulmană,
fiind creată o dualitatea turco-arabă.
Istoria Imperiului Otoman se împarte în 4 perioade distincte:
a) Constituirea Imperiului (1299- 1453)
b) Marile cuceriri, extinderea Imperiului (1453-1579)
c) Stagnarea (1579-1792)
d) Decăderea (1792-1919)
Dinastia otomană descinde din tribul kayi, care la rândul lui descinde din aria gűnhan a
oguzilor. După victoria de la Malazughirt (1071), triburile oguze s-au stabilit în etape succesive,
masiv, în Asia Mică. Exact în aceeaşi perioadă a sosit în Anatolia şi tribul kayi, înfiinţând ulterior
beilicul osmanli.
Prin natura şi organizarea sa, statul otoman putea să concentreze uşor forţe militare puternice.
Puterea militară a otomanilor era superioară forţei militate a Bizanţului şi a statelor din Balcani.
Cavaleria uşoară a turcilor era foarte mobilă. Politica conducătorilor otomani de a acorda
aristocraţiei o mare parte din teritoriile nou cucerite, a asigurat sprijinul deplin al acesteia în
expansiunea teritorială.
Istanbulul, la sfârşitul veacului al XIV-lea, era un trist oraş care trăgea să moară, pentru că şi
numărul populaţiei era în scădere. Dispăruse şi strălucirea de altădată a acestui oraş, iar populaţia
Istambulului era rară şi covârşită de sărăcie.
În anul 1402 capitala Bizanţului a fost salvată graţie lui Timur, care a atacat din răsărit
posesiunile turceşti, capturându-l pe însuşi sultanul Baiazid. Intervenţia lui Timur a întârziat o
jumătate de veac căderea Constantinopolului.
Înainte de 1453 a mai fost o încercare de ocupare a Bizanţului, în 1422, de către Murad al II-lea.
Dar ceea ce n-a reuşit să facă Murad al II-lea a făcut fiul său, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Acesta
a trebuit să convingă nobilimea otomană că împărăţia turcească nu va fi niciodată puternică până nu
va dobândi Constantinopolul. Au început pregătirile în vederea operaţiunilor militare. Ochiul
19
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
pătrunzător al lui Mehmed observase că pământurile de pe ţărmul european sunt foarte potrivite
pentru ridicarea unei fortăreţe. A ridicat o cetate în acest loc pentru a domina strâmtoarea, făcându-
se pregătiri în vederea asedierii oraşului pe mare. În timp ce flota străbătea Marea de Marmara,
armata de uscat se aduna în Tracia. Papa Nicolae dorea să ajute Bizanţul, dar nu voia să meargă
prea departe până ce nu era încredinţat că unirea creştinilor se înfăptuieşte cu adevărat. Nici Ioan de
Hunedoara, regentul Ungariei nu putea să vină în ajutorul Bizanţului. Rusia era nemulţumită de
proclamarea Uniunii Bisericilor. Apoi era prea departe şi avea grijile ei. Voievozii Moldovei se
certau între ei. Nici cavalerii Sfântul Ioan din Rodos nu erau în măsură să intervină, iar emirii din
Anatolia simţiseră de curând puterea lui Mehmed al II-lea.
La 5 aprilie 1453 întreaga armată otomană, în frunte cu sultanul, sosise în faţa zidurilor
Constantinopolului (astăzi, Istanbul). După câteva luni de asediu, oraşul a fost cucerit de turci.
Acest eveniment a însemnat un moment important atât în istoria universală, cât şi în istoria
Imperiului Otoman. Astfel statul otoman devenea unul dintre cele mai mari imperii cunoscute în
istorie.
După ce în sec al XVI-lea a fost epoca de apogeu al statului otoman, sub domnia lui Soliman
Magnificul, tot în acest secol începe şi declinul său. Înfrângerea maritimă de la Lepanto (1571)
constituie prima manifestare a slăbirii forţei militare a Turciei. După Lepanto a urmat o perioadă ce
se extinde pe aproximativ un secol, caracterizată printr-un echilibru relativ între Turcia şi adversarii
săi. Statul turc în acest răstimp nu numai că şi-a păstrat teritoriile cucerite, dar şi-a mărit imperiul
anexând şi alte provincii ca Tunisul, Creta şi Ciprul.
Situaţia s-a schimbat total începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Sultanii au
început să piardă treptat teritoriile cucerite anterior. Acest proces va dura timp de trei secole. Aşadar
treptat turcii vor pierde imense teritorii cucerite cu o iuţeală uimitoare. Sultanii vor încerca să
stăvilească criza internă generală în care intrase statul turc, recurgând la o serie de măsuri interne –
administrative, militare şi politice.
În a doua jumătate a sec al XIX- lea, marile puteri socoteau prăbuşirea definitivă a Imperiului
Otoman, numit „omul bolnav” al Europei, doar o problemă de timp. Problema moştenirii otomane a
ascuţit contradicţiile dintre marile puteri.
II. CĂLĂTORI ŞI CĂLĂTORIILE LOR

MARCO POLO
Cunoscută sub mai multe titluri, „Diversitatea Lumii”, „Cartea Minunilor” sau „Milionul”,
lucrarea veneţianului Marco Polo (1254-1324) este una dintre marile scrieri de călătorie din Evul
Mediu şi prima care dezvăluie Occidentului european lumea imensă şi fabuloasă a Chinei şi a Asiei.
Plecând în 1271, la numai 17 ani, împreună cu părintele său, Niccolo, şi fratele acestuia, Matteo,
spre Asia, Marco Polo a ajuns în 1275 la curtea mongolă a lui Kubilai-Han. Funcţionar, apoi
ambasador al dinastiei mongole Yuan, Marco Polo revine în Europa la 1295, după 24 de ani de
şedere în Asia. Luat prizonier de genovezi, rivalii Veneţiei, în 1298, Marco Polo dictează în
închisoare istoria călătoriei sale, care se va bucura curând de un imens succes.
Au ajuns până la noi prea puţine date despre fraţii Niccolo şi Matteo Polo, tatăl şi unchiul lui
Marco, dar ştim că ei au străbătut Asia de trei ori, de două ori de la apus spre răsărit şi odată invers.
Marco avea numai 17 ani când s-a alăturat acestora pentru cea de-a doua călătorie, care a început în
1271. Cei trei au traversat podişul Anatoliei şi Armenia, apoi, Kurdistanul, coborând în valea râului
Tigru, urmând firul apei, prin Mosul şi Bagdad, până la Basra. De aici s-au îndreptat spre Tabriz,
străbătând Iranul până la Ormuz, în Golful Persic.
20
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
După fabuloasa călătorie asiatică, Marco Polo s-a întors la Veneţia în 1295, iar în 1298 se afla
într-o închisoare din Genova, rivala Veneţiei. Marco Polo a fost eliberat din închisoare în 1299 şi a
trăit până în 1324, stingându-se la vârsta de 70 de ani. Cetăţean înstărit şi de seamă al cetăţii
Dogilor, Marco Polo şi-a repetat, probabil, de mai multe ori povestirile, care au fost aşternute pe
hârtie şi traduse în numeroase limbi. Se cunosc astăzi cam 80 de manuscrise, textele lor fiind
diferite în ceea ce priveşte amănuntele.
Cartea lui Marco Polo a cunoscut un enorm succes, a fost tradusă în toate limbile europene şi în
multe altele, fiind un îndrumar de bază pentru geografii, călătorii şi negustorii din perioada
Renaşterii. Cristofor Columb a avut şi el un exemplar, din 1485, în versiunea latină, pe care l-a
adnotat.
Savanţi şi mari erudiţi s-au aplecat asupra textului dictat de Marco Polo, publicând ediţii însoţite
de comentarii şi note, încercând să stabilească itinerarul destul de neclar al călătoriei.
Concluziile acestora scot clar în evidenţă caracterul excepţional şi unic al mărturiilor lui Marco
Polo; cartea sa nu este, ca altele, un simplu itinerariu sau un manual de comerţ, ci mult mai mult.
Ea evocă locuri, obiceiuri, practici religioase, fapte etnografice, ciudăţenii, într-un mod cuceritor şi
fermecător în acelaşi timp. O capodoperă care a dezvăluit europenilor o lume necunoscută, exotică,
cu bizareriile şi minunile ei, cea a vechiului şi misteriosului spaţiu asiatic, într-o vreme când puţini
călători reuşiseră să-i depăşească graniţele.
CRISTOFOR COLUMB
Năzuinţa de a afla drumul de apus spre Indii nu a fost generată doar de monopolul portughez
asupra căii se sud de la Capul Bunei Speranţe, ci şi de autoritatea erudiţilor antichităţii clasice.
Astronomul şi geograful florentin Paolo Toscanelli a dezvoltat teoria sfericităţii pământului,
întocmind o hartă în sprijinul ei. Columb cunoştea această hartă dar nu şi erorile pe care le
conţinea :Toscanelli estimase greşit distanţa între Europa de Sud şi China, reducând-o la mai puţin
de 12000 km. Corectările făcute de Columb au redus-o şi mai mult, ducându-l la concluzia că
Insulele Canare erau despărţite de Japonia doar de 4000-5000 km !. „O eroare uriaşă care a dus la
o descoperire uriaşă!” notează după trei secole cunoscutul geograf Jean Baptiste Anville.
După repetate tergiversări, curtea Spaniei consimte să accepte proiectul lui Columb de a-i
finanţa expediţia. O face totuşi cu zgârcenie: două corăbi au fost echipate pe socoteala lui Ferdinand
şi a Isabelei, a treia o echipează Columb cu ajutorul fraţilor Pinzon, navigatori din Palos. Martin
Alonzo Pinzon a fost apoi comandant pe „Pinta’, fratele său mai mic a condus „Nina’, iar Columb a
rămas la bordul navei amiral „Santa Maria’.
In prima expediţie, corăbiile lui Columb cu cei 90 oameni înaintează spre necunoscut timp de 33
zile. Ajunse la insulele Bahamas, corăbiile spaniole sunt întâmpinate de indigeni cu luntre scobite
din trunchiuri de copac, unele mari, cu 45 oameni la rame. În căutarea continentului asiatic,
spaniolii descoperă ţărmurile Cubei, iar apoi insula Española (Haiti). Începută la 3 august 1492,
expediţia ia sfârşit în ziua de 15 martie 1493 ,când „Nina” şi „Pinta” revin la Palos, portul lor de
plecare.
A doua expediţie, organizată în grabă sub impresia bogăţiilor descoperite, exagerat relatate de
Columb, porneşte de la Cadix la 25 septembrie 1493. Flota numără 17 corăbii printre care trei de un
tonaj mai mare. Nava amiral poartă numele de „Maria Galante”. După diferite surse, numărul
însoţitorilor lui Columb se ridica la 1500 sau chiar la 2500. Alizeele din NE au favorizat înaintarea
flotei; traversarea Atlanticului nu a durat decât 20 zile. În largul insulelor Antilele mici, spaniolii
remarcă din nou abilitatea indigenilor în străbaterea unor distanţe mari în larg, pe luntre scobite din
trunchiuri de copac. În drum spre Espanola (Haiti), exploratorii descoperă succesiv mai multe
21
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
insule. Frigurile galbene, alterarea resurselor de alimente îl determină pe Columb să păstreze doar
500 oameni şi 5 nave, trimiţând pe ceilalţi la bordul a 12 corăbii din Spania sub comanda lui Torres.
Printre descoperirile mai importante din timpul acestei expediţii se numără cea a insulei
Jamaica şi a ţărmului sudic al Cubei. Spaniolii întâlnesc şi aici luntre ale băştinaşilor obişnuiţi să
iasă în larg. Acum navigatorii europeni nu mai sunt intimidaţi de întinderea oceanului necunoscut.
După sosirea în Haiti a celor trei corăbii, conduse de fratele amiralului, Bartolomeo Columb, o
parte din spaniolii aflaţi pe insulă pun mâna pe corăbii şi nu ezită să fugă spre patrie.
Prăzile aduse în Spania erau încă departe de abundenţa făgăduită de „Amiralul Mărilor”. Pentru
a treia expediţie, Columb nu a obţinut decât 6 corăbii mici, cu un echipaj de aproximativ 300
oameni. Viitorii colonişti au fost recrutaţi din celulele temniţelor . Rămâne interesantă tentativa de a
ajunge spre „Indii”, navigând cât mai aproape de Ecuator. La 30 mai 1498, expediţia se îndreaptă
spre insulele Canare, iar de acolo 3 corăbii au plecat Haiti. Columb continuă drumul cu celelalte 3
corăbii spre insulele Capului Verde; de aici porneşte spre SV atingând paralela de 5 grade latitudine
nordică. Corăbiile trebuiau să urmeze acum neabătut drumul spre Vest până când ar fi întîlnit
ţărmul; încercare dificilă din cauza instrumentelor de navigaţie imperfecte). Traversarea se încheie
în faţa extremităţii sudice a insulei Trinidad descoperită atunci împreună cu o parte a continentului
Sud American. Spaniolii întâlnesc din nou numeroase canoe ale indigenilor, printre care şi unele cu
câte 24 de războinici. Gloria lui Columb începe să apună; în anul 1498 expediţia portugheză
condusă de Vasco da Gama ocolise Capul Bunei Speranţe, găsind calea spre adevărata Indie.
Căzut în dizgraţie, amiralul, împreună cu fraţii săi Bartolomeo şi Diego, traversează la
întoarcere Atlanticul, de această dată ferecaţi în lanţuri. Clemenţa regală intervine abia la presiunea
celor care au finanţat expediţiile. Între timp din Espanola sosesc cantităţi însemnate de aur.
Columb nu renunţă la visul său de a găsi o cale maritimă nouă spre Asia de sud. După îndelungi
stăruinţe, în 1502 primeşte consimţământul curţii regale pentru a patra expediţie, alcătuită din 4
corăbii cu o capacitate de 50-70 tone fiecare. În timpul traversării, calităţile de navigator ale lui
Columb îi permit să scape doar cu avarii dintr-o furtună puternică. Ajunşi pe coasta de nord a
Hondurasului, spaniolii întâlnesc o luntre foarte lungă făcută dintr-un trunchi uriaş de copac cu 24
de indigeni la pagae însoţiţi de căpetenia lor. Indigenii repetau cuvântul „maya”- numele poporului
cu o civilizaţie înaintată iar prin semne arătau spre S ,în direcţia continentului. Convins că e vorba
de Indiile de Miazăzi, Columb continuă să înainteze de-a lungul ţărmurilor atlantice ale Americii
Centrale, înfruntând vântul şi curentul, de multe ori potrivnice. Cu catargele frânte şi velele
sfâşiate, cu lemnăria putrezită şi mâncată de carii, navele ajung în dreptul coastei răsăritene a
Nicaraguei, iar apoi la SE spre Costa Rica şi Veragua (Panama). La Puerto Bello, Columb pierde
una din corăbiile sale rămânând doar cu două. O altă furtuna de 6 zile îi avariază şi celelalte corăbii
rămase, astfel că încercatul navigator izbuteşte cu greu să ajungă pe ţărmul nordic al insulei
Jamaica. După un an petrecut în cumplite lipsuri, Columb părăseşte Jamaica pe o navă adusă până
la urmă de Mendez. Furtunile îl urmăresc până în Haiti şi, istovit, descurajat, fără a fi descoperit
mult râvnitul „drum de apus’, Columb traversează pentru ultima oară, in 1504, Atlanticul. Bolnav,
nu-şi mai regăseşte vechea energie, iar regele Ferdinand nu intenţionează să-l repună în situaţia
privilegiată de altă dată.
Moartea celebrului navigator (21 mai 1506), meritele sale (prima traversare a Atlanticului în
zona subtropicală şi tropicală a emisferei nordice, descoperirea insulelor importante din apele
centrale ale Americii) şi primele cercetări ale părţii centrale din noul continent, trec aproape
neobservate de contemporanii săi. Însă calea deschisă de Columb spre bogăţiile „lumii noi”
continuă să fie urmată..Spaniolii organizează convoaie pentru a aduce în siguranţă bogăţiile jefuite
de conchistadori. „Flotas del Oro” (flotele aurului) numărau uneori peste 100 de nave de transport,
22
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
însoţite de nave de război. Fiecare navă rămasă în urmă, sau rătăcită în timpul nopţii, putea să cadă
in mâinile piraţilor. Din cauza furtunilor, nu era an în care sa nu fie înghiţite de adâncuri nave din
rândul flotei aurului.
FERNANDO MAGELLAN
Fernando Magellan a fost unul dintre cei mai de seamă navigatori ai tuturor timpurilor. El a trăit
între anii 1480-1521. A fost un nobil portughez sărac şi a luat parte între anii 1505 şi 1511 la
cucerirea Indiei de Est şi a peninsulei Malacca. Mai târziu el a luat parte la expediţiile portugheze
din Africa de Nord, unde a fost rănit. Întors în patrie, a cerut regelui o avansare neînsemnată în
serviciu, dar a fost refuzat. El a propus un proiect de expediţie pentru a ajunge din vest în insulele
Moluce. Proiectul a fost respins.
Jignit, Magellan şi-a părăsit patria, plecând în Spania. El s-a asociat cu astonomul portughez Ruy
Faleiro și, la Sevilla, în faţa Consiliului pentru Indii, au declarat că insulele Moluce (principalul
izvor al bogăţiei portugheze) trebuie să aparţină Spaniei, deoarece se afla în emisfera apuseană,
spaniolă (în baza împărţirii lumii din 1494), dar că la aceste „insule ale mirodeniilor" trebuie să se
ajungă, pentru a nu trezi bănuiala portughezilor, dinspre vest, şi anume prin Marea de Sud,
descoperită şi anexată de Balboa la posesiunile spaniole. Magellan a demonstrat cu foarte multă
putere de convingere că între Oceanul Atlantic şi Marea de Sud trebuie să existe o strâmtoare.
Magellan şi Faleiro au cerut la început aceleaşi drepturi şi privilegii care-i fuseseră făgăduite lui
Columb, la timpul său. După îndelungi negocieri cu consilierii regelui, care şi-au rezervat o mare
parte din veniturile presupuse, precum şi după anumite concesii făcute de portughezi, s-a încheiat cu
ei o convenţie. Regele Carol I s-a obligat să echipeze pe socoteala tezaurului cinci corăbii şi să
asigure expediţiei provizii pe doi ani.
La 20 septembrie 1519, escadra ieşi din gurile fluviului Guadalquivir şi se îndrepta prin insulele
Canare, spre sud-vest, către ţărmurile Braziliei. În timpul traversării oceanului, Magellan a elaborat
un sistem bun de semnalizare iar corăbiile din flotila sa, deşi de tipuri diferite, nu s-au rătăcit
niciodată una de alta. Neînţelegerile dintre Magellan şi căpitanii spanioli au început foarte curând.
La 1 aprilie 1520, când în emisfera sudică s-a anunţat sosirea iernii, Magellan a hotărât să se
oprească pentru iernat în micul golf San Julian. În timpul iernii, trei dintre comandanţii vaselor s-au
răsculat împotriva lui Magellan, dar acesta a reuşit să-i învingă şi i-a pedepsit cu cruzime. Golful
unde iernau corăbiile lui Magellan era vizitat de indieni de o statură foarte înaltă. Ei au fost numiţi
patagonezi iar ţara lor Patagonia (în spaniolă „patagon” înseamnă cu picioare mari).
Navigând mai departe de-a lungul ţărmului nordic al strâmtorii Patagoniei, care se îngusta mult,
a întâlnit munţii înalţi de peste 1000 de metri şi ţărmurile golaşe ale strâmtorii care părea pustie. Dar
la sud se vedeau ziua trâmbe de fum, iar noaptea, focuri. Magellan a denumit aceste meleaguri „Ţara
Focurilor" (Ţara de Foc, în zilele noastre). După 38 de zile de la intrarea în strâmtoare, Magellan a
găsit Capul Dorit (azi Capul Pilar), lângă ieşirea spre Oceanul Pacific din strâmtoarea Magellan.
La 28 noiembrie 1520 Magellan a ieşit din strâmtoare (care are o lungime de 550 km) în largul
oceanului: „…Am ieşit din strâmtoare şi am ajuns pe întinderile Mării Linistite. Timp de trei luni şi
douăzeci de zile am mers fără pic de hrană proaspătă”. Din fericire, vremea a fost bună tot timpul, de
aceea Magellan a şi dat oceanului denumirea de Pacific (Liniştit), Traversând Oceanul Pacific,
escadra lui Magellan a străbătut cel puţin 17000 km, din care o mare parte în apele Polineziei de sud
şi Microneziei.
Magellan a dovedit ca între America şi Asia se afla o uriaşă întindere de apă, mult mai largă
decât Oceanul Atlantic. Într-adevăr, Columb a traversat pentru prima oară Oceanul Atlantic, într-o
23
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
lună şi ceva, pe când lui Magellan i-au trebuit pentru traversarea Oceanului Pacific mai mult de trei
luni, deşi a avut o vreme minunată şi vânt prielnic.
Descoperirea strâmtorii dintre Oceanul Atlantic şi Marea de Sud şi călătoria lui Magellan pe
Marea de Sud au produs o adevărată revoluţie în geografie. S-a dovedit că cea mai mare parte din
suprafaţa globului nu este acoperită de uscat, ci de ocean şi că există un ocean Mondial unic.
III. ORAŞE, CETĂŢI, CASTELE
III.1. ORAŞE
III.1.1. ORAŞE ALE ANTICHITĂŢII
PRIMELE ORAŞE
Primele aşezări urbane mai mari au apărut în antichitate în Orientul Mijlociu, în Mesopotamia şi
Valea Indului. Aceste oraşe erau o dovadă a progresului uman, dând naştere primelor mari
civilizaţii ale lumii.
Oraşele s-au putut dezvolta doar când oamenii au invăţat să-şi construiască aşezări şi să le
transforme în locuinţe permanente. Acest lucru se întâmpla cu 10-12.000 ani în urmă, pe o largă
fâşie de pământ de-a lungul Orientului Mijlociu, unde se află azi Turcia până în Iran. Băştinaşii
acestor locuri trăiseră la început din vânat şi cules, dar treptat au început să trăiască în mici
comunităţi, să cultive plante şi să crească animale.
Dar aceste aşezări nu erau incă oraşe. Oraşul nu este doar mai mare decât un sat, majoritatea
populaţiei sale nu se ocupa cu agricultura, ci erau meseriaşi, comercianţi, preoţi, soldaţi şi
oficialităţi. Oraşele pot exista dacă agricultorii produc un surplus de alimente pentru a hrăni pe cei
ce au alte activităţi, indispensabile dezvoltării civilizaţiei.
Existenţa unor aşezări destul de mari a fost datată destul de timpuriu. Oraşul cunoscut în Biblie
sub numele de Jericho, a fost locuit în mod permanent încă dinainte de 8000 î.Hr., iar Catal Huyuk,
o aşezare veche descoperită în Turcia, a înflorit intre 6500-5000 î.Hr. Din păcate, informaţiile
despre aceste oraşe sunt limitate, deoarece nu există dovezi scrise despre ele. Scrisul a apărut
ulterior, înainte de 3000 î.Hr., în Sumer (acum sudul Irakului).
Sumerul
Spre deosebire de zonele situate mai în nord, Sumerul nu a fost niciodată un bun teren agricol.
Solul său bogat a putut da recolte bogate, dar doar după ce mlaştinile au fost secate şi terenurile
irigate. Acest lucru presupunea un efort organizat şi probabil a necesitat participarea întregii
populaţii; eforturi similare erau necesare şi pentru a menţine în funcţiune sistemul. Fiind deosebit de
productiv şi prosper, Sumerul a fost în curând divizat în oraşe-state independente - oraşe aparate de
ziduri – ca Ur, Uruk, Kish, Lagash şi Nippur, fiecare cu rolul de capitală a teritoriilor dimprejur.
Cu excepţia hranei de care nu ducea lipsa, Sumerul nu dispunea de resurse. Lipsa cherestelei şi a
pietrelor, prea grele pentru a fi importate în cantităţi mari, a avut consecinţă realizarea clădirilor din
cărămizi de lut, uscate la soare şi arse în cuptoare. Având în vedere perisabilitatea acestui material,
este surprinzător că multe dintre aceste structuri sfărâmicioase au supravieţuit. Acestea sunt
ziguratele, piramide înalte, lateral cu trepte, care iniţial duceau la templul sau sanctuarul unui sfânt.
Fiecare oraş îşi avea propriul sfânt şi era construit în jurul unui templu impunător. Preoţii deţineau o
putere deloc neglijabilă în Sumer şi aici au luat naştere primele monarhii. Mai mult, se pare că
primul cod de legi a fost cel din Ur, în timpul domniei regelui Ur-Nammu.
24
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Printre contribuţiile Sumerului la dezvoltarea civilizaţiei se număra primele vehicule cu roţi,

roata de olărit şi mai ales scrisul. Începând cu simple pictograme şi ideograme, sumerienii au
dezvoltat în cele din urmă scrierea cuneiformă, care se realiza pe tăbliţe de lut umed, ce erau apoi
uscate pentru a păstra mesajul. Aceste tăbliţe au păstrat primele texte literare, bazate pe miturile şi
legendele sumerienilor.
Valea Indului
Civilizaţia s-a născut şi dezvoltat în Sumer cu câteva sute de ani înainte să apăra în Egiptul
antic. O singură civilizaţie s-a mai dezvoltat înainte de anul 2000 î.Hr. Este vorba de o cultură
urbană misterioasă, localizată în Valea Indului (astăzi Pakistan), în jurul anului 2500 î.Hr. În afară
de aşezările de la Mohenjo-Daro şi Harappa, foarte puţine vestigii s-au mai păstrat din această
civilizaţie timpurie. În plus, pentru că pictogramele păstrate nu au putut fi descifrate, nu se ştie cum
erau oamenii din Valea Indului şi cum au reuşit să construiască acele oraşe cu adevărat remarcabile.
Oraşele din Valea Indului aveau aspectul unei reţele, cu drumuri care se intersectau în unghiuri
drepte. Acest detaliu arată că oraşele au fost proiectate şi construite înainte de a fi locuite.
Civilizaţia organizată din Valea Indului s-a prăbuşit in jurul anului 1700 î.Hr., dar nu se ştie cum şi
din ce motive.
Şi Sumerul a avut aceeaşi soarta. Oraşele sale au început să se războiască între ele, prin aceasta
încurajând atacurile din afară. Sumerienii au reuşit de mai multe ori să-şi alunge duşmanii, iar
dinastia Ur, întemeiata de Ur-Nammu, a marcat unul dintre punctele cele mai înalte atinse în
dezvoltarea acestei civilizaţii. Dar după ce au fost cuceriţi de amoriţi, în jurul anului 1900 î.Hr.,
istoria sumerienilor a fost integrată în cea a civilizaţiei babiloniene.
Babilon
De-a lungul celor 2000 de ani a istoriei sale, oraşul antic Babilon a fost de două ori capitala unui
mare imperiu, legendar.
În comparaţie cu primele oraşe mesopotamiene Sumer şi Akkad, Babilonul a apărut mult mai
târziu, amintit pentru prima oară în sec. al 23-lea î.Hr. El a devenit cu adevărat important abia după
1900 î.Hr. când un grup de triburi semitice, amoriţii, au ocupat Sumerul. În câţiva ani, Babilonul a
devenit capitala micului regat amorit, care s-a extins, iar sub domnia lui Hammurabi, s-a
transformat într-un imperiu care a ocupat sudul Mesopotamiei şi o parte din nordul Asiriei.
Ierarhia socială complicată şi bunăstarea economică a Babilonului reies din documente scrise pe
tăbliţe de lut, descoperite în palatul din Mari al lui Hammurabi. Ele sunt redate şi înscrise pe pilonii
ridicaţi în întreg imperiu. Deşi imperiului lui Hammurabi s-a destrămat curând după moartea sa,
Babilonul a rămas un oraş important, în aşa măsură încât toată partea de sud a Mesopotamiei este
numită Babilonia.
Bunăstarea oraşului se datora aşezării strategice pe râul Eufrat, care i-a permis să deţină
controlul asupra căilor de comerţ care treceau prin sudul Mesopotamiei. Chiar din acest timp
Babilonul avea şi un statut special, de centrul religios şi de educaţie.
După cucerirea Mesopotamiei, babilonienii şi vecinii lor asirieni din nord au preluat cultura din
Sumer şi Akkad adoptând limba akkadiană, păstrând miturile sumerienilor şi închinându-se zeilor
lor. Însă Hammurabi a schimbat orânduiala religioasă, ridicându-l pe Marduk, zeul oraşului Babilon
în poziţia de conducător al panteonului Sumerian, susţinând că aceasta este dorinţa zeităţilor
implicate. Cu timpul, credinţa în supremaţia lui Marduk a prins rădăcini şi Babilonul a devenit un
oraş sfânt, centru cultural şi o metropolă bogată. Acest statut a fost consolidat într-o perioadă lungă
– până în sec al XII-lea î.Hr. - cănd Babilonul a fost eclipsat politic de către un popor barbar, kasiţii.
25
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Sub domnia lui Nabucodonosor I şi a succesorilor săi, oraşul a devenit din nou capitala unui regat
independent, dar în sec. al X-lea î.Hr., asirienii au ocupat Mesopotamia. Timp de peste trei secole,
Babilonul a fost condus de regi asirieni sau oameni numiţi de aceştia. Însă două triburi nomade
apărute de curând, arameonii şi caldeeenii, s-au opus cu perseverenţă asirienilor. Datorită statutului
său de oraş sfânt, Babilonul a fost bine tratat de asirieni şi l-a sprijinit în general împotriva celor
două triburi. Totuşi în 689 î.Hr. regele asirian Sennacherib şi-a pierdut răbdarea faţă de
instabilitatea continuă din zonă şi a distrus Babilonul. Deşi acest act de sacrilegiu a fost remediat de
următorul rege, babilonienii tindeau să se alieze cu duşmanii Asiriei. Conduşi de regele caldeean
Nabopalasar, babilonienii s-au aliat în cele din urmă cu mezii, un popor iranian, şi au nimicit Asiria
la sfârşitul sec. al VII-lea î.Hr.
Fiul lui Nabopalasar, Nabucodonosor al II-lea a fost unul din marii cuceritori ai istoriei, care a
întemeiat un imperiu – al doilea Imperiu Babilonian sau Imperiul Neobabilonian – care se întindea
de la Canalul Suez până în Iran. El a cucerit Siria şi Palestina aflate sub dominaţia Egiptului şi a
învins în acelaşi timp regatul izraelit Iudeea, distrugând Ierusalimul. Asemenea înaintaşilor săi
asirieni, Nabucodonosor al II-lea a înfrânt spiritul ostil al popoarelor printr-o politică de deportări;
fiind descrisă în Biblie, cea mai cunoscută dintre acestea fiind „exilul babilonian “ al evreilor.
Sub dominaţia lui Nabucodonosor al II-lea, Babilonul a atins culmea gloriei. Arheologii au
descoperit rămăşiţe din Grădinile Suspendate ale Semiramidei (una din cele şapte minuni ale lumii
antice) şi măreţul templu care a dat naştere legendei Turnului Babel.
În acel timp Babilonul a fost aproape cel mai mare oraş din lume, şi timp de mai multe secole
oamenii au continuat să îl admire. Pe lângă păstrarea culturii sumeriene, babilonii au făcut progrese
şi în matematică şi astronomie care au fost transmise grecilor şi prin aceştia lumii moderne;
sistemul lor sexazecimal (bazat pe 60 de unităţi) se regăseşte astăzi în cele 60 de secunde al unui
minut, în cele 60 de minute ale unei ore şi în cele 360 de grade în care se împarte cercul. Căderea
Babilonului a pus capăt rolului Mesopotamiei de centru al unor mari imperii. Ca şi capitală
provincială în Imperiu persan, Babilonul a rămas un centru important. Alexandru cel Mare a vrut să
îl transforme în capitala imperiului său, dar a murit înainte de a-şi putea organiza imperiul.
Succesorii săi din Orientul Mijlociu, seleucizii, şi-au construit capitala pe râul Tigru, şi în cele din
urmă Babilonul a decăzut.
Alexandria
Întemeiat în anul 331 î.Hr. de către Alexandru cel Mare, în partea de vest a Deltei Nilului,
oraşul Alexandria a fost metropola culturală a lumii mediteraneene (500.000 loc.), din secolul al II-
lea î.Hr., până la cucerirea romană. Între anii 323 şi 30 î.Hr. a fost capitala Egiptului. În acest spaţiu
trăiau numeroase popoare.
Museionul, ridicat de Ptolemeu Întâiul, adăpostea celebra bibliotecă ce număra peste 900.000 de
volume. Aici era locul unde se întâlneau şi-şi propovăduiau cunoştinţele poeţii, filozofii,
matematicienii. Biblioteca din Alexandria, cea mai vestită din lumea antică a fost, din nefericire,
incendiată de cuceritorul roman Caesar (30 î.Hr.), distrugerea ei desăvârşind-o califul Omar.
Farul din Alexandria constituie una din cele şapte minuni ale lumii antice. A fost înălţat în 290
î.Hr. de către arhitectul Sostratos din Cnidos (Knidos). A fost construit din blocuri uriaşe de
marmură albă şi avea trei niveluri separate. Baza farului avea o formă pătrată şi era înaltă de 55.9
m. În mijloc secţiunea farului era de o formă octogonală, era gol pe dinăuntru şi avea o înălţime de
30 m.. Pe aici se urca lemnul cu care se făcea foc. Partea de sus avea o formă de cerc şi era înaltă de
7 metri. Aici noaptea se făcea focul de semnalizare, iar ziua nişte oglinzi uriaşe răspândeau spre
mare razele soarelui făcând vizibil drumul spre port. Se spunea că luminile oglinzilor se vedeau de
26
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
la 50 km depărtare. Deasupra farului era o statuie. Nu se ştie sigur dacă era statuia lui Poseidon sau
a lui Zeus. În 956 d.Hr. un cutremur a zguduit farul, dar nu a făcut mari stricăciuni. Apoi în 1303 şi
1323 două mari cutremure au distrus farul. În 1480 mamelucul Qaitbay a făcut o fortăreaţă pe locul
farului folosind structurile şi pietrele rămase. În 1994 aproape de oraşul Alexandria nişte scafandri
au găsit în mare ruinele farului.
Intrat sub stăpânirea Romei în anul 30 i.Hr., oraşul avea să rămână un centru cultural, religios,
comercial de primă importanţă a Orientului. Ancorat între mare şi desert, dispunea de kilometri
întregi de canale. A fost proiectat de arhitectul Deinocrates din Rodos, om de suflet al lui Alexandru
Macedon. Pe plajele Alexandriei, Euclid a descoperit fundamentele geometriei; aici Antoniu şi
Cleopatra şi-au risipit iubirea, şi tot aici, în subsolul celebrului Far, 78 de cărturari evrei au tradus,
la ordinul Ptolemeilor, Vechiul Testament.
Strălucirea celui mai frumos oraş a lumii antice a încetat odată cu venirea arabilor şi mutarea
capitalei la Cairo, dar vraja lui s-a păstrat chiar şi în vremea distrugerii, a conflictelor sociale, a
stării de somnolenţă de până la Napoleon şi, cu atât mai mult, a reîntineririi datorate englezilor.
Oraş al memoriei omenirii, oraş al cărţii, abecedar al Antichităţii, punte de dialog între Orient şi
Occident, Alexandria este astăzi un megalopolis modern, organizat pe partea stângă a Nilului.
III.1.2. ORAŞELE MEDIEVALE
La începuturi, în oraşele medievale predomina economia naturală, adică se producea doar cele
necesare traiului. În urma încetării marilor migraţii, s-a reluat comerţul şi a început dezvoltarea
meşteşugurilor. La început numărul lor era redus.
Comerţul începe să se dezvolte. Pe uscat, comerţul era mai greoi deoarece nu erau drumuri, poduri
şi erau numeroase vămi. Cel mai avantajos era comerţul pe fluvii şi mări. În special în Marea
Nordului şi Marea Mediterană, se dezvoltă cele mai puternice centre economice şi comerciale:
oraşele olandeze şi italiene. Aceste schimbări şi evoluţii importante au dus la înflorirea oraşelor în
Europa. Originea lor era diferită: vechi cetăţi romane, care au rezistat invaziilor, cum ar fi Bizanţul,
Roma, Paris, Lyon, Milano, Florenţa, Londra, acestea aveau rolul unor centre administrativ-
religioase. Unele oraşe au apărut la intersecţia marilor drumuri comerciale, lângă porturi. Altele
oraşe s-au dezvoltat în jurul unor castele fortificate. Au apărut aşezări urbane care din motive
religioase s-au aşezat în jurul mănăstirilor.
Toate oraşele şi aşezările rurale se aflau sub dominaţia feudalilor care le percepeau taxe: în
natură, muncă şi bani. Libertatea lor era îngrădită de aceea ei se unesc sub jurământ într-o asociaţie
numită „comuna” prin care îşi acordau ajutorul reciproc. Comunele aveau rolul de a obţine de la
seniori o ,,carta” prin care să fie fixate obligaţiile oraşelor şi eliminate abuzurilor nobililor. Ele au
fost obţinute fie pe cale paşnică fie prin lupte.
Apariţia şi dezvoltarea oraşelor, a centrelor meşteşugăreşti şi comerciale au impulsionat
dezvoltarea producţiei şi schimburilor dintre oraşe ceea ce au dus la apariţia unei pieţe interne.
Schimburile de produse nu puteau fi realizate decât intre oamenii liberi. Libertate de care se
bucurau oraşele, ceea ce au dus ,, la discuţii de libertate”. În oraşe s-a trecut la un nou mod de viaţa
,, civilizaţia urbana” care era un factor de progres în lumea medievală.
Activitatea meşteşugurilor era controlată, aveau condiţii de lucru, procedee de fabricaţie, chiar
uneori preţul. Meşterii, patronii atelierelor, membrii, companionii, sau calfe se distingeau de restul
oamenilor. Meşteşugarii unei profesii se grupau în confrerii care aveau un caracter religios, achitau
cotizaţii şi întreţineau o capelă dedicate unui sfânt ales protector.
27
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
In marile oraşe s-au înfăptuit corporaţiile sau breslele, în care intrau cei care aveau acelaşi
meşteşug. Ei erau protejaţi de aceste bresle iar celor care nu făceau parte din ele li se interzicea să
practice aceea meserie. Breasla avea un statut care trebuia respectat.
Ele au devenit şi au avut un rol politic in viaţa oraşelor . Negustorii erau grupaţi în asociaţii
numite ghilde. Ghildele aveau scopul de a proteja caravanele comerciale pe uscat sau pe ape. Mai
multe oraşe se asociau in,, ligii” sau,, hanse”: această denumire era utilizată când era vorba de
comerţul maritim. Cea mai cunoscută a fost Hansa sau Liga hanseatică.
BRAŞOV
Primele dovezi arheologice care atestă existenţa vieţii omului pe aceste meleaguri datează încă
din paleolitic şi în continuare până în epoca fierului. Existenţa aşezărilor dacice şi ale populaţiei
daco-romane este atestată prin descoperirile din zonele Bartolomeu, Schei, de pe dealul Sprenghi şi
de sub Tâmpa. Dintre monumentele antichităţii, cel mai spectaculos este desigur Sanctuarul Dacic
de la Racos, din păcate greu accesibil pentru turiştii curioşi să-l viziteze. La fel şi castrul roman de
la Râşnov, mărturie a frontierei de nord-est a Imperiului Roman care trecea, în veacul al II-lea după
Hristos, în apropierea municipiului Braşov. Inscripţia de piatră pomeneşte numele dacic străvechi al
localităţii, Cumidava, şi faptul că romanii nu i-au dat o altă denumire, aspect sugestiv pentru
reconstituirea modului în care, din romani şi daci, s-a plămădit poporul român.
Municipiul Braşov este atestat documentar la 1234 sub numele de Corona, la 1252 sub cel de
Barasu, în 1288 sub denumirea de Braso şi în 1294 sub cea de Braşov.
Aşezarea centrală a ţării între cele trei principate române, precum şi privilegiile succesive
acordate de câtre domnitori, au făcut ca oraşul să fie centrul legăturilor umane, culturale şi
economice între cele trei provincii, loc de refugiu pentru multe familii de domnitori, cărturari şi
revoluţionari.
Braşovul şi împrejurimile sale, întinsa Ţară a Bârsei cum se numeşte zona depresionară, aveau
în Evul Mediu trei puncte strategice conferindu-le un rol economic, militar şi politic de prim ordin.
Primul este Cetatea Făgăraşului de unde, spune legenda, a plecat Negru Vodă să întemeieze
Valahia, ţara româneasca de la sud de Carpaţii Meridionali. Cetatea şi ţinutul cunoscut sub numele
de Ţara Făgăraşului au fost, timp îndelungat, un spaţiu de continuitate al administraţiei romaneşti
după obiceiul vechi al pământului şi un punct de sprijin în Transilvania al voievozilor valahi.
Al doilea punct este Castelul Bran, strajă a trecătorii prin care circulau mărfurile pe un circuit
ce-şi avea terminalele vestice în Flandra şi Germania, iar în sud şi est, Turcia şi Orientul Apropiat.
In fine, al treilea punct este Braşovul, cel mai important oraş al Transilvaniei în Evul Mediu,
dominând viaţa economică în secolele XIV–XVI. Era o adevărată placă turnantă a ţărilor române
(Transilvania, Valahia, Moldova), bucurându-se de importante privilegii comerciale. Poziţia
geografica privilegiată îl situa înaintea Sibiului, Bistriţei, Clujului, Sighişoarei şi a altor oraşe din
Transilvania vremii. Bresle puternice, între care se aflau în frunte aurarii, ţesătorii, armurierii, au
făcut ca Braşovul să nu rămână doar un punct al comerţului de tranzit, ci şi un înfloritor centru
meşteşugăresc. Locuitorii, harnici şi cu simţ practic, l-au înzestrat cu echipamente caracteristice
oraşelor medievale europene: ziduri de cetate şi bastioane, turnuri exterioare de supraveghere şi
pază, depozite şi pieţe, ateliere şi prăvălii, hanuri, biserici şi spitale.
Arheologia confirmă vatra de altădată a şcheienilor, la Pietrele lui Solomon. Pelerinajul anual al
junilor şi numeroase legende atestă concluzii ale aşezării şi ale obiceiurilor tribale ale locuitorilor.
Incendiul devastator din 1689, când cea mai mare parte a clădirilor cu etaj din lemn au fost
distruse, a lăsat în picioare doar puţine din construcţiile anterioare ale secolului al XVII-lea. Altele
au fost demolate din considerente politico-strategice (Cetatea de pe Tâmpa) sau din raţiuni de
28
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
dezvoltare edilitara (zidurile din partea de nord a oraşului). Cu toate acestea, Braşovul păstrează şi
azi un patrimoniu arhitectural vechi care a rezistat în timp.
CÂMPULUNG
Ca toate celelalte oraşe, Câmpulung a trecut în evoluţia sa prin fazele de sat, târg, pentru ca la
începutul sec. XIV să devină oraş. Aceasta evoluţie a fost determinată de sporirea numărului de
locuitori, de creşterea continuă şi intensă a producţiei meşteşugăreşti şi a schimbului de mărfuri. În
primele decenii ale sec. XIII, în Câmpulung încep să pătrundă şi să se stabilească meseriaşi şi
negustori saşi. Comunitatea săsească care se formează aici era condusă de un greav (comes),
ultimul dintre ei fiind Laurenţiu de Longo Campo.
Din cauza „cumplitelor vremi" nu aflăm documente sigure care să fixeze cu exactitate în timp
întemeierea oraşului Câmpulung. Sunt istorici care susţin că oraşul Câmpulung a fost înfiinţat de
cavalerii teutoni în prima jumătate a sec. XIII, iar alţi cercetători, bazaţi pe tradiţie şi mitologie,
susţin localizarea oraşului către sfârşitul sec. XIII, în relaţie cu descălecatul lui Negru Voda (Radu
Negru).
Pânza oraşului Câmpulung, cel mai însemnat şi mai peremtoriu izvor privitor la obştea
Câmpulungului, care conţine 38 de hrisoave dintre anii 1559-1747, menţionează că cel mai vechi
document în care erau trecute privilegiile oraşului îl dăduse lui Matei Basarab, „prea luminatul,
blagocestivul şi de Hristos iubitorul, răposatul Io Radu Negru Voivod la leat 6800 (1292)". Din anul
1330, după victoria de la Posada împotriva regelui Ungariei Carol Robert, la Câmpulung îşi
stabileşte reşedinţa de scaun Basarab I (cca. 1310-1352), primul domnitor al statului independent
Ţara Românească. Astfel, Câmpulungul devine, pentru aproape 4 decenii, centrul politic şi
administrativ al statului. Abia în 1369, domnitorul Vladislav I Vlaicu (1364-1377), urmaşul la tron
al lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul marelui Basarab, mută capitala ţării la Curtea de Argeş.
Aşezat pe unul dintre cele mai importante drumuri de legătură din Evul Mediu, între Ţara
Românească şi Transilvania, oraşul devine punct vamal, pomenit pentru prima data din acest punct
de vedere în anul 1368, într-un hrisov emis de Vladislav I, prin care se stabileşte obligaţia
negustorilor braşoveni ce trec cu carele de mărfuri prin Pasul Bran să plătească la Câmpulung, ca
taxa vamală, o „treizecime".
După mutarea centrului politico-administrativ la Curtea de Argeş, Câmpulungul continuă să
aibă calitatea de reşedinţă domnească temporară. Este perioada domniilor „itinerante", când
domnitorul se deplasa în diferite localităţi din ţară, în care îşi stabilea reşedinţe temporare.
Atât Basarab I, cât şi fiul şi urmaşul său la tron, Nicolae Alexandru, au fost înmormântaţi la
Câmpulung. Piatra tombală a acestuia din urma se păstrează şi astăzi în biserica din Complexul
voievodal Negru Vodă: „În luna noiembrie 16 zile a răposat marele şi singur stăpânitor Domn Io
Nicolae Alexandru Voivod, Fiul marelui Basarab, în anul 6873 (1364), indictionul 3, veşnica lui
pomenire". Acest text este cel mai vechi document epigrafic medieval, scris în limba slavona,
cunoscut până acum în Ţara Românească.
Săpăturile arheologice efectuate în incinta mănăstirii au descoperit urmele curţii domneşti din
sec. XIV, cu pivniţa locuinţei voievodale, peste care Matei Basarab, în anul 1636, a ridicat casa
domnească existentă azi. Aceleaşi săpături au arătat modul în care a fost transformată ctitoria lui
Basarab I şi Nicolae Alexandru, din care o parte a elevaţiei a fost păstrată la refacerile succesive din
sec. XVII si XIX, materialul de construcţie fiind de fiecare dată refolosit.
Elementele de fortificaţie ale întregului ansamblu indică şi existenţa unei reşedinţe de proporţii
corespunzătoare. Urmele acesteia nu au fost încă descoperite. Săpăturile arheologice au scos la
lumină şi mărturii din perioada când Câmpulungul nu mai constituia un loc de reşedinţă domnească.
29
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Existenţa unui mare număr de meşteşugari (olari, şubari, blănari, cojocari, tăbăcari, pietrari,
lemnari, morari, măcelari ) organizaţi în bresle şi grupaţi în cartiere distincte, şi situarea oraşului pe
drumul de legătură cu Transilvania, au făcut ca acesta să joace un rol important în comerţul intern şi
extern al Ţării Româneşti. Astfel, Sebastian Munster, în lucrarea „Cosmografia", tipărită în 1544,
menţionează: „Între Târgovişte şi Braşov este târgul Câmpulung, locuit de creştini, şi acolo este
locul de desfacere a mărfurilor pe care le transporta de la Târgovişte în Transilvania".
Tot în domeniul comerţului menţionăm faptul că încă din sec. XV exista bâlciul de Sfântul Ilie,
renumit şi astăzi în regiune. Amploarea şi pitorescul bâlciului i-au atras atenţia florentinului
Antonio Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu.
În fruntea oraşului se afla judeţul, care era ajutat de 12 pârgari, aleşi de locuitorii oraşului în
fiecare an. Cel mai vechi judeţ cunoscut este Neacşu Lupu. El emite la 1521, din cancelaria
oraşului, o scrisoare redactată în limba româna către Hans Brukner, judele Braşovului, informându-l
asupra mişcărilor oştirilor otomane din zona Dunării. Este prima scriere cunoscută în limba română
din Ţara Românească.
Pe lângă însemnătatea economică şi politică pe care a avut-o în istoria ţării, Câmpulungul a avut
un rol important şi în cultura română. Existenţa cancelariei domneşti, cu un număr mare de slujitori,
a contribuit la răspândirea scrisului şi a ştiinţei de carte în oraş şi în împrejurimi. Domnitorul Matei
Basarab (1632-1654) înfiinţează aici a doua tipografie din Ţara Românească, menită a tipări cărţi nu
numai pentru ţările române, ci şi pentru cititorii din alte ţări. Tipografia a fost instalată în 1635, pe
lângă mănăstire şi a funcţionat, cu unele întreruperi, până în 1650. Tot Matei Basarab, în 1643,
înfiinţează la Câmpulung prima fabrică de hârtie din ţară.
Forma cea mai eficientă de răspândire a culturii au constituit-o şcolile. La Câmpulung a
funcţionat una dintre cele mai vechi şcoli din Ţara Românească, înfiinţată în 1552 de doamna
Chiajna, soţia domnitorului Mircea Ciobanu. Tot aici, Antonie Voda (1669-1672) a înfiinţat prima
şcoala obştească cu învăţătură în limba româna din Ţara Românească: „făcui domnia mea casă de
învăţătură, adecă şcoală, în oraşul domniei mele Câmpulung".
În 1657, aici a văzut lumina zilei Pârvu Pârvescu, zis Pârvu Mutu, unul dintre cei mai de seamă
zugravi ai sec. XVII-XVIII. A început zugrăvirea de icoane la mănăstirea Negru Voda,
continuându-şi pregătirea la mănăstirile din Moldova. Dezvoltarea economică şi culturală a oraşului
a fost încetinită uneori de calamităţi naturale, de intervenţii din afara ţării şi de epidemii. În acest
sens putem aminti: incursiunea lui Gabriel Bathory în Ţara Românească în anul 1610, ocuparea de
către trupele austriece conduse de prinţul Ludovic de Boden sau de prinţul Eugeniu de Savoia,
incendierea oraşului de către turci în 1737. În timpul războiului austro-turc din 1787-1792, oraşul
are din nou de suferit, numeroase locuinţe şi biserici fiind arse. Dar aceste crize au trecut,
Câmpulungul cunoscând noi perioade de dezvoltare economică, demografică şi culturală.
SIGHIŞOARA
Complex medieval de arhitectură militară, civilă, ecleziastică de valoare europeană, Sighişoara
este printre puţinele oraşe-cetate locuite din Europa şi singurul conservat în cea mai mare parte dar
şi locuit din România. Datorită arhitecturii sale remarcabile, a poziţiei dominante şi a ambianţei
geografice, oraşul a fost supranumit încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea „Perla Transilvaniei".
Planul oraşului-cetate este caracteristic oraşelor germane întemeiate în evul mediu târziu.
Întemeierea localităţii, conform cronicelor din sec. al XVII-lea este datată la 1191 şi 1198, însă
fără bază documentară.
Prima atestare documentară a localităţii - în 1280 - nu marchează însă şi începutul locuirii, atât
pe teritoriul oraşului cât şi in zona înconjurătoare din bazinul Mijlociu al Târnavei Mari. Locuirea în
30
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
această parte, cu mici întreruperi depăşeşte 40.000 de ani. Au fost atestate arheologic, urme de
locuire aparţinând epocii bronzului, două aşezări dacice ale epocii fierului din care una a fortificat
platoul inferior al Dealului Cetăţii, un castru roman pentru paza drumului, o aşezare a daco-
romanilor şi apoi a urmaşilor lor.
Coloniştii germani (saşi), aşezaţi de regii Ungariei începând cu a doua jumătate a secolului al
XII-lea în sudul Transilvaniei sunt cei care întemeiază o aşezare rurală la baza dinspre sud a
Dealului Cetăţii, lângă apa pârâului Saes (Shaas). Denumirea pârâului devine şi a localităţii la
sfârşitul secolului al XIII-lea. Se consideră foarte probabile următoarele variante: aşezarea existentă
deja la începutul secolului al XIII-lea, avea ca punct de sprijin o mica fortificaţie pe platoul superior
al Dealului Cetăţii, fortificaţie distrusă de invazia mongolă (1241-1242), apoi reconstruită, pentru ca
în 1280 să apară menţionat documentar Castrum Sex.
Aşezarea trezeşte interesul a doua importante ordine mănăstireşti care se stabilesc pe platoul
inferior al Dealului Cetăţii: călugării dominicani la 1298, urmaţi apoi de călugării ordinului
franciscan. În secolul al XIV-lea, urmare a venirii altor colonişti germani, acum meşteşugari,
localitatea se urbanizează treptat. În anul 1367 este menţionat Civitas de Segusvar.
În secolul al XV-lea pericolul turcesc determină construirea zidului şi a turnurilor de apărare
care înconjoară tot Dealul Cetăţii, zidul fiind menţionat pentru prima dată la 1490. Secolele XV-
XVII reprezintă perioada de maxima prosperitate şi glorie pentru oraşul-cetate Sighişoara, bine
poziţionat strategic şi comercial la intersecţia unor importante drumuri medievale.
Localitatea cu cel mai vechi statut orăşenesc din Transilvania (1517) a avut un important rol
economic, strategic, cultural-artistic, politic, ecleziastic si monastic. După numărul meşteşugarilor
(25) era comparabil cu oraşe importante din vestul Germaniei. A întreţinut un comerţ înfloritor cu
celelalte oraşe săseşti, cu diferite zone ale Transilvaniei, cu Ţările Româneşti, dar a participat şi la
marele comerţ prin intermediul Braşovului stabilind contacte până în Persia şi Ţările de Jos. O
dovadă sunt cele 35 de covoare orientale din Biserica Mănăstirii. Poziţia strategică şi-a apărat-o
astfel încât prin forţă nu a putut fi cucerită, deşi a suportat câteva asedii (urmele ultimului asediu din
1704 sunt vizibile pe Turnul Cositorarilor).
Învăţământul se situa la nivel ridicat, fapt dovedit şi de cei 95 de studenţi sighişoreni prezenţi la
universităţile din Viena şi Cracovia între 1402-1520, iar şcoala menţionată la 1522 trebuie să fie
mai veche. La începutul secolului al XVI-lea oraşul este un important centru artistic, reunind
activitatea unor pictori, sculptori, creatori de mobilier, artişti în piatră, bronz, lemn, meşteri ai
orgilor sosiţi din Königsberg, Salzburg, Boemia, Tirol dar şi autohtoni ca Elias Nicolai - cel mai
mare sculptor al barocului transilvănean - care au lăsat dovezi şi in cele doua biserici evanghelice:
Biserica din Deal Konigsberg, Salzburg, Boemia, Tirol dar şi autohtoni ca Elias Nicolai - cel mai
mare sculptor al barocului transilvănean - care au lăsat dovezi şi in cele doua biserici evanghelice:
Biserica din Deal şi Biserica Mănăstirii (tabernacol, amvon, pietre de mormânt, strane, cristalite, o
orga între cele mai bune din Transilvania).
Pe plan politic Sighişoara a găzduit o Dietă a Transilvaniei. La Biserica din Deal s-a încoronat
un principe al Transilvaniei; oraşul a avut legături cu voievozii români, a dus o politică favorabilă
habsburgilor, un exemplu este conflictul oraşului cu Rakoczi, adversar al Austriei.
Sighişorenii au fost implicaţi în convulsiile istorice ale spaţiului transilvan şi al României
actuale: voievodul Vlad Dracul, purtător permanent al colanului din aur al ordinului Dragonului,
primeşte găzduire (1431-1436) şi sprijin pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti. În 1431 apare
pentru prima dată
Arhitectural, Sighişoara devine o îmbinare de elemente gotice, renascentiste, baroce. Cele 14
turnuri de apărare care sunt: Tăbăcarii, Cositorarii, Aurarii, Frânghierii, Măcelarii, Cojocarii,
31
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Ţesătorii, Croitorii, Cizmarii, Lăcătuşii, Dogarii, Bărbierii, Fierarii şi Turnul cu ceas erau
construite, aparate şi reparate de câtre meşteşugari grupaţi în breslele cele mai importante amintite.
Edificiile civile îmbină stilurile baroc şi renascentist, cele două mari biserici stilul gotic târziu, în
timp ce vor adăuga stilurile Rococo, Neogotic, Goticul veneţian şi Secession.
Complexul arhitectonic edificat în etape pe parcursul secolelor XIII-XVIII îşi datorează faima
pe care o are în prezent şi personalităţilor mai mult sau mai puţin celebre: primarul Stephanus
Mann, cronicarul Georgius Krauss, farmacistul Andreas Bertram, preotul, cărturarul şi publicistul
Ilarie Chendi. Dar în mod deosebit lui Michael Freiherr von Melas, fiu al parohului sighişorean,
general de cavalerie şi comandant suprem al armatei austriece în lupta de la Marengo, şi lui
Hermann Oberth, savantul care a urmat Şcoala din Deal, a trăit o perioadă la Sighişoara şi pasiunea
sa a contribuit mult la pătrunderea omului in cosmos.
III.2.CETĂŢI
CETATEA NEAMŢ
Situată în partea de nord-est a judeţului Neamţ, la o depărtare de 46 km de reşedinţa acestuia şi
în imediata apropiere a oraşului Tg. Neamţ, Cetatea Neamţ (sau a Neamţului) face parte din
categoria monumentelor medievale de valoare excepţională din România. Apariţia şi existenţa sa
sunt strâns legate de istoria locului, a cărei vechime coboară cu aproximativ şapte milenii în negura
timpului. În deceniul şase al secolului trecut, când lipsa informaţiilor istorice scrise au putut fi
suplinite de preţioasele informaţii date de săpăturile arheologice, părerile asupra începuturilor cetăţii
au putut fi reconsiderate. Astfel, materialul databil de pe stratul cel mai de jos de locuire al cetăţii,
scos la iveală prin investigaţiile sistematice efectuate, similar cu cel descoperit la cetatea de scaun
de la Suceava, unde au fost identificate şi monede din timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-
1391), constituie o dovadă certă că Cetatea Neamţ a fost construită în a doua parte a domniei lui
Petru I, perioadă în care Moldova a cunoscut o dezvoltare economică şi politică continuă. Cetatea
Neamţ este atestată documentar în mod clar în anul 1395, în timpul expediţiei regelui Sigismund de
Luxemburg al Ungariei, asupra Moldovei.
Fortificaţiile Cetăţii Neamţ trebuiau să reprezinte un avanpost important în lupta de apărare a
graniţei de vest a Moldovei, a trecătorilor Carpaţilor Răsăriteni mai ales, pe unde putea veni asupra
statului moldovenesc primejdia cea mai mare: la acea vreme regatul maghiar îşi manifesta cu
evidenţă politica de continuă expansiune teritorială spre est.
Aşezată aproape de vârful cel mai înalt al Culmii Pleşului, Cetatea Neamţ străjuia valea
Moldovei şi a Siretului, ca şi drumul care trecea peste munte în Transilvania. Cetatea Neamţ a fost
prezentă în evenimentele de primă importanţă pe care le-a cunoscut această parte de ţară. Numele
cetăţii provine, probabil, de la hidronimul de „Neamţ" pe care îl poartă râul care curge pe sub poala
muntelui şi de la care şi-au luat numele oraşul şi mănăstirea din apropiere. Mult timp centrul politic
al regiunii a fost oraşul de pe apa Neamţului (cunoscută în acest sector şi sub numele de Ozana)
unde pârcălabii cetăţii erau şefii administrativi, militari şi judecătoreşti, numele de Neamţ
extinzându-se apoi asupra ţinutului şi judeţului, aşa cum şi oraşul Piatra, după mijlocul secolului al
XIX-lea, va deveni Piatra-Neamţ.
Zidurile sunt susţinute şi consolidate în exterior de 18 contraforţi puternici de formă prismatică,
care corespund pe direcţia zidurilor interioare. Intrarea în cetate se făcea pe „poarta muşatină" de la
mijlocul zidului de nord. Datorită faptului că numai prin partea aceasta cetatea putea fi mai uşor
atacată, încă din faza muşatină latura nordică a fost apărată de un şanţ destul de adânc, care trecea
prin imediata apropiere a zidului, aşa cum au dovedit săpăturile arheologice. Dezvoltarea tehnicii de
luptă prin perfecţionarea armelor de foc, în special a bombardelor, care puteau arunca ghiulele mult
32
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
mai mari şi mai grele, de piatră sau de fontă, capabile să provoace distrugeri zidăriei, a făcut ca
cetăţile să se adapteze noilor arme. În acest scop construcţiile în unghi drept au fost încadrate de
turnuri sau bastioane rotunjite. La Cetatea Neamţ aceste lucrări au fost realizate în timpul domniei
lui Ştefan cel Mare. Zidurile cetăţii au fost supraînălţate cu circa 6-7 m, iar în interior au fost
construite o serie de dependinţe necesare garnizoanei militare. Dar cele mai importante lucrări s-au
realizat în partea de nord şi nord-est a fortului, unde s-a săpat un nou şanţ de apărare mult mai adânc
şi mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare cu ziduri groase şi rezistente, cu
înălţimi variabile, de până la 30 de metri.
Întărită prin lucrările făcute în timpul lui Ştefan cel Mare, cu şanţul de apărare flancat cu
bastioane puternice, cu ziduri supraînălţate, cu căi de acces pe care era imposibil să se transporte
"maşini" de luptă pentru distrugerea zidurilor, Cetatea Neamţ a devenit una din cele mai puternice
cetăţi din Ţara Moldovei. Materialul din construcţie este în cea mai mare parte piatră de râu. La
construcţia arcadelor, pervazurilor, pilonilor şi a contraforţilor a fost folosită piatra de carieră. Cele
mai multe încăperi erau destinate nevoilor garnizoanei militare, care poate să fi avut, în mod
obişnuit, aproximativ 300 de oameni.
În anul 1966 Cetatea Neamţ a fost declarată monument istoric. Lucrările de reconsolidare a
zidurilor, efectuate între anii 1968-1972, au urmărit conservarea şi menţinerea monumentului aşa
cum este, fără reconstrucţia părţilor dispărute. Din lipsa unor informaţii sigure, s-au executat doar
unele terase necesare vizitării în bune condiţii a acestui iubit obiectiv istoric.
Anual, cetatea este vizitată de zeci de mii de turişti de pe toate meleagurile româneşti şi nu
numai, iubitori de istorie şi de frumos, fiind unul dintre principalele puncte de atracţie turistică din
zonă.
În anul 1966 Cetatea Neamţ a fost declarată monument istoric. Lucrările de reconsolidare a
zidurilor, efectuate între anii 1968-1972, au urmărit conservarea şi menţinerea monumentului aşa
cum este, fără reconstrucţia părţilor dispărute. Din lipsa unor informaţii sigure, s-au executat doar
unele terase necesare vizitării în bune condiţii a acestui iubit obiectiv istoric.
Anual, cetatea este vizitată de zeci de mii de turişti de pe toate meleagurile româneşti şi nu
numai, iubitori de istorie şi de frumos, fiind unul dintre principalele puncte de atracţie turistică din
zonă.
CETATEA RÂŞNOV
De pe netedul şes al Bârsei se zăresc de departe ruinele masive ale cetăţii Râşnov, construită pe
un deal stâncos. Ridicată cam în acelaşi timp cu cetatea Prejmer, ea este amintită prima oară în
documentele anului 1355. În secolele următoare este refăcută şi consolidată în mai multe rânduri.
Între zidurile cetăţii şi-au găsit adăpost şi trupele lui Mihai Viteazul, care s-a oprit aici după
înfrângerea de la Mirăslău (1600). Domnul a aşteptat la Râşnov să-i sosească din Ţara Românească
întăririle necesare refacerii armatei sale.
Situată pe drumul de veche tradiţie, Braşov-Rucăr-Câmpulung Muscel, ce lega Transilvania de
Ţara Românească, cetatea a făcut faţă multor asedii; o singură dată luptătorii ei au trebuit să
deschidă porţile, în anul 1612, din cauza lipsei de apă.
Acest eveniment revine în memorie şi datorită fântânei pe care o vedem in mijlocul cetăţii
ruinate. Cu câtă trudă trebuie să fi fost săpată în stânca dură fântâna adâncă de peste 150 m!
Cum arăta odinioară cetatea? O plimbare printre ruinele camerelor de provizii, de-a lungul
zidurilor groase, cu galeriile de unde luptătorii râşnoveni apărau cetatea, sau la „Ogradă", locul
unde erau aduse vitele la adăpost, ne poate sugera contururile ei. O imagine tot atât de sugestivă ne-
33
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
o oferă şi muzeul din Râşnov, în care armele, uneltele, stampele şi alte obiecte de epocă evocă
atmosfera acelor vremuri şi întregesc istoricul puternicei cetăţi.
III. 3. CASTELE
CASTELUL BRAN
Situat la 30 km de Braşov, între Munţii Bucegi şi Piatra Craiului, Castelul Bran este un
important monument naţional şi punct de reper al turismului din România, datorită atât frumuseţii
lui, a peisajului, cât şi a legendei contelui Dracula, al cărui spirit bântuie încă aceste locuri
străvechi.
Prima atestare documentară a Castelului Bran o reprezintă actul emis la 19 noiembrie 1377 de
Ludovic I d'Anjou prin care braşovenii primeau privilegiul de a construi cetatea „cu munca şi
cheltuiala lor proprie...". În schimb, regele confirma subordonarea a 13 localităţi faţă de cetate.
Conducerea Castelului Bran era încredinţată unui castelan, care avea şi atribuţii jurisdicţionale, iar
garnizoana permanentă era compusă din arcaşi şi balistari. Intre anii 1419-1424, castelul revine în
posesia lui regelui Sigismund.
La sfârşitul secolului al XV-lea Castelul Bran este subordonat autorităţii comitelui secuilor,
răspunzător de apărarea sud-estului Transilvaniei, iar din timpul lui Iancu de Hunedoara trece sub
conducerea voievodatului Transilvaniei. De-a lungul vremii Castelul Bran şi-a îndeplinit cu
prisosinţă rolul de apărător împotriva invaziei turceşti.
La 1 Decembrie 1920 Consiliul orăşenesc al oraşului Braşov donează Castelul Bran Reginei
Maria a României, ca semn de recunoştinţă faţă de contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918.
Între anii 1920-1927 Castelul Bran a fost restaurat sub conducerea arhitectului Curţii Regale, Carol
Liman, care îl transformă într-o frumoasă reşedinţă de vară, înconjurată de parc, cu alei de
promenadă, lac, fântâni, terase de popas, construind şi Casa de ceai. În anul 1938 Regina Maria lasă
prin testament Castelul Bran, cu întreg domeniul, fiicei sale Principesa Ileana, care-l stăpâneşte
până în 1948.
După expulzarea din ţară a familiei regale, în anul 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea
statului român, rămânând o perioadă abandonat şi devastat. Din 1956, parţial amenajat, Castelul a
fost deschis ca muzeu de istorie şi artă feudală. Fiind intr-o stare avansată de degradare, in anul
1987 Castelul intră în restaurare, lucrare terminată în linii mari în 1993.
CASTELUL HUNIAZILOR
Fiind una din cele mai mari şi mai vestite proprietăţi ale lui Iancu de Hunedoara, castelul
cunoaşte în timpul acestuia însemnate transformări. El devine astfel o somptuoasă locuinţă, nu
numai un punct strategic întărit. Cu trecerea anilor, diverşi stăpâni ai castelului i-au modificat
înfăţişarea îmbogăţindu-l cu săli, turnuri şi camere de onoare. Alături de alte cetăţi ale Tansilvaniei,
ca Feldioara, Bran sau Deva, castelul de la Hunedoara a avut un important rol economic şi militar
de-a lungul istoriei.
Castelul Corvineştilor din Hunedoara este unul dintre cele mai valoroase monumente ale
arhitecturii medievale din România. Este atestat în documente încă de la începutul secolului al XIV-
lea. In 1409 Sigismund de Luxembourg, dăruieşte acest castel cu tot domeniul ce-l înconjoară,
prinţului Voicu ca dovadă a recunoştinţei pentru actele sale de curaj. Iancu de Hunedoara, fiul lui
Voicu, face schimbări radicale, construind un turn masiv, un pod mobil şi un zid de apărare,
transformând vechiul castel în fortăreaţă militară care să reziste asediului unei numeroase armate.
34
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Galeria şi donjonul sunt rămase neschimbate de pe timpul lui Iancu de Hunedoara. Acestea,
precum şi turnul Capistrano (după numele unui vestit călugăr de la curtea castelului), reprezintă
câteva dintre cele mai semnificative părţi ale construcţiei. În aripa castelului, numită Matia, se mai
desluşeşte destul de vag o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că îşi trag
numele urmaşii lui Iancu de Hunedoara (Corvinii). Fragmente de sculptură din sec al XV-lea fac
posibilă cunoaşterea arhitecturii originale a castelului.
În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Iancu de Hunedoara, se află o
fântână adâncă de 30 de metri. După legendă, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci
cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. După 15 ani de trudă când au
terminat fântâna, stăpânii nu s-au ţinut de cuvânt. Se spunea că inscripţia de pe zidul fântânii
înseamnă „apă aveţi, dar suflet, nu”. În realitate, conţinutul descifrat de specialişti este: „Cel care a
scris această inscripţie este Hassan, care trăieşte ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.
Urmaşii lui Iancu de Hunedoara au continuat lucrările la acest castel: Matei Corvin
reconstruieşte aripa nordică a castelului, iar mai târziu Gabriel Bethlen ridică latura de sud. Aici
alternează acum stilul renascentist, vechiul stil gotic şi baroc. În anul 1880 castelul Corvineştilor a
fost declarat monument istoric.
În sălile muzeului sunt expuse piese de ceramică, documente şi arme din cele mai vechi timpuri,
ce pot fi admirate de vizitatori. Poarta de intrare, capitelurile coloanelor, pietrele de consolă şi
cheile de boltă sunt piese în care artistul anonim s-a întrecut pe sine. Pe latura vestică a cetăţii este
construit palatul în stil gotic.
La parter a fost amenajată o sala fastuoasă cu bolţi gotice, numită Sala Cavalerilor, împărţită în
două prin stâlpi octogonali aşezaţi pe baze pătrate cu profiluri simple şi cu capiteluri îmbrăcate în
câte o coroană de frunze de stejar. Etajul este ocupat de Sala Dietei care a suferit numeroase
transformări în urma cărora a pierdut bolţile iniţiale. La coridor şi burdufuri se întâlnesc pentru
prima oară în Transilvania ferestrele dreptunghiulare ale goticului târziu.
La sfârşitul secolului al XVII-lea castelul suferă o serie de transformări: se înalţă Turnul Alb
(1619) de formă semicirculară, prevăzut cu 4 nivele de apărare. În partea de N-E a castelului se
construieşte o terasă înaltă numită Bastionul Muniţiilor. În faţa castelului, dincolo de râul Zlasti,
este amenajată o curte gospodărească. În 1823 un incendiu a distrus parţial castelul. Este restaurat in
1824, dar la 13 aprilie 1854 ora 11 noaptea izbucneşte un alt incendiu în încăperile din aripa
nordică. Focul înteţit de vânt este pe cale de a distruge întreg castelul. Pe cale de a deveni o ruină
castelul este părăsit. In 1868 încep lucrările de restaurare sub conducerea arhitectului Francisc
Schatz. Acesta a restaurat Sala Cavalerilor, balconul pătrat al camerei de aur şi balcoanele turnului
nou de poartă. După moartea sa, restaurarea a fost făcută de alţi arhitecţi care au mărit acoperişul şi
au tencuit toţi pereţii.
La 1 decembrie 1918 castelul este luat in grija Comisiei Monumentelor Istorice. Astăzi castelul
de la Hunedoara, minunat monument de arhitectură, este amenajat ca muzeu fiind pus la dispoziţia
vizitatorilor. În sălile muzeului sunt expuse piese din ceramică aparţinând epocii bronzului,
ceramică dacică şi romană ce ilustrează locuirea intensă a acestei zone din cele mai vechi timpuri.
CASTELE DIN FRANŢA

A doua jumătate a secolului al XV-lea, a marcat, în Evul Mediu universal, sfârşitul războiului de
100 de ani, care afectase nu numai Anglia şi Franţa, ci, şi zone întinse ale Europei.
Franţa începe să cunoască o perioadă de dezvoltare, iar autoritatea regelui este restabilită, marii
nobili începând să fie readuşi sub ascultare.
35
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Se dezvoltă acum economia şi, mai ales activităţile artistice, în cadrul cărora un loc esenţial l–a
ocupat arhitectura. Au fost construite numeroase castele, mai ales pe Loara, dar ele au început să–şi
piardă, puţin câte puţin, funcţia lor defensivă, devenind strict rezidenţiale.
Montoreau, Usse, Langeais şi Chambord sunt ultimile castele-fortăreaţă construite între 1450–
1470. Construcţiile următoare ca Amboise, Blois şi Meillant arată forme diversificate şi arborează
un alt decor. Puţin câte puţin, sobrietatea cedează locul luxului arhitectural, numărul ferestrelor este
tot mai mare, castelul devenind un loc al plăcerilor.
Campaniile din Italia permit francezilor să descopere Renaşterea italiană. Între timp de la
începutul secolului XIV, se făcuseră totuşi schimburi culturale cu această ţară. În această perioadă,
pictori din Sienna, artizani italieni au lucrat pentru regii Franţei.
Războaiele italiene au constituit şi pentru nobili ocazia de a descoperi rafinamentul italian. La
întoarcerea în Franţa aceştia doresc să construiască locuinţe care să exprime poziţia lor socială.
Primii ani ai secolului XVI sunt marcaţi de construirea castelelor de pe Loara. Planurile acestora
sunt încă impregnate de moştenirea castelelor fortăreţe. Începând însă cu 1515, sub influenţa de
netăgăduit a lui Francisc I, ia naştere un nou stil. Aşadar cu construcţia castelelor de la Chenonceau
şi Bury, se definesc caracteristicile pe care le vom regăsi ulterior la tot mai multe castele: plan
simetric şi faţade organizate în jurul unui ax central.
În 1519, Francisc I are iniţiativa construirii castelului Chambord. Dacă planul este încă
tradiţional, construcţia diferă totuşi prin forma sa în cruce şi o scară impozantă, inovaţii la originea
cărora s-a aflat Leonardo da Vinci.
Toate castelele de pe Loara au o trăsătură comună: ele sunt construite de persoane foarte
îndrăgostite de arta antică. Această admiraţie se traduce prin terasele cu balustradă de la Saint
Germain loggiile şi placările cu faianţă de la Neuilly Sur Seine sau prin ferestrele frontonului de la
castelul Fontainebleau.
În 1527, la reîntoarcerea din prizonieratul din Spania, Francisc I alege regiunea Ile de France
pentru noile construcţii, renunţând la valea Loarei. Vom vedea acolo, apărând o nouă tendinţă în
arhitectură, ce abandonează exuberanţa primei perioade, pentru care castelele de pe Loara rămân un
model de referinţă. Această perioadă, numită a doua Renaştere, devine mai organizată şi mai austeră
decât prima.
IV MARI PERSONALITĂŢI
IV.1. EPOCA ANTICĂ
ALEXANDRU CEL MARE

Alexandru cel Mare s-a născut la Pella, capitala Macedoniei în anul 356 î.Hr. în data de 21 iulie,
fiind fiul lui Filip al II-lea şi al unei tebane numită Olimpia. Filip al II-lea a pus bazele imperiului
construit de fiul său. El a făcut ca armata sa, organizată în falanga, formaţia de luptă a
macedonenilor, să ajungă să dea un randament superior oricărei armate a epocii. În august 338 î.Hr.
el reuşeşte să câştige o luptă împotriva unei alianţe a statelor greceşti, cu ajutorul fiului său care în
fruntea cavaleriei a reuşit să distrugă batalionul sacru teban. Filip i-ar spus lui Alexandru: „Fiule
caută-ţi alt regat că acel care ţi-l las e prea mic pentru tine”. În 338 î.Hr. după victoria obţinută
împotriva grecilor la Cheroneea, se va convoca un congres al polisurilor greceşti. Acest congres a
marcat acceptarea hegemoniei macedonene asupra Greciei. După moartea lui Filip al II-lea (este
asasinat la nunta fiicei sale), Alexandru preia puterea la numai 20 ani, fiind proclamat rege de către
36
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
generalii lui Filip. În primăvara celui de-al doilea an de domnie Alexandru va porni în prima sa
expediţie împotriva ilirilor şi geţilor pe care-i şi supune. În vara lui 335 î.Hr., în Teba se produce o
revoltă în urma căreia generalii macedoneni sunt ucişi, iar garnizoana macedoneană asediată.
Alexandru îi va pedepsi crunt pe tebani (parcurgând in 14 zile un drum parcurs de alte armate în
luni de zile). După această demonstraţie de forţă nici un stat nu a mai pus la îndoială hegemonia
Macedoniei şi nici un macedonean nu s-a mai îndoit de calităţile de lider ale lui Alexandru.
Apoi el a plecat într-o campanie în care dorea să-şi împlinească visul de a stăpâni şi jefui întregul
Imperiu persan, Egiptul etc. În primăvara lui 334 î.Hr. Alexandru porneşte la luptă cu 30.000 de
oameni împotriva Imperiului persan. El obţine o victorie la Granicos, în 334, î.Hr împotriva perşilor
şi mercenarilor greci. Alexandru ocupă în continuare Misia, Lidia, Licia, Pisidia, Frigia şi eliberează
oraşele greceşti Efes, Milet, Halicarnas. Marşul său a fost însă oprit de venirea iernii, fiind reluat
imediat ce condiţiile au fost prielnice. Traversează Cappadocia şi apoi munţii Taurus şi pătrunde în
Cilicia unde in toamna anului 333 î.Hr. a avut loc prima confruntare militară directă între Darius al
III-lea şi Alexandru Macedon lângă Issos, unde prin implicarea ca general şi ca soldat tânărul
macedonean a făcut diferenţa. Darius al III-lea îi propune lui Alexandru să facă pace însă
propunerea sa e refuzată. Oraşele Arados, Byblos, Sidon i s-au supus fără luptă. Apoi Alexandru va
cuceri Tyrul în iulie 332 î.Hr., după un asediu de 6-7 luni, iar populaţia oraşului va fi ucisă sau
vândută ca sclavi. În noiembrie 332 î.Hr. va pătrunde în Egipt unde toate cetăţile i se supun. A
reuşit prin ofrande aduse lui Amon să se declare fiu al zeului ceea ce-i dădea dreptul de a moşteni
tronul Egiptului. El a mai întemeiat în Egipt şi un oraş pe care l-a numit Alexandria (332/331 î.Hr.),
aici construindu-se mai târziu una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, farul din Alexandria. Odată
cu părăsirea Egiptului începe o nouă etapă a expediţiei. Alexandru străbate Siria, Palestina şi
pătrunde în Mesopotamia unde are loc ultima bătălie cu Darius, în octombrie 331 î.Hr. la
Gaugamela. Această bătălie a fost una dintre cele mai mari ale antichităţii. Darius Al III-lea fiind
ucis de satrapul Bessos al Bactriei. După cucerirea Bactriei, ucigaşul este pedepsit fiind condamnat
la o moarte în chinuri groaznice.
Faptul că în 328 î.Hr. introduce proskynezia*, o practică a mezilor şi în 327 î.Hr. ia în căsătorie
pe Roxana, fiica unui satrap, îl fac pe Alexandru popular datorită adoptării acestor obiceiuri
orientale. În armata sa a acceptat tineri generali persani şi a lăsat 30.000 oameni să i se alăture în
lupta sa. A reformat armata, măsură ce a creat comploturi în rândul soldaţilor săi. În primăvara lui
327 î.Hr. începe cucerirea Asiei Centrale şi a Indiei, iar în mai 326 îHr. dă ultima sa mare bătălie, pe
râul Hyphasis, învingând pe suveranul indian Poros. In Iulie 326 I.Hr. Alexandru a ordonat
retragerea.
În anul 324 î.Hr., după 10 ani de la pornirea campaniei, realizările lui Alexandru erau fabuloase:
a reuşit să conducă oştile sale 26.000 km fără să fie înfrânt, a creat cel mai mare imperiu de până
atunci. Acest imperiu ajunsese să se întindă de la Marea Adriatică în vest la Oceanul Indian şi
Indus spre est, de la Dunăre în nord până în Sudan în sud.
În încercarea de omogenizare a populaţiilor din imperiu Alexandru, a decis ca în februarie 324
î.Hr., să se organizeze celebrele „Nopţi Susiene” în care Alexandru se căsătoreşte cu Sateira fiica a
lui Darius, instituind poligamia (obicei persan); alţi 10.000 macedoneni se vor căsători cu femei
persane.
La 13 iunie 323 î.Hr. la vârsta de numai 33 de ani, Alexandru cel Mare a murit fără a-şi
desemna un succesor. Cauza morţii pare să fi fost malaria.
*
se referă la actul tradițional persan de plecăciune sau prosternare înaintea unei persoane de rang social mai mare
37
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
O consecinţă directă a cuceririlor făcute de macedoneni în sec IV î.Hr. a fost formarea

civilizaţiei elenistice, denumită astfel datorită faptului că orientalii elenizaţi erau numiţi elenişti.
Perioada elenistică este situată între anii 323 î.Hr. (anul morţii lui Alexandru) şi anul 30 î.Hr. (anul
morţii reginei Cleopatra). Această civilizaţie nu a fost originală deoarece a fost doar un creuzet,
amestecând celelalte civilizaţii cucerite.
HANNIBAL
Generalul cartaginez Hannibal (247 î.Hr-183 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai mari comandanţi
militari din istorie. A fost fiul lui Hamilcar Barca.
Expediţia în vederea atacului asupra Romei a început în anul 218 î.Hr.. Hannibal a părăsit Noua
Cartagină, Spania, cu o armată de aprximativ 40000 de oameni, incluzând cavaleria şi un număr
considerabil de elefanţi care cărau bagaje. Hannibal a traversat munţii Pirinei şi râul Ron, traversând
apoi Alpii în 15 zile, înfruntând furtuni, avalanşe şi atacuri din partea unor triburi ostile din acele
regiuni. După ce a mai recrutat militari din rândurile insubrilor, un popor galic din nordul Italiei,
pentru a compensa pierderea a aproximativ 15000 de oameni pe parcursul lungii expediţii, Hannibal
a forţat să se alieze cu armata sa toate triburile celtice de pe cursul superior al râului Po.
Mai târziu în acel an (218 î.Hr.), el i-a învins pe romanii conduşi de Scipio Africanul în bătăliile
de la Ticinus şi de la Trebia. În anul următor, 217 î.Hr., Hannibal l-a învins pe consulul roman
Gaius Flaminius la Trasimene. După această victorie, Hannibal a trecut Apeninii şi a invadat
provinciile romane Picenum şi Apula.
După bătălia de la Cannae, direcţia de desfăşurare a războiului a suferit o schimbare. Hannibal
avea nevoie de întăriri, pe care guvernul cartaginez a refuzat să i le furnizeze. A atacat oraşul
Napoli, dar nu a reuşit să îl cucerească. Hannibal a petrecut iarna (216-215 î.Hr.) la Capua, oraş pe
care l-a dobândit în urma victoriei de la Cannae. În 211 î.Hr., Hannibal a încercat să cucerească
Roma∗, dar romanii au reuşit să îşi menţină poziţiile. Apoi, romanii au recucerit Capua.
În 202 î.Hr., după 15 ani, perioadă în care armata cartagineză a suferit un declin vertiginos,
Hannibal a fost rechemat în Africa pentru a conduce armata împotriva unui atac al romanilor
conduşi de Scipio Africanul. La Zama, în nordul Africii, trupele sale au capitulat, punându-se astfel
capăt celui de-al doilea război punic.
După o pace încheiată cu romanii în 201 î.Hr., Hannibal a început imediat pregătirile pentru o
redresare a crizei din Cartagina. A modificat constituţia cartagineză, a redus corupţia din guvern şi a
redresat, de asemenea, economia. Romanii l-au acuzat, însă, de încercări de rupere a păcii; astfel,
Hannibal a fost nevoit să părăsească Cartagina, refugiindu-se la curtea lui Antiochus al III-lea
,regele Siriei. Împreună cu acesta, a luptat împotriva romanilor, dar au fost învinşi la Magnesia, în
190 î.Hr. Monarhul sirian a semnat un tratat prin care se obliga să-l predea pe Hannibal, acesta
refugiindu-se, însă, la Prusias al II-lea, regele Bithnyiei, în nordul Asiei Mici. Când Roma a cerut
încă o dată predarea lui Hannibal, acesta s-a sinucis, otrăvindu-se.
CAIUS IULIUS CAESAR

Om politic, general şi scriitor latin, praetor apoi guvernator al provinciei Asia, Caius Iulius
Caesar (100-44 î.Hr.) se amestecă în luptele politice de la Roma, făcându-şi debutul ca orator. După
anul 70 î.Hr., Caesar se îndepărtează de poziţiile aristocraţiei senatoriale şi se apropie de tabăra
popularilor, combătând, alături de aceştia politica optimaţilor. Ocupă pe rând diverse funcţii:
∗
cu acest prilej s-a născut expresia Hannibal ante portas, (Hannibal în faţa porţilor – este vorba de porţile Romei), care
semnifică de atunci un mare pericol.
38
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
quaestor (68 î.Hr.), pontifex mximus(63 î.Hr.), praetor(62 î.Hr.), apoi guvernator al Hispaniei.
Ulterior (61-60 î.Hr.), Caesar încearcă să colaboreze cu M. Licinius Crassus (65-63 î.Hr.) şi îl
sprijină în anii 67-62 î.Hr. pe Cnaeus Pompeius Magnus. Revenit în iunie 60 î.Hr. la Roma,
reuşeşte, graţie abilităţii sale diplomatice, să atenueze temporar rivalitatea dintre Crassus şi Pompei
şi profită de opoziţia înverşunată a Senatului faţă de ratificarea măsurilor adoptate în anii 64-63
î.Hr. de Pompei în Orient, pentru a încheia primul triumvirat. Conspiratio inter tres civitatis
principes, cum numeşte Titus Livius∗ înţelegerea secretă dintre cei trei influenţi oameni politici,
viza acordarea unui sprijin reciproc în lupta împotriva aristocraţiei senatoriale. Ales consul, Caesar
adopta în 59 î.Hr., în ciuda opoziţiei senatoriale, o serie de legi favorabile intereselor triumvirilor. În
calitate de proconsul obţine în 58 î.Hr. guvernarea, pentru o perioadă de 5 ani, a Galliei Cisalpine, a
Galliei Transalpine şi a Illyricumului. Căsătoria în 59 î.Hr. a fiicei sale Iulia cu Pompei, contribuie
la întărirea legăturilor dintre cei doi oameni politici. Întrevederea de la Lucca (Etruria) dintre
Caesar, Pompei şi Crassus se încheie în aprilie 56 î.Hr. prin reînnoirea triumviratului şi estomparea
tensiunii reinstalate între Crassus şi Pompei. Se decide ca aceştia doi să ocupe în 55 î.Hr. consulatul,
iar lui Caesar să-i fie prelungită cu 5 ani autoritatea în provinciile sale.
Influenţa de care se bucurau triumvirii la Roma face ca, în ciuda opoziţiei senatoriale
înverşunate, planul de la Lucca să fie transpus aidoma în practică. In 55 î.Hr. lui Pompei i se acordă
pentru 5 ani guvernarea provinciilor din Spania, iar lui Crassus, Siria. In 58 î.Hr., în calitate de
guvernator al Galliei Narbonensis, Caesar profită de apelul lansat de galii ameninţat de suebii lui
Ariovist, care este obligat să se refugieze peste Rin în Germania. In 57 î.Hr. cucereşte N şi NV
Galliei, reprima în anul următor o răscoala a veneţilor şi morinilor, apoi anexează Aquitania. Cele
două expediţii organizate în 55 şi 54 î.Hr. în Britannia, precum şi traversarea Rinului în 55 şi 53
î.Hr., când întreprinde primele incursiuni romane în Germania, deşi nu aduc câştiguri teritoriale,
stârnesc un puternic ecou la Roma sporindu-i popularitatea. Marea răscoala din 52 î.Hr. a galilor,
sub conducerea lui Vercingetorix, pune în pericol întreaga cucerire, dar, graţie geniului militar a lui
Caesar, forţele răsculaţilor sunt înfrânte la Alesia. In 51 î.Hr. sunt reprimate ultimele rezistenţe,
realizându-se astfel cucerirea întregii Gallii, iar Caesar încheie redactarea celor 7 cărţi ale lucrării
sale „Commentarii de bello Gallico”.
După ocuparea Italiei, Caesar este desemnat dictator, în 46 î.Hr. dictator pe 10 ani, pentru ca în
februarie 44 î.Hr. să fie numit dictator pe viață („dictator perpetuus”). Paralel îi sunt acordate puteri
excepţionale şi drepturi speciale. După ce reuşeşte în 45-44 î.Hr. să concentreze o putere
cvasimonarhică, Caesar acceptă şi puterile exterioare acesteia. În pofida unei politici sociale lucide
şi abile, prin care încearcă să stabilească un echilibru între diferitele categorii sociale, Caesar
subestimează rezistenta instituţiilor republicane şi animozitatea aristocraţiei senatoriale, care vede
în el simbolul tiraniei. La Idele lui martie (15 martie 44 î.Hr.), în preajma începerii unei campanii
împotriva parţilor, Caesar este asasinat într-o întrunire a Senatului din Roma de o conjuraţie de circa
60 de senatori. De acest moment este legată o altă expresie latină: „Tu quoque, fili mi Brutus ?”∗∗ ∗.
Om politic de o genială fantezie şi o voinţă de fier, diplomat subtil şi lucid, organizator strălucit,
inegalabil strateg şi conducător de oşti, Caesar rămâne una dintre cele mai importante personalităţi
ale Romei antice, şi îşi înscrie numele, alături de Alexandru Macedon şi Hannibal, printre marii
cuceritori ai antichităţii. Prin întreaga acţiune, Caesar a precipitat în istoria romana trecerea de la
sistemul republican la cel monarhic. Remarcabilă rămâne şi creaţia sa literară. Prezenţa activă în
viaţa spirituală a epocii, Caesar este autor de poezii, drame, cuvântări, considerat de Cicero drept
∗
istoric latin
∗∗∗
. „Şi tu, fiul meu Brutus ?" (expresia semnifică de atunci trădarea din partea cuiva apropiat)
39
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
cel mai important retor al vremii. Cele 7 cărţi din „Commentarii de bello Gallico” şi cele 3 cărţi din
„Commentarii de bello civili” se înscriu printre creaţiile majore ale prozei latine.
BUREBISTA
În prima jumătate a sec. I î.Hr., societatea dacică cunoaşte o importantă dezvoltare, ceea ce
aduce după sine şi întărirea aristocraţiei tribale militare. Burebista ajunge în fruntea dacilor în anul
82 î. Hr. (după Iordanes). Odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor şi uniunilor de triburi geto-
dace, puterea lui Burebista este recunoscută ca autoritate centrală. La acest proces nu au contribuit
numai factori interni (aristocraţia tribală şi masa războinică, puterea şi iscusinţa lui Burebista), ci şi
cei externi (creşterea ameninţărilor celţilor şi romanilor). Unificarea triburilor geto-dace s-a realizat
pe două căi: pe cale paşnică, când şefii de trib acceptă supunerea faţă de Burebista de bună voie, şi
pe cale războinică, când se doreşte păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali. Desigur,
creşterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale
geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu (marele preot), geto-dacii „s-au lăsat
înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin".
Unificarea triburilor geto-dacice se termină pe la 60-59 î. Hr., când Burebista începe campania
împotriva celţilor. În Munţii Orăştiei va fi centrul puterii lui Burebista. Aici el ridică cetăţi de piatră,
cele mai importante fiind: Costeşti, Blidaru şi Sarmisegetuza.
Pericolul cel mai apropiat pentru geto-dacii lui Burebista era reprezentat de celţi. În anul 60 sau
59 î. Hr. porneşte o campanie fulgerătoare împotriva boilor, tauriscilor şi anarţilor, pe care-i
distruge. Rezultatul a fost o masivă migraţie a celţilor spre vest. În teritoriile cucerite au apărut
aşezări geto-dace. În aceeaşi campanie au fost zdrobiţi probabil şi scordiscii de la gura Tisei.
Hotarele Daciei s-au extins astfel până la Morava şi Dunărea de Mijloc.
După campania împotriva celţilor, Burebista a acordat mare atenţie zonei istro-pontice, unde
primejdia romană era în creştere. În anii 73-72 î. Hr. cetăţile greceşti pontice sunt cucerite de
generalul roman Terentius Varro Lucullus. Cetăţile se răscoală împotriva guvernatorului Antonius
Hybrida. Hybrida a organizat o expediţie, dar a fost înfrânt de greci, aliaţi cu bastarnii şi geţii.
Burebista hotărăşte apoi să supuna cetăţile de pe litoralul Mării Negre. În 55 î. Hr. cucereşte oraşul
grecesc Olbia de la gurile Bugului, apoi Tyras. Au urmat apoi Histria, Tomis, Mesembria. Întregul
litoral pontic şi teritoriul până la Munţii Haemus (Balcani) se afla sub stăpânirea lui Burebista. De
aici, Burebista a organizat expediţii până în Macedonia şi Illiria. Limitele puterii întemeiată de
Burebista se întindeau: la Nord - Carpaţii Păduroşi; la Sud - Munţii Balcani; la Est - litoralul Mării
Negre; la Vest - confluenţa râului Marus cu Dunărea mijlocie.
Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista i-au pus pe geto-dacii lui Burebista în conflict cu
Roma. Aceasta n-a intervenit însă imediat din cauza situaţiei interne, care culminase cu războiul
civil dintre Caius Iulius Caesar şi Pompei (49 î. Hr.). În primăvara anului 48 î. Hr., când luptele
dintre Cezar şi Pompei se dădeau în Peninsula Balcanică, Burebista l-a trimis pe Acornion din
Dionysopolis ca delegat cu o misiune pe lângă Pompei. În schimbul ajutorului militar, Pompei
recunoştea vastele hotare ale Daciei. Acesta este însă înfrânt la Pharsalus şi se refugiază în Egipt,
unde este ucis. După această victorie Cezar plănuia o campanie împotriva Daciei. Îşi concentrase în
anul 44 î. Hr. o mare armată pe malul de est al Adriaticei. Este însă asasinat în acelaşi an.
În acelaşi an în care Caesar este asasinat, 44 î. Hr., Burebista este şi el înlăturat şi ucis de
aristocraţia nemulţumită de creşterea puterii acestuia. Moartea lui Burebista a provocat mari
transformări şi tulburări. Structura de putere a lui Burebista dac se destramă în patru, mai apoi în
cinci părţi. Centrul din Transilvania va fi condus după moartea lui Burebista de marele preot
Deceneu. După moartea lui Burebista continuitatea vieţii politice se menţine în sud-vestul
40
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Transilvaniei, în zona fortificată a Sarmisegetuzei. Puterea a fost preluată de Deceneu. Acesta era
rege, mare preot şi judecător suprem. Sub Deceneu, statul dac are un caracter teocratic (religios).
OCTAVIANUS AUGUSTUS
Popularitatea lui Caesar, amplificată de hotărârea din 17martie 44 î.Hr. a Senatului convocat de
Marcus Antonius, prin care testamentul acestuia a devenit public şi orice plebeu a aflat că din
averea lui Caesar îi revin 300 sesterţi, înrudirea lui Octavianus cu dictatorul, precum şi nevoia,
relevată de Cicero, de a se găsi contracandidaţi celor din partida lui Caesar, spre a salva republica, îl
plasează pe Octavianus în vârful vieţii politice romane. Dar, în timp ce părea că viaţa politică
evoluează conform dorinţei lui Cicero şi a altor senatori tradiţionalişti, izbucni mişcarea de
răzbunare a asasinării lui Caesar. După incinerarea acestuia mulţimea exaltată porni asupra caselor
conspiratorilor, silindu-i să părăsească Italia. Antonius, înţelegând şubrezenia unui astfel de sprijin,
lichidă însă mişcarea, încât în momentul sosirii lui Octavianus se apropiase de senat şi numai
duşmănia lui Cicero îl împinse în partida adversă. Octavianus, care adoptase numele Caius Iulius
Caesar Octavianus şi primise salutul veteranilor dictatorului, tratează, în acelaşi timp, cu senatorii,
dezvăluind, încă din tinereţe deci, calitatea sa principală: duplicitatea. Prudenţa îl îndeamnă a-şi lua
măsuri de asigurare faţă de conflictul cu Antonius, conflict ce se conturase din momentul în care
Antonius îşi exprimase îndoiala în capacitatea prea tânărului Octavianus de a administra moştenirea
lui Caesar. Astfel că Octavianus, beneficiind de sprijinul unor bogătaşi, precum şi de clauzele unei
înţelegeri secrete cu Cicero, îşi ridică o armată proprie.
După lupta dintre Octavianus şi Antonius la Mutina, luptă rămasă indecisă pentru că Antonius s-
a putut retrage nestânjenit, lui Octavianus i se refuză candidatura pentru consulat. Octavianus trece
la o acţiune hotărâtă şi în iulie 43 î.Hr. pornind asupra Romei o ia fără luptă. Trezindu-se faţă-n faţă
cu puternica armată a lui Antonius, Octavianus alege alianţa cu Antonius şi Lepidus. Prin
întrevederea de la Bononia (Bologna), din octombrie 43 î.Hr., Octavianus, Antonius şi Lepidus
constitue cel de-al doilea triumvirat, care capătă în chiar titulatura sa formula demagogică „pentru
organizarea statului”, care va caracteriza întreaga carieră politică a lui Octavianus.
Pacea internă astfel adusă şi dorită de toţi deveni ţelul politic manifest al lui Octavianus, care-şi
drapă cu el intenţiile de instaurare a conducerii personale. Cu excepţia unor scurte întreruperi, pacea
internă a fost mitul fluturat de propaganda lui Octavianus, bine organizată de acesta. Popularitatea
lui Octavianus creşte continuu în timp ce Antonius pierde pe acest teren prin legarea sa prea strânsă
de Cleopatra, cu care chiar se căsătorise în 36 î.Hr. În timp ce Octavianus, prin acordarea unor
drepturi provinciale, consolideaza unitatea imperiului în jurul Romei, Antonius cedeaza Cleopatrei
teritoriile orientale obţinute în 39 î.Hr. Acest fapt, precum şi deschiderea testamentului lui
Antonius, păstrat în templul Vestei, prin care Antonius dispunea să fie înmormântat în Egipt şi-l
recunoştea ca legitim pe fiul lui Caesar şi al Cleopatrei, au fost abil exploatate de propaganda, din
ce în ce mai bine organizată a lui Octavianus, astfel încât, la sfârşitul anului 32 î.Hr., Roma declară
război Egiptului. Octavianus făcuse în acest fel pasul decisiv pentru înlăturarea singurului său
concurent primejdios. În bătălia navală de la capul Actium, de pe Marea Ionică, la 2 septembrie 31
î.Hr. flota romană obţine o victorie uşoară, iar trupele romane pătrund cu uşurinţă în Egipt, prin
Alexandria.
Caracterul duplicitar şi demagogic al lui Octavianus imprimă aceleaşi trăsături şi formei puterii
sale. Astfel, în loc de imperiu, uşor de declarat, Octavianus se aşează în fruntea Romei exercitând
putere de împărat, dar afişând o falsă democraţie, prin păstrarea unui senat lipsit de putere. Această
formulă, menţinută până la sfârşitul sec. al III-lea d.Hr. căpătat numele de „principat”.
41
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
La 13 ianuarie 27 î.Hr., Octavianus, sub pretextul reorganizării statutului, îşi ia titlul de

imperium proconsulare în 7 provincii ceea ce-i conferă veniturile acestora şi comanda armatei.
După 3 zile, la 16 ianuarie 27 î.Hr., Octavianus face să i se decerneze cognomenul sacru de
Augustus, termen religios care-i acorda misie divină, precum şi titlul de Imperator Caesar Augustus
divi filiu.
Câteva personalităţi care l-au slujit cu fidelitate, între care Gaius Cilnius Maecenas şi Marcus
Vispanius Agrippa, au adunat în cercul din jurul împăratului pe cei mai înzestraţi contemporani,
între care mulţi poeţi. Lui Octavianus i se datorează transformarea armatei în armată plătită.
Dispunând de o atare putere, Octavianus încurajă pe ascuns ceea ce respinsese formal: divinizarea
sa. A fost numit mare preot (pontifex maximus) şi a reconstruit templele şi tot ce ţinea de religie.
Octavianus nu a avut băieţi în nici una din cele trei căsătorii şi de aceea a fost tulburat în ultimii
ani de domnie de problema succesiunii. Din numeroşii moştenitori pe care Octavianus îi adoptă,
câştigă tronul fiul său vitreg mai mare, Tiberius Iulius Caesar. Pentru a-i întări dreptul de
succesiune, Octavianus îl căsătoreşte pe Tiberius cu fiica sa Iulia, îl înfiază în anul 4 d.Hr. şi îl
asociază la domnie în anul 13. În acest fel au fost puse bazele dinastiei Iulia-Claudia. Murind la 19
august anul 14, Octavianus a avut momentul de sinceritate al marii treceri şi care, mai bine decât
orice caracterizare, îi defineşte personalitatea. Considerându-şi viaţa un rol pe scenă, a spus: „Dacă
piesa v-a plăcut, aplaudaţi şi cu toţii conduceţi-mă!”
DECEBAL
Rege dac (86-106). In timpul domniei lui, statul geto-dac atinge apogeul dezvoltării economice
şi politice. A luptat împotriva romanilor încercând să organizeze o coaliţie a populaţiilor dace,
sarmate si germanice din N.Carpatilor. Victorios la început, a fost în cele din urmă înfrânt de
romani în urma a două războaie grele 101-102 şi 105-106. S-a sinucis pentru a evita umilinţa
captivităţii.
În anul 87 sub conducerea generalului Cornelius Fuscus cinci sau şase legiuni trec Dunărea pe un
pod de vase şi înaintează prin Porţile de Fier ale Transilvaniei. Aici în apropierea satului de astăzi
Bucova într-un loc numit Tapae, legiunile sunt surprinse de daci. Una din legiunile romane este
nimicită aproape în întregime, steagurile şi maşinile de război fiind capturate de autohtoni. Însuşi
comandantul Cornelius Fuscus este ucis in lupta. Dezastrul luptei este recunoscut de mai mulţi
istorici latini (Tacitus, Martial, Iuvenal). Numele conducătorului armatei dacice este consemnat
numai de Tacitus, care îl aminteşte pe Diurpaneus, un tarabostes din sud-vestul Daciei. În urma
bătăliei, datorită forţei de luptă şi tacticii duse, îl determină pe bătrânul Duras să lase tronul
biruitorului lui Fuscus. Diurpaneus purtând supranumele Decebal(„cel puternic”, “cel viteaz”)
devine astfel rege in anul 87. El este recunoscut unic conducător de toţi geto-dacii liberi, atraşi de
virtuţile regelui.
În anul 88 romanii reiau ofensiva în frunte cu, generalul Tettius Iuianus guvernator al provinciei
Moesia Superior. El trece Dunărea şi urmează acelaşi drum ca şi Fuscus. Bătălia are loc tot la
Tapae dar de data aceasta biruitori ies romanii, Cassius Dio scrie că însuşi Tettius ucide mai mulţi
duşmani de frunte. Tot el aminteşte de scăparea ruşinoasa a lui Vezina „al doilea după Decebal” ,
„vice-regele” (prefăcându-se mort fuge noaptea de pe câmpul de lupta). Tettius Iulianus continuă
înaintarea spre Sarmisegetuza, pentru a nu cădea într-o cursă întinsă de Decebal, el organizează
tabăra în apropierea cetăţii. Profitând de acest răgaz Decebal cere pace. Tettius nu o acordă sperând
să-l îngenuncheze după ce îi învinge pe cvazi şi pe marcomani (neam germanic care anterior
refuzaseră să atace Dacia). Tettius pierde bătălia cu aceştia şi acum se vede el nevoit să ceară pace.
Decebal ştiind că trupele romane se află incă pe pământul Daciei şi luând în considerare că în
42
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
dreapta Dunării se afla garnizoana principala a Legiuni a V-a Macedonica, primeşte pacea. La
încheierea păcii nu se prezintă personal, şi nici nu-l trimite pe Vezina, ci după spusele lui Martial il
trimite pe fratele său Diegis. Pacea din 88 cu toate ca are caracterul unui „compromis” (necesar din
cauza epuizării ambelor tabere), confirma un nou „client” al Romei. După câştigarea acestui titlu,
pe lângă faptul că Dacia câştigă multe sume de bani şi maeşteri pricepuţi la multe lucruri folositoare
atât pe timp de pace cât şi pe timp de război; hotarele Daciei rămâneau neschimbate: de la Carpaţi
până la Dunăre, avea ca puncte de reper Tibiscus (Timis), Rabon (Drincea, Jiu), Aluta (Olt),
Axiopolis (Cernavoda), gurile Dunării, la N, până la Tyras.
Rămas să guverneze singur, în 98, primul împărat născut într-o provincie romana (Hispania),
Traian trece în revista legiunile din Pannonia, Moesia Superior şi Inferior, construieşte cetatea de la
Barboşi-Galaţi, creează noi legiuni. Prioritari în luarea deciziei de a ataca Dacia au fost factorii
geopolitici şi economici (dorinţa de a realiza în Europa de Est o „latinitate puternică”. Pretextul a
fost dispreţul lui Decebal faţă de Imperiul roman (Pliunul cel Tânăr).
Traian pleacă la 25 martie 101, din Roma. Armata romana ocupă Banatul, Tara Haţegului, după
o victorie moderata la Tapae. Diversiunea moesiana din iarna lui 101/102 iniţiata de Decebal este
prezentată de istoricii Pliniul cel Tânăr, Ammianus Marcellinus, Cassiodorus, Iordanes: el trece
Dunărea şi atacă aşezările romane dintre fluviu şi Pontul Euxin. Traian trecând prin Oescus, Novae,
Durostorum a ridicat oastea pentru a apăra Moesia Inferior. În prima luptă îi bate pe roxolani, apoi
pe daci şi pe aliaţii lor, iar la Adamclisi, ieşind din nou învingător determină eşecul acestei
campanii.
Traian reia ofensiva în primăvara lui 102, cucereşte cetăţile Căpâlna, Costeşti, distruge aşezările
de la Feţele Albe, în timp ce cavaleria maură atacă Sarmisegetuza. Pacea din anul 102 prevedea:
ocuparea regiunilor Banat, Haţeg, Oltenia, Muntenia, S-V Transilvaniei, Moldova până la Nistru,
predarea armelor şi maşinilor de război primite de la Roma, a prizonierilor, dezertorilor, renunţarea
la politica externă proprie (prietenii Romei erau şi prietenii lor, duşmanii Romei erau şi duşmanii
lor). Pregătiri pentru un nou război se făceau de ambele părţi. Traian măreşte efectivele militare,
consolidează fortificaţiile, construieşte podul de la Drobeta; Decebal reface acropola de la Costeşti,
primeşte transfugii romani, pedepseşte pe şefii care se închinaseră Romei.
Războiul din 105-106 începe în primele luni ale lui 105, când Decebal atacă garnizoanele
romane din Banat , Muntenia, Oltenia. Vara, Traian ataca pe 6 coloane :Valea Cernei, Haţeg, la S
de Mureş, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie; Valea Jiului, Masivul Şureanu, Băniţa; Drobeta,
Sucidava, Romula, Valea Oltului, Tilişca, Căpâlna; Restul coloanelor romane au mers pe ruta
Moesia Inferior, S-E Transilvaniei, Bran, Bratocea, Oituz şi distrug fortificaţiile dintre Cumidava
(Râşnov) şi Augustina (Breţcu). Cu maşini de război, romanii atacă Sarmisegetuza. Bacilis trădează
secretul conductelor de apa şi locul tezaurului. Ultima luptă are loc la Porolissum (Miograd).
Decebal se retrage spre Carpaţii Orientali, dar este ajuns din urma de decurionul Tiberius Claudius
Maximus şi se sinucide. La 11 august 106, Dacia era deja provincie romana conform unei diplome
militare şi unor emisiuni monetare (Porolissum).
TRAIAN
Traian este primul împărat roman născut în afara peninsulei Italice la 18 septembrie 53, în
provincia Baetica, din sudul peninsulei Iberice, în municipiul Italica. Înclinat către viaţa militară,
Traian a intrat de la vârsta de 17 ani în armată şi a servit zece ani, ca tribun militar (ajutor de
comandant) alături de tatăl său, în Siria. Era liniştit, modest, rezistent şi obişnuit să gândească şi să
acţioneze rapid.
43
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
În timpul domniei lui Domiţian, Traian vine la Roma şi ocupă pe rând, mai multe funcţii civile,
apoi devine guvernator al Hispaniei şi al provinciei Germania Superioară şi consul.
Fiind ales împărat la vârsta de 42 de ani, Traian a continuat să trăiască modest, respectând legile
statului. Se spune că, atunci când a fost numit împărat a venit la Roma fără alai. Mergând pe jos şi
însoţit de popor, a intrat în palat spunând: „Cum intru aşa vreau să ies”. Energia şi simţul său de
dreptate au făcut ca el să fie supranumit „optimus princeps” (cel mai bun dintre principi).
Amintirea lui Traian s-a menţinut multă vreme la Roma. Când venea la tron un nou împărat,
Senatul îi ura „să fie mai fericit decât Augustus şi mai bun decât Traian”.
În timpul lui Traian, viaţa economică a prosperat: agricultura s-a refăcut impozitele au fost
micşorate; s-au creat case de împrumut pentru micii proprietari, fonduri pentru ajutorarea orfanilor.
Traian a luat măsuri pentru dezvoltarea comerţului; a fost mărit portul Ostia (lângă Roma), unde
erau transportate măr-furile de pe corăbiile maritime pe cele fluviale. Capitala a fost împodobită cu
construcţii măreţe, printre care forul lui Traian.
Traian a dus o politică de cuceriri, căutând să extindă şi să întărească graniţele Imperiului. În
vremea sa, statul roman avea cea mai mare întindere. În Europa ajunsese la Rin şi Dunăre, în Asia
fuseseră cucerite Armenia, Mesopota-mia, nord-vestul Arabiei şi peninsula Sinai. Mai stăpânea şi
partea de nord a Africii. Cea mai importantă cucerire a lui Traian a fost însă Dacia.
Serbările date la Roma în cinstea acestei victorii au ţinut 123 de zile, Traian a pus să se ridice un
monument care să amintească victoriile sale în războaiele dacice: „Columna lui Traian”, aşezată în
forum la Roma. Acest monument prezintă o mare importanţă pentru istoria poporului nostru. Pe el
sunt sculptate chipurile soldaţilor daci şi romani, ale lui Traian şi Decebal, precum şi scenele mai
importante din desfăşurarea războiului, Columna lui Traian ne redă lupta eroică a poporului dac
pentru apărarea libertăţii.
Traian a încurajat dezvoltarea culturii, el însuşi scriind o carte despre luptele cu dacii (care s-a
pierdut din păcate) şi scrisori către prietenul său, Pliniu cel Tânăr. Ajuns la 60 de ani, era bolnav şi
obosit, iar războiul care se desfăşura în stepa Mesopotamiei nu se mai încheia. Intenţionând să se
întoarcă la Roma şi nesuportâmd călătoria pe mare, a debarcat pe coasta Ciliei, în Asia Mică, unde a
şi murit la 13 august 117, la Selinus. Unele izvoare emit ideea că ar fi fost otrăvit de Hadrian care
va deveni succesorul său; altele, că suferea de hidropizie (hemoragii intense), urmate de o paralizie
cardiacă.
CONSTANTIN CEL MARE

Numele lui Constantin cel Mare (280 – 337 d.Hr.) este strâns legat de Imperiul Roman de
Răsărit, de Constantinopol şi de liberalizarea creştinismului, recunoscut de el ca religie de stat.
Fondator al Constantinopolului şi părinte al creştinismului, Constantin este considerat primul
împarat creştin, care a deschis o nouă perioadă în istoria umanităţii, Evul Mediu.
Flavius Valerius Constantinus, viitorul Constantin cel Mare, s-a născut în 274 la Naissus în
Moesia Superioară (Nish, Serbia), ca fiu al ofiţerului în armata romană, Constantius Chlorus şi al
Flaviei Iulia Elena, femeie de condiţie socială modestă, fie din acel oraş, fie dintr-un sat traco-
moesic din împrejurimi. Câţiva ani mai târziu tatăl său a fost chemat la curtea lui Maximianus. Din
acel moment sau cel mai târziu în anul 293, când Constantius a fost înălţat la rangul de Caesar in
Occident, Constantin a fost adus la curtea lui Diocletian, unde a rămas mai bine de 10 ani, fapt ce a
avut mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat. Se presupune că împreună cu el se afla
şi mama sa, Elena.
Sub Diocleţian, Constantin a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis în Asia şi Palestina, iar
sub Galerius a luptat împotriva sarmaţilor. După moartea tatălui său a fost proclamat imperator de
44
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
către armata (25 iulie 306). S-a căsătorit cu Flavia Maxima Fausta, de la care a avut doi fii: Fl.
Iulius Constantinus şi Fl. Iulius Constans.
Odată proclamat împărat, Constantin moştenea de la tatăl său conducerea Britanniei şi Galliei,
alegându-şi ca resedinţă oraşul Augusta Treverorum. Şi-a luat ca sarcină principală paza frontierei
Rinului, unde a şi repurtat o primă şi mare victorie asupra francilor. După aceasta a urmat o
înţelegere cu Galerius, căzându-se de acord ca tânărul Constantin să se mulţumească numai cu titlul
de Caesar, în timp ce Flavius Saverus era proclamat Augustus, adăugând la teritoriul pe care deja îl
stăpânea şi dioceza Spaniei. La 25 decembrie 307, Constantin va fi recunoscut Augustus.
În urma întrevederii dintre Constantin şi Licinius, de la Mediolanum (Milano) din 313, este
promulgat „Edictul de la Milano”, prin care creştinismul devine o religie egală în drepturi cu
celelalte culte din stat. Căsătoria surorii lui Constantin, Constantzia, cu Licinius, pecetluieşte alianţa
dintre cei doi împăraţi. În urma războiului dintre Licinius şi Maximinus Daia, stăpân al provinciilor
din Asia Mică şi Siria, Licinius ocupă toate provinciile orientale. Conflictele dintre cei doi nu
întârzie să apară, astfel încât în anul 316 se declanşează un prim război civil. Constantin obţine două
victorii în bătăliile de la Cibalae (Pannonia) şi Campus Ardiensis (Tracia), dar confruntarea se
încheie printr-o pace de compromis.
Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele iniţiate de Diocleţian; uneori detaliile şi
etapele reformelor lor administrative, militare, fiscale, financiare sau religioase nu sunt uşor de
separat. Cu Constantin se încheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie de drept divin,
de esenţă creştină. Numărul provinciilor crește la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi.
Prin activitatea sa, Constantin, preluând atribuţii care-l transformau în şef al bisericii creştine, cu
toate că şi-a păstrat în mod oficial titlul de pontifex maximus, s-a străduit să lichideze schismele care
ameninţau unitatea bisericii, dar şi a statului, instituind Duminica (Ziua Soarelui), ca zi de
sărbatoare săptămânală, practică fără precedent în lumea păgână.
Din anul 316, Constantin şi-a stabilit reşedinţa in Peninsula Balcanică, la Serdica (Sofia de azi).
Rămas, în anul 324, singur împărat, Constantin cel Mare a ales cetatea greacă Byzantion, drept noua
capitală a Imperiului Roman. După ce a ales locul, în timp de 4 ani, oraşul a fost gata. La 25 iulie
326 şi-a sărbătorit la Roma cei 20 de ani de domnie. Pe la sfârşitul lunii septembrie 326, Constantin
a părăsit Roma, în care nu s-a mai intors niciodată.
Reconstruit şi înconjurat cu ziduri puternice, Byzantion, noua capitală, a fost inaugurată la 11
mai 330, dându-i-se numele de Constantinopolis (oraşul lui Constantin), care va fi numit şi „Noua
Romă”. Oraşul se afla la răscrucea drumurilor comerciale care legau Europa de Asia şi Marea
Baltică de Marea Mediterană.
Între anii 318-319, Constantin a luat titlul de Carpicus Maximus. Ca urmare a cuceririi unor
importante teritorii la nord de Dunăre, a reconstruit cetăţile Tropaeum Traiani, Sucidava, Drobeta
etc. iar în anul 328, între Sucidava–Oescus a inaugurat un pod peste Dunăre, fapt ce indică
importanţa regiunilor dunărene pentru imperiu.
Curând după sărbătorirea în anul 336, a 30 ani de domnie, la începutul anului 337, primeşte o
solie persană, care îi cerea împăratului roman evacuarea Armeniei, la care el a răspuns cu o
declaraţie de război. Pe când se pregătea să porneasca împotriva perşilor, Constantin a căzut bolnav,
retrăgându-se în cele din urmă la vila sa de la Ancyrona, în apropiere de Nicomedia, unde a murit,
în ziua de 22 mai 337. Imperiul a rămas moştenire celor trei fii ai săi: Constantin, Constantius şi
Constans.
45
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
IV.2. EPOCA MEDIEVALĂ
CAROL CEL MARE

Locul naşterii se presupune că ar fi localitatea Prüm unde ar fi trăit mama sa Bertrada, tatăl său
Pepin cel Scurt provine de familia Merovingiană şi Carolingiană de lângă Lüttich (Liege), Belgia de
azi.
La moartea tatălui său în 768, Carol cel Mare împarte tronul cu fratele său Carloman care moare în
771. Carol va domni singur asupra francilor care fiind proaspăt trecuţi la creştinism nu pot renunţa
la obiceiurile barbare, neglijând religia şi cultivarea lor. În Sachsen, azi Germania de nord, saşii
continuau să practice religia barbară, în sud longobarzii au conflicte cu biserica catolică, în
Cordoba, sarazinii (maurii) se extind spre nord, iar în est era prezent pericolul invaziei avare. Toate
acestea împreună, ameninţau Imperiul Franc. Carol caută deja în aceea perioadă de timp să
introducă o ordine nouă în Europa, nesfiindu-se să lupte concomitent pe mai multe fronturi.
În anul 772 încep războaiele cu saxonii care durează timp de 32 de ani, după aceste războaie
Carol primind porecla de Pater Europae. Scopul acestor războaie era convertirea la catolicism şi
alipirea de imperiul franc a teritoriului saxonilor care trăiau între Marea Nordului şi Munţii Harz,
respectiv între Elba şi Rin.
În martie 773, legatul papal trimis la curtea lui Carol I, cere ajutor contra longobarzilor care
trăiau în nordul Italiei de azi. Carol porneşte o expediţie militară, din martie 773 până vara anului
774, când reuşeşte să învingă pe Desiderius regele longobarzilor
Expediţia contra maurilor a pornit-o pentru a acorda sprijinul cerut de emirul din Saragossa
contra emirului Abd ar-Rahman I din Cordoba. La retragerea sa din Spania, ariergarda sa a fost
surprinsă de către basci. Bătălia de la Roncesvalles care a urmat, este cântată în Cântecul lui
Roland. Situaţia din Pirinei era numai în parte sub controlul francilor, acest teritoriu întinzându-se
până la oraşele Girona, Cerdagne, Urgell şi Barcelona. Acest ţinut este numit în anul 806 Marca
spaniolă. Unul din rezultatele angajamentului militar al francilor în regiune este constituirea
principatului Andorra.
In vara anului 800 Carol porneşte spre Roma. La 23 decembrie în faţa porţilor Romei trebuie să
depună un jurământ de puritate sufletească, care urma să-l apere de învinuirile nobililor. In ziua de
Crăciun anul 800 va fi încoronat de papă ca împărat al Sfântului Imperiu Roman. Patriarhul
Ierusalimului trimite lui Carol cheile Mormântului Sfânt ca simbol de ocrotitor al creştinilor, Carol
a preluat definitiv şi funcţia împăratului bizantin, Basileios care pretinde să fie considerat măcar
egalul împăratului franc.
Carol se considera Augustus Imperator Renovati Imperii Romani (Împăratul noului imperiu
roman), el era legitimat de biserică prin denumirea de sanctus (sfânt) astfel unitatea dintre stat şi
biserică era hotărâtă printr-o doctrină de stat.
După moartea lui Carol, Imperiul caroligian s-a dstrămat între cei trei fii ai săi, prin Tratatul de
la Verdun, din 843.
IOANA D’ARC
Fără îndoială, Ioana D'Arc a fost una dintre cele mai captivante şi mai misterioase personalităţi
din istorie. Figura ei a rămas un simbol peste secole, mereu plină de semnificaţii, dar fără a-şi revela
niciodată întru totul misterul. La 17 ani, Ioana D'Arc a ajuns cu incredibilul ei mesaj la regele
Franţei, iar două luni mai târziu a condus o armată către victorie asupra englezilor la Orleans. La 18
ani a fost prinsă şi vândută inamicilor împotriva cărora luptase cu îndârjire. La 19 ani, a fost
declarată vrăjitoare şi arsă pe rug. Pentru o fată de la ţară, care n-a fost niciodată la şcoală şi nu a
46
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
apucat vârsta de 20 de ani, Ioana D'Arc a avut un destin ieşit din comun şi realizări extraordinare.
La 25 de ani după ce a fost arsă pe rug, Ioana D'Arc a fost declarată nevinovată.
Povestea Ioanei D'Arc începe în 1429 când, într-un sătuc uitat de lume, o fetiţă a avut curajul să
susţină în faţa întregii lumi că va înfrânge cea mai puternică armată din lume şi că îşi va elibera ţara.
Această fetiţă i-a obligat pe cei puternici s-o asculte, i-a convins pe soldaţi să o urmeze şi i-a
determinat pe compatrioţii săi să o creadă.
Când in 1422 au murit regele Henric al V-lea al Angliei şi Carol al VI-lea al Franţei, englezii l-
au declarat pe Henric al VI-lea, pe atunci aproape un copil, rege al Angliei şi Franţei deopotrivă.
Carol al VII-lea, urmaşul defunctului Carol al VI-lea însă, nu intenţiona să-şi cedeze regatul şi se
declarase moştenitorul tronului, dar nu putea să devină rege decât după ceremonia tradiţională care
trebuia să aibă loc la Reims, aflat atunci sub ocupaţie engleză. Un singur lucru putea salva Franţa
din cea mai neagră perioadă a istoriei ei: un miracol. Şi miracolul acesta s-a întâmplat datorită unei
fete de la ţară, Ioana D'Arc, mezina familiei unui fermier din Domremy.
În mai 1428, Ioana D'Arc nu mai avea nici o îndoială că fusese aleasă de Dumnezeu să vină în
ajutorul regelui său, aşa că a trecut la fapte. Părăsindu-şi satul şi familia, Ioana a plecat spre Chinon
ca să-l întâlnească pe Carol. La început, Carol şi curtenii lui n-au dat atenţie solicitării ei de a-l
vedea pe rege. Ştiind deja de viziunile şi profeţiile Ioanei D'Arc, dar neîncrezător în intenţiile ei,
Carol s-a gândit să îi joace o festa şi i-a poruncit unui curtean să pretindă că e regele. Dar Ioana
D'Arc şi-a dat seama că i s-a făcut o farsă, impresionându-l astfel pe Carol, care i-a acordat o
întrevedere particulară.
Carol s-a lăsat convins şi a îndeplinit cererea Ioanei D'Arc, încredinţându-i o armată, deşi
părerea multora era că fata suferă probabil de o forma uşoară de isterie dar că, de asemenea, ar
putea fi o amenintare atât pentru tronul regelui cât şi pentru viaţa lui. Totuşi, nimeni nu putea nega
că din tot ceea ce spune şi din felul în care o spune, se degaja o forţă magică pe care nu o poţi
descuraja şi căreia nu i te poţi opune. Aşa se face că în ziua bătăliei, Ioana D'Arc a apărut pe câmpul
de luptă îmbrăcată într-o armură albă şi purtând propriul ei steag. Această apariţie a impresionat
profund ambele tabere, pentru că nimeni nu mai văzuse vreodată o femeie pe câmpul de bătălie.
Luptând alături de soldaţii ei, târându-se alături de ei prin noroaie şi încurajându-i, Ioana D'Arc a
obţinut o victorie împotriva englezilor care a ridicat foarte mult starea de spirit a francezilor.
Dar lupta nu se terminase şi Ioana D'Arc a insistat să lupte pentru recucerirea oraşului Orleans. Dar
trupele erau deja obosite şi când Ioana D'Arc a fost rănită de o săgeată, francezii au pierdut speranţa
şi s-au retras. Chiar dacă ei au continuat să câştige bătălii împotriva englezilor care dădeau semne
de slăbiciune, Ioana era tot mai tulburată de acest măcel de ambele părţi. Acest fapt a determinat-o
să-i scrie regelui Angliei şi să-i ofere ocazia retragerii. Scrisoarea ei din 1429 arată că Ioana D'Arc
era o luptătoare convinsă.
În mod cu totul neaşteptat, englezii s-au retras, iar acest lucru i-a îngăduit lui Carol să intre în
Reims pentru a fi încoronat. După încoronare, Carol a fost foarte mulţumit, nu însă şi Ioana D'Arc,
pentru care lupta nu se terminase. Trupele ei, mult împuţinate, sufereau de foame şi de epuizare. E
momentul în care Aulon îi mărturiseşte că regele vrea să abandoneze lupta şi că intenţionează să o
trădeze dacă i se va întâmpla ceva. Dar Ioana D'Arc vrea să-şi ducă la bun sfârşit misiunea şi se
simte obligată să continue lupta atâta timp cât Vocea nu ii spune altceva. Şi deşi e sfătuită să nu facă
asta, se duce la Compiegne, unde e capturată în bătălie de mercenarii burgunzi, care o vând
englezilor. Ajunsă în mâinile inamicilor, Ioana D'Arc e închisă într-o celulă, unde vocea propriei
conştiinţe ii apare sub forma unui bărbat care poartă o haină lungă cu glugă. Vocea conştiinţei îi va
înfrânge încrederea în sine şi îi va pune la îndoiala autenticitatea propriilor viziuni.
47
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Acuzată de erezie şi vrăjitorie, rămasă fără nici un sprijin, Ioana D'Arc va avea de suportat un
lung proces în care i se vor pune la îndoială viziunile şi credinţa în biserica Catolică. În mai 1431,
Ioana D'Arc a fost arsă pe rug în piaţa publica din Rouen.
MIRCEA CEL BĂTRÎN

Mircea cel Bătrân a fost unul dintre cei mai străluciţi voievozi pe care i-a avut Ţara
Românească. Viteaz în război, iscusit diplomat în timp de pace, bun organizator şi cârmuitor de
ţară. Pe vremea lui Mircea, Ţara Românească a atins cea mai mare întindere din toate timpurile;
hotarele ei se văd lămurit din impunătorul titlu pe care-l poartă domnul: ,,Eu sunt întru Hristos
Dumnezeu bine credinciosul şi bine cinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul Io
Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi
domnind toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi Almaşului
şi Făgăraşului herţeg şi Banatului de Severin domn şi de amândouă părţile de peste toată Dunărea şi
până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.”. Ţara Românească se întindea aşadar şi
peste munţi, unde domnul avea ca feude Almaşul şi Făgăraşul, cuprindea şi malul drept al Dunării
începând cam din dreptul Turtucaiei. ,,Părţile tătăreşti“ însemnau ţinuturile de dincolo de Prut, la
nord de gurile Dunării şi care cuprindeau şi cetatea Chilia. Înspre Moldova hotarul era la Milcov;
cetatea Crăciuna, pe malul stâng al acestui râu, lângă Odobeşti aparţinea însă tot Ţării Româneşti.
Un rol important în domnia lui Mircea cel Bătrân l-a reprezentat luptele cu turcii. Combaterea
directă sau indirectă a acestei primejdii a constituit preocuparea de căpetenie a marelui domn. Toate
războaiele lui Mircea sunt cu turcii, nici unul cu ungurii, cu moldovenii sau cu polonii. Raportul
dintre forţe era însă inegal. Turcii, în plină expansiune cuceritoare (vezi supra, popoare medievale)
aveau mult mai multe mijloace decât domnul muntean. De aceea, la urmă, Mircea a trebuit să
recunoască această superioritate şi să ajungă la o înţelegere cu noii stăpâni ai răsăritului. Dar
rezistenţa lui îndelungată a provocat admiraţia adversarilor înşişi. Ea avut un rezultat de cea mai
mare însemnătate: a păstrat fiinţa statului muntean în timp ce Bulgaria cădea sub loviturile lui
Baiazid şi era prefăcută în paşalâc turcesc, stare în care a rămas aproape 500 de ani. Fapt capital,
deoarece fără aceasta, viaţa politică, cele mai multe din manifestările noastre ulterioare, până în
secolul al XIX-lea, ar fi fost altele.
În afară de luptele sale strălucite, Mircea mai este însemnat şi prin felul cum a ştiut să
gospodărească ţara, făcând să se dezvolte comerţul şi viaţa economică, în general. El a acordat
braşovenilor un nou tratat de comerţ în 1413, specificând vama pe care ei trebuiau să o plătească. În
timpul său se aduceau mărfuri atât din Răsărit, ,,de peste mare“, cât şi din Apus, tocmai din
extremitatea cealaltă a Europei. Astfel erau aduse postavurile de Ypres (Louvain, în Belgia de
astăzi), şi de Colonia (Köln, pe malul Rinului, în Germania); altele veneau din Cehia; multe produse
se aduceau din Transilvania (manufactura săsească). În schimb, se exportau vite, piei şi blănuri,
sare, miere şi ceară, peşte, brânză şi grâne.
Mircea a ridicat o nouă ctitorie, de piatră şi cărămidă aparentă, la Cozia, acordându-i bogate
danii, ca şi mănăstirii Tismana, precum şi multora din celelalte lăcaşuri existente in vremea aceea.
A murit la 31 ianuarie 1418 şi a fost îngropat în ctitoria sa de la Cozia, într-un sarcofag de piatră,
cioplit ca în Apus. Chipul marelui voievod se vede şi astăzi pe peretele ctitoriilor sale.
ŞTEFAN CEL MARE

Înscăunarea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), urmează în istoria Ţării Moldovei, unei etape de
un sfert de secol în care amestecul brutal al puterilor învecinate dusese la cedarea celor mai
însemnate fortificaţii de frontieră ale Moldovei: Chilia şi Hotinul.
48
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Noul domn s-a născut în a doua jumătate a deceniului patru al sec.al XV-lea. Ştefan Voievod era
fiul lui Bogdan al II-lea şi al Mariei Oltea, descendenta unei familii boiereşti din părţile Bacăului.
Tradiţia populară leagă de Borzeşti copilăria viitorului domn, nepot direct, prin tată, al lui
Alexandru cel Bun.
Asociat de tatăl său la guvernarea ţării şi menţionat cu titlul de voievod în actele cancelariei
domneşti, Ştefan a fost martor activ al unor evenimente importante ale timpului. Beneficiar al
clauzei de adăpost în Transilvania, cuprinsă în tratatele dintre Iancu de Hunedoara şi Bogdan al II-
lea, tânărul voievod avea să crească în atmosfera propice din preajma marelui căpitan şi a lui Vlad
Ţepeş, protejatul acestuia. Era un mediu prielnic formării unui domn energic, cunoscător al
prerogativelor sale, familiarizat cu arta războiului.
Pe 12 aprilie 1457 Ştefan a înfrânt forţele lui Petru Aron la Doljeşti pe Siret. În câmp, pe drumul
Siretului, într-o adunare a stărilor („s-au adunat ţara”), printr-un act considerat de contemporani „de
justitiv”, de unde perpetuarea numelui „Dreptate” dat de atunci locului, Ştefan a fost înălţat în
scaunul domnesc al Moldovei şi uns de mitropolitul Teoctist.
Lunga şi glorioasa sa domnie coincide în istoria poporului român cu perioada maximei afirmări
a Moldovei ca forţă politică şi militară în estul şi sud-estul Europei. Şi aceasta pentru că Ştefan,
chibzuit gospodar, ferm conducător de ţară şi neîntrecut comandant militar, a reuşit ca nimeni altul
până la el să promoveze cu succes politica de consolidare a autorităţii centrale – pe plan intern – şi
de apărare a neatârnării pe plan extern.
Desfăşurând o politică activă, înţeleaptă şi lărgind considerabil aria negocierilor de alianţă, de la
Veneţia, până la îndepărtatul han turcoman Uzun Hassan, Ştefan cel Mare a izbutit să asigure, între
rivalităţile concurente ale regatelor polon şi ungur pentru dominaţia spaţiului românesc şi în faţa
uriaşei forţe militare a temutului cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea,
independenţa în fapt a ţării sale. El a dat Moldovei cel mai înalt prestigiu internaţional în epoca
medievală. Confruntat îndeosebi cu marea primejdie creată de expansiunea otomană care ameninţa
nu numai Moldova, Muntenia şi Transilvania dar şi celelalte state sud-est şi central Europene,
preocupat în permanenţă de a asigura liniştea, bunăstarea şi libertatea ţării sale şi a întregului spaţiu
carpato-danubiano-pontic, marele voievod român s-a angajat într-o luptă care implica un uriaş efort
militar şi politic, mobilizarea tuturor resurselor româneşti, găsirea unor forme şi metode noi de
acţiune pe scară strategică şi tactică, în sfârşit o amplă politică de alianţe pe plan internaţional.
Concepţia politică şi militară a lui Ştefan cel Mare şi consilierilor săi a avut în vedere conjunctura
internaţională, a urmărit cu perseverenţă ca Moldova să nu aibă niciodată doi sau mai mulţi
adversari în acelaşi timp, a apreciat corect situaţia politico-strategică generală, raportul de forţe şi a
desprins concluziile necesare în interesul ţării sale. Marele domnitor, exponent al demnităţii
româneşti, a urmărit ca alianţele, atunci când se realizau, să nu ameninţe în nici un fel neatârnarea
Moldovei să nu se transforme într-o camuflată subordonare faţă de o putere străină. Iar atunci când
regele Poloniei, Ioan Albert, a considerat că alianţa îi dă dreptul la directă încercare de supunere a
Moldovei, aceasta, sub Ştefan cel Mare, i-a replicat cu unicul limbaj posibil în situaţia dată şi în
atâtea altele, cel din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497).
Strategia lui Ştefan cel Mare s-a remarcat prin originalitate, îndrăzneala soluţiilor, varietate şi
metodele de acţiune utilizate pentru înfăptuirea obiectivului principal, conferind marelui voivod un
statut aparte în galeria marilor comandanţi ai epocii.
Succesele militare dobândite de oastea comandată de marele domn au avut un puternic ecou în
epocă. „Faptele tale contra turcilor păgâni au adus atâta celebritate numelui tău încât toată lumea
vorbeşte despre tine şi, în unanimitate eşti foarte lăudat”. Cuvintele Papei Sixt al IV-lea adresate
lui Ştefan cel Mare în primăvara anului 1475, la scurtă vreme după victoria de la Vaslui sunt o
49
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
dovadă sigură că încă din timpul vieţii faima sa depăşise graniţele ţării, impunându-l lumii ca pe o
personalitate politică de primă mărime.
Anunţată de „ploi mari şi revărsări de ape şi potopuri”, după consemnarea „Cronicii anonime a
Moldovei” moartea lui Ştefan cel Mare, „marţi, 2 iulie 1504, la 4 ceasuri den zi”, a fost imediat
resimţită atât de români cât şi de popoarele şi statele vecine. Dinamismul personalităţii sale marcase
o jumătate de secol din istoria românilor şi bazele statele solide ce ştiuse a le construi aveau să
asigure încă decenii în şir strălucirea Moldovei şi, o dată cu ea, a întregii civilizaţii româneşti.
Poporul român a ştiut să cinstească cum se cuvine memoria aceluia care-l îndrumase ca nimeni
altul în epocă spre culmile gloriei şi demnităţii: „cel Mare”, „cel Bun”, cel Viteaz”, „cel Sfânt”,
sunt apelative care exprimă veneraţie şi fără de care numele marelui bărbat n-a fost rostit niciodată
pe pământul românesc.
VLAD ŢEPEŞ
Vlad Ţepeş a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476, a fost un domnitor
pe cât de viteaz, pe atât de drept. El a pedepsit aspru pe acei boieri care trădau şi treceau de partea
otomană. Nu mai vorbim de hoţi, pe care domnitorul îi ura şi îi pedepsea cu severitate, trăgându-i în
ţeapă. Se spunea că Ţepeş pusese o cupă de aur la o fântână, ca să bea apă cu ea toţi drumeţi
însetaţi. Cât a fost el domn, nimeni nu a îndrăznit să fure această cupă. Odată în pragul serii, venise
la Ţepeş un negustor din Florenţa; acesta îl rugă pe domnitor să-i dea străji să-i păzească peste
noapte carele încărcate cu mărfuri. Ţepeş îi poruncise să lase carele în mijlocul drumului şi să se
ducă să se odihnească, pentru că nimeni nu se va atinge de mărfurile sale. Şi într-adevăr aşa a fost!
Vlad Ţepeş şi-a întocmit oastea din boieri de ţară, ţărani liberi şi târgoveţi. Din rândurile celor
mai viteji a ridicat dregători şi căpitani de oaste. El l-a înfruntat cu curaj pe Mahomed al II-lea. În
răstimp de şase ani de domnie, el n-a avut ca alţi domnitori răgazul necesar pentru a retrage
populaţia în munţi şi a-şi alege un loc favorabil luptei. Otomanii năvăleau pe neaşteptate, în grupuri
mai mari sau mai mici, prădau, jefuiau şi ucideau fără milă. Pe femei le luau în robie. Ţepeş era
meşter în întinderea capcanelor de tot felul. Este cunoscut aşa-numitul atac de noapte. Într-o noapte
întunecoasă Ţepeş cu o mână de oşteni îmbrăcaţi turceşte a pătruns în tabăra vrăjmaşilor. Românii
au făcut mare zarvă. Otomanii au ieşit din corturi crezând că este vorba de o întreagă oaste
românească. Ţepeş şi ai săi se retrăseseră pe nesimţite, iar otomanii se măcelăriră între ei până la
ziuă.
În 1462 sultanul voi să-l prindă pe Ţepeş printr-un vicleşug. Trimisese pe Hamza-Paşa la
Giurgiu pentru a lua de la Ţepeş 500 de copii ceruţi ca ostatici. Dar Ţepeş nu s-a lăsat înşelat.
Ascunde în pădure o oaste de viteji şi când Hamza-Paşa se pregătea să-l prindă, aceştia săriră la
luptă şi-i spulberară pe otomani. Cei prinşi erau traşi în ţeapă. Văzând acest lucru sultanul, veni în
aceleaşi an în fruntea unei oşti numeroase. Ţepeş nu mai are forţe necesare ca să i se opună. De
aceea pleacă în Transilvania şi de acolo la regele Ungariei, Matei Corvin. Dar acesta crede în
acuzaţiile negustorilor saşi, care îl urau pe Ţepeş şi care l-au pârât regelui că a trecut de partea
turcilor. Matei Corvin îl va întemniţa o vreme, apoi îl v-a elibera după 14 ani. Ţepeş v-a participa la
alte campanii împotriva turcilor, însă domnia şi-o va redobândi abia în 1476.
El continuă cu aceeaşi înflăcărare lupta pentru independenţă dar în aceleaşi an cade victimă unui
complot al boierilor. Se pare că mormântul viteazului domnitor se află la Snagov.
MARTIN LUTHER
Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483 - d. 18 februarie 1546), preot şi doctor în teologie, a fost
primul reformator protestant ale cărui reforme au fost aplicate în Bisericile Evanghelice-Luterane.
50
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Reforma protestantă din Germania a fost începută de Martin Luther în 1517. El a încercat să
reformeze Biserica Catolică, dar din cauza rezistenţei de care a dat dovadă, Biserica a fost împărţită
în structura actuală.
Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală
profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea
omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Iisus
Hristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a
obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Aceasta credinţă
trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.
Credinţa a lui Martin Luther l-a facut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică.
Papa Leon al X-lea, pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, a
vândut credincioşilor indulgenţe. Prin vânzaresa de indulgenţe se oferea, în schimbul unei donaţii
băneşti, anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului - odată iertat prin pocăinţă. Luther s-a
declarat împotriva acestei practici.
La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg o listă
cu cele 95 de teze. Ele cereau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede
prin Germania şi au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să compară la Augsburg,
în faţa cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a
replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel ce greşeşte.
În 1521, papa, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, a cerut împăratului Carol
al V-lea să-l execute. Acesta, în loc să satisfacă dorinţa papei, a convocat o adunare pentru
examinarea lui Luther. Oficialităţile din dietă i-au cerut să-şi retragă declaraţiile. Luther a refuzat,
iar membrii dietei l-au declarat indezirabil.
Luther reuşit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului lui, guvernatorul Saxoniei, care l-a
ascuns în castelul din Wartburg, castel aflat în apropiere de Eisenach. Lui Luther i-a pus
pseudonimul cavalerul George. Pe durata şederii sale în Wartburg, Luther a început să traducă Noul
Testament în limba germană.
Preocuparea principală a împăratului era războiul cu Franţa, aşa că în cele din urmă Luther şi-a
putut permite să revină la catedra din Wittenberg. Încercările sale de reformare a bisericii locale nu
au avut succes în Europa Centrală în timpul vieţii sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În
1524 numeroşi ţărani din Germania s-au folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru a declanşa o
revoltă ţărănescă.
În 1525, Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriţă Katharina von Bora, arătându-se astfel
adversar al impunerii celibatului preoţesc. Restul vieţii şi l-a petrecut scriind, ţinând predici şi
organizând Reforma bisericii în Saxonia.
Luther murit la 12 februarie 1546 în Eisleben, oraşul în care se născuse. Luther este cunoscut ca
„părintele Reformei". Intenţia lui însă nu a fost crearea unei Biserici noi, alternative, ci înnoirea
întregii Biserici Universale.
Reforma călugărului a schimbat relaţiile şi cu cei mai săraci, prin declaraţia că persoana este
independentă de biserică şi poate să-şi aleagă singură viaţa. Reforma a slujit interesele micii
nobilimi care până atunci era exclusă din viaţa politică. Luther a devenit astfel foarte popular. În
1529 câţiva prinţi s-au alăturat public doctrinelor lui Luther şi au semnat un act în apărarea lui
Luther. Actul avea titlul Protestatio: de aici numele de protestantism.
51
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
MIHAI VITEAZUL
Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va desfăşura sub
semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Ţărilor Române. Puternica personalitate a marelui domn
şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Ţărilor Române.
Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi biruind în raporturile cu Poarta, el a
dovedit resursele puterii pe care Ţara Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea
Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea otomană şi
tendinţele de dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, şi
mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al
prăbuşirii dominaţiei ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca
emancipării naţionale pentru unirea într-o singură ţară.
Confruntat de la începutul domniei cu opresiunea şi exploatarea otomană, Mihai Viteazul
(1593-1601) aderă, din proprie iniţiativă, la Liga creştină. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-
lea, împăratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Vodă s-au alăturat şi ei Ligii. În aceste
împrejurări, declanşarea răscoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594. Cu excepţia
Giurgiului, unde otomanii rezistaseră, toate celelalte cetăţi din stânga Dunării sunt cucerite de oştile
muntene şi moldovene. Încurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunării
ameninţau cu o răscoală generală.
Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595,
oastea otomană se pregătea de luptă. Duşmanul a încercat să treacă fluviul. Pregătind lovitura
decisivă, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat şi de o oaste din Transilvania, condusă de Albert
Kiraly, a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere
terenul (râul, mlaştina, zona păduroasă), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, şi datorită exemplului
personal, o mare victorie.
În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica de
confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi încununate de succes. În aceşti ani
reapare însă şi opoziţia boierească, nemulţumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul
pentru a aduce un nou domn, comploturile boiereşti, năvălirile tătarilor, intenţiile polonilor de a
pune în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum şi confruntările dintre
imperiali şi otomani în Ungaria îl fac pe Mihai să-şi dea seama că singura soluţie posibilă este pacea
cu otomanii, în condiţiile recunoaşterii domniei şi independenţei ţării.
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistiţiu, duce tratative cu Imperiul
Habsburgic şi semnează un tratat, în 1598. Situaţia politică a ţării părea pentru un moment parţial
consolidată. Nu după mult timp însă, politica oscilantă şi nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron
pentru scurtă vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al
politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunţarea la politica de independenţă faţă de otomani. În
aceeaşi vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Ţării
Româneşti. Momentul impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă dominaţia poloneză în Ţările
Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era ameninţată
independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic întemeiat pe alianţa Ţărilor Române.
Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de Mihai,
cerându-i recunoaşterea suzeranităţii, apoi părăsirea ţării.
Conştient de destrămarea coaliţiei antiotomane, Mihai şi-a dat seama că, în aceste împrejurări
politice primejdioase, numai cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei şi punerea Ţărilor Române sub o
singură cârmuire mai putea salva independenţa obţinută cu atâtea sacrificii.
52
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Bătălia cu oştirea lui Andrei Báthory s-a dat la Şelimbăr, lângă Sibiu (28 octombrie 1599).
Lupta s-a sfârşit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes a însemnat readucerea
Transilvaniei la alianţe antiotomane şi unirea sa cu Ţara Românească. La 1 noiembrie, primit cu
mult alai, domnul a intrat în Alba-Iulia, capitala Transilvaniei. După ce Dieta l-a recunoscut ca
principe, Mihai a luat măsuri menite să consolideze unirea personală a celor două ţări.
Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei ţări româneşti, trebuia înlăturat Ieremia
Movilă, supus polonilor, tributar otomanilor şi duşman al lui Mihai. În primăvara anului 1600, o
armată condusă de Mihai a trecut prin pasul Oituz. După trei săptămâni, toată Moldova se afla sub
stăpânirea lui Mihai. În urma acestor lupte, Transilvania şi Ţara Românească au fost cucerite, astfel
pentru prima dată în istorie, cele trei Ţări Române erau sub aceeaşi cârmuire. De acum înainte,
Mihai se va intitula „domn al Ţării româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.Înstituirea
stăpânirii politice a Ţărilor Române de către Mihai Viteazul, în condiţiile politice ale epocii, a
răspuns unei necesităţi istorice.
În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi a trecut de partea generalului
imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului. la Turda. În faţa acestei situaţii, Mihai
înfruntă oastea nobilimii şi a lui Basta la Mirăslău Înfrânt, se retrage spre Făgăraş. În Moldova,
polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuându-şi apoi înaintarea în Ţara românească, pentru
instalarea lui Simion Movilă.
Mihai ajunge foarte curând la înţelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase
împotriva reprezentanţilor împărăteşti, proclamându-l, din nou, principe pe Sigismund Bathory.
Astfel, oastea lui Mihai şi oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui Sigismund. Între timp,
boierii Buzeşti au alungat din ţară pe Simion Movilă şi oastea polonă. Lupta cu Sigismund Báthory
s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3 august 1601), Sigismund fiind înfrânt. Mihai era din nou
domn al Ţării Româneşti şi pe cale de a se înstăpâni în Transilvania. El putea de acum să continue
opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambiţii proprii, fiind convins de adeziunea curţii
imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, săvârşită la 19
august 1601, în tabăra de lângă Turda. La peste 250 ani, Nicolae Bălcescu l-a transformat prin a sa
Românii supt Mihai - Voevod Viteazul, publicată între 1861-1863 de către Alexandru Odobescu, în
simbolul unirii românilor.
DIMITRIE CANTEMIR
Acest savant de renume european s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de moldoveni
din ţinutul Fălciului. Tatăl învăţatului, Constantin Cantemir, domnul Moldovei, era un om fără
carte, dar foarte inteligent. Cunoştea trei limbi de circulaţie pe timpul respectiv, dar fără a şti să
scrie. A fost supus turcilor, dar şi boierilor moldoveni şi la uneltirile celor din urmă ordonă
decapitarea lui Miron Costin, fapt care va fi atacat de fiul său mai târziu, într-o scriere
memografică.
Instrucţia o primeşte în familie, de la dascălii şcoliţi în Lipsca (Leipzig) şi Viena, învăţând
limbile greacă, latină, română, italiană. La vârsta de 15 ani este trimis la Constantinopol studiind la
o şcoală de dimensiunile celor din occident, formându-şi o cultură de admirat. A stat la
Constantinopol între 1688-1691. După moartea tatălui său a fost ales domn, de boierii mari, dar
turcii, plătiţi de Constantin Brâncoveanu (domnul Ţării Româneşti), nu l-au recunoscut ci au impus
la tronul ţării pe un domn muntean de încredere al turcilor şi al lui Constantin Brâncoveanu. Acest
moment devine subiect pentru lucrarea, „Istoria ieroglifică”. Scriitorul se întoarce la
Constantinopol, învaţă turca, araba, persana, devenind primul nostru orientalist. În 1697 ia parte la
lupta de la Zenta, unde va vedea dezastrul armatelor sultanului, iar situaţia de pe câmpul de luptă i-a
53
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
prilejuit scrierea unei cărţi istorice intitulată: „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”,
lucrare care a stat la dispoziţia cercetătorilor mai mult de un secol, fiind vreme îndelungată
manualul diplomaţiei europene.
În 1710 devine domn al Moldovei cârmuind ţara doar câteva luni. Încheie un tratat de alianţă cu
ţarul Rusiei, Petru I angajându-se să-l sprijine în bătălia împotriva turcilor. În iulie 1711 are loc
lupta de la Stănileşti în care oastea rusească şi moldovenească sunt învinse, apoi Dimitrie Cantemir
este obligat să se retragă din Moldova, să-l urmeze pe ţar şi să se stabilească la Petersburg, unde
moare după 12 ani, în 1723. În timpul şederii în Rusia, Dimitrie Cantemir a început să scrie cărţi
filozofice, istorice, ştiinţifice şi geografice.
Tot în timpul şederii sale în Rusia, Dimitrie Cantemir începe să-şi facă cunoscută prezenţa sa de
mare cărturar, în occident, în special prin fiul său, care a fost ambasador al Rusiei la Berlin, Londra,
Paris. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin. La cererea acestui înalt for va scrie
lucrarea „Descrierea Moldovei”, făcându-şi ţara cunoscută străinătăţii şi lumii întregi. Lucrarea
cuprinde trei părţi: partea geografică (graniţele, apele, împărţirea pe ţinuturi, forme de relief,
bogăţii, etc, deci geografia fizică şi economică); partea a doua aparţine geografiei politice,
organizarea statului feudal, relatări despre religie, limbă, despre obiceiuri, tradiţii, descriindu-le cu
detalii; partea a treia se referă la unitatea limbii române. Este primul nostru cărturar care spune că în
limba noastră se află şi cuvinte de origine dacă. La sfârşitul lucrării sale este desenată harta
Moldovei, fiind prima scriere în care apare harta acestei ţări în cultura noastră.
Scrie şi o lucrare cu caracter memoralistic „Viaţa lui Constantin Cantemir”, tatăl domnitorului-
cărturar. După ce tratează originea familiei, subliniază calităţile tatălui său, iar în final se opreşte
asupra unei greşeli, pe care nu i-o poate ierta şi anume faptul că s-a supus turcilor şi boierilor şi la
uneltirile celor din urmă, la sacrificat pe marele învăţat al acelor timpuri – Miron Costin.
Ultima carte a lui Dimitrie Cantemir se intitulează „Hronicul vechimii româno-moldo-
valahilor”, carte ce i-a servit marelui apărător al neamului românesc, Inochentie Micu Klein, în
confruntările lui de la curtea imperială de la Viena.
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
În 1688 a fost ales domn al Ţării Româneşti marele boier Constantin Brâncoveanu, fiul lui Papa
Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino. Strălucit politician, diplomat şi om de cultură, Constantin
Brâncoveanu a desfăşurat, după expresia lui Nicolae Iorga, „o politică de cumpătare, dar practică;
puţin strălucitoare, dar foarte folositoare“.
El a dus o politică internă ce a cuprins întreg spaţiul românesc. Principalele direcţii ale politicii
sale au fost: întărirea rolului domniei; reorganizarea sistemului fiscal; promovarea de relaţii strânse
cu Moldova şi Transilvania. Constantin Brâncoveanu a continuat politica tradiţională a voievozilor
români, susţinând Biserica Ortodoxă, moral şi material, prin construirea de lăcaşuri de cult,
înzestrarea lor cu danii, tipărirea cărţilor de învăţătură creştină.
Datorită „politicii pungilor cu aur“ ce erau trimise otomanilor, Constantin Brâncoveanu a fost
întărit în scaun succesiv în 1696, 1698, 1700 şi 1704 de către Imperiul Otoman.
Politica externă, desfăşurată cu multă pricepere de către Constantin Brâncoveanu, a transformat
Ţara Românească într-un factor activ pe plan european, ale cărui servicii diplomatice erau căutate în
epocă.
Constantin Brâncoveanu a manevrat cu abilitate între puterile europene, mai ales odată cu
apariţia de noi concurenţi – Imperiul Habsburgic şi Rusia, în cursa pentru controlul politic al sud-
estului Europei. Axul principal al politicii sale a fost menţinerea în permanenţă a unor raporturi
54
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
bune cu Poarta, garantate de pungile cu bani, pentru păstrarea statutului politico-juridic deosebit al
Ţărilor Române, într-o epocă de permanente frământări şi rupturi teritoriale.
Deşi la începutul domniei, relaţiile cu Habsburgii au fost încordate, Brâncoveanu nesemnând
tratatul de alianţă iniţiat de predecesorul său, mai apoi ele s-au îmbunătăţit. Constantin Brâncoveanu
a încercat să evite cu orice preţ transformarea ţării în teatru de război sau anexarea ei la Imperiul
Habsburgic și a intensificat legăturile cu Rusia, prin schimbul de solii şi corespondenţă, încercând
astfel o contrapondere la ameninţarea otomană şi austriacă.
În anul 1689 s-a semnat tratatul cu Habsburgii, prin care se recunoaşte individualitatea Ţării
Româneşti, dar şi închinarea sa formală. Deoarece nu s-a putut aplica, trupele imperiale au intrat în
Ţara Românească, ocupând Craiova, Piteşti, Târgovişte, Câmpulung şi Bucureşti. Cu sprijinul
tătarilor, Constantin Brâncoveanu i-a alungat şi înfrânt în vara anului 1690, la Zărneşti, lângă
Braşov.
Relaţiile cu Polonia nu s-au materializat prin încheierea unei alianţe condiţiile propuse de
Constantin Brâncoveanu, fiind practic de neacceptat de către poloni.
În lupta de la Stănileşti din 1711, dusă de către Dimitrie Cantemir şi ruşi cu turcii, Constantin
Brâncoveanu a adoptat o politică de expectativă, concentrându-şi forţele în tabăra de la Urlaţi, lângă
Ploieşti, pentru a vedea în ce parte se îndreaptă victoria. Un grup de boieri, în frunte cu Toma
Cantacuzino, antrenând cavaleria, a trecut însă de partea ruşilor, participând la cucerirea Brăilei.
Deşi Brâncoveanu a făcut mari eforturi pentru a convinge pe otomani că gestul lui Toma
Cantacuzino nu a exprimat voinţa sa, o nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa voievodului.
Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Raşid că „adunase multe bogăţii şi arme
pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut
independent“, Brâncoveanu a fost mazilit în 1714, în apropierea Paştilor. Împreună cu întreaga
familie, a fost închis la Constantinopole şi toate bunurile şi averile i-au fost confiscate. La 15 august
1714, exact când împlinea 60 de ani, a fost executat la Poartă împreună cu fiii săi, Constantin,
Ştefan, Radu şi Matei şi boierul Ianache Văcărescu.
Mai târziu, în 1720, cu mare greutate, trupul a fost adus în ţară şi îngropat in ctitoria sa din
Bucureşti, biserica Sf. Gheorghe Nou, sub o candelă pusă de soţia sa, Marica.
LUDOVIC AL XIV-LEA
Contemporan cu Constantin Brâncoveanu, amândoi ridicând câte un palat (Mogoşoaia şi
Versailles), a căror proporţii reflectă puterea inegală a ţărilor în fruntea cărora s-au aflat, a fost
regele Franţei, Ludovic al XIV-lea care a dominat scena europeană în vremea sa. Autoritatea
„Regelui Soare”, palatul din Versailles şi războaiele sale, au completat măreţia uluitoare, dar
costisitoare, a acestuia.
Ludovic al XIV-lea s-a născut când Franţa devenise în locul Spaniei, cea mai mare putere
europeană. Această forţă moştenită l-a ajutat pe Ludovic să devină cel mai mare şi cel mai admirat
rege al vremii. El a urcat pe tron în 1643, la vârsta de 4 ani, cu câteva zile înainte ca armata franceză
să-i învingă pe spanioli, odinioară invincibili, la Rocroi. În 1648, Războiul de 30 de ani s-a încheiat
în favoarea Franţei, însă războiul cu Franţa a continuat.
Între 1648 şi 1653, Franţa a fost zguduită de o serie de războaie civile cunoscute sub numele de
fronde. Cauza lor erau resentimentele nobilimii şi ale altor grupuri faţă de monarhia centralizată,
care le răpise acestora o mare parte din putere. În această perioadă agitată, tânărul Ludovic era
adesea la cheremul grupurilor de nobili şi a crescut cu gândul de deveni adevăratul stăpân al
statului. Mai târziu, Ludovic declara: „Statul? Statul sunt eu.” El a patronat o lungă perioadă arta şi
literatura, care îl slăvea ca „Regele Soare”.
55
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Una din realizările cele mai importante ale lui Ludovic a fost construirea unui palat imens la
Versailles, care găzduia întreaga curte regală. Ludovic a domnit în acest palat înconjurat de o
splendoare ceremonială care-i accentua măreţia. Însă, Versailles avea şi scopuri politice. Era
departe de Paris, astfel locuitorii acestuia nu mai puteau ameninţa monarhia, cum făcuseră în timpul
frondelor. Prin atragerea marilor nobili la curte şi încurajarea acestora de a concura pentru atenţii şi
favoruri din partea regelui, Ludovic îi ţinea sub supraveghere şi le înăbuşea ambiţiile politice. Pe
măsură ce prestigiul lui Ludovic creştea, Versailles devenea un model pentru palatele Europei, iar
clasele privilegiate de pretutindeni au adoptat limba şi cultura franceză.
În 1688 trupele lui Ludovic au invadat Palatinatul din Germania. Pentru a se opune expansiunii
franceze, a luat naştere o alianţă europeană. În Războiul Ligii de la Augsburg (1689-1697), armata
franceză şi-a dovedit măiestria, însă opt de luni de luptă nu au adus nici un rezultat clar, Franţa
suferind imens.
Un conflict şi mai devastator a urmat peste patru ani. După îndelung aşteptata moarte a regelui
spaniol Carol al II-lea, care nu avea moştenitori, habsburgii austrieci şi burbonii, dinastia lui
Ludovic, au devenit principalii pretendenţi la tron. Fostele înţelegeri teritoriale au fost încălcate iar
Ludovic a decis să rişte acceptând moştenirea spaniolă în numele nepotului său, Filip de Anjou.
Aceasta a generat o nouă coaliţie europeană şi a declanşat războiul pentru succesiune în Spania
(1701-1714). De această dată, Franţa a suferit înfrângeri grave, fiind pe punctul de a fi cucerită.
În cele din urmă dezacordurile dintre aliaţi au dus la înţelegeri în urma cărora Filip devenea
regele Spaniei, deşi posesiunile europene ale Spaniei au trecut la habsburgii austrieci. Preţul a fost
mare, deoarece războiul a ruinat Franţa, iar o putere rivală – Marea Britanie – şi-a făcut apariţia.
Însă Regele Soare a murit în 1715, la vârsta de 76 de ani.
IV.3. EPOCA MODERNĂ
NAPOLEON BONAPARTE
La 15 august 1769, la Ajaccio, s-a născut al doilea fiu al lui Carlo-Maria Bonaparte şi a Letiţiei
Bonaparte căruia părinţii i-au dat numele, puţin obişnuit, de Napolione. El îşi va franţuzi, cu timpul,
atât numele, cât şi prenumele şi va intra în istorie ca Napoleon Bonaparte.
La recomandarea episcopului de Autun şi frate al guvernatorului insulei Corsica, Alexandre de
Marbeuf, prinţul de Montbarrey, ministru de război, îl desemnează pe Napoleon pentru a fi înscris
într-o şcoală militară. A fost aleasă Şcoala de la Brienne, un orăşel din Champagne, la vreo 180 de
kilometri de Paris.
Napoleon ajunge în 15 mai 1779 la Şcoala militară de la Brienne, înfiinţată doar cu doi ani în
urmă. Tânărul Napoleon, care avea pe atunci doar 9 ani, este plasat în clasa a şaptea.
La 21 octombrie 1784, Napoleon descoperă Parisul. Ajuns la Şcoala militara de la Paris, nu se
distinge în mod deosebit, bun la matematici, mediocru la istorie.
Când în 1789 izbucneşte revoluţia franceză, tânărul locotenent Napoleon era în vârstă de 20 de
ani. El era adept înfocat al ideilor înaintate şi valul revoluţionar avea să-l împingă în primele rânduri
ale sprijinitorilor revoluţiei. Răsturnând puterea nobilimii şi a clerului şi proclamând principiile
libertăţii, egalităţii şi frăţiei între toate clasele şi păturile sociale, revoluţia franceză extindea şi
consolida bazele unei noi ordini sociale.
În anul 1793 armatele franceze străjuiau la hotarul de nord-est ameninţat de forţe prusiene, la cel
de est şi cel de sud ameninţate de Imperiul habsburgic, în timp ce o mică grupare, comandată de
generali nehotărâţi, era plasată în faţa Toulonului ocupat de englezi. Din rândurile armatei de
Toulon s-a detaşat însă figura puţin stranie a unui tânăr ofiţer de artilerie, cu faţa bolnăvicios de
56
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
măslinie, cu haine prea largi şi sabia prea lungă pentru trupu-i puţintel, care avea să joace un rol
însemnat nu numai la eliberarea acestui important port şi bază navală la Marea Mediterană, ci şi în
istoria Franţei şi în istoria universală.
Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoştinţe, acumulate în lecturile
nesfârşite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici ataşaţi armatei, dintre care unul era
Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.
Zi şi noapte în mijlocul soldaţilor, era iubit şi apreciat de aceştia, care în ziua atacului l-au urmat
cu elan şi aplicând cu vigoare planul întocmit de el au înfrânt trupele engleze, au eliberat oraşul şi
au izgonit flota duşmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breşă în frontul
coaliţiei duşmane şi a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de
ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat şi, la 26 decembrie 1793, el este
însărcinat să inspecteze litoralul de la Marsilia până la Nisa.
La 7 februarie 1794, Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16
februarie primeşte diploma sa de ofiţer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre şi şase raţii de
hrană. Păstrându-şi funcţiile de inspector al litoralului, trebuie să îşi ocupe însă postul la armata din
Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleone a
lucrat la un plan de operaţii care „ar deschide Piemontul armatelor republicii".
La 27 iulie, (9 thermidor) după calendarul revoluţionar, pe când Napoleon soseşte la Nisa,
Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi
cei doi fraţi sunt ghilotinaţi.
Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relaţiei acestuia cu
Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din
funcţiile sale şi este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovăţeşte şi îl
eliberează pe Bonaparte. Bonaparte şi camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este
cuprins de foamete. Adresându-se ministrului de război Aubry, primeşte o vagă funcţie la statul-
major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El
refuză în repetate rânduri să se prezinte la armata din vest, socotind că putea acţiona mai bine în
armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou
planul de campanie pentru Italia dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i
face deloc plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va
întâmpla.
El începe să poarte o viaţă mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un
decret de serviciu, îl radiază de pe lista ofiţerilor generali utilizaţi, dat fiind refuzul său de a se
prezenta la postul care îi fusese desemnat.
La 5 fructidor/27 august 1795 a fost votată o nouă Constituţie, cea a anului III. Puterea este
preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute şi Consiliul Bătrânilor, deputaţi
care vor fi luaţi din rândurile Convenţiei. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de
interior. Barras ştie prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experienţă şi
vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferinţă un artilerist. El dă ordin să-l caute pe
Bonaparte. În data de 13 vendemiar/5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între regalişti şi
soldaţii comandaţi de Barras. Cinci zile mai târziu, Convenţia, la propunerea lui Barras, îl numeşte
pe generalul Buonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de
general de divize. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din
funcţia sa şi Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.
La 2 martie, Buonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susţinut de Barras şi de
Carnot în Directorat. Începând să pregătească campania din Italia, el perfectează acel plan de
57
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
campanie la care se gândeşte de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat
comanda artileriei armatei din Italia. Directoratul a hotarât să ducă acest război de diversiune cu
Piemont-ul şi Lombardia dintr-un motiv foarte simplu şi anume acela de a umple casieria
tezaurului, înfiorător de goală.
O altă campanie celebră a fost cea din Egipt, în anii 1798-1799, încheiată cu eşec din cauza
supremaţiei maritime a englezilor, tăind legăturile cu Franţa.
Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această
popularitate, el a răsturnat Directoratul şi a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Noua
formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte).
Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franţei. Prin măsurile luate,
corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franţa a devenit
prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învăţământului modern, religia
reintrându-şi în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”.
Primejdia externă care se abătuse asupra Franţei a fost înlăturată prin victoria împotriva
Austriei, de la Marengo din anul 1800. El cucereşte Belgia (zone de la Rin şi Italia). Prin
Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obţinut supremaţia asupra Italiei. În 1802, Franţa a încheiat
cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perptuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franţa
renunţă la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul razboaielor anterioare.
Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon s-a autoproclamat împărat în
anul 1804. În 1810 divorţează de Joséphine de Beauharnais şi se căsătoreşte din nou, cu fiica
împăratului Francisc I al Austriei.
Fiind încoronat de către papa Pius VII, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă
conducerea sa a dus la un lung şir de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste (Rusia,Austria,
Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea engleză pentru
supremaţie economică; dorinţa monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiţia lui
Napoleon de a stăpâni întreaga lume.
În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci naţiuni. El este
obligat să abdice şi este exilat în insula Elba, în anul 1814. În 1815 Napoleon părăseşte insula Elba
şi începe ceea ce avea să fie aventura celor 100 de zile. Reîntronat, acesta începe să viseze la
refacerea marelui imperiu. Obţine chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în
bătălia de la Waterloo (iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf.
Elena, unde a murit în condiţii neclare, câţiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821, se
presupune că a fost otrăvit). A fost înmormântat cu onoruri militare. Influenţa napoleoniană în
Franţa încă mai este vizibilă şi astăzi. Pentru comemorarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de
Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simţit în legile tuturor ţărilor
Europei. Într-o încercare de a sintetiza personalitatea lui Napoleon, am reține câteva aspecte: a fost
un om care ducea totul la bun sfârşit, foarte ambiţios şi niciodată satisfăcut; un dictator care a crezut
în conducerea oamenilor prin ordine și un geniu militar.
ECATERINA TEODOROIU
Ecaterina Teodoroiu, eroina poporului român, şi-a înscris numele, cu sânge de jertfă , în paginile
de aur ale istoriei neamului. Călăuzită de cele mai nobile sentimente faţă de patrie, ea a îmbrăcat
mai întâi costumul alb de infirmieră pentru răniţi, apoi costumul de soldat, hotărâtă să apere cu arma
în mână pământul strămoşesc, aruncându-se în focul marilor bătălii din anii Primului Război
Mondial. A căzut eroic în luptele din Moldova.
58
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Înflăcărata gorjeancă este pildă de curaj şi patriotism pentru toate generaţiile ce vor veni. Ea s-a
ridicat din rândul ţărănimii, trăind speranţa nestrămutată în viitorul fericit al urmaşilor.
Ecaterina Teodoroiu a fost o fată de ţărani săraci, care s-a născut cu imaginea munţilor Carpaţi.
Părinţii Ecaterinei au muncit pe moşia boierului Pleniceanu. Cel de-al treilea copil din opt a lui
Vasile şi al Elenei Teodoroiu (Ecaterina, născută la 14 ianuarie 1894), avea să transforme familia
Teodoroiu dintr-o necunoscută, întru-un nume de răsunet naţional.
De mic copil a avut o dorinţă nestăvilită: învăţătura. Când a sosit timpul de a merge la şcoală,
Ecaterina n-a ezitat şi i-a spus mamei că vrea să înveţe şi nu doreşte să rămână acasă ca fraţii ei sau
ca alţi copii din Vlădeni. Sprijinită de mamă, care se mândrea că are o fată cu multă dragoste de
carte, devine elevă. Primele clase primare le-a urmat la Vlădeni, iar celelalte la Târgu Jiu. Etapa
mijlocie a studiilor urmate de Ecaterina este destul de incoerentă deoarece arhiva şcolii la care se
presupune că a studiat a fost distrusă în timpul războiului. Partea finală a studiilor urmate de
Ecaterina a constituit o perioadă de şapte ani parcurşi la un liceu din Bucureşti până în vara anului
1916.
Prima participare a eroinei în viaţa militară a fost consemnată în 1913 când deşi era elevă în
anul V de liceu s-a înscris ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu.
După intrarea României în război este întâlnită la spitalul din Târgu Jiu, acordând îngrijiri
medicale răniţilor printre care se afla şi fratele său mai mare, Nicolae. Pentru Ecaterina, ceea ce i s-a
întâmplat fratelui său a convins-o că războiul nu este o joacă, ci o conştiinţă a jertfei. După mai
multe încercări de a participa pe front ca soldat activ, de fiecare dată spunându-i-se că locul ei este
în spital, Ecaterina hotărăşte să meargă pe front. Comandanţi au cedat la insistenţele ei şi au primit-
o să lupte alături de ostaşii români. Participă activ pe front la diferite acţiuni de parcă era soldat cu o
foarte bună pregătire în domeniu. Toţi erau mândri de ea şi o respectau nespus de mult. Pe front
purta căciulă de miel negru, palton negru şi avea o armă în mână.
Într-o zi de duminică, 5/18 noiembrie 1916, Ecaterina a fost rănită, după care a fost dusă la
spital. Ajunsă într-un spital din Iaşi, eroina se reface spre mijlocul lunii ianuarie 1917, după care îşi
reia locul în luptă continând să lupte cu vitejie şi curaj împotriva inamicului. Este răsplătită pentru
munca sa cu diferite distincţii militare şi ridicată la gradul sublocotenent, primind comanda unui
pluton sanitar.
Ofensiva din Moldova a fost pregătită cu mult tact şi pricepere, dar au urmat zile pe front foarte
grele pentru ostaşii români. Încurajaţi de Ecaterina care era în fruntea plutonului său, soldaţii
români rezistau atacului crud al inamicului. La 22 august 1917 în timp ce îşi îmbărbăta plutonul,
Ecaterina a fost lovită de două gloanţe, care i-au pricinuit moartea. Pildă rară a unui cald entuziasm,
unit cu cea mai strălucitore energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina de la
Jiu”, şi-a dat jertfa supremă , lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de
a apăra pământul ţării noastre, cotropit de duşmani.
Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale, pe care i-a întrecut
prin puterea cu care îşi învingea slăbiciunea feminină.
V. MOMENTE FUNDAMENTALE DIN ISTORIA ROMÂNIEI
V.1. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

V.1.1. Premisele formării statelor medievale româneşti.
Odată cu desăvârşirea procesului de formare a poporului român şi a limbii române (secolele
VIII-IX) în istoria ce se scria în spaţiul Carpato–Danubiano-Pontic începe o nouă etapă -
constituirea statelor medievale româneşti.
59
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Formarea statelor medievale româneşti este, în primul rând, rezultatul acţiunii mai multor factori
interni: formarea relaţiilor feudale, necesitatea protejării averii acumulate de diferitele pături
sociale, a reglementării relaţiilor dintre aceste pături, a apărării căilor comerciale internaţionale care
străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a
valorificării economice a noilor terenuri etc.
Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurări externe. Astfel, în perioada care a
urmat invaziei tătarilor din 1241, a fost lichidată pentru o vreme hegemonia regatului maghiar la
sud şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din această zonă să evolueze
spre întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.
Constituirea statelor medievale româneşti a decurs în câteva etape: unificarea teritorială,
formarea structurilor sociale, a instituţiilor centrale statale de guvernare şi obţinerea independenţei,
recunoscută de ţările vecine.
Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici
despre evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care
a avut la bază consolidarea obştii săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare
socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.
Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază pentru
unirea mai multor obşti în uniuni de obşti cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod, cnez, ban.
Uniunile de obşte se numeau „ţări" (din latinescul - terra). Marele istoric român Nicolae lorga a
numit aceste „ţări"- Romanii populare, în izvoarele istorice străine ele se mai numeau Vlahii, adică
ţări ale românilor, deoarece străinii, după cum am prezentat, îi numeau pe români „vlahi", cu
diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea „ţări", care acopereau
întreg spaţiul locuit de români. Romaniile populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-politice
incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în condiţiile lipsei
unui stat unitar.
Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei
forme mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi
banatele, formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod (din
slavă-conducător de oaste), un ban etc. Faptul că aceste formaţiuni erau preponderent numite în
termeni slavi, permite a conchide că formarea lor s-a produs în perioada asimilării elementului slav
la nord de Dunăre în secolele VII-VIII.
V.1.2. Formaţiuni statale incipiente româneşti.

Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei.
Aceasta se lămureşte prin faptul că după 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Pannonia
unde au venit în contact cu românii. Pe măsura extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei
s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. În cronica maghiară „Gesta Hungarorum"
(„Faptele ungurilor"), scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela al III-
lea, (1173-1196), se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în
Crişana, cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei, cu centrul posibil la
Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la Cuvin). Unii istorici,
mai ales maghiari, sunt de părere că detaliile privind luptele băştinaşilor români cu ungurii, expuse
cu lux de amănunte de către cronicar, ar putea fi imaginare. Dar şi în acest caz cert este faptul că
Anonymus se bazează pe tradiţia existentă în mediul maghiarilor despre rezistenţa opusă la venirea
lor în Transilvania de către românii băştinaşi, organizaţi în voievodate.
60
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Deşi aceste voievodate au fost supuse de către maghiari, totuşi un secol mai târziu, în
Transilvania, sunt atestate alte două noi formaţiuni statale: una cu centrul la Alba lulia (Bălgrad), în
frunte cu Gyla, şi alta în Banat, fiind condusă de Antum, descendent din familia lui Glad, vasal al
Imperiului Bizantin. Cu timpul şi aceste voievodate au fost supuse de Regatul maghiar.
Prezenţa compactă a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari să caute a
câştiga loialitatea căpeteniilor locale. Cu acest scop în Transilvania a fost păstrată o autonomie
internă. Ea avea în frunte un voievod, fiind numită voievodat.
Dar şi după constituirea voievodatului încă multă vreme s-au păstrat formele româneşti de
organizare teritorial-administrativă, „ţările" (Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, Ţara
Haţegului, Ţara Bârsei etc.).
Între anii 1211-1225 pe teritoriul Ţării Bârsei regele maghiar a dislocat Ordinul cavaleresc
religios al ioaniţilor, strămutat din Palestina. Teutonii, însă, refuzau să se supună autorităţii regale şi
la ordinul papei ei au fost din nou strămutaţi, de această dată în Ţinuturile Baltice.
Ioaniţii nu au contribuit la consolidarea poziţiilor regelui maghiar în Transilvania. Acest rol le-a
revenit coloniştilor secui (de origine turanică) şi germanici, numiţi saşi (adică saxoni, deoarece o
mare parte dintre ei erau originari din Saxonia). Ei aveau o autonomie administrativă (numită
scaune săseşti şi scaune secuieşt) şi susţineau politica regelui în voievodat.
Dacă „ţările" române situate în Transilvania au avut de înfruntat expansiunea maghiară, apoi
formaţiunile statale de la sud şi est de Carpaţi s-au confruntat cu un nou val de migratori. Pe la
mijlocul secolului al XI-lea în spaţiul românesc s-au deplasat pecenegii, populaţie de origine
turanică, apoi în secolul al XII-lea au urmat cumanii, un alt neam turanic.
Românii au căutat să întreţină relaţii paşnice cu migratorii. Conducerea formaţiunilor statale de
la est şi sud de Carpaţi îndeplinea funcţia de mediere în relaţiile româno - turanice, organizând
colectarea dărilor pentru invadatori.
Pecenegii de la Dunărea de Jos au întreprins acţiuni antibizantine. Ca urmare, pecenegii,
împreună cu populaţia eterogenă din Dobrogea, printre care şi români, au participat la organizarea a
trei formaţiuni politice, conduse de Tatos, Sestlav şi Staza. Unii istorici îi socotesc pe aceste
căpetenii conducători ai unor formaţiuni politice româneşti; în ultimul timp a fost expusă şi părerea
că ei puteau fi pecenegi care au colaborat cu populaţia românească locală. Alte triburi de migratori,
cumanii, împreună cu o mulţime de aliaţi (inclusiv şi români nord-dunăreni), au colaborat, la rândul
lor, cu românii de la sud de Dunăre, care în anii 1185-1186, conduşi de trei fraţi, Petru, Asan şi
loniţă, s-au răsculat împotriva Bizanţului. Biruinţa răsculaţilor a pus temeiul Imperiului Româno -
Bulgar (sau al doilea ţarat bulgar). Românii împreună cu bulgarii au participat la crearea acestei
structuri statale, iar loniţă Caloian a fost recunoscut împărat de către papa Inocenţiu al III-lea,
invocând originea romană a lui loniţă. În timpul domniei urmaşilor lui loniţă acest stat devine
bulgar.
Relaţiile lui cu cumanii şi extinderea stăpânirii Imperiului la nord de Dunăre s-au răsfrânt şi
asupra populaţiei româneşti din spaţiul Carpato–Dunărean; în această perioadă la nord de Dunăre
se răspândeşte scrisul slav chirilic şi liturghia în limba slavonă. Prin intermediul statului sud-slav
pătrund şi anumite elemente bizantine de organizare a instituţiilor statale la români, inclusiv a
domniei (după modelul basileilor bizantini şi ţarilor bulgari). Astfel, conform ultimelor viziuni ale
istoricilor români, asupra procesului de constituire a statelor medievale româneşti, de rând cu
tradiţia autohtonă a Romanilor populare, un anumit rol l-au jucat influenţa bizantino-sudslavă şi
prezenţa migratorilor turanici. Cumanii au împiedicat expansiunea Regatului maghiar la sud şi est
de Munţii Carpaţi, oferind românilor posibilitatea să-şi creeze formaţiuni statale proprii, care
plăteau tribut migratorilor.
61
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
V.1.3. Formarea Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Ţara Românească a cunoscut
câteva etape. Formaţiuni politice incipiente - uniuni de obşti - au fost atestate în izvoarele slave sub
denumirea de Vlaşca, Codrii Vlăsiei (Ţara Vlăşiei) etc., adică ţări ale românilor.
În deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă, izvoarele istorice ne comunică despre
formaţiuni statale între Carpaţi şi Dunăre cu un caracter mai avansat. Astfel, în anul 1247 regele
maghiar preconiza să amplaseze în Banat şi Oltenia Ordinul religios al ioaniţilor. Printr-o diplomă
specială cavalerilor ioaniţi li s-au acordat mari privilegii, dar ei nu s-au stabilit aici. Din diplomă
aflăm că în spaţiul rezervat ioaniţilor era situată Ţara Severinului, care includea cnezatele lui loan şi
Farcaş (în Oltenia), Ţara Litua, în frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), şi voievodatul lui Seneslau
(pe Argeş).
În a doua jumătate a secolului al XII-lea, conform documentelor maghiare, un urmaş al lui
Litovoi (purtând acelaşi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul său teritoriul din dreapta
Oltului şi a refuzat să recunoască suzeranitatea maghiară. Dar în urma expediţiei regelui Ladislau al
IV-lea (1272-1290), întreprinsă în 1277-1279, Litovoi este ucis, iar fratele său Bărbat, luat
prizonier.
Prima încercare de unificare politică la sud de Crăpaţi denotă faptul că evoluţia societăţii
româneşti se dezvolta în direcţia statului medieval unificat.
Crearea unui stat unificat era determinată de mai mulţi factori, în primul rând, era necesară
asigurarea securităţii drumului comercial, care lega Europa Centrală cu gurile Dunării. Veniturile
căpătate de la asigurarea comerţului pe acest drum au întărit forţa economică a voievodatelor
româneşti. Diferenţierea socială din societatea românească aflată pe calea constituirii relaţiilor
feudale, determina la rândul ei necesitatea unui aparat administrativ puternic pentru a reglementa
relaţiile dintre diferitele pături sociale, pentru a apăra bunurile lor materiale de invazii străine şi
infractori interni.
Deşi regii maghiari îşi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpaţi, vecinătatea Hoardei de Aur
nu le permitea să-şi extindă stăpânirile în această zonă. Dominaţia mongolă după 1241 era efectivă
numai în teritoriile de sud-vest ale Moldovei, în celelalte teritorii româneşti de la sud şi est de
Carpaţi dependenţa de mongoli se limita la plata unui tribut, în schimb aceştia stăvileau
expansiunea maghiară în zonă. Totodată, în procesul evoluţiei relaţiilor mongolo-române, bazate pe
colectarea birurilor de la populaţia autohtonă, s-a constituit aparatul administrativ local, preluat apoi
de statul medieval românesc. Astfel, dominaţia mongolă a fost un factor accelerator pentru procesul
de unificare politică în spaţiul românesc.
În cronicile munteneşti începutul procesului de unificare este legat de venirea legendarului
Negru Vodă din Ţara Făgăraşului, care la 1290 a „descălecat" (întemeiat) Ţara Românească cu
centrul la Câmpulung, apoi la Argeş. Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor
grupuri de români de peste munţi din cauza ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi
instituţiilor lor tradiţionale, în realitate unificarea a fost înfăptuită de către căpetenii militare locale
în decursul unei perioade îndelungate (ceea ce nu exclude şi unele imigrări ale românilor de peste
munţi, factor permanent în acea zonă). Acest proces s-a încheiat sub domnia lui Basarab I (1324-
1352). În anul 1330, Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit să-i
pedepsească pe vasalul său "infidel", care unise la stăpânirile sale Banatul Severinului (supus
regelui). Într-un loc numit Posada, oastea maghiară a fost nimicită (9-12 octombrie 1330). Ca
urmare, a fost întreruptă dependenţa vasală de rege a voievodului român. Victoria obţinută a
demonstrat că statul nou apărut prezintă o realitate politico-militară la sud de Carpaţi. Voievodul
Basarab I a fost întemeietorul dinastiei Basarabilor în Ţara Românească.
62
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
V.1.4. Formarea Ţării Moldovei, în secolele IX-XIII, în spaţiul situat între Munţii Carpaţi şi
Nistru s-au desfăşurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre. Cercetările
arheologice ne permit să urmărim concentrarea populaţiei în jurul unor complexe teritoriale, apărate
de fortificaţii în mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului şi Prutului, în regiunea dintre
Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - pe valea Ciuhurului, în regiunea codrilor (teritoriul
viitorului ţinut Lăpuşna - Orhei) etc.
Izvoarele istorice conţin unele informaţii despre formaţiuni politice în această zonă. În vestitul
poem german "Cântecul Nibelungilor" se povesteşte despre o „Ţară românească" în frunte cu
ducele Rumunc, nume derivat de la denumirea etnică a poporului-rumân.
În vecinătatea cnezatului Halici a fost atestată o „ţară a bolohovenilor" (adică a
„volohovenilor"), a românilor. Între anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind
ajutaţi de mongoli.
Despre trei formaţiuni politice vechi, uniuni de obşti: Vrancea, Câmpulung şi Thigheci a relatat
Dimitrie Cantemir. Aceste formaţiuni teritoriale şi-au păstrat specificul lor în decursul întregului ev
mediu, formând pe rând cu alte „ţări" baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.
În lucrările istoricilor au mai fost menţionate „Cnezatul berladnicilor" şi „Ţara brodnicilor".
Numele primei formaţiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenlgorod, care în
1144 a fugit la sudul pământurilor dintre Nistru şi Carpaţi, stabilindu-se în regiunea Bârladului.
Istoricii înclină spre părerea că aflarea cneazului rus şi a tovarăşilor lui de luptă, numiţi
„bârtadnici", pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporar fără urmări politice semnificative.
În anul 1222, într-un act emis de regele ungar Andrei al II-lea, la sudul Moldovei este
menţionată „Ţara (pământul) brodnicilor". În 1223, brodnicii conduşi de voievodul lor Ploscânea au
participat în bătălia de la Kalka (1223) de partea mongolilor.
Originea etnică a brodnicilor nu este clară. Ei au fost consideraţi slavi seminomazi, români, sau
o populaţie mixtă, alcătuită din români, slavi şi cumani. Unii istorici consideră, că numele
brodnicilor ar proveni de la "brod" (în l. slavă – „vad"), acestia fiind băştinaşi români aveau funcţia
de podari la trecerea peste râuri. Ultima părere poate fi acceptată, deoarece mai târziu, în secolele
XV-XVI, la Dunăre şl Nistru era demult stabilită o populaţie locală, care deservea trecătorile.
Procesul de unificare politică a pământurilor de la est de Carpaţi este însă, legat direct nu de
formaţiunile nominalizate, ci de una care a apărut la sfârşitul secolului al XIII-lea, în timpul
domniei regelui maghiar Ladislau al IV-lea (1272-1290), în valea râului Moldova, afluent al
Şiretului. La 1308, în „Cronica rimată a lui Ottocar de Styria" este menţionat un „voievod român
(vlah) de peste munţi", adică de la est de Carpaţi. Din această zonă au venit la 1325 românii
(volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul numit
„Valahia", cu centrul la Şiret, este menţionat în 1340 într-o scrisoare a călugărilor minoriţi către
Papa de la Roma.
Cronicile moldoveneşti, ca şi cele ungureşti, leagă constituirea Voievodatului Moldovei de
legenda lui Dragoş. Aşa cum Negru Vodă sosise în Ţara Românească din Ţara Făgăraşului, şi
Dragoş a venit din Ţara Maramureşului în timpul vânării unui bour la est de Carpaţi, unde în valea
râului Moldova a „descălecat" Ţara Moldovei.
Legenda îşi găseşte expresie în stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult, ea nu este
confirmată de realităţile istorice. Pământurile de la est de Carpaţi erau permanent populate de
autohtoni. Deşi între populaţia Moldovei şi a Maramureşului în evul mediu au existat relaţii foarte
diverse, constituirea statului independent a fost un proces lăuntric, care s-a desfăşurat similar şi în
alte teritorii româneşti în direcţia unificării şi emancipării lor politice.
63
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Cât priveşte personalitatea lui Dragoş, date precise despre timpul când a domnit lipsesc. Unii
istorici sunt de părere că el s-a situat în fruntea voievodatului din Valea Moldovei încă la sfârşitul
secolului al XIII-lea. Alţi istorici insistă că voievodul maramureşean Dragoş a fost impus la domnie
de către regele maghiar după anul 1345, când avuse loc campania sa la est de Carpaţi. Campania a
fost reuşită şi voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea
mai des acceptată în istoriografia românească; deşi discuţiile controversate continuă. Dragoş a fost
urmat la domnie de fiul său Sas.
O a doua etapă în constituirea statului medieval moldovenesc este legată de numele voievodului
maramureşean Bogdan din Cuhea. După o luptă îndelungată pentru păstrarea libertăţilor românilor
din Maramureş, el a trecut munţii împreună cu ceata sa militară, stabilindu-se în Moldova, de unde
l-a izgonit pe Balc, fiul lui Sas.
Data la care s-a produs acest eveniment continuă să fie discutată de istorici. Conform unei
opinii, evenimentul a avut loc la 1359, când a fost concomitent respinsă şi o încercare a polonilor de
a pune stăpânire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.
Alţi istorici sunt de părere că momentul alungării lui Balc nu putea fi anul 1359, deoarece
această dată nu este în concordanţă cu un document maghiar din 20 martie 1360, în care se
menţionează că un alt Dragoş - cel din Guleşti, a readus sub suzeranitatea regelui maghiar „ţara
noastră a Moldovei"; deci, voievodatul nu reuşise încă să-şi capete independenţa. În alt document
din 2 februarie 1365 se menţionează că Balc este despăgubit pentru pierderea posesiunilor sale din
Moldova prin miluirea lui de către rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea, care deja plecase în
Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit în Moldova între anii 1360-1365. Sunt acceptaţi ca fiind
verosimili anii 1363-1364.
Este cert faptul că pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin acţiunea lui Bogdan a fost înlăturată
suzeranitatea regelui maghiar şi Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la
începutul domniei sale, Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-
Rădăuţi, apoi cu Ţara Şepeniţului, cu cetăţile ei de la Hmilov, Teţina şi Hotin pe Nistru. Statul
constituit - Ţara Moldovei - mai era numit şi Ţara de Sus, deoarece în partea de sud-est a spaţiului
Carpato – Nistrean - Pontic, dar şi dincolo de Nistru (în Podolia Mică), exista o altă formaţiune
statală, numită Ţara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară. La 1386 aici
era domn voievodul Costea. În anul următor, 1387, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391)
Ţara de Sus şi Ţara de Jos au fost unificate. Ţara Moldovei a mai inclus în componenţa sa şi
„culuarul unguresc" - o porţiune de teritoriu la Curbura Carpaţilor, care unea stăpânirile ungare cu
gurile Dunării şi separa Moldova de Ţara Românească. Contopirea Ţării de Sus cu Ţara de Jos a
însemnat încheierea procesului de formare a statului moldovenesc. La sfârşitul secolului al XIV-lea
teritoriul Ţării Moldovei ajunge până la Marea Neagră.
Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltică cu Marea Neagră. Acest drum,
numit apoi „drum moldovenesc", era protejat de statul moldovean, care beneficia pe această cale de
anumite avantaje economice.
V.1.5. Întemeierea statului dobrogean. Formarea statelor româneşti se încheie cu cea a statului
dobrogean situat între Dunăre şi Marea Neagră, în timpul domniei ţarului bulgar loan Asan al II- lea
(1218-1241). Aici este situată „Ţara Cărvunei", unitate politică aflată sub autoritatea religioasă a
Patriarhiei din Constantinopol.
În anul 1346 este menţionat drept conducător al statului dobrogean - Balica, urmat, după 1350,
de Dobrotici. Ultimul extinde teritoriul statului său până la gurile Dunării, intrând în conflict cu
negustorii genovezi de la Vicina şi Chilia. Urmaşul lui Dobrotici, Ivanco, încheie un tratat de pace
64
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
şi comerţ cu genovezii, bate monedă proprie, în 1388, Ivanco participă la luptele cu otomanii,
căzând în timpul bătăliei. Tot atunci domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân a luat în stăpânire
Ţara Dobrogei. Acest eveniment contura începutul unui proces de unificare a Ţărilor Române, care
nu s-a desfăşurat din cauza condiţiilor externe nefavorabile. După câţiva ani de viaţă unitară în
componenţa Ţării Româneşti, Dobrogea, ca şi alte teritorii balcanice, a fost inclusă în componenţa
Imperiului otoman.
V.1.6. Importanţa istorică a constituirii statelor medievale româneşti. Constituirea statelor

medievale româneşti a fost un proces de lungă durată şi s-a realizat în două etape: unificarea
formaţiunilor politice prestatale (a Romaniilor populare) sub autoritatea unuia dintre conducătorii
acestora; apoi crearea instituţiilor politice, administrative şi religioase, necesare afirmării şi apărării
statului.
Prima formaţiune statală întemeiată a fost Voievodatul Transilvaniei, integrat teritorial
Regatului maghiar în urma expansiunii acestuia spre est. Românii transilvăneni au început să fie
obiectul unei politici de discriminare, care va duce în cele din urmă la eliminarea lor din viaţa
politică a Transilvaniei.
Celelalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească, au reuşit să se emancipeze de sub
dominaţia mongolă şi ungară, dobândind independenţa politică. Procesul de unificare a statelor
româneşti n-a atins nivelul creării unui stat unitar independent.
Ţările Române au avut drept focare constituitoare teritorii destul de îndepărtate unul de altul.
Atunci când extinderea lor teritorială a ajuns să se întâlnească (la Curbura Carpaţilor), ele erau deja
state constituite, conduse de dinastii domneşti proprii, fiind orientate în relaţiile politice externe în
diferite direcţii: Ţara Românească - spre Ungaria, iar Moldova - spre Polonia şi Lituania. Cu timpul
s-a format o tradiţie istorică, acceptată de contemporani, o tradiţie a două ţări separate cu propriile
lor interese politice, sociale şi economice externe, adică a unui pluralism statal românesc.
Transilvania, datorită aşezării sale geografice şi situaţiei de centru natural al neamului
românesc, în urma instaurării timpurii a dominaţiei regilor ungari, a fost exclusă din procesul de
unificare politică a românilor. După ce Dobrogea a fost cucerită de Imperiul otoman, Ţara Moldovei
şi Ţara Românească au continuat să prezinte cele „două libertăţi româneşti" (după expresia lui N.
Iorga ), care au creat condiţii politice corespunzătoare pentru o dezvoltare istorică neîntreruptă a
societăţii româneşti. Pe baza lor s-a înfăptuit unitatea politică a spaţiului românesc care s-a
desăvârşit la 1918.
V.2. REVOLUŢIA DIN 1848

În Ţările Române a avut loc în anul 1848 un proces revoluţionar, unitar prin obiectivele
urmărite, prin cei care au organizat şi au participat la revoluţie, inclusiv prin colaborarea dintre
conducători, dar diferit prin calendarul desfăşurării lui.
V.2. 1. Revoluţia moldovenilor

În dimineaţa zilei de 27 martie, are loc la Iaşi, într-un hotel, o întrunire a tinerilor însufleţiţi de
idei naţionale şi reformatoare, la care iau parte însă şi alte persoane: boieri mari şi mici, negustori şi
câţiva liberi profesionişti. Se redactează un memoriu în 35 de puncte, de către un comitet în frunte
cu Vasile Alecsandri, prin care se solicita printre altele: „sfânta păzire a Regulamentului Organic în
tot cuprinsul său, fără nici o răstălmăcire”; „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni”;
îmbunătăţirea administraţiei (justiţie, armată, finanţe); reforma şcolară; ridicarea cenzurii;
înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti; dizolvarea Adunări Obşteştii ca una ce fusese aleasa ilegal.
65
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
O delegaţie se prezintă lui Mihail Sturdza, care, pentru moment, se preface a primi cele mai
multe dintre cereri, dar, pe urmă, având asigurat concursul garnizoanei din Iaşi, ordonă arestarea
căpeteniilor mişcării. O parte din acestea urmau să fie surghiunite peste Dunăre, în Turcia;
cumpărând însă, într-ascuns, echipajul barcazului care trebuia să-i treacă la Macin, ei ajung la
Brăila, şi aici, cu ajutorul vice-consulului englez local, îşi redobândesc libertatea, ajungând apoi,
prin Transilvania, în Bucovina. Aici vin, direct din Moldova, şi alţi revoluţionari.
În vara anului 1848 se aflau in Bucovina Alexandru I. Cuza, viitorul domn, Costache Negruzzi,
Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Manolache Costache Epureanu, fraţii Rosetti, fraţii Sion, într-un
cuvânt cei mai de seama tineri ai Moldovei. Sosi, de asemenea, şi Mihail Kogălniceanu, care nu
fusese amestecat în mişcare, dar care avusese un conflict cu fiul lui Mihail Sturdza şi trebuise să
părăsească ţara. Cu toţii au fost prieteneşte primiţi de familia Hurmuzacki, în a cărei casa, la
Cernăuţi, şi apoi la moşie, la Cernuca, aflară ospitalitatea cea mai aleasă. Aici, în urma
consfătuirilor avute şi cu ajutorul gazdei, refugiaţii scot „Gazeta Bucovinei”, iar Mihail
Kogălniceanu publica în 9 august 1848 Dorinţele partidei naţionale, noul program al tineretului
moldovean revoluţionar. Acest program, în 36 de puncte, se deosebeşte mult de cererile
revoluţionarilor din martie: mai întâi, el e împotriva regulamentului organic şi a protectoratului
ţarist care „nu poate în nici un chip face fericirea ţării”; se cere apoi autonomia Moldovei, egalitatea
civilă şi politică a tuturor cetăţenilor; adunare alcătuită din reprezentanţii tuturor stărilor sau
categoriilor sociale; garantarea libertăţii şi a domiciliului; instrucţie gratuită; renunţarea, din partea
boierilor la privilegii, la scutirea de contribuţii şi la robii ţigani; desfiinţarea clăcii; şi — fapt foarte
important — Unirea Moldovei cu Muntenia, care trebuia să fie „cheia bolţii fără de care s-ar dărâma
întreg edificiul naţional”.
Cei care s-au refugiat în Transilvania, la Braşov, vor continua activitatea revoluţionară prin
redactarea programului „Principiile noastre pentru reformarea patriei", în luna mai a anului 1848. A
fost cel mai radical program, deoarece prevedea unirea Moldovei cu Ţara Românească, desfiinţarea
privilegiilor de clasă şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi fără despăgubire.
V.2. 2. Revoluţia în Muntenia

În Muntenia, revoluţia s-a bucurat, de la început, de mai mult succes decât în Moldova. Una din
cauze a fost mai bună organizare a ei, o alta, concursul unei părţi din administraţiei şi a armatei. În
timpul domniei lui Gheorghe Bibescu se formase, în 1843, o societate politică secretă, intitulată
„Frăţie”. Din ea făceau parte tinerii patrioţi şi progresişti, dintre care mulţi studiaseră în străinătate,
mai ales la Paris. În capitala Franţei izbucnise revoluţia la începutul anului 1848. Conducătorii ei
făgăduiseră sprijin tinerilor munteni, în cazul când se vor ridica împotriva asupritorilor.
Mişcarea a izbucnit în ţară, în ziua de 9 iunie 1848, la Islaz, în judeţul Romanaţi, ale cărui
autorităţi, militare şi civile, erau de partea revoluţionarilor. S-a citit proclamaţia în 22 de articole,
alcătuită, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, de Ioan Heliade Rădulescu, în care se
prevedea, ca revendicări esenţiale: independenţa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor
lui Mircea şi Vlad Vlaicu şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale”;
„egalitatea drepturilor politice”; „suprimarea rangurilor sociale”; „împroprietărirea ţăranilor”;
„emancipaţia mănăstirilor închinate” locurilor sfinte; „desfiinţarea robiei”. Nu se vorbea de Unirea
Principatelor.
În acea zi, la Bucureşti, trei tineri trag cu pistolul asupra lui Gheorghe Bibescu, domnul Ţării
Româneşti. Acesta scapă însă numai cu spaima, epoletul oprind glonţul. Peste doua zile, la 11 iunie,
mulţimea, la semnalul dat prin tragerea clopotului de Mitropolie, începe a se aduna; apar steaguri,
cocarde şi eşarfe tricolore; pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore. În aclamaţii şi urale, toţi se
66
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
îndreaptă spre palat. Bibescu ştiind că nu are sprijinul armatei - în cursul dimineţii, ofiţerii in
corpore veniseră la palat, arătând că vor apăra ţara de duşmani, dar nu vor vărsa sânge de roman –
iscăleşte, seara, pe la orele 10, noua constituţie – de fapt proclamaţia – şi accepă formarea unui
guvern provizoriu, a cărui lista îi este prezentată de revoluţionari. Cum însă a doua zi, 12 iunie,
consulul ţarist, Gheorghe de Kotzebue, protestează formal împotriva noii orânduiri care desfiinţa de
drept şi de fapt Regulamentul organic, părăsind Bucureştii, domnul, cuprins de team și nevoind să ia
asupra-şi consecinţele mişcării, abdică în după-amiaza zilei de 11 iunie şi se retrage, prin
Câmpulung, în Transilvania. Anunţând acest fapt în ziua următoare, guvernul provizoriu arată
totodată ţării şi noua sa formaţie, reconstituiă, cuprinzând şi pe cei de la Islaz. În frunte e „Guvernul
vremelnicesc”, organ suprem, prezidat de Mitropolitul Neofit şi numărând ca membrii pe Ion
Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, ChristianTell, Gheorghe Magheru şi, pentru câteva zile numai,
un mare negustor bucureştean Gh. Scurti. Vin apoi, imitând guvernul revoluţionar francez,
„secretarii guvernului vremelnicesc”: C.A. Rosseti, N. Balcescu, A.G. Golescu şi Ion C. Bratianu,
adică elementele tinere, cele mai dinamice. În aceiaşi zi, adică la 14/26 iunie, guvernul revoluţionar
dă şi primele sale decrete.
Scurta perioadă de trei luni cât a durat revoluţia în Muntenia a avut totuşi urmări însemnate. Ea a
produs o mişcare a maselor, o zguduire a societăţii, în special a clasei posedante, a facilitat
pătrunderea ideilor de reformă socială, care-şi vor găsi mai târziu expresia în dispoziţiile din 1858
ale Convenţiei de la Paris (egalitatea tuturor în faţa legilor, suprimarea titlurilor nobiliare etc.) şi în
legile din 1863-18864 ale lui Cuza şi Kogălniceanu: secularizarea averilor mănăstireşti;
împroprietărirea ţăranilor şi legea învăţământului. Pe de altă parte, prin influenţa exercitată, în mai
mare măsură asupra revoluţionarilor din Moldova, care formulează, utilizând proclamaţia în 22 de
puncte, programul din august, şi în mai mică măsură asupra revoluţionarilor din Transilvaniei, ea
contribuie la întărirea şi adâncirea ideii de unitate naţională. În sfârşit, prin propaganda în Apus a
fruntaşilor exilaţi, ea determină un puternic curent de opinie publică şi guvernamentală în favoarea
Principatelor, curent care-şi va dovedi eficacitatea cu prilejul încheierii Tratatului şi apoi a
Convenţiei de la Paris (1856, respectiv 1858).
V. 2. 3. Revoluţia din Transilvania

În Transilvania, revoluţia a durat mai mult şi pe lângă caracterul ei social, a avut şi unul naţional.
Tineretul progresist maghiar, în cadrul mişcărilor care izbucnesc în acest an 1848, în cuprinsul
împărăţiei austriece şi anume la Viena, în Italia şi în Boemia, se ridică sub conducerea lui Lajos
Kossuth şi proclamă Ungaria independentă. Totodată hotărăsc anexarea Transilvaniei la noul stat
maghiar. Românii nu puteau admite, evident, acest lucru. Pe de altă parte, ei voiau drepturi egale cu
celelalte naţionalităţi din Transilvania.
De aceea hotărăsc, la rândul lor, convocarea unei adunări în care să discute toate problemele
care-i priveau. Adunarea se ţine în zilele de 3/15 - 5/17 mai 1848, lângă Blaj, pe o câmpie care de
atunci s-a numit Câmpia Libertăţi.
În urma unor cuvântări ţinute în cadrul Adunării, s-a votat o rezoluţie în patru puncte prin care se
prevedea că: „naţia română se declară şi se proclamă… de sine stătătoare şi … parte întregitoare a
Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale”; şi „depune jurământul de credinţa către împărat şi către
patrie“.
A doua zi se dezvoltă această rezoluţie, cerându-se: reprezentare proporţionala în toate ramurile
de conducere şi în administraţia ţării, libertatea presei şi a întrunirilor, şcoli de tot felul şi o
universitate etc. Se protestează apoi solemn împotriva unirii cu Ungaria, făcută fără consultarea
67
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
romanilor. După înăbuşirea revoluţiei, Curtea de la Viena a păstrat faţă de români o atitudine
echivocă, temporizând, răspunzând cu întârziere, şi numai în parte a cererilor lor.
V. 3. UNIREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI CU MOLDOVA reprezintă unul din momentele cardinale

ale istoriei patriei noastre, actul politic care stă la baza României moderne. Înfăptuită la 24 ianuarie
1859, Unirea este rezultatul firesc al unui îndelungat proces istoric, care s-a maturizat în condiţiile
începutului soietăţiii capitaliste şi ale formării naţiunii române.
Unirea era o cauză a întregului popor. Dar în raport cu interesele lor de clasă, forţele sociale
româneşti au înţeles în mod diferit conţinutul şi caracterul Unirii.
Forţa socială principală în mişcarea unionistă au constituit-o poporul de la oraşe şi sate, care au
acţionat cu cea mai mare energie şi hotărâre. El lega de înfăptuirea acestui mare act naţional şi
împlinirea aspiraţiilor sociale. Ţăranii urmăreau, în primul rând, ca prin Unire să scape de clacă şi
să obţină pământ, iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire, se va realiza cadrul politic
favorabil unor largi libertăţi democratice. Burghezia, în plină ascensiune, socotea că într-un stat
unitar se vor crea condiţii prielnice pentru prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei
poziţii preponderente în viaţa politică a ţării. Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din
1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte înflăcăraţi patrioţi, ca: Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu,
Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Nicolae
Orăşanu ş.a.
În ceea ce priveşte boierimea, o mare parte a acesteia, din interese economice şi politice
apropiate de cele ale burgheziei, s-a alăturat puternicelor forţe naţionale unioniste. Unii dintre marii
boieri, în număr neînsemnat, de teamă că Unirea ar putea pune în primejdie privilegiile lor de clasă,
s-au grupat în partida antiunionistă.
Exilaţii erau în legătură cu unii reprezentanţi ai popoarelor europene, grupaţi în Comitetul
central democratic european, înfiinţat în 1850, la Londra, din iniţiativa italianului Giuseppe
Mazzini. Cu toţii îşi exprimau speranţa că va izbucni o nouă revoluţie în Europa.
Mişcarea unionistă din ţară, ca şi intensa activitate a emigraţiei din afara hotarelor au impus
năzuinţă fundamentală a românilor în atenţia diplomaţiei europene. Reprezentanţii statelor
participante la Congresul de la Paris, din 1856, au avut atitudini diferite faţă de viitorul regim al
Principatelor Române. În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia; o
împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria; favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,
Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de anumite interese statale.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii
Principatelor; s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului lui.
Tratatul de pace prevedea că populaţia Principatelor să fie consultată prin intermediul unor adunări
(divanuri) ad-hoc. Totodată s-a stabilit ca cele două ţări, rămânând sub suzeranitatea Turciei, să
intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris; se înlătura astfel
protectoratul unei singure ţări.
Pe temeiul cererilor exprimate în adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o
comisie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace, la Paris, o
conferinţă a puterilor europene care să alcătuiască o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport, pe
care l-a înaintat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-a întrunit în mai 1858, la
Paris.
68
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Convenţia semnată la 7 august 1858, prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele
Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu un domnitor, guvern şi adunare legiuitoare
proprie, înfiinţarea unei comisii centrale pentru alcătuirea legilor de interes comun şi a unei curţi de
casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani.
Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor burgheziei:
desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor),
responsabilitatea ministerială etc.; se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare prin lege a
relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. ,,Stipulaţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei stabileau
modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act internaţional,
noua convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce de fapt, însemna
încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului Organic. Convenţia va rămâne în vigoare până în
1864.
Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră dorinţa fundamentală a românilor, exprimată prin
Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi să
pună Europa în faţa unui fapt împlinit.
Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate
înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele reacţionare potrivnice Unirii. C.A.
Rosetti scria în acele zile că ,,Lupta este astăzi mai cu seamă între cei care vor să menţie trecutul şi
între cei care vor transformarea societăţii”. În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea
electivă o majoritate a partidei naţionale, în Ţara Românească, ea era o minoritate. Dar, sub
conducerea elementelor înaintate, masele populare au desfăşurat o luptă dârză, care avea să asigure
victoria partizanilor progresului. Deputaţii înaintaşi se vor folosi cu abilitate de contradicţiile din
rândurile grupării conservatoare.
În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul
partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza, revoluţionar paşoptist şi luptător înflăcărat pentru cauza
Unirii. Vestea proclamării lui Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu mare bucurie
pretutindeni, în întreaga Moldovă, în Ţara Românească şi în Transilvania.
După alegerea din Moldova, privirile întregului popor român erau aţintite spre Bucureşti.
Adunarea electivă de aici şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari,
meseriaşi, ţărani din satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa, negustori, elevi ai claselor superioare şi al
învăţământului de specialitate. În noapte de 23/24 ianuarie deputaţii partidei naţionale au convocat
o şedinţă la hotelul „Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti
tot pe Alexandru Ioan Cuza. Propunerea făcută de Vasile Boierescu. Reprezentant al partidei
naţionale a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind obligaţi să cedeze voinţei
poporului.
Proclamarea lui A.I. Cuza ca domnitor al celor două Principate a declanşat o puternică explozie
de entuziasm. Pretutindeni a avut loc manifestaţii de bucurie, se cânta şi se juca Hora Unirii, din mii
de piepturi răsunau: ,,Trăiască Unirea, Trăiască Cuza Vodă, Trăiască România, una şi nedespărţită”.
Unirea Principatelor a avut un puternic ecou în rândul populaţiei din toate provinciile româneşti,
care aşteptau acum momentul favorabil pentru a se uni cu Ţara.
V. 4. FAMILIA REGALĂ ÎN ROMÂNIA

În 1865 Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei şi Munteniei, a fost înlăturat de la tron
printr-un complot pus la cale de partidele vremii, adică mai bine spus prin trădarea adjutanţilor săi.
Puterile europene au recunoscut Unirea Principatelor din 1859 doar pe timpul domniei lui Cuza , de
69
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
aceea în 1866 se desfăşura o activitate diplomatică deosebită pentru aducerea unui prinţ străin.
Însuşi domnitorul Cuza afirma : „Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi nici
o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul public la a cărei aşezare
am fost fericit a contribui”. După o perioadă de căutări şi după ce contele de Flandra a respins
propunerea delegaţiei româneşti, la iniţiativa lui Napoleon al III-lea, Ion C. Brătianu pleacă în
Germania, la Dusseldorf. Aici Carol, fiul Principelui Carol Anton de Hohenzollern acceptă
propunerea de a deveni principe al României.
După ce a acceptat tronul României, sprijinit fiind de Napoleon al III-lea, Wilhelm I şi Otto von
Bismark, legături benefice pentru statul roman, prinţul a luat drumul României alături de Ion C.
Brătianu sub numele fals de Karl Hettingen pe traseul Augsburg-Munchen-Salzburg-Viena- Pesta-
Timişoara-Bazias, întrucât se profila războiul dintre Austria si Prusia, iar Carol, ofiţer în armata
prusacă, putea fi arestat şi împuşcat. Drumul de la Bazias până la Bucureşti s-a făcut cu trăsura
deoarece nu exista o reţea ce cale ferată şi a durat circa 24 ore, caii trebuind să fie în permanenţă
schimbaţi la fel ca şi lanţurile rupte.
Era ziua de 10 mai 1866 (devenită ulterior ziua României) când prinţul intra în Bucureştiul
prăfuit, mistuit de secetă. Ţara care s-a înfăţişat prinţului nu era deloc aşa cum credea: deplasarea se
făcea anevoios, neexistând cai ferate, drumurile erau doar de piatra, străzile mizere. Şi într-adevăr,
lucrurile de care trebuia să se ocupe imediat erau numeroase şi el s-a străduit să le facă cât mai bine.
A construit poduri de fier, o reţea de căi ferate, bănci de credit agricol, a mărit armata îmbunătăţind-
o, a ridicat moşii regale, biserici, şcoli. S-a preocupat de industria casnică ce sporeşte mult. Marea
sa realizare a fost podul între Feteşti şi Cernavodă.
De numele său se leagă şi câştigarea independenţei de stat a României între 1877-1878, în
luptele grele ce s-au dat la Plevna unde regele a avut comanda supremă participând alături de ţarul
Alexandru al II-lea al Rusiei şi marele duce Nicolae. Din oţelul tunurilor de la Plevna regele şi-a
făcut o coroana în amintirea acelor lupte, în urma cărora România şi-a proclamat independența, la
10 mai 1878, încă o zi de glorie pentru rege amintind de cea când a intrat în capitală in 1866.
În 1881 România se proclamă regat iar Carol devine astfel regele al romanilor, care a domnit
timp de 48 de ani (mai mult chiar şi decât Ştefan cel Mare) sub numele de Carol I.
Cea care avea să-i fie alături mereu, ca o regina şi soţie a fost principesa Elisabeta de Wied ce s-
a născut la 29 decembrie 1843 în castelul părintesc din Neuwied, lângă Rin, tatăl fiind Prinţul
Herman de Wied şi mama prinţesa Maria de Wied, fiică de duce. Pseudonimul cu care avea să fie
cunoscuta este cel de Carmen Sylva. Ea s-a căsătorit cu domnitorul Carol în 1869, respectând
Constituţia României potrivit căreia prinţul putea sa aleagă doar o fată de viţă nobilă străină. În
1870 se năştea singurul lor copil, o fata pe numele său Maria care însa avea să moara 4 ani mai
târziu. De menţionat aici sunt legăturile pe care le-a avut regina cu George Enescu (care-şi avea
propria cameră atât la castelul Peleş cât şi la Palatul Cotroceni), Vasile Alecsandri şi Mihai
Eminescu. Incidentul cu acesta din urma a fost cu totul deosebit. Fiind invitat la palat de însăşi
regina Elisabeta, aceasta i-a dat poetului sa citească una din poeziile sale cerându-i apoi părerea;
marele poet ar fi răspuns : „Maiestate, în forma aceasta ar fi mai bine să nu fie publicata !”, la
care regina indignată i-a spus „Uiţi că vorbeşti cu regina României !” ; poetul, degajat i-a răspuns :
„Da, dar nu cu regina poeziei”.
Regele s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914. În testamentul redactat la 14/25 februarie 1899,
primul şi ultimul gând al său a fost îndreptat câtre „iubitul meu popor pentru care inima mea a bătut
neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine,… zi si noapte m-am gândit la fericirea României
călăuzit fiind de deviza »Tot pentru ţară, nimic pentru mine, care a ajuns acum să ocupe o poziţie
vrednică între statele Europei”. La scurt timp, în 1916 după doi ani de singurătate şi tristeţe, ani în
70
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
care dormea anume in apartamente îngheţate, se stinge din viață, la 18 februarie suferind de gripă şi
congestie pulmonară, regina Elisabeta fiind înmormântată cu răceala, fără lacrimi.
Trupurile primilor doi regi ai României se află înmormântate la Biserica din Curtea de Argeş,
ctitorie a lui Neagoe Basarab, restaurată de Carol I.
Printre numeroasele realizări ale perechii regale se număra si Castelul Peleş, mult visat atât de
regina Elisabeta în copilărie cât şi de Carol.
Întrucât în 1881, la proclamarea Regatului, Carol şi Elisabeta nu aveau nici un urmaş direct care
să asigure continuitatea dinastiei, succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regelui. Astfel a ajuns
pe tronul României, în 1914, Ferdinand I de Hohenzollern, născut în 1865, fiul cel mare al fratelui
lui Carol, Leopold. Ferdinand vine pentru prima oară în Romania în 1884, apoi se întoarce în ţara
natală unde îşi continuă liceul la Dusseldorf, urmează cursurile Universităţii din Lipsca şi Şcoala
superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tubingen. Învaţă totodată cu profesorul Păun limba,
literatura, istoria şi geografia românilor, instruindu-se şi din punct de vedere militar.
Îşi însuşeşte cu uşurinţa limba franceză, engleză, rusă iar româna ii devine familiară, ţinând cont
că va fi în viitor regele romanilor.
Ferdinand se căsătoreşte, respectând Constituţia, cu prinţesa Maria, născută în Marea Britanie,
la 3 octombrie 1875 în castelul Eastwel Park în comitatul Kent, primul copil al ducelui Alfred de
Edinburg (fiul reginei Victoria) şi al ducesei Maria (fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a
prinţesei Maria de Hesse a Germaniei). Cei doi se căsătoresc în plină iarnă, decembrie 1892,
Ferdinand având 27 de ani, iar Maria 17. Cel care însă i-a condus din umbră atent şi sever,
urmărindu-le fiecare pas şi instruindu-i a fost însuşi regele care le-a rezervat Palatul Cotroceni, iar
la Sinaia, lângă Castelul Peleş, a construit după gustul preafrumoasei englezoaice, Castelul Pelişor
care găzduieşte Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur al Reginei, întregul palat fiind
construit în stilul Art Nouveau.
La moartea regelui Carol lumea era in prag de război iar România trebuia să decidă de partea
cui să intre: a Antantei (Anglia, Franţa, Rusia) sau a Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria).
Ferdinand ar fi inclinat spre Puterile Centrale, fiind prusac de origine, crescut în spiritul războiului
nemţesc. Însă, în comparaţie cu firea neînduplecată şi severă a unchiului său Carol, Ferdinand era
stângaci, timid, şovăielnic, astfel ca vulcanica sa soţie, englezoaica Maria l-a influenţat puternic să
accepte intrarea României de partea Antantei, ca o garanţie a împlinirii visului de unitate naţional-
statală.
Aşa se face ca românii conduşi de un monarh neamţ au dat lupte grele începând din 1916, anul
intrării în război, cu armatele germane şi austro-ungare. Sfatul reginei Maria, ea însăşi un
ambasador de nădejde al ţarii peste hotare, s-a dovedit a se adeveri. În 15 octombrie 1922, după
făurirea României Mari, regele Ferdinand împreună cu regina Maria au fost încoronaţi în Catedrala
ortodoxă din Alba Iulia, ca Regi ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
Domnia regelui Ferdinand, cu toate că a durat doar 13 ani, Întregitorul sau Fidelul, cum i s-a
spus, a dus ţara spre o noua treaptă de prosperitate: România având la moartea sa 17 milioane
locuitori şi 295.000 km pătraţi. Cel care dăduse pământ luptătorilor de la Mărăşeşti, putea acum să
moară liniştit. Suveranul se stinge din viaţă in 1927 la 63 de ani.
În urma sa au rămas o preafrumoasa soţie (de care I. G. Duca in Amintiri Politice spunea : „e o
fiinţa de care trebuie să te sfieşti, fiind strălucitoare la fizic ca şi la moral, încât iţi ia văzul, nimeni
nu o poate întrece. Frumoasa de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei
care să se fi putut asemui cu ea...”) şi 6 copii.
Primul născut a fost Carol II, ]n 15 octombrie 1893, spre bucuria bunicului care îi poartă o
neasemuită afecţiune.
71
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Ceea ce au avut în comun aceşti cinci fraţi a fost o prea mare dragoste faţă de locurile copilăriei,
de Peleş şi preafrumoasele lui privelişti şi ultimul lor gând atât în timpul vieţii în exil cât şi în
pragul morţii s-a îndreptat spre România, unii dintre ei putându-şi vedea visul împlinit, alţii
nădăjduind că poate după moarte sufletele lor se vor odihni în ţara dragă.
În ceea ce o priveşte pe regina Maria, ea a trăit 11 ani după moartea soţului ei.
Următorul succesor pe tronul României avea să fie Carol II, regele român despre care s-au scris
cele mai multe monografii, descriind viaţa înţesată cu evenimente.
Al patrulea rege din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen şi ultimul de fapt, a văzut lumina zilei
la 25 octombrie 1921 la Sinaia fiind fiul legitim al prinţului moştenitor Carol şi al Elenei, principesa
Greciei. Legăturile de sânge ale lui Mihai cu Casele Regale englezeşti, nemţeşti, ruseşti, greceşti fac
din copilul prinţ să fie înzestrat cu cele mai alese gene din Europa.
El a deveniti rege la numai 6 ani întrucât tatăl sau renunţase la tron. Astfel, în 1927, România
avea un rege-copil care conducea ţara prin Regenţa formată din principele Nicolae (fratele lui
Carol), patriarhul Miron Cristea şi primul preşedinte al Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan.
Tatăl său însă s-a întors în ţară şi cu ajutorul unor politicieni şi ofiţeri a fost proclamat rege la 8
iunie 1930. Fostul copil-rege Mihai I, la 9 ani revine prinţ moştenitor, primind drept consolare de la
tatăl său titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În cei 10 ani cât a domnit tatăl său, 1930-1940, Mihai
a trăit în umbra părintelui, departe de mama sa. Micul rege, educat fiind şi de mama sa, principesa
Elena, dobânziște o mare pasiune pentru costumele militare, zborul avioanelor şi construcţia
maşinilor.
La 6 septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său care, până la 30
decembrie 1947, este pentru a doua oară rege al României. Mai degrabă izolat de viaţa publică,
Mihai află în iunie 1941 că România declarase război Uniunii Sovietice. Era fericit de realipirea
Basarabiei, răpită de Kremlin în 1940, însă consideră că generalul I. Antonescu făcuse o mare
greşeala trimiţând ostaşii noştri peste Nistru, ca să lupte alături de armata hitleristă. Regele opta
pentru o pace cu Aliaţii, iar momentul s-a ivit in 1944, în timpul ofensivei sovietice, când, la 23
august, convocat de Suveran la Palatul Regal, Antonescu refuză să ceară armistiţiul ori să-şi dea
demisia, în consecinţa fiind arestat. Hitler a ordonat prinderea regelui viu sau mort, palatul regal
fiind bombardat de nemţi. Însă românii şi-au sprijinit regele şi au întors armele împotriva
Germaniei, ieşind din Axă. Datorită actului de la 23 august 1944 războiul antihitlerist a fost scurtat
cu 6 luni.
Câştigând teren în România, Rusia şi-a impus un guvern în frunte cu Petru Groza, regele fiind în
total dezacord. Când comuniştii şi-au întărit îndeajuns poziţia, au făcut presiuni asupra Suveranului
să părăsească tronul, primul-ministru Petru Groza şi secretarul general al partidului Gheorghe-
Gheorghiu Dej şantajându-l pe rege, la 30 decembrie că dacă nu iscăleşte abdicarea în acea noapte
vor fi omorâţi 1000 de studenţi arestaţi pentru ca manifestaseră în favoarea Regelui. In aceasta
situaţie gravă Mihai a spus : „Nu va curge sânge din pricina mea !” şi a semnat abdicarea. După
câteva zile, însoţit de regina mamă Elena, părăseşte tara. În noaptea de 3 spre 4 ianuarie, 1948 la
graniţa româno-iugoslavă trenul Suveranului a fost oprit detaşându-se vagoanele cu bagaje. Aşa că
regele Mihai a ajuns în străinătate numai cu hainele de pe el. Şi totuşi comuniştii aveau să ţeasă tot
felul de povesti legate de bogăţiile pe care le-a furat.
In exil, regele alungat şi-a câştigat pâinea lucrând ca pilot de încercare, apoi brooker într-o firmă
greco-germană. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon de Parma cu care are cinci fete
Margareta, Elena, Sofia, Maria şi Irina.
72
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
V. 5. CUCERIREA INDEPENDENTEI DE STAT A ROMÂNIEI

Unirea Moldovei cu Ţara Românească, reformele care au modernizat statul, au constituit
premisele cuceririi independenţei, ţelul major al tuturor românilor. Datorită politicii „prin noi
înşine", legăturile României cu Poarta erau aproape simbolice (subordonarea exprimată doar prin
existenţa tributului), dar ele trebuiau înlăturate total pentru ca România să aibă un statut
internaţional de sine stătător.
Pe fondul crizei orientale, agravată mult în anul 1876, conflictul armat dintre Rusia şi Turcia era
iminent. Pentru a evita ca România să devină teatru de război, primul ministru I.C. Brătianu a purtat
tratative directe cu Rusia, cum au fost convorbirile de la Livadia, în Crimeea, unde au fost abordate
probleme legate de trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc în drum spre Balcani. La 4/16
aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin ţara
noastră (din partea României, a semnat acest document Mihail Kogălniceanu). Rusia se obliga să
respecte şi să menţină integritatea României şi „drepturile politice ale statului român aşa cum
rezultă din legile interioare şi tratatele existente". Rusia suporta cheltuielile de transport ale trupelor
sale.
A fost decretată mobilizarea armată şi a gărzii civice. Forţele armate române numărau în total
120.000 oameni; unitătile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a face faţă unor eventuale
incursiuni otomane peste Dunăre.
La 12/24 aprilie 1877, Rusia declară război Porţii, trupele ei trecând Prutul. În aceste condiţii linia
dunăreană a fost apărată de către români, unde datorită bombardamentelor asupra Calafatului,
Bechetului, Islazului, Corabiei, Giurgiului, Vidinului şi Turtucaiei, a fost instaurată, deşi
nedeclarată oficial, o stare de război între Turcia şi România.
La 9/21 mai 1877, în Parlamentul României Mihail Kogălniceanu, în numele guvernului, a
proclamat independenţa, expresie a dorinţei întregului popor, primită cu mare bucurie; a doua zi, 10
mai 1877, hotărârea Camerelor Legiuitoare a fost sancţionată de către domnitorul Carol şi astfel,
Europa a fost pusă de către români, din nou, în faţa faptului împlinit. La 11/23mai 1877 guvernul
român anulează tributul către Turcia (914.000 lei ), sumă pusă la dispoziţia Ministerului de Razboi.
Iniţial Rusia nu a dorit o cooperare militară cu România apreciind că, singură va putea să obţină
victoria şi apoi, nu vroia ca ţara noastră să fie prezentă la masa tratativelor de pace. Înaintarea
ruşilor s-a lovit de o puternică rezistenţă la Plevna, unde 50.000 de soldaţi şi ofiţeri conduşi de
Osman Pasa, nu puteau să fie înfrânţi.
Având pierderi grele, marele duce Nicolae, comandant al frontului din Balcani, a trimis
Principelui Carol I următoarea telegramă: „Turcii îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne
nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armata după cum
doreşti. Între Jiu si Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea
mişcărilor mele". Deşi nu exista o convenţie militară între cele două state, România a acordat ajutor
militar. Românii au trecut Dunărea şi Prinţul Carol I a primit comanda trupelor româno-ruse la
Plevna. După lupte grele, Plevna a fost cucerită; românii au luptat şi în zona Vidin-Belogradcik;
principalele confruntări s-au desfăşurat la: Griviţa, Rahova, Opanez, Smârdan.
Prin participarea la acest război, România şi-a cucerit independenţa de stat; la lupte au luat parte
români din toate provinciile românesti. Au fost oferite pentru armată donaţii şi daruri care au
totalizat 10.000.000 lei; s-au făcut importante rechiziţii, s-au asigurat transporturi către front; au fost
organizate spitale şi ambulanţe.
Pierderile armatei române au fost peste 10.000 de morţi şi răniţi, iar efortul financiar a depăşit
100 milioane lei. Războiul din 1877-1878 a evidenţiat caracterul naţional şi popular al acestuia şi a
73
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
demonstrat solidaritatea întregii naţiuni pentru obţinerea marelui deziderat - cucerirea independenţei
naţionale.
Tratativele de pace care s-au încheiat după terminarea războiului au consfinţit creşterea
deosebită a influenţei Rusiei în Balcani. Prin prevederile Tratatului de la Berlin din 1/13 iunie 1878
s-a recunoscut independenţa României; Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au intrat în
componenţa statului român, dar în schimb, Rusia a smuls din nou Cahulul, Bolgradul şi Ismailul -
judeţe din sudul Basarabiei, care prin Tratatul de Pace de la Paris din anul 1856 intraseră în
componenţa Moldovei. Prin aceasta Rusia a încălcat în mod flagrant Convenţia din 4 aprilie1877,
aducând grave prejudicii suveranităţii noastre naţionale.
La 9/21 septembrie 1878 s-a decis ca Principele Carol să poarte titlul de Alteţă Regală, ceea ce a
dus la întărirea prestigiului său şi la afirmarea unui statut nou pe plan internaţional pentru România.
Această titulatură a fost recunoscută şi de guvernele europene. Consolidarea poziţiei internaţionale
a ţării noastre după cucerirea independenţei de stat a permis proclamarea României ca regat;
aceasta s-a realizat la 14 martie 1881 în urma votului Parlamentului; la 10/22 mai 1881, Carol I şi
soţia sa Elisabeta (poeta Carmen Sylva) au fost încoronaţi.
V. 6. MAREA UNIRE DIN 1918

Procesul istoric în urma căruia toate provinciile locuite de români s-au unificat în cuprinsul
aceluiaşi stat naţional, a fost determinat de trei factori principali: contextul ideologic, politic şi
militar european, prezenţa pe scara largă a sentimentului naţional în rândul populaţiei româneşti şi
acţiunea politică decisă a elitelor româneşti din Regat şi din Austro-Ungaria. Unirea tuturor
românilor într-un stat naţional a cunoscut două momente principale.
Prima provincie care s-a alipit României a fost Basarabia, în martie 1918. Împrejurarea a fost
favorizată de prăbuşirea autorităţii Rusiei în zonă, ca urmare a revoluţiei bolşevice. Astfel, în
Basarabia, în perioada aprilie–octombrie 1917, organizaţiile social-politice româneşti elaborează
programe în care cer autonomia Basarabiei. În decembrie 1917 se întruneşte Sfatul Ţării, organ
reprezentativ al Basarabiei, dominat numeric de români, care proclamă Republica Federativă
Moldovenească, desemnând structurile de conducere ale acesteia. În ianuarie 1918, Sfatul Tarii este
dizolvat, în urma preluării puterii la Chişinău de către bolşevici, însă pentru scurta durată, deoarece
armata romană pătrunde în oraş şi restabileşte autoritatea Sfatului, care o lună mai târziu proclamă
independenţa Republicii Moldoveneşti. Noul stat este ameninţat însă de o ocupaţie a Rusiei
bolşevice sau a nou creatului stat ucrainean. În martie Sfatul Ţării adoptă hotărârea de unire a
Basarabiei cu România.
Această hotărâre a fost luată de liderii români în cadrul unor organizaţii politice naţionale.
Pentru a arata că gestul lor se bucură de sprijinul populaţiei, ei au convocat adunări cu caracter
reprezentativ care să dea greutate deciziei luate în ochii opiniei publice interne şi internaţionale.
Deşi armatele române intraseră în Basarabia încă înainte de proclamarea Unirii, liderii români au
ţinut să arate că Unirea nu a fost rezultatul unei cuceriri militare româneşti, ci al opţiunii populaţiei
din zonele respective. Acţiunea lor urmărea să răspundă cerinţelor principiului autodeterminării.
În octombrie 1918, la Viena, se constituie Consiliul Naţional Roman, organism public al
românilor bucovineni. În virtutea dreptului de autodeterminare, acesta decide separarea de Austria.
Pe data 27 octombrie, o Adunare Constituantă formată la Cernăuţi hotărăşte unirea Bucovinei cu
celelalte provincii româneşti din Austro-Ungaria. În noiembrie, Ucraina doreşte să ocupe Bucovina
şi să o anexeze, iar Consiliul Naţional Roman solicită ajutorul guvernului roman, împotriva
ucrainenilor. Armata română intra în Bucovina. Tot in noiembrie, Consiliul Naţional decretează
autonomia Bucovinei şi convoacă un congres al romanilor, germanilor şi polonezilor la care
74
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
hotărăşte unirea cu România. În Transilvania, în octombrie 1918 conducerea Partidului Naţional

Roman adopta o declaraţie prin care proclama autodeterminarea naţională a românilor din Ungaria.
Ea va fi susţinută şi în Parlamentul de la Budapesta, de către deputatul Al. Vaida - Voievod, iar
între Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad şi o delegaţie a guvernului maghiar au loc
tratative la Arad, prin care românii îşi exprimă dorinţa de a se despărţi definitiv de Ungaria.
În noiembrie este convocată o adunare naţională la Alba Iulia, iar pe data de 1 decembrie 1918,
1226 de delegate ai românilor din Transilvania, în prezenţa unei adunări populare de 100000 de
persoane, decid unirea Ardealului cu Regatul României.
În 1919 puterile aliate stabilesc frontierele României cu Ungaria şi Regatul Sârbo –Croato -
Sloven, iar in 1920, prin tratatul de pace de la Trianon (parte a sistemului de tratate de la Paris),
Ungaria recunoaşte frontierele sale cu România, România Mare continua vechiul stat românesc, dar
la alte dimensiuni, suprafaţa şi populaţia ei dublându-se.
Ca întindere, România ajungea a şasea ţara de pe continent şi a doua din Europa Centrală.
Creştea astfel potenţialul sau economic, ca şi suprafaţa agricolă. Deoarece teritoriile care făcuseră
parte din Austru-Ungaria erau mai bine dezvoltate, România îşi vedea dublată lungimea reţelelor de
căi ferate, în timp ce capacităţile industriale se triplau.
VI. DIDACTICA ISTORIEI
VI.1. CE ESTE ISTORIA?

Etimologia termenului de istorie
Cele dintâi scrieri cu caracter istoric au fost realizate în Grecia. Este firesc ca termenul de istorie
să provină din limba greacă. Istoria, avea sensul de cercetare, investigare, povestire, expunere
asupra unor fapte şi evenimente care s-au petrecut.
Din greaca veche termenul a fost preluat în limba latină, sub forma de historia, -ae; având
înţeles de narare, zicere, povestire, sens păstrat şi în limba latină a evului mediu. Din limba latină,
termenul a fost preluat, cu unele modificări, de limbile neolatine: italiană – storia, franceză –
histoire, spaniolă – historia, română - istorie. Termenul latin a pătruns în limba engleză – history,
dar şi în limba rusă şi în cele neoslave – istorija. În slava veche se utiliza – letopiseţ (a scrie despre
ani). În alte limbi, cum ar fi germana se utilizează termenul de geschichte, sau tőrténelem, în limba
maghiară.
Termenul de istorie are două accepţiuni. În sens general, prin istorie se înţelege procesul de
dezvoltare a oricărui fenomen în natură şi societate, precum şi totalitatea acestor procese. În sens
restrâns, istoria este totalitatea proceselor de dezvoltare din societatea umană, dezvoltarea societăţii
omeneşti în întreaga ei complexitate, ca un proces unitar, contradictoriu, de la apariţia omului pe
pământ, până în zilele noastre, adică până la istoria imediată.
Din definţiile care se dau istoriei, rezultă că:
→ Istoria este profesorul pentru învățământ primarvieţii
→ Istoria înseamnă trecut;
→ Istoria însemnă cunoaştere;
→ Istoria înseamnă experienţa omenirii;
→ Cunoaşterea istoriei înseamnă să ne respectăm părinţii, bunicii, moşii şi strămoşii noştri;
→ Istoria ne ajută să explicăm prezentul;
→ Istoria ne ajută să prevedem viitorul, fără să fim ghicitori;
→ Cunoaşterea istoriei ne ajută să ştim cine suntem;
75
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
→ Cunoaşterea istoriei înseamnă să fii educat, să fii cult;

→ Istoria este ştiinţa trecutului.
Deci
→ Istoria ca fenomen, înseamnă totalitatea proceselor de dezvoltare din societatea umană,
realitatea trecută;
→ Istoria ca ştiinţă se ocupă cu studiul trecutului societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri,
până în zilele noastre, încercând reconstituirea trecutului.
VI.2. MĂSURAREA TIMPULUI ÎN ISTORIE

În studierea trecutului, un rol important îl are cunoaşterea datei la care au avut loc diferitele
evenimente istorice. Pentru acest motiv, studiul modului de măsurare a timpului de către diferite
popoare, în perioade diferite a determinat naşterea unei ştiinţe.
Cronologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept obiect de studiu datarea evenimentelor
istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora, fixarea exactă a datei documentelor, datarea
corectă a izvoarelor istorice. Dicţionarul ştiinţelor speciale ale istoriei defineşte astfel această
disciplină: ,,Ştiinţa specială a istoriei care are ca obiect stabilirea datelor evenimentelor istorice şi
succesiunea lor, implicit şi a datei documentelor, traducerea diferitelor sisteme după care oamenii
au măsurat şi socotit timpul. Numele provine de la cuvintele greceşti kronos = timp şi logos =
vorbire.
Societatea omenească, de-a lungul timpului a observat trecerea timpului prin succesiunea unor
fenomene naturale: răsăritul şi apusul soarelui, ziua urmată de noapte, succesiunea anotimpurilor.
Ulterior, în antichitate, pe baza unor calcule matematice şi a măsurătorilor astronomice s-a ajuns la
două sisteme de ţinere a evidenţei timpului: astronomic şi civil. În ambele situaţii s-au avut în
vedere mişcările de revoluţie ale Pământului, Lunii şi Soarelui (Pământul se roteşte în jurul axei
sale, Luna în jurul Pământului şi apoi amândouă astrele în jurul Soarelui).
După o îndelungată şi atentă observare a periodicităţii fenomenelor de pe bolta cerului, oamenii
au reuşit să alcătuiască diferite sisteme de măsurare a timpului şi de împărţire a lui în ani,
săptămâni, zile, ore. Anul, luna şi ziua constituie elementele cronologice principale. Celelalte
elemente care le însoţesc pe acestea dar nu pot ele singure să contribuie la datare, constituie
elementele cronologice secundare.
Ziua reprezintă intervalul de timp scurs între două răsărituri de soare. A fost împărţit în
antichitate (egipteni, babilonieni, chinezi) în unităţi de timp şi mai scurte. S-a avut în vedere partea
luminoasă a zilei care a fost împărţită în şase părţi egale. Romanii au împărţit acest interval în 24 de
părţi egale, pe care le-au numit: horae (ore).
Ziua, reprezintă ,,intervalul de timp format dintr-o zi lumină şi noapte, având 24 ore. Aceasta
constituie ziua civilă, timpul în care Pământul face o rotire completă în jurul axei sale.
În antichitate, începutul zilei a variat. Astfel egiptenii, chinezii, romanii, au considerat o anumită
perioadă de timp începutul zilei la miezul nopţii; babilonienii socoteau că ziua începe la răsăritul
soarelui; arabii, evreii şi grecii considerau că ziua începe la apusul soarelui.
De-a lungul timpului, aceleaşi popoare au trecut de la un sistem la altul, lucru care a ridicat mari
probleme în datarea izvoarelor istorice. În 1925 s-a convenit ca ziua astronomică să înceapă ca şi
ziua civilă, la miezul nopţii, după ora 24, notându-se acest moment cu zero.
De-a lungul timpului s-a mai observat că ziua lumină nu este egală cu noaptea decât în anumite
momente şi că diferenţa dintre ele creşte şi descreşte după reguli precise.
76
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Aceste diferenţe sunt datorate mişcărilor de rotaţie ale pământului în jurul axei sale, corelată cu
mişcarea Pământului în jurul Soarelui, revenirea în aceeaşi poziţie se realizează după 365 de zile,
perioadă care a fost denumită an.
Luna - reprezintă perioada de timp care durează o rotaţie a astrului în jurul Pământului: 29 de
zile, 12 ore, 44 minute şi 3 secunde, aproximativ 29 zile şi jumătate.
Anul - reprezintă durata de timp în care Pământul se mişcă în jurul Soarelui (lat. annus = cerc,
ciclu, inel) care este egală cu 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde. Acesta este anul tropic sau
solar. Anul sideral reprezintă timpul în care astrele plecând de la un punct fix pe bolta cerească
revin la el (365 de zile, 6 ore, 9 minute şi 9 secunde). Datorită acestei fragmentări a anului tropic, în
viaţa curentă s-a folosit un an cu un număr întreg de zile şi care se numeşte an civil sau
calendaristic.
Totalitatea regulilor ce servesc la fixarea măsurii timpului în diferite sisteme cronologice poartă
denumirea de calendar.
Termenul derivă de la verbul din limba latină: calo-are = a chema, a anunţa. (Apariţia pe cer a
lunii noi, în prima zi a lunii, era anunţată publicului de către preoţi).
Sistemele calendaristice se împart în trei tipuri fundamentale:
1. calendar solar.
2. calendar lunaro-solar.
3. calendar lunar.
Calendarul solar, cel mai vechi cunoscut, se bazează pe mişcarea aparentă a Soarelui şi a fost
folosit prima dată de egipteni în anul 4241 i.Hr. El cuprindea 12 luni de câte 30 de zile plus 5 zile
care se adăugau la sfârşitul anului, deci 365 zile. Lunile aveau denumiri după zeităţile cărora le erau
dedicate. Fiecare lună de 30 de zile era împărţită în trei săptămâni mari de câte 10 zile şi 6
săptămâni mici de câte 5 zile. Acest calendar nu lua în calcul fracţiunea de 6 ore din durata anului
solar astfel că tot la 4 ani se crea o diferenţă de o zi.
Calendarul lunaro-solar are la bază mişcarea de revoluţie a lunii şi mişcarea aparentă a Soarelui
şi are drept principiu ca prima zi a fiecărei luni lunare să coincidă cu apariţia lunii noi, dar, în
acelaşi timp, şi fenomenele anului solar să cadă în aceleaşi luni. A fost folosit de foarte multe
popoare ale antichităţii: babilonienii, chinezii, evreii, grecii, indienii, romanii etc. Are 12 luni care
variază între 28 - 31 zile.
Calendarul lunar se bazează pe fazele lunii şi este străin de mişcarea aparentă a soarelui. A fost
folosit de arabi şi de popoarele de religie musulmană.
A fost creat în Babilon la jumătatea mileniului III î.Hr. Anul avea 12 luni, respectiv 354 zile;
lunile alternau 29 cu 30 de zile. Luna era împărţită în patru săptămâni. începutul fiecărei luni,
coincidea în general, cu apariţia pe cer a lunii noi.
În Grecia la începutul mileniului I î.Hr. se folosea calendarul lunaro-solar, fiecare provincie
având propriul calendar, care se bazau pe câteva principii generale comune. Anul începea cu luna
solstiţiului de vară şi avea 12 luni. Periodic se introducea a 13-a lună (fie la mijloc, fie la sfârşitul
anului). Grecii nu au cunoscut săptămâna, au împrumutat-o de la evrei. Unele zile ale săptămânii
erau indicate prin numere altele purtau diferite denumiri. Cât priveşte calendarul roman, nu s-au
păstrat date precise privind naşterea acestuia. Se pare că de la mijlocul sec. VIII î.Hr. romanii au
folosit un ciclu care avea 10 luni şi 30 de zile pe care l-au numit annus de unde denumirea în limba
română de an. Apoi lunile au căpătat şi un nume. Prima lună a anului a fost numită Martius în
cinstea zeului Marte; a doua Aprilie, de la cuvântul lat. aperio, ire = a deschide, deoarece în aprilie
se deschid mugurii plantelor. În sec. VII î.Hr. s-au adăugat încă 2 luni: Ianuarie în amintirea zeului
Janus (zeul timpului) şi februarie (lat. februaris, onis = purificare, curăţire) - legat de ritualul
77
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
curăţirii ce se făcea anual la 15 februarie. Această lună era închinată zeului împărăţiei
subpământene Februs.
În anul 46 î.Hr. la iniţiativa lui Iulius Caesar s-a trecut la alcătuirea unui nou calendar. Grupul
de astronomi din Alexandria a lucrat sub conducerea lui Sosigene reuşind să alcătuiască un nou
calendar, la baza căruia se afla mişcarea Soarelui în timp de 1 an. Anul era stabilit la 365 zile, astfel
într-un ciclu erau 3 ani de 365 zile şi un al patrulea de 366 de zile numit an bisect. Anul a fost
împărţit în 12 luni cu denumirile anterioare. Sosigene a stabilit că prima lună a anului este ianuarie.
Lunile impare aveau 31 de zile iar cele pare 30 zile. Luna februarie avea 29 de zile. Ziua
suplimentară ce trebuia adăugată la fiecare 4 ani se intercala între 23 şi 24 februarie. În anul
reformei (1517) s-au adăugat 2 luni de 33 şi 34 zile, anul respectiv având 15 luni = 445 zile, şi s-a
numit anul confuziunii (annus confusionis; confusio, onis - amestecare, contopire). Noul calendar
Iulian (cunoscut şi sub numele de ,,stilul vechi”) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î.Hr. El s-a
remarcat prin simplitatea sa. Datorită faptului că anul iulian era mai mare decât anul tropic, la
intervalul de 128 de ani rămânea în urmă cu o zi. Astfel în timp punerea în concordanţă a anului
calendaristic cu cel tropic a devenit deosebit de stringentă.
În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, papa Grigore al XIII-lea (1572 - 1585) a hotărât reforma
calendarului iulian, desemnând o comisie de astronomi şi teologi care să lucreze în acest sens.
Dintre toate proiectele de reformă studiate de comisia respectivă, în final s-a hotărât adoptarea
proiectului propus de astronomul italian Luigi Lilio, profesor de medicină la Universitatea din
Perugia. La 24 februarie 1582 Papa Grigore al XIII-lea a emis bula ,,Inter gravissimas” în care se
hotăra ca numărătoarea zilelor să fie decalată cu zece zile înainte, cu respectarea succesiunii zilelor
săptămânii. În acest sens, ziua imediat următoare celei de joi 4 octombrie a devenit vineri 15
octombrie 1582.
Totuşi, anul gregorian a rămas mai lung decât anul tropic solar cu aproximativ 24 secunde ceea
ce a determină ca în 3500 de ani să se realizeze o diferenţă de o zi. Noul calendar a fost numit, în
memoria Papei Grigore al XIII-lea, gregorian. Ulterior se va folosi numele de ,,stilul nou.
Acest calendar s-a introdus treptat în diferite ţări europene, începând cu cele catolice: Italia,
Spania, Portugalia (chiar din 1582); apoi de Franţa, Germania catolică (1583); Austria, Boemia,
canoanele elveţiene (1584).
Rezistenţă serioasă s-a întâmpinat din partea ţărilor care adoptaseră reforma. Astfel, aici
calendarul gregorian a pătruns după anul 1700: Germania, Danemarca, Norvegia; Anglia (1752);
Suedia (1753). Ţările de religie ortodoxă au aderat la ,,stilul nou” abia în secolul al XX-lea: Rusia în
1918, România în 1924 când după luni 30 septembrie a urmat marţi 14 octombrie; Grecia tot în
1924.
Întrucât calendarul gregorian nu a fost adoptat de toate statele Europei în 1582, folosindu-se
simultan şi calendarul iulian, până în sec. XX, diferenţa de 10 zile existentă în 1582 a crescut: 10
zile între 5/15 octombrie 1582 şi 18/28 februarie 1700; 11 zile între 19 februarie/1 martie 1700 şi
17/28 februarie 1800; 12 zile între 18 februarie/1 martie 1800 şi 16/28 februarie 1900; 13 zile între
17 februarie/1 martie 1900 şi 15/28 februarie 2100.
Un alt factor cronologic important îl constituie era. Aceasta este un moment fix de timp de la
care începe numărătoarea succesivă a anilor solari sau lunari. În cronologie avem de-a face cu mai
multe ere şi, după caracterul evenimentelor care delimitează momentul fix, erele se pot împărţi în
mai multe tipuri: 1) ere astronomice care au început în momentul când s-a produs o nouă conjuncţie
a astrelor; 2) ere politice, în care numerotarea anilor se face pornind de la un eveniment politic
important (era olimpiadelor, era fondării Romei, era consulilor, era lui Diocletian). Grecii porneau
78
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
numerotarea anilor de la primele Jocuri Olimpice (anul 776 î.Hr∗.). Romanii socoteau anii începând
cu întemeierea Romei (anul 753 î.Hr∗.). Cronicarii moldoveni şi munteni au stabilit numerotarea
anilor de la facerea lumii adică anul 5508 î.Hr∗. Evreii numără anii de la "facerea lumii", adică din
anul 3762 î.Hr∗., chinezii - de la urcarea pe tron a primului împărat din dinastia Zao, adică din anul
2357 î.Hr∗.; 3) ere religioase, legate de diferite evenimente din viaţa întemeietorilor de noi religii.
Dintre acestea cea mai cunoscută şi cea mai folosită este era creştină care începe odată cu naşterea
lui Iisus Hristos, eveniment care s-a produs la 25 decembrie 754 de la fondarea Romei. Era creştină
a fost creată în prima jumătate a sec. al VI-lea d.Hr. de către abatele Dionisie Exiguus (Dionisie cel
Mic), care s-a născut în urmă cu peste 1500 de ani în Dobrogea și a stabilit două ere şi anume:
înainte de Hristos (î.Hr.) şi după Hristos (d.Hr.).
Stilurile cronologice constituie o altă problemă care iveşte la datarea documentelor de cancelarie
şi a altor categorii de izvoare scrise. Acestea se referă la data începuturilor anului care a variat de-a
lungul timpului de la un popor la altul. Stilurile cunoscute:
a) 1 martie sau ,,stilul veneţian”, utilizat la Veneţia;
b) 25 martie sau ,,stilul Bunei Vestiri” s-a folosit în cancelaria regilor Franţei (sec. X - XVI),
în Anglia sec. XIII - XVIII, la Florenţa. c) ,,stilul de Paşti” sau stilul ,,galic” sau ,,francez”
consideră începutul anului la Paşti. Este un început nestabil. Paştile neavând o dată o fată fixă în an.
S-a folosit din sec. XI până la anul 1564 în cancelaria regilor Franţe;
d) 1 septembrie sau stilul bizantin sau ecleziastic. A fost întrebuinţat în Imperiul Bizantin, în
Ţările Române, în Rusia din secolul al XIII-lea până la anul 1700;
e) 25 decembrie sau stilul de Crăciun. A fost întrebuinţat foarte mult în Germania până în sec.
XVI). S-a folosit şi în cancelaria papală (sec. XIV - XVII) sub denumirea de Stilus Curiae
Romanae;
f) 1 ianuarie sau ,,stilul circumciziei” - utilizat astăzi foarte mult.
VI. 3. OBIECTUL DIDCTICII ISTORIEI

VI.3.1. Relaţiile dintre didactica generală şi didactica speciala
Fără a intra in amănunte legate de conceptul de proiectare didactică precizăm că, prin proiectare
educaţională întelegem "proiectarea, realizarea şi evaluarea unui sistem educational (la nivel
national)"', atunci prin proiectare didactică definim un sistem de instruire (la nivelul unei institutii
sau la nivelul unei discipline), în acelaşi timp, didactica poate fi generală, pentru mai multe
discipline inrudite sau pentru o singură disciplină la toate clasele şi particulară, in cazul unei
discipline la o singură clasă, sau la mai multe clase.
În fine în ceea ce priveşte didactica specială (cu referire directa la metodica predarii istoriei la
clasa a IV-a), aceasta ar trebui sa raspundă la urmatoarele intrebări:
- cum poate fi organizat contextul învățării în scopul realizarii optime a obiectivelor propuse?
∗
de fapt anul 1 al numărătorii erei respective
79
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
- care sunt căile de structurare a cunoştinţelor în scopul asimilării lor rapide de către elev?
- care strategii ale predarii sunt mai potrivite şi de ce?
- care sunt mijloacele didactice apte să sprijine demersul cadrului didactic? care sunt căile de
structurare a cunoştinţelor în scopul asimilării lor rapide de către elev?
- care strategii ale predării sunt mai potrivite, şi de ce?
- care sunt mijloacele didactice apte să sprijine demersul cadrului didactic?
VI.3.2. Obiectul didacticii istoriei la clasa a IV-a

A spune că obiectul didacticii storiei la clasa a IV-a îl constituie formele de transmitere a
valorilor, cunoştinţelor, abilităților vehiculate de către şi prin intermediul istoriei, aşa cum poate fi
ea cunoscută şi însuşită de către şcolarul mic, ar însemna să rămânem la stratul superficial al
problemei.
Într-adevăr, particularităţile psihologice ale şcolarului mic, aşa cum vor fi ele prezentate succint
implică profunde mutaţii în felul de a concepe şi realiza actul didactic. Aceasta determină ca
didactica istoriei la clasa a IV-a să se constituie pe bună dreptate într-o disciplină aparte în cadruI
cursurilor sunt studiate de către studenţii Facultăţii de Ştiinţele Educaţiei.
Revenind, vom preciza că didactica istoriei la lasa a IV-a studiază nu numai procesul
transmiterii cunoașterii specifice acestui obiect de învăţământ, ci ea tinde să precizeze şi să încerce
rezolvarea tuturor problemelor legate de învăţarea istoriei la aceasta vârstă. În acest sens ea
precizează scopul şi sarcinile obiectului de învățământ, locul şi rolul acestuia în formarea
personalităţii, conţinutul, metodele, formele de organizare, principiile, mijloacele de învăţământ
ale acesteia.
VI.3.3. Relaţiile dintre istorie ca ştiinţă istorică, istoria ca disciplină de învăţământ şi

didactica istoriei
Deşi „istoria" ca proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură şi societate este de două ori
milenară, Istoria ca disciplină școlară nu va face altceva decât să transmită către noile generaţii
concepţia despre propria istore, sau a celorlalte naţiuni, a unei generaţii. De aceea istoria se rescrie
la fiecare generaţie. Pe de altă parte, opţiunea de a rescrie istoria este determinată şi de necesitatea
de a ține cont de progresele făcute între timp de însăşi ştiinţa istoriei. În ceea ce prveşte didactica
istoriei, ea evoluează odata cu celelalte didactici speciale. Dar ea are şi o anumită specificitate
provenind chiar din obiectul ei, căci a preda o disciplină precum istoria dar şi alte discipline socio-
umane, implică demersuri deosebite, cu totul aparte. În plus, deoarece după cum spuneam,
chiar istoria se „rescrie", evident şi didactica ei trebuie să se asocieze la aceste transformări
progresive.
VI.4. OBIECTIVELE URMĂRITE PRIN STUDIUL ISTORIEI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL

PRIMAR
Obiectivele generale ale studierii istoriei, sunt informarea sistematică a elevilor cu cunoştinţe
specifice istoriei, formarea şi însuşirea unui sistem unitar de cunoştinţe istorice; formarea unor
abilități de utilizare a izvoarelor istorice; formarea capacităţii de a utiliza cunoştinţeIe istorice
însuşite în înţelegerea şi solutionarea unor probleme teoretice şi practice ale vieţii de astăzi;
formarea şi dezvoltarea atitudinilor comportamentale, cultivarea sentimentelor, convingerilor şi
trăsăturilor devoinţă şi caracter, a spiritului de responsabilitate, a toleranţei şi educaţiei
multiculturale.
80
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
VI.4.1. Particularităţile psihologice ale formării reprezentărilor şi noţiunilor de istorie în

clasele I-IV
Procesul de învăţământ poate fi privit ca un mod particular de comunicare interumana, ce
presupune atât participarea cadrului didactic cât şi a elevului, precum şi existenţa unui fond comun
care să stea la baza legăturfi dintre cei doi factori.
Din punct de vedere al stadialitătii dezvoltării psihice la elevii din clasele primare, clasele III-
IV, clase în cadrul cărora informaţiile istorice primesc o pondere din ce în ce mai mare (la început
prin intermediul lecturilor istorice, apoi, din clasa a IV-a, prin studierea istoriei propriu-zise), se află
la intersecţia celor două mari stadii ale dezvoltării gândirii (după Piaget). Astfel, gândirea concretă
(între 6-7 şi 11 ani) este caracterizată printr-o percepţie globală a lucrurilor, predominarea
operaţiunilor concrete şi a raţionamentului progresiv (de la cauza la efec), capacitatea de a face
deducţii imediate sprijinite pe obiecte sau exemple, greutatea de a întrevedea alternative posibile,
dar şi prin apariţia ideii de conservare precum şi a reversibilităţii (Inversiunii, compensării). Tot la
această vârstă (10-11 ani) apare gândirea formală (abstractă), caracterizată prin demersuri analitico-
sintetice, operaţii propoziţionale, stăpânirea instrumentelor deductive, apariţia demersului ipotetico-
deductiv, alternanţa mobilă între raţionamente directe şi inverse. Bineînţeles, situarea într-un stadiu
sau altul a gândirii unui elev este cu totul aproximativă, deoarece procese noi ale gândirii apar
treptat, alâturându-se celor vechi, consolidate.
De aceea, în proiectarea programei de istorie autorii au ţinut seamă de o medie a dezvoltării
stadiale, care nu este în mod necesar aceeaşi cu cea a colectivului de elevi concret asupra căruia se
exercită acţiunea instructiv-educativă. Lecţiile de matematică şi gramatică, îndeosebi, pot da seamă
de stadiul gândirii în care se află cei mai mulţi dintre elevi, iar de concluziile trase la aceste lecţii
profesorul pentru învățământ primar va trebui să ţină seama în proiectarea lecţiilor de istorie. De
exemplu, problematizarea necesită operaţiuni superioare ale gândirii, care poate nu sunt accesibile
tuturor elevilor. Chiar dacă însă profesorul pentru învățământ primarva constata greutatea aplicării
problematizării ca metodă, aceasta nu va trebui să însemne abandonarea acesteia, ci plecarea de la
suporturi cât mai intuitive, etapizarea corectă a problematizării, accent mai mare pus pe celelalte
metode (demonstraţia, studiul de caz) care pot facilita dezvoltarea gândirii convergente şi mai ales a
celei divergente a elevilor, până când problematizarea nu va mai fi o problemă.
Formarea noţiunilor istorice este rezultatul unui proces de gândire în cadrul căruia se stabilesc
elementele esenţiale şi comune unor grupuri de fenomene şi fapte istorice asemănătoare. Formarea
corectă a noţiunilor oferă elevilor, posibilitatea de a selecta esenţialul şi necesarul din contingent, de
a dobândi un model raţional al dezvoltării istorice, la înţelegerea logică a evenimentelor şi
proceselor istorice, evitându-se învăţarea pe de rost. În cadrul predării istoriei, procesul formării
noţiunilor istorice este concomitent cu asimilarea cunoştinţelor, angajând întreaga capacitate de
cunoaştere a elevilor şi favorizând, dar şi plecând de la dezvoltarea operaţiilor mintale precum sunt
analiza şi sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, etc.
Spre deosebire de noţiunile vehiculate de celelalte discipline, noţiunile istorice prezintă anumite
caracteristici suplimentare. Astfel, ele generalizează şi esenţializează elemente ale unor realităţi
trecute, care nu mai pot fi reproduse aidoma, ci doar evocate (prin cuvânt, imagini, substitute).
Deoarece formarea lor nu poate pleca în primul rând de la un substrat senzorial, ea este mai dificilă
pentru şcolarul mic, aflat la pragul dintre gândirea concretă şi cea formală.
De asemenea, noţiunile istorice au o arie de cuprindere foarte largă, atât în spaţiu cat şi in timp.
Noţiuni ca civilizaţie, cultură, clasă socială, stat. regim politic, progres material, epocă istorică,
parlament, comerţ, se pot se pot aplica unor aspecte ale realităţii din domenii extrem de diferite
81
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
(economic, social, politic, cultural) de-a lungul mai multor formaţiuni sociale şi pe o mare arie
geografică.
Noţiunile de istorie sunt uneori deosebit de complexe, deoarece istoria abordează evenimentele
în calitatea lor de elemente ale unui sistem. Astfel, pentru a prezenta elevilor noţiunea de epocă
feudală sau feudalism, profesorul pentru învățământ primar va fi obligat să transmită şi expliciteze
noţiunile de feud, nobil feudal {boier), senior, vasal, ţăran dependent, clacă, dijmă. etc.
Din punct de vedere psihologic, formarea noţiunilor de istorie prezintă aceleaşi etape ca şi în cazul
altor noţiuni: etapa de elaborare (cea de formare propriu-zisă a noţiunii) şi cea de consolidare (de
operare cu noţiunea). În cadrul etapei de formare, se pleacă de la materialul cognitiv brut sau
prelucrat, esenţializat de către învăţător, asupra căruia se aplicâ procedee precum analiza şi sinteza,
comparația, abstractizarea şi generalizarea, în scopul detaşării a ceea ce este esenţial din datele
particulare, pentru ca prin generalizare să fie inclusă noţiunea într-un sistem noţional.
Din păcate, cadrul didactic nu are timpul necesar pentru a urma această etapizare în cadrul
formării tuturor noţiunilor. De aceea, una dintre alternative este ca el să se oprească asupra a 20-30
de noţiuni pe care le consideră esenţiale pentru înţelegerea proceselor istonce, iar restul noţiunilor
să fie pur şi simplu transmise că atare (prin prezentarea conţinutului lor iau cel mai adesea, prin
procedura definirii şi memorării de către elevi). Urmează ca profesorul din învățământul gimnazial
să reia noţiunea ori de câte ori va fi posibil (ideal ar fi de fecare dată când ea va fi întâlnită în
contextul lecţiei). În aceste ocazii, plecând de la ceea ce este general în noţiunea respectivă să se
precizeze elementele specifice ale faptului istoric desemnat de caţre noţiune, să degajeze esenţialul
şi astfel să fie adeverită noţiunea de la care s-a plecat.
Este bine ca practica notării de către elevi a noţiunilor noi în caiete (vocabulare) să fie
generalizată, ea oferind ocazia unui feed-back în ceea ce priveşte transmiterea şi formarea noţiunilor
de istorie.
De asemenea profesorul rebuie să conştientizeze importanţa formării noţiunilor istorice şi să
extragă aceste noţiuni din timp, căutând să le prezinte în mod adecvat nu doar ca pe nişte cuvinte,
cărora să li se dea doar definiţii, mai mult sau mai puţin adecvate. Pe de altă parte, nu este de dorit
ca profesorii să facă din învățarea noțiunilor de către elevii mici un scop în sine pentru că aceștia
vor relua aceste noțiuni în etapele școlare ulterioare. În proiectarea activității de predare-învățare-
evaluare, problematica noțiunilor istorice trebuie să ocupe un loc important (de exeplu, se poate
gândi o rubrică a planificării trimestriale unde s-ar nota noţiunile noi sau cele care ar trebui
consolidate).
VI.5. STRUCTURAREA CONŢINUTULUI CUNOŞTINŢELOR DE ISTORIE ÎN

CLASELE I-IV
Cunoştinţele despre istorie transmise elevilor, nu sunt apanajul istoriei predate in clasa a IV-a.
Unele cunoştinţe, informaţii istorice, sunt integrate în cadrul altor discipline (literatura, cultura
civică din clasa a lll-a), evident, adaptate nivelului de înţelegere al elevilor de la vârsta respectivă.
Să vedem în cele ce urmează care sunt consecinţele respectării dezvoltării stadiale a şcolarului mic
în privinţa transmiterii cunoştinţelor de istorie, în cadrul şi în afara predării istoriei ca disciplină
aparte.
VI.5.1. Criteriile psiho-pedagogice de selectare şl organizare a cunoştinţelor de istorie în

clasele I-IV
VI.5.1.1. Respectarea particularităţilor gândirii şcolarului mic
82
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Aşa cum a fost arătat, şcolarul mic se află, în cea mai mare parte a şcolariăţii sale în etapa
gândirii concrete. În ceea ce priveşte predarea istoriei la clasa a IV-a, vârsta subiecţilor procesului
educaţional are consecințe la nivelul activității didactice. Astfel, strategiile didactice vor pune
accent pe metodele expozitive şi pe cele care pornesc de la principiul intuiţiei. Specificitatea
faptelor, proceselor istorice este însă aceea că ele sunt irepetabile. De aceea, neputând să fie
reconstituite, acestea pot fi, cel mult, evocate prin diferite mijloace didactice (imagini, texte,
scheme, etc) dintre care cele mai des folosite sunt cele care spun cel mai mult privirii elevului (dar
şi altor simţuri).
Din analiza multiplelor teorii asupra stadialitătii dezvoltării gândirii, vom trage concluzia că in
procesul predării-învăţării, profesorul pentru învățământ primar va trebui să aibă în vedere
următoarele aspecte:
- elevul să fie activ, iar nu un ascultător sau privitor pasiv;
- este importantă frecvenţa repetiţiilor (nu numai în memorare, dar şi in formarea abilităților);
- învăţarea să aibă loc în contexte cât mai diferite;
- deoarece nu toţi elevii au atins acelaşi stadiu de dezvoltare stadială, se vor recomanda elevilor
ritmuri diferite pentru niveluri diferite de abilitate;
- să fie imitate cât mai multe modele de către elevi;
- elevii să fie motivaţi în învăţare; conflictele şi frustrările să fie recunoscute şi soluţionate;
- să fie alese mijloacele de învăţare cu caracteristici perceptive căt mai pronunţate;
- este preferabil ca elevii să înţeleagă câteva noţiuni decât să reproducă mecanic o mulţime de
informaţii istorice;
- faţă în faţă cu o materie nouă, elevii se dovedesc anxioşi, aceasta stare poate fi depăşită
prin strategia comportamentală a profesorului.
VI.6. PRINCIPALELE METODE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A ISTORIEI

În cele ce urmează vom aborda câteva dintre principalele metode de învăţământ folosite la
predarea-învăţarea istoriei în ciclul primar. Clasificarea acestora este variată. Ele pot fi: expozitive
(povestirea, expunerea, prelegerea), interogative (conversaţia, dialogul), demonstrative şi
exerciţiul.
Metodele au fost definite ca fiind modul de efectuare a unei activităţi urmând nişte reguli şi
principii, pentru a realiza un scop precis, sau forma concretă de organizare a învăţării (Cristea, S.
Modul 2. Suport de curs, 2012).
Indiferent de definiţie, metodele de învăţământ sunt demersuri teoretico-acţionale de predare-
învăţare, îndeplinind funcţii normative (ce şi cât să se predea şi să se înveţe: ce, cât, cum şi cand
trebuie sâ se evalueze etc) fiind în acelaşi timp demersuri de cunoaştere ştiinţifică. Ele se concep,
combină şi folosesc în legătură cu particularităţile de vârstă şi cele individuale; în procesul
combinării lor, ele se influenţează reciproc în cadrul unui sistem organic, lecţia. Astfel, metodele
pot fi privite ca o funcţie între planul teoretic (al didacticii generale) şi acţiunea concretă (de
exemplu lecţia).
O menţiune specială trebuie acordată clasicei dihotomii dintre metodele active, participative
(experimentul, studiul de caz, jocul de rol, simularea, problematizarea etc) şi cele expozitive
(povestirea, expunerea sistematică etc.) şi corelaţiei acestora cu obiectivele. Astfel, nu se va pune
83
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
accentul pe metode activ-participative doar de dragul de a fi „a la page”, ci pentru că este potrivit de

a fi folosite pentru atingerea unui anumit obiectiv.
VI.6.1. Expunerea
Expunerea este metoda complexă de comunicare sistematică şi continuă a cunoştinte!or_djntr-
un anumit domeniu de specialitate prin intermediul limbajului oral îmbinat, după caz şi posibilităţi,
cu alte limbaje cum ar fi cele demonstrativ-intuitive. audio-vizuale. expenmental-aplicative şi de
investigaţie logico-matematice şi altele. Folosită in modul tradiţional, ca metoda univocă, pândită
de neajunsurile metodelor expozitive (verbalismul, formalismul, transmiterea cunoştinţelor într-o
formă „gata elaborată”, unilateralitatea relaţiei cadru didactic-elev) expunerea şi-a pierdut din
prestigiul secular, datorită caracterului ei monoton care induce pasivitatea în auditoriu. Considerăm
însă câ folosită în combinaţie cu alte metode didactice, activizată prin solicitarea la elevi a
operaţiilor gândirii precum analiza, clasificarea, comparaţia, ordonarea, sinteza) şi pe fondul
talentului, harului didactic, expunerea îşi poate păstra rolul de regină a metodelor didactice, datorită
calităţilor ei intrinseci: transmiterea unui volum mare de cunoştinţe într-un timp relativ scurt,
impunerea unui model de relaţii interumane şi de prestigiu (al dascălului).
Optimizarea expunerii şi in general al metodelor expozitive presupune reducerea ponderii
descrierii faptelor, a proceselor în raport cu explicarea acestora, cu subliniereă relaţiilor şi
interdependenţelor dintre ele, folosirea comparatiei, analogiei etc. Din păcate şcolarii mici sunt mai
degrabă atraşi de descrieri decât de explicaţii. De aceea optimizarea expunerii şi variantelor sale va
fi efectuată ţinând seama de nivelul clasei de elevi şi situaţiile concrete de predare învăţare.
În funcţie de particularităţile şi cerinţele specifice vârstei elevilor, ale tipului de activitate
didactică în cadrul căreia este folosită, de obiectivele generale şi operaţionale fixate, expunerea
poate îmbrăca următoarele forme: povestirea didactică, descrierea, explicaţia, prelegerea. Datorită
importanţei deosebite ale acestor metode, le vom trata separat (cu excepţia prelegerii, foarte rar
folosită în clasele primare) iar nu ca variante ale expunerii. ln cadrul lecţiilor de predare a noilor
cunoştinţe şi a lecţiilor mixte la clasa a IV-a, expunerea cu variantele ei ocupă intre 30 şi 60% din
timpul alocat lecţiei. Este limpede că, fără cunoaşterea şi folosirea optimă a metodei, nu se poate
închipui o activitate didactică eficientă, mai cu seamă în ceea ce priveşte predarea istoriei una dintre
disciplinele care solicită intens această metodă.
VI.6.1.1. Povestirea
Povestirea este o forma de expunere cu caracter plastic-intuitiv, concret, evocator şi emoţional,
joacă un rol important în predarea istoriei la clasele mici, datorită caracterului concret al gândirii
acestora şi al necesităţii păstrării atenţiei şi interesului copiilor. Pentru a-şi dovedi eficacitatea,
povestirea va trebui să fie de scurtă durată (pentru a nu plictisi: eventual, ea poate fi segmentată de
alte metode şi procedee didactice: conversaţia, explicaţia, schematizarea la tablă, demonstraţia, etc),
să folosească propoziţii scurte şi un ton vioi, sa fie nuanţat şi expresiv expusă. Considerăm câ o
povestirea trebuie să dureze 3-5 minute pentru a nu plictisii şi a nu-şi piarde astfel valenţele
pedagogice.
Ce (sau despre ce) se poate povesti? Aria este extrem de largâ. Despre un eveniment: o bătălie
(caz în care se combină povestirea cu modelarea, sau demonstraţia ia hartă), despre o personalitate
istorică (aici povestirea poate fi combinată cu folosirea unui material didactic: tablou, descriere
literară, diapozitiv, planşă, înregistrare sonoră), despre un fenomen sau proces istoric (dezvoltare
economică, socială sau politică: în acest caz folosirea explicaţiei şi/sau a demonstraţiei se impune
de la sine).
84
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Cum trebuie povestit, care ar trebui să fie considerentele pe care profesorul pentru învățământ
primarar trebui sâ le aibă în vedere pentru realizarea unei povestiri reuşite? Chiar dacă povestim,
trebuie ca povestirea sâ aibă un suport ştiinţific (sau. cu alte cuvinte, sâ fie evitate greşelile
ştiinţifice; şă fie respectate principiile didactice (să se asigure caracterul intuitiv al predării
precum şi cel euristic, conştient, activ, sistematic, continuu, accesibil al cunoştinţelor predate; să
se folosească demonstraţii/ilustraţii, dialogul şi dezbaterea, pentru a evita monotonia); să se
realizeze, după posibilităţi, caracterul interdisciplinar, evitându-se paralelismele, repetările; să fie
folosite limbaje de comunicare variate (pe lângă vehicularea informaţiilor pe cale orală să fie
folosite căile demonstrative audio-vizuale şi acţionale); să fie folosite şi alte metode didactice, în
interacţiune: modelarea, simularea, studiul de caz; şa se asigure corectitudinea şi concizia
gramatical-stilisticâ (evitându-se expresiile preţioase, redundanţele, pauzele lungi, dezacordurile;
folosirea unei mimici şi pantomimici adecvate; vocea cadrului didactic sâ fie vioaie, sonoră (fără a
fi stridentă), caldă, apropiată, plăcută; realizarea unei mişcări discrete în sala de clasă; evitarea
improvizaţiei, pregătirea atentă a ce şi cum se povesteşte.
VI.6.1.2. Descrierea
Formă a expunerii şi realizată îndeosebi pe baza observaţiei, descrierea are ca scop evidenţierea
elementelor perceptibile ale unui fenomen, fapt istoric, prin prezentarea aspectelor acestuia, uneori
chiar în detaliu. La nivelul clasei a IV-a, descrierea unui fapt istoric se poate face prin intermediul
povestirii. O descriere propriu-zisă are loc în cazul în care faptul istoric descris este locul unei
bătălii, o aşezare omenească sau părţi ale acesteia, un aspect al culturii materiale (îmbrăcăminte,
unelte, arme, obiecte de uz casnic, podoabe) sau spirituale (obiect de arta) plecând, de preferinţă, de
la un suport intuitiv.
Descrierea realizată de către învăţător va trebui să evite naufragiul în elementul secundar
(descriptivism), de asemenea, descrierile trebuie să antreneze pe cât posibil elevii care să facă ei
înşişi observații individuale. De fiecare dată când este posibil, profesorul va descrie un fenomen,
fapt, document istoric, având la dispoziţie un element suport, astfel încât elevii sa poată confrunta
descrierea realizată cu respectivul suport (se va descrie o bătălie plecând de la o hartă, de la o
imagine din timpul bătăliei, de la prezentarea unor detalii de tennica militară etc).
În cadrul unei descrieri, se pot urmări parcursuri diferite: de la imaginea globală către elemente
de detaliu sau de la identificarea unor elemente de detaliu, la construirea imaginii de ansamblu
asupra faptului descris. Respectarea unor etape va ţine încordată atenţia elevilor până când aceştia
vor sesiza ceea ce este important în cadrul faptului descris. Descrierea va fi combinată (daca şi
atunci când este cazul) cu alte metode precum observaţia, modelarea, simularea, folosirea unor
mijloace de învăţământ audio-vizuale.
VI.6.1.3. Explicaţia
Formularea unei definiţii a explicaţiei este dificilă, deoarece acestei metode didactice i s-au dat
foarte multe accepţiuni: a formula un enunţ adevărat despre ceva anume, a stabili o legătura de
dependență între evenimente, fapte, relaţii sau însuşiri din care, pe baza legilor specifice
domeniului, să rezulte în mod necesar fenomenul studiat: a stabili o legătura cauzală, genetică; a
evidenţia factori care fac posibilă trecerea de la o stare anterioară la una noua; a specifica raţiunile
necesare, suficiente în virtutea cărora un fenomen apare şi se desfăşoară. Din această succintă
prezentare, apare limpede că explicaţia poate fi aplicată ca metodă şi în predarea istoriei. În acest
caz, explicaţia va consta în argumentarea faptelor relatate, punâd accent pe elementele raţionale. În
fapt, fără explicaţie, predarea istoriei se transformă în transmiterea unor şiruri de evenimente fără
85
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
legătură între ele; fenomenele, procesele istorice pot fi înţelese de către şcolarii mici numai în urma
unor explicaţii oferite de către profesor.
În predarea istoriei, explicaţia are drept obiectiv formarea (învăţarea) noţiunilor, conceptelor etc,
având sarcina de a dezvălui esenţa unei noţiuni, fenomen, proces istoric şi de a explicita conţinuturi
factice, ideatice, morale etc.
Pot fi folosite mai multe tipuri ale explicaţiei: eplicaţia prin mecanism, ceea ce înseamnă,
explicarea modului prin care funcţionează o insţituţie; explicaţia cauzală, cea mai des folosită,
punând accent pe relevarea cauzelor şi condiţiilor ce justifică apariţia, existenţa sau manifestarea
unui efect, eveniment, fenomen, proces istonc; explicaţia procedurală, de evidenţiere a paşilor sau
secvenţelor necesare pentru producerea unui eveniment; explicaţia consecutivă, de prezentare
enumerativă a evenimentelor şi condiţiilor.
Printre cerinţele psihopedagogice ale explicaţiei putem enumera: crearea unei situaţii
problematice, care să pună elevii în situaţii de a face opțiuni; alegerea de situaţii cu soluţii multiple
sau cu evoluţii potenţiale care să permită abordări variate, confruntări şi verificări teoretice;
utilizarea unui limbaj caracterizat prin coerenţă logica, rigurozitate ştiinţifică, forţă expresiva;
adecvarea la situaţiile educaţionale concrete.
VI.6.2. Conversaţia
Conversaţia este metoda care vehiculează cunoştinţele prin intermediul dialogului (întrebărilor
şi răspunsurilor), discuţiilor sau dezbaterilor. Conversaţia are vădite valenţe activ-participative şi
euristice. Ea îl ajută şi determina pe elev să se exprime, să gândească, răspundă, reproducă şi să
folosească cunoştinţele dobândite.
Ea este necesară comunicării eficiente între oameni. Stabilind o relaţie de comunicare strânsă
între profesor şi elev, conversaţia are un rol modelator pentru activitatea ulterioară în domeniul edu-
caţional a celui din urma. În practica didactica s-a realizat de mult trecerea de la o metodă care viza
cu precădere verificarea memoriei elevilor prin întrebări, la una prin care cadrul didactic întreabă şi
este întrebat, dirijează şi încurajează conversaţia între elevi, antrenează elevii la un schimb de
informaţii şi la exprimarea unor idei personale.
Conversaţia poate adopta formele conversaţiei catehetice, euristice şi a dezbaterii (discuţiei).
Conversaţia catehetică (bazată pe învăţarea mecanica a unor informaţii şi reproducerea lor
întocmai) nu ar trebuie să fie abandonată în cazul predării-învatării istorei, deoarece ea susține
acele părţi ale lecţiei ce prezintă date (biografice, ale unor evenimente istorice, denumiri geografice
etc) care nu pot fi explicate sau corelate" cu alte fenomene şi deci trebuie memorate şi reproduse
ca atare.
Conversaţia euristică se bazează pe învăţarea conştientă, oferind elevului posibilitatea de a
înţelege, prin efort de cunoaştere propriu, unele informaţii şi de a le reproduce într-o formă liberă,
personală. Modalitate de învăţare activ-participativă, ea antrenează capacităţile intelectuale ale
elevilor. Ea este forma conversaţiei cea mai des folosită în cadrul metodologiei didactice
contemporane.
Dezbaterea (conversaţia) este forma conversaţiei care se bazează pe un schimb de vederi
(păreri) asupra unei probleme şi încheiată prin anumite concluzii, omologate de către cadrul
didactic.
În funcţie de scopul în care este folosită, conversaţia inițiată de cadrul didactic poate fi :
introductivă (pregătitoare în vederea unor noi achiziţii cognitive), de fixare şi consolidare a noilor
cunoştinţe (cu caracter mai mult repetitiv, de argumentare, aprofundare şi stocare a cunoştinţelor),
de sistematizare şi sinteză (cu caracter de restructurare a achiziţiilor anterioare).
86
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
VI.6.2.1. Modalităţi de formulare a întrebărilor şi răspunsurilor

Una dintre condiţiile esenţiale pentru reuşita aplicării metodei conversaţiei este corecta punere a
întrebărilor; o întrebare corect formulată determină într-o bună măsură corectitudinea răspunsului,
dacă elevul este pregătit corespunzător.
Printre condiţiile formulării corecte a întrebărilor putem menţiona:
- formularea celui mai potrivit tip de întrebări (retorice, de gândire, repetitive, închise, deschise,
înlănţuite, de explorare, stimulatorii, suplimentare);
- să se refere la materia predată şi la tema în discuţie (cu excepţia întrebărilor ajutătoare, care
lămuresc un aspect al temei de zi făcând apel la o temă studiată anterior sau la alte aspecte ale
materiei în studiu);
- să fie complexe fără a fi duble, triple etc (mai ales în cazul chestionării orale);
- să nu presupună răspunsuri monosilabice (de tipul „da", „nu");
- să fie frontale, să se adreseze întregului colectiv de elevi (cu excepţia verificării individuale a
elevilor);
- în cazul când sunt verificaţi mai mulţi elevi simultan, întrebările puse să aibă acelaşi grad de
dificultate şi complexitate, fără a favoriza sau defavoriza vreun elev;
- să fie clare, corecte şi concise din punct de vedere ştiinţific şi gramatical (să nu conţină expresii
ambigue, complicate, neinteligibile);
- să stimuleze gândirea, spiritul critic şi creativitatea elevilor;
- se va porni de la întrebări mai uşoare, pentru ca nivelul de dificultate să fie ridicat treptat,
permiţând astfel diferenţierea elevilor:
- să fie evitate întrebările capcană, voit greşite, de a „încuia” elevii;
- să fie puse întrebări ajutătoare în cazul în care elevii nu înţeleg prima întrebare, ori răspund
parţial sau eronat: întrebarea ajutătoare trebuie să aibă un caracter de complexitate mai redus
decât întrebarea iniţială;
- să se pună întrebări suplimentare dacă se consideră necesar pentru a verifica temeinicia,
calitatea cunoştinţelor asimilate;
- între întrebare şi răspuns să fie lăsat un timp de gândire:
- cadrul didactic să aibă o mimică corespunzătoare; să manifeste răbdare şi înţelegere pentru a nu
deruta şi impresiona negativ elevul (ironiile, încruntarea şi cu atât mai mult strigătele nu-şi au
rostul şi devin factori perturbatori ai discuţiilor);
- întrebările să fie anterior pregătite de către profesor;
- în cazul unei experienţe reduse la catedră, ar trebui anticipate şi răspunsurile corecte, pentru a
certifica astfel omologarea validităţii lor;
- întrebările cadrului didactic trebuie să formeze la elevi capacitatea de a pune ei înşişi întrebări.
De asemenea, profesorul trebuie să aibă în vedere forma şi calitatea răspunsurilor elevilor
deoarece astfel poate dezvolta la elevi capacitatea de gândire şi exprimare, de comunicare, de
formulare a demersului cognitiv în termeni lingvistici.
Răspunsurile elevilor vor trebui să respecte, printre altele, următoarele cerinţe:
- să fie clare, exprimate într-o formă inteligibilă;
87
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
- să fie formulate individual şi nu în cor;

- să fie conştiente; acest fapt poate fi dovedit prin explicaţiile, argumentările oferite, reflectând nu
numai reproducerea mecanică a informaţiei;
- să fie complete, sub formă de scurte expuneri sau sub formă de propoziţii închegate din punct
de vedere gramatical;
- să fie urmărite şi apreciate obiectiv, evidenţiind atât calităţile (corectitudinea) cât şi eventualele
lipsuri; astfel va fi dezvoltată capacitatea de autoevaluare a elevilor.
Se va urmări de către cadru didctic ca întrebările mnemotehnice sau reproductiv-cognitive de tipul
„ce este?", „care este?", „care sunt?", „cine?", „ce?", „când" să fie folosite atât cât este cazul, pentru
a lăsa loc unor întrebări care să solicite operaţii mai complexe ale gândirii: întrebări productiv-
cognitive de tipul „de ce", „pentru ce?", „cum?", „din ce cauză?", „cu ce scop?", sau întrebări
relaţionale: „dacă...atunci"), de comparare („ce asemănări...deosebiri"), de ordonare (în spaţiu sau
timp), de clasificare („ce este aceasta?"), de atitudine („care este părerea?"). Evident, conversaţia nu
înseamnă numai dipticul întrebare-râspuns. În locul unei întrebări „clasice" profesorul poate folosi o
adresare directă de tipul: „analizaţi care..", „precizaţi care...", „localizaţi..."
VI.6.3. Problematizarea
Situaţia-problemă sau problematizarea provoacă elevul să depășească un obstacol. Ar fi greşit să
credem că datorită vârstei elevilor (şi implicit, al stadiului de dezvoltare intelectuală al acestora),
problematizarea nu poate fi folosită in predarea istoriei la clasele mici. Dimpotrivă, datorită
caracterului său formativ, activ-participativ, euristic, problematizarea ar trebui să fie folosită cât mai
des, pentru a grăbi maturizarea capacităţilor intelectuale la elevii mici prin stimularea imaginaţiei, a
gândirii logice, a capacităţii de investigare şi explorare.
Ca efect formativ al problematizării putem sublinia formarea şi dezvoltarea abilităţii de a
discrimina esenţialul dintr-un tot unitar perceptiv, capacitatea de a sesiza rapid ipoteza care poate
duce la concluzie, întărirea capacităţii de a opera deductiv şi formarea deprinderii de a formula de
unul singur situaţii-problemă. Problematizarea transformă elevul din obiect al educaţiei în subiect al
acesteia, mobilizând resursele acestuia şi aducând satisfacţii pe toate planurile.
Posibilităţi de a crea situaţii problematizante în planul mintal şi/sau acţionai al elevilor sunt
multiple. De exemplu, în partea de fixare a noilor cunoştinţe sau în lecţiile de recapitulare-
consolidare, se pot crea situaţii-problemă, care să aibă în vedere reorganizarea cunoştinţelor şi
antrenarea abilităţilor anterior însuşite, stabilirea de corelaţii etc.
Aplicarea problematizării se realizează în mod concret printr-una din următoarele forme:
întrebarea-problemă (restrânsă ca dificultate sau complexitate şi implicând de regulă o singură
chestiune), folosită mai cu seamă în verificările curente; problema (conţinând unele dificultăţi de
rezolvare, datorită amestecului în proporţii diverse a elementelor cunoscute cu cele necunoscute,
care se cer rezolvate pe parcursul răspunsului); situaţia-problemă (care, incluzând un sistem întreg
de probleme, este mai puţin folosită la clasa a IV-a).
Pentru aplicarea problematizării, profesorul va avea în vedere respectarea următoarelor etape:
- crearea (alegerea) tipului de problematizare;
- reorganizarea vechilor cunoştinţe şi dobândirea altora noi, restructurarea lor într-un sistem
impus de rezolvarea tipului de situaţie-problemâ avut în vedere;
- stabilirea (elaborarea) variantelor informative sau acţionale de rezolvare şi alegere a soluţiei
optime;
- verificarea soluţiei alese (dacă este cazul).
88
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Câteva cerinţe ale realizării problematizării corecte, odată respectate, vor duce la ameliorarea
rezultatelor acestui procedeu:
- folosirea progresivă a tipurilor de problematizare (de la întrebări - problemă la situaţii-
problemă);
- elevii trebuie să dispună anterior (sau chiar prin formularea problemei) de un minim de
informaţii prezentate în anumite corelaţii, care să stea la baza rezolvării efective;
- în cadrul fiecărui tip de problematizare dificultăţile să fie introduse treptat; siţuaţia-problemă să
aibă la bază una sau mai multe strategii de rezolvare conştientă;
În cadrul lecţiilor de istorie pot fi folosite mai multe variante ale problematizării, cum ar fi:
- dezvăluirea unor contradicţii între cunoştinţele asimilate anterior de elevi şi cele pe
care le indică situaţia nou creată;
- alegerea dintr-un sistem de cunoştinţe (posibil incomplet) doar a acelora care sunt necesare
pentru rezolvarea adecvată şi completarea datelor care lipsesc;
- în cadrul stărilor conflictuale generate de actul problematizării să se se formeze la elevi
capacitatea de combina şi recombina elementele avute la dispoziţie;
- elevii să fie antrenaţi în discutarea soluţiilor: în cazul în care ei nu pot ajunge la soluţia optimă,
profesorul va trebui să o ofere el însuşi, justificând (argumentând) soluţia propusa;
- selectarea şi prelucrarea cunoştinţelor anterioare şi folosirea lor în condiţiile impuse de situaţia-
problemă.
Introducerea acestui demers, încă de la clasele mici, este absolut necesară pentru formarea la
elevi a abilităţii de a rezolva situaţii-problemă la cursul gimnazial, inclusiv în învăţarea istoriei.
Dacă elevii nu sunt obişnuiţi cu acest procedeu didactic (care presupune însuşirea anterioară a unor
tehnici adecvate de explorare a alternativelor şi de testare a ipotezelor) ei vor abandona încercarea
de a învăţa creator şi vor trece la învăţarea reproductivă, deoarece aceasta este o dominantă a
conştiinţei lor de elevi. Pe de altă parte, problematizarea nu poate şi nu trebuie aplicată la toate
lecţiile, căci nu toate lecţiile pot crea adevărate situaţii-problemă şi nu totdeauna elevii au toate
elementele necesare pentru rezolvarea problemelor. Ca atare, folosirea problematizării necesită o
atentă analiză a conţinutului lecţiei, o cunoaştere temeinică a posibilităţilor elevilor şi alegerea celui
mai potrivit moment în care ea să fie introdusă.
VI.6.4. Algoritmizarea
Algoritmizarea, este modalitatea de a studia un obiect, fenomen, proces etc. sau de a rezolva o
problemă de studiu teoretică sau practică prin intermediul unor prescripţii denumite algoritmi. Este
o metodă mai puţin folosită în predarea istoriei la clasa a IV-a. Acest lucru la nivel explicit,
deoarece implicit, profesorul foloseşte algoritmizarea în mod uzual în munca de predare-învăţare.
Dintre multiplele forme ale algoritmilor, în predarea istoriei se folosesc mai cu seamă algoritmii
de percepere, înţelegere, generalizare şi sistematizare a cunoştinţelor, cei de recunoaştere şi cei de
repetare. Important pentru folosirea algoritmizării ca procedeu didactic este ca algoritmul sa fie ales
în mod corect (să corespundă obiectivelor stabilite, să fie accesibil eleviior şi productiv în planul
formării şi dezvoltării capacităţilor şi abilitaţilor intelectuate) şi conştientizat de către elevi fiind
astfel însuşit de către aceştia.
89
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
VI.6.5.Utilizarea manualului
Principala formă de activitate independentă, lectura manualului (şi, în sens extins a oricărei
surse bibliografice), asigură o cunoaştere eficientă, deoarece cunoştinţele sunt dobândite prin efort
propriu.
Manualul reprezintă pentru elevi o sursă de informare primară. În ceea ce priveşte elevii clasei a
IV-a şi disciplina istorie, manualul rămâne deseori şi unica sursă de informaţii ştiinţifice; de unde şi
importanţa dobândirii de către elevi a deprinderilor de lucru eficient cu manualul. Elevii vor trebui
obişnuiţi cu tehnica lecturii. Trebuie să existe un scop bine precizat al lecturii manualului (de
exemplu, completarea cunoştinţelor dobândite în clasă, sau dobândirea unora noi, formarea unui stil
de muncă independent şi a unor înstrumente de muncă intelectuală etc.), iar gradul de îndeplinire a
obiectivului fixat să poată fi verificat. Elevii mici pot fi antrenați în diferite tehnici de lectură. Cea
mai des folosită este următoarea: mai întâi se citeşte textul integral, pentru a se conştientiza
contextul şi a fi sesizată ideea generală, care este apoi reformulată. Urmează extragerea şi
explicarea termenilor necunoscuţi, apoi citirea pe secvenţe (capitole, paragrafe) extrăgăndu-se ideile
importante. Ideile sunt trecute în caiete forma unor scheme, conspecte, rezumate.
Deoarece tehnica lucrului cu manualul se învaţă, iar conţinuturile manualului de istorie sunt
complexe în raport cu gândirea elevilor, profesorul poate ajuta la crearea unui stil de muncă
independentă al elevilor. De exemplu, la începutul activității cu manualul, el poate prezenta o listă
de probleme (întrebări), menţionând că răspunsul la acestea poate fi găsit în cadrul lecţiei din
manual. Răspunsurile oferite de către elevi reprezintă tocmai schiţa lecţiei şi ele sunt comentate de
către cadrul didactic, care subliniază punctele de vedere mai reuşite ale unor elevi, subliniind erorile
de concepţie sau exprimare ale altora.
Activitatea cu manualul poate avea loc atât în timpul lecţiilor (caz în care ea va fi limitată la
secvenţe scurte, de maxim 5-10 minute) cât şi acasă. În cazul lucrului în clasă, o formă eficientă
poate fi activitatea în grup: capitolul este împărţit în paragrafe, fiecare dintre acestea fiind lecturate
de către o grupă ce prezintă apoi colectivului concluziile sale, propunând o schemă de idei
omologată de către profesor în urma discuţiilor cu ceilalţi elevi (procedeu cunoscut și sub
denumirea de Mozaic).
VI.6.6. Demonstraţia
Demonstraţia este modalitatea complexă şi dinamică de cunoaştere a adevărurilor ştiinţifice
prin prezentarea, arătarea, observarea etc. obiectelor, fenomenelor studiate, fie în stare naturală (la
scara lor reală), fie in stare de substituţie (machete, modele ideatice sau experimental-aplicative.
imagini audio-vizuale etc), în îmbinare cu instrumentele (datele) logico-matematice (judecăţi,
raţionamente, formule, etc), în vederea înţelegerii şi evidenţierii aspectelor fizice, acţionale şi
ideatice esenţiale ale realităţii studiate.
Demonstraţia joacă un rol deosebit în cadrul predării istoriei în ciclul primar: pe de o
parte, elevii nu pot lua un contact intuitiv, direct, cu fenomenele, procesele istorice studiate (care s-
au desfăşurat deja şi au un caracter irepetabil), iar pe de altă parte, gândirea elevilor la acestă vârstă
are un caracter eminamente concret, având deci nevoie de un suport intuitiv.
Demonstraţia oferă elevilor tocmai suportul intuitiv, baza perceptivă (concret-senzonalâ), fie
prin mod direct(obiecte istorice reale, de exemplu materialul arheologic), fie indirect (prin substitute
ale obiectelor reale).
Demonstraţia poate fi folosită în cadrul tuturor tipurilor de lectie atât de către cadrul didactic,
cât şi de elevi (la cererea primului), dar locul predilect al acesteia este lecţia de însuşire a noilor
cunoştinţe. Dar pe cât este cu putinţă, profesorul va trebui să caute să depăşească simpla ilustrare a
90
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
faptelor şi să conducă elevii de la perceperea acestora la înţelegerea esenţei (să treacă de la

reprezentare la idee).
VI.6.6.1. Determinarea variantelor demonstraţiei

Printre formele demonstraţiei este evident că cea care va fi folosită în predarea istoriei la clasa a
IV-a e demonstraţia intuitivă. Aceasta poate fi folosită la începutul lecţiei sau a secvenţei de
învăţare (cu rol de percepere a situaţiei studiate), pe parcursul şi la sfârşitul lecţiei de predare-
învătare (pentru fixarea şi consolidarea cunoştinţelor, ilustrarea aserţiunilor profesorului, formarea
abilitățilo specifice studierii istoriei etc.) Deoarece demonstrația se realizează prin folosirea
anumitor mijloace didactice, acestea îi determină formele, astfel încât putem întâlni:
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor didactice naturale. În predarea istoriei, acestea pot fi
materiale arheologice (fragmente de vase, monede, obiecte,sau diverse aspecte ale civilizaţiei
materiale (elemente de înbrăcăminte, arme, unelte, obiecte de uz casnic, fotografii şi presă de
epocă etc). Acest tip de demonstraţie este greu de folosit în cadrul şcolilor primare, care de
obicei nu dispun de astfel de materiale; în acest caz, metoda poate fi folosită în cadrul unei
lecţii susţinută într-un muzeu, şantier arheologic, expoziţie istorică;
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor didactice de substituţie: obiectuale (mulaje, machete,
modele simulatoare) grafice/iconice (fotografii, desene, plan-simboluri) audio-vizuale
(diapozitive, înregistrări sonore, filme, radio şi televiziune, mediateci, simulări computerizate
etc);
- demonstraţia cu ajutorul hărţii istorice;
- demonstraţia cu ajutorul documentelor istorice.
Indiferent de tipul de demonstraţie folosită, abordarea acesteia trebuie să respecte anumite
cerinţe, precum:
- să fie anunţată tema demonstraţiei şi obiectivul/obiectivele acesteia;
- să se prezinte materialul didactic cu evidentierea fenomenului avut în vedere şi a trăsăturilor
sale esenţiale prezente în materialul didactic.
Cele prezentate mai sus sunt cerinţe generale. De asemenea, trebuie respectate anumite cerinţe
punctuale, care-şi pot aduce contribuţia la reuşita demonstraţiei sau pot înlătura anumite
disfunctionalităţi:
- orice demonstraţie intuitivă trebuie pregătită dinainte (se evită astfel surpriza nefuncţionării
unor aparate, slaba vizibilitate etc) în detaliu;
- pentru evitarea pierderii de timp să fie selectate cele mai potrivite mijloace didactice;
- dacă mijloacele didactice nu sunt folosite decât parcursul lecţiei, ele vor fi prezentate la
începutul acesteia, odată cu obiectivele operaţionale, astfel încât elevii să manifeste curiozitate;
- să se îmbine observaţia dirijată de către institutor cu cea independentă a elevilor, care va primi o
pondere tot mai mare, pe măsură ce ei se vor obişnui cu această metodă în cadrul lecţiilor de
istorie;
- să se formeze la elevi capacitatea de a sesiza aspectele tipice importante, precum şi deprinderea
de a şi nota în maculatoare;
- să se îmbine mai multe forme de demonstraţie prin folosirea mijloacelor didactice naturale în
alternanţă cu cele de substituţie.
91
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
VI.6.7. Modelarea
Modelarea reprezintă modalitatea de studiu a unor obiecte, fenomene, procese etc. prin
intermediul unor copii materiale şi ideale ale acestora, denumite modele, capabile sâ evidenţieze
(reproducă) caracteristicile (semnificaţiile) esenţiale ale realităţii studiate sau să ofere informaţii
despre aceasta. Modelarea este o metodă activ-participativâ, formativă şi cu un caracter euristic,
favorizând dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilor intelectuale.
Modelarea porneşte ca metodă didactica de la analogia dintre model (copie) şi sistemul modelat
(realitatea obiectuală). Modelele (dacă sunt corect concepute şi realizate) oferă informaţii utile,
percepute mai rapid de către eievi decât dacă aceştia ar avea în faţă obiectele reale, care conţin şi in-
formaţii neesenţiale sau redundante. Folosită atât ca metodă de predare-invăţare cât şi ca mijloc de
explorare imediată a realităţii, modelarea poate fi relativ completă, incompletă, parţială şi
aproximativă, funcţie de tipurile de modele utilizate.
Modele materiale (obiectuale sau fizice) pot fi similare cu cele originale (adică având aceeaşi
mărime şi formă, culoare etc.) sau miniaturizate (sub formă de machete, funcţionale sau nu). În
predarea istoriei sunt folosite ambele tipuri; similare în cazul reproducerilor de documente
(faximiluri, fotocopieri), mulaje de vase, imitaţii de monede dar şi miniaturizate.
Modelele iconice (sub formă de imagini) pot fi reprezentate de către fotografii, scheme, schiţe,
diagrame, simboluri intuitive. Cu excepţia fotografiilor, celelalte tipuri de modele au un caracter
esenţializant. Pe de o parte aceasta facilitează concentrarea elevilor pe aspectele importante ale
realităţii modelate, pe de alta, receptarea şi interpretarea acestor aspecte necesită din partea elevilor
capacităţi şi deprinderi incă prea puţin dezvoltate la copiii de clasa a IV-a. De aceea folosirea lor va
trebui facutiă cu mare atenţie în ce priveşte decodarea informaţiilor pe care modelele le in-
corporează.
Modelele ideale (logico-matematice) sunt utilizate în mai mică măsură in predarea istoriei.
Modelarea va trebui să respecte anumite cerinţe, precum:
• respectarea cerinţelor demonstraţiei intuitive în cazul folosirii modelelor materiale şi a celor
iconice;
• analiza caracteristicilor esenţiale ale modelului;
• considerarea modelului ca sistem închis (cu un număr limitat de caracteristici) iar a originalului
ca sistem deschis (potenţial nelimitat);
• modelul sa fie adecvat temei de studiu şi să reproducă caracteristicile esenţiale ale originalului,
din punct de vedere al temei respective;
• modelarea cu ajutorul modelelor iconice şi ideale să fie combinată cu cea folosind modele
obiectuale sau chiar cu demonstrarea utilizând originalele; aceasta pentru a nu sărăci limbajul
elevilor, pe fondul limbajelor simplificatoare conţinute de modelele respective.
VI.6.8. Jocul didactic în predarea istoriei

Ţinând seama de vârsta elevilor, jocul didactic rămâne o metodă care nu poate fi ocolită în
predarea istoriei la clasa a IV-a. Aspectul ludic va estompa reala dificultate a conţinuturilor pe care
profesorul le va vehicula, menţinând trează atenţia elevilor şi făcând ca aceştia să se angreneze în
activitatea preconizată.
Jocul didactic cuprinde o multitudine de forme concrete în care el poate fi aplicat.
În cadrul momentului de verificare a lecţiei precedente poate fi folosit un joc oral: clasa este
organizată în 2-3 echipe, membrii acesteia punând întrebări din lecţia învăţată anterior celeilalte
echipe; sau profesorul adresează alternativ întrebări. Răspunsurile sunt cotate şi contabilizate.
92
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
În toate momentele lecţiei pot fi folosite jocuri care au suporturi materiale, cel mai adesea
grafice: rebusuri, hârti mute, diagrame. Elevii sunt angrenaţi fie individual fie în echipe la
rezolvarea unor probe prin care se valorifică cunoştinţele, priceperile şi deprinderile acumulate
anterior, întărindu-le şi aprofundându-le.
Caietele de istorie conţin pentru fiecare lecţie minim un joc didactic, din care elevii sunt testaţi.
Profesorii ar trebui să nu se limiteze la acest auxiliar preţios şi să-şi imagineze alte seturi de jocuri,
adaptate la nivelul de cunoştinţe și abilități ale clasei clasei cu care lucrează. În special, în cadrul
momentelor sau lecţiilor de verificare, jocurile trebuie folosite pentru a face ca elevii să treacă cu
bine aceste momente dificile pentru ei, făcându-le mai puţin stressante şi chiar atractive.
Jocul didactic poate fi folosit în mai mică măsură în cadrul predării lecţiei noi. În acest caz, se
poate folosi cu succes un jocul de rol, bazat pe recrearea unor situaţii istorice prin simularea
acestora în faţa elevilor, care urmează apoi să comenteze acţiunea la care au fost martori (sau chiar
participanţi) şi să extraga ideile lecţiei noi. Cunoştinţele noi sunt însuşite tocmai prin interpretarea
rolului.
VI. 7. N0ILE DIRECŢII ALE ÎNVĂŢĂRII ISTORIEI

În condiţiile realităţilor de la începutul secolului XXI, istoria ca şi disciplină şcolară, trebuie să
răspundă unor noi necesităţi ale educaţiei, privită în amblul ei. Rolul şi rostul istoriei ca disciplină
şcolară, nu mai poate să se rezume doar la cel de magister vitae, doar de a informa. Este nevoie să şi
formeze, să determine modificări în comportamentul, dar şi în conştiinţa elevilor. În consecinţă,
promovarea „noilor educaţii”, după cum sunt ele denumite de literatura de specialitate, se impune
cu stringenţă.
VI.7.1. Educaţia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului

Lecţiile de istorie prin conţinutul lor, oferă un bun prilej pentru a educa elevii să respecte
drepturile semenilor lor, pentru prevenirea abuzurilor de orice fel şi din partea ori cui. Condamnarea
oricărei forme de autoritarism, a regimurilor dictatoriale, a evidenţierii momentelor de luptă pentru
dreptate, libertate, egalitate, a războaielor de orice fel, poate să contribuie la dezvoltarea unui
comportament de respect faţă de oameni şi drepturile lor.
VI.7.2. Educaţia pentru pace şi dezarmare

Pentru unii elevi din învăţământul primar, în condiţiile în care multe din jocurile existente pe
computer sau telefonul mobil promoveză violenţa, lecţiile referitoare la războaie, pot să devină
extrem de atractive. Este posibil ca ei să creadă că războaiele, ca o formă de manifestare a violenţei
umane, sunt evenimente fireşti în viaţa oamenilor. Din acest motiv, conţinuturile care se referă la
războaie trebuie să ofere cadrului didactic, doar posibilitatea de îmbogăţire a vocabularului elevilor
cu noi noţiuni, agresiune, fanatism, război, terorism, dar şi dezarmare, dialog, pace etc. Pe
parcursul acestor lecţii, este necesar să insistăm nu asupra desfăşurării războaielor, ci a urmărilor
tragice cauzate de acestea de-a lungul timpului, a binefacerilor pe care le aduce pacea şi dialogul.
VI.7.3. Educaţia pentru participare, democraţie şi civism

În urma parcurgerii lecţiilor referitoare la viaţa politică în diferite perioade, elevii trebuie să
ajungă la concluzia că, în ciuda imperfecţiunilor sale, regimurile democratice sunt cele mai potrivite
pentru evoluţia societăţii omeneşti. Acest tip de educaţie trebuie să fie în legătură cu educaţia pentru
drepturile fundamentale ale omului, deoarece doar regimurile democratice, prin natura lor, au
capacitatea de a le respecta. În acest context, trebuie să respingă orice formă a regimurilor autoritare
93
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
şi totalitare (fascist, comunism). Elevii vor fi puşi în situaţia de a înţelege că, de exemplu,
participarea la procesul electoral este un drept dar şi o obligaţie civică, deoarece prezentarea la urne
permite exprimarea voinţei majorităţii, care dă conţinut democraţiei şi împiedică manifestarea
dictaturii unei minorităţi.
VI.7.4. Educaţia economică şi casnică

În condiţiile vieţii contemporane, a repetării ciclice a crizei economice, lecţiile de istorie care
au conţinuturi referitoare la viaţa economică trebuie să ofere ocazia ca elevii să-şi însuşească un
minim de noţiuni de specialitate, de practici economice, care să le permită mai târziu să-şi
gospodărească mai judicios veniturile. În acelaşi timp, trebuie dezvoltată o atitudine de cumpătare,
de economisire de respingere a risipei.
VI.7.5. Educaţia ecologică

Lecţiile de istorie, prin natura lor, prezintă evoluţia societăţii omeneşti de-a lungul timpului. În
toate epocile istorice, acţiunile oamenilor au însemnat şi intervenţii asupra naturii, care au avut
urmări pozitive în viaţa în viaţa lor, dar şi urmări negative, prin distrugerea ecosistemului. Spre
exemplu, construirea unei hidrocentrale înseamnă atât mărirea posibilităţilor de aprovizionare a
oamenilor cu energie electrică, dar şi distrugerea naturii, dispariţia chiar a unor aşezări pentru a
permite ridicarea barajului de acumulare a apei. Pentru aceste motive, istoria ca disciplină şcolară
oferă nenumărate posibilităţi de a realiza educaţia ecologică a elevilor.
VI.7.6. Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare

Pe parcursul lecţiilor de istorie, elevii pot să observe schimbările care au avut loc în societate şi
urmările benefice ale schimbărilor asupra dezvoltării societăţii umane. Spre exemplu amintim
revoluţiile burgheze, revoluţiile care au dus la căderea comunismului etc. Înţelegând necesitatea
schimbării, a progresului, a dezvoltării, a reformei, putem crea o personalitate activă, care se opune
imobilismului, inactivităţii, care poate să devină chiar el, generatorul unor schimbări în spaţiul
privat şi cel public.
VI.7.7. Educaţia demografică

Educaţia demografică vizează transmiterea către elevi a unor cunoştinţe despre populaţie,
despre forţa pe care o dă unei ţări mărimea şi calitatea populaţiei, că cea mai mare bogăţie a unei
ţări, este populaţia sa: informaţii despre dinamica populaţiei, a importanţei politicii demografice, a
vieţii de familie, a ocrotirii parentale. Lecţiile referitoare la viaţa copiilor în Sparta, la practicile
demografice ale statului fascist, nazist şi comunist, oferă posibilitatea efectuării abordării unor teme
specifice educaţiei demografice.
VI.7.8. Educaţia nutriţională Temele de viaţă privată şi viaţă cotidiană sunt un ocazii favorabile
de a realiza educaţia nutriţională. Aceasta urmăreşte realizarea unei culturi culinare, cultivarea unor
practici culinare sănătoase, cultivarea respectului pentru obiceiurile şi tradiţiile culinare ale altora.
Arta culinară oferă posibilitatea apropierii de alteritate, dar şi posibilitatea socializării şi a dialogului
intercultural.
VI.7.9. Educaţia interculturală

Conţinuturile lecţiilor de istorie oferă cadrelor didactice excelente posibilităţi de a realiza
educaţia interculturală. Prin aceasta, elevii sunt sensibilizaţi să respecte diversitatea, să fie toleranţi,
94
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
să manifeste solidaritate umană. Educaţia interculturală are ca obiectiv pregătirea tinerilor pentru a
accepta, a percepe, a respecta şi a experimenta alteritatea. Educaţia interculturală nu înseamnă
achiziţii suplimentare, ci o valorizare şi o redimensionare a cunoştinţelor dobândite de către elevi,
pe care cadrul didactic trebuie să o facă.
VI.7.10. Educaţia pentru comunicare şi mass - media şi timp liber

Acest tip de educaţie îşi propune să formeze personalitatea pentru a gestiona corect mesajele
mediatice, pentru a şti să relaţioneze cu sursele emitente, pentru a selecta sursele informaţionale, a
amenda şi neutraliza informaţiile false.
VI.7.11. Activităţi de învăţare pentru realizare „noilor educaţii”

În vederea realizării obiectivelor „noi educaţii” se propun câteva activităţi de învăţare:
- formularea unor opinii personale referitoare la informaţiile primite;
- identificarea unor mesaje posibile ale informaţiilor istorice;
- studiul de caz;
- conexiunea evenimentelor istorice dintr-o epocă cu viaţa reală;
- vizionarea şi comentarea filmelor documentare şi artistice;
- observarea şi comentarea unor tablouri, imagini, diapozitive;
- realizarea unui portofoliu care să cuprindă fotografii, articole care prezintă un eveniment
sau o personalitate;
- alcătuirea şi prezentarea unor proiecte despre evenimente, personalităţi îndrăgite de
către elevi;
- discuţii, dezbateri în grup;
- analiza unor fapte, evenimente istorice pentru evidenţierea deciziilor oamenilor în
desfăşurarea acestora;
- realizarea şi prezentarea unor reportaje sau interviuri cu oameni care au participa la
evenimente din viaţa localităţii, regiunii sau relatări despre copilăria sau viaţa acestor
oameni;
- joc de rol;
- dramatizarea unor lecturi sau a unui „scenariu” realizat de elevi;
- prezentarea de filme, interviuri, fotografii produse de către elevi;
Toate aceste activităţi de învăţare se pot realiza cu metode şi tehnici de predare, învăţare şi
evaluare activ-participative: ciorchinele, mozaicul, cubul, Tabelul T, Cadranele, Sinelg, Diagrama
Venn-Euler, Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat, Turul galeriei etc.
VI. 8. MIJLOACELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT UTILIZATE ÎN PREDAREA ISTORIEI LA

CICLUL PRIMAR
O mare importanţă in predarea istoriei o au mijloacele de învăţământ. De structura, cantitatea şi
calitatea acestora vor depinde, parţial, reuşita unei lecţii, aplicarea unor metode de învăţământ
precum demonstraţia, învăţarea prin descoperire, algoritmizarea, modelarea. Profesorul va trebui să
aibă în vedere întrega gamă de mijloace de învăţământ existente în dotarea şcolii sau care pot fi
confecţionate prin mijloace proprii, pentru a putea include în planificarea trimestrială şi în
proiectele/schiţele didactice acele mijloace de învăţământ apte să slujească atingerii obiectivelor
propuse cu minim de cheltuieli şi maxim de rezultate.
Mijloacele de învăţămât pot fi naturale (naturale propnu-zise sau naturale confecţionate pentru a
satisface unele necesităţi educative) şi mijloace de învăţământ de substituţie obiectuale: mulaje,
95
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
modele, machete; iconice sau figurative: fotografii, desene, scheme, diagrame, planşe, hărţi,
panouri, tabele; reprezentări audio-vizuale: discuri, benzi magnetice, emisiuni de radio, folii
transparente, imagini retroproiectate, diapozitive, filme, benzi video, transmisii TV etc.
VI. 8. 1. Mijloace de învăţământ clasice

VI. 8.1.1. Manualul
Multe cadre didactice, unele dintre ele cu o foarte bună pregătire, fetişizează rolul şi conţinutul
manualului. Pentru acestea, conţinutul manualului este aproape sacru, iar ele se mărginesc să-l
transpună verbal cu o ardoare care ar merita un scop mai nobil. Alte cadre didactice se dispensează
total de manual, considerându-l fie prea simplist (caz în care ele îi acoperă pe elevi sub un noian de
informaţii istorice recoltate din lucrări ştiinţifice), fie prea greu de predat (caz în care ceea ce ajunge
la elevi este o versiune epurată a manualului, uneori simplificarea mergând până la ignorarea celor
mai elementare jaloane temporale: secolele, anii de domnie etc).
În primul caz învăţarea se reduce la memorarea literei manualului, în cel de-al doilea fie elevii
„sucomba" in faţa valului devastator al istoriei, refugiindu-se în ignorarea activităţii profesorului,
deoarece nu ştiu cum ar putea sa asimileze atâtea informaţii, fie nu învaţă, pentru că nu au ce să
înveţe.
Poziţia noastră este una de mijloc. Manualul nu treouie absolutizat (el este doar o sursă a
învăţării, un instrument auxiliar, principal poate pentru elevul din clasa a IV-a, dar în nci un caz
singura pentru dascăl). Deseori manualele (şi cele de istorie sunt exemple clasice) cuprind greşeli
(de datare, dar mai ales de interpretare, cu sau fără voia autorilor lor), omisiuni etc.
Pe de altă parte nu trebuie ignorat rolul manualului ca mijloc de învăţământ, chiar dacă dotarea
cu celelalte mijloace de învăţământ de care dispune şcoala este satisfăcătoare şi chiar dacă el nu este
perfect, ci doar perfectibil. Manualul are câteva atuuri care, corect folosite, îl pot transforma
într-un mijloc de învăţământ eficient. Cu atât mai mult cu cât situaţia mijloacelor de învăţământ este
mai deficitară, cu atât manualul va trebui să fie folosit mai des şi mai eficient. Atuurile de care
aminteam sunt: manualul este, prin fiecare lecţie a sa, un model de prezentare a faptelor istorice,
care poate fi folosit ca atare de către cadru didctic şi de către elevi; fiecare lecţie cuprinde ilustraţii
care pot fi utilizate drept suport al unei demonstraţii sau observaţii dirijate. De asemenea ele cuprin
glosar de termeni, extrem de necesar, documente istorice şi sarcini de lucru pentru elevi.
VI. 8.1.2. Tabloul

Tabloul face parte din categoria modelelor iconice. Tabloul istoric reprezintă cu mijloace artistice
aspecte ale vieţii sociale, ale unor evenimente istorice, monumente sau obiecte istorice etc. în
categoria tablourilor introducem şi gravurile, xilogravurile şi litografiile.Tablourile pot fi didactice
(realizate la comandă special pentru utilizarea lor în cadrul lecţiilor şi ilustrând diferite teme) sau
artistice (opere ale unor artişti care au abordat subiecte considerate azi ca interesante pentru
predarea istoriei.
Folosirea tablourilor didactice este mai uşoară, deoarece încă de la conceperea lor s-a avut în
vedere debarasarea imaginii de elementele neesenţiale, deci atenţia elevilor poate fi uşor îndreptată
înspre acele aspecte care trebuie reţinute. Deoarece tablourile didactice se inspiră, adeseori, din
izvoare istorice (atunci când nu sunt direct reproduceri ale unor astfel de izvoare), veracitatea lor
poate fi destul de ridicată.
96
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
VI. 8.1.3. Ilustraţia reprezintă varianta redusă a unui tablou istoric, realizată pe suportul hârtiei
şi prezentă într-o lucrare oarecare iar nu independent (album de reproduceri, lucrare istorică,
manual etc).
Folosirea ei prezintă aceleaşi caracteristici ca cele ale tabloului istoric, dar ea poate fi
reproducerea unei fotografii sau fotograme. Datorită dimensiunilor deseori mici ale ilustraţiei,
folosirea ei este mai greoaie, profesorul trebuind sâ îndrume atenţia elevilor înspre elemente uneori
dificil de sesizat cu ochiul liber. Prezenţa unui epidiascop cu ajutorul căruia ilustraţia să fie mărită şi
proiectată, pe un ecran măreşte eficacitatea folosirii acestui mijloc didactic.
Numărul mare de ilustraţii la care profesorul poate avea acces face ca acest gen de mijloc
didactic să poată fi folosit mai des decât tabloul istoric. Prin scanare, ilustraţia poate fi folosită şi în
combinaţie cu mi|loacele puse la dispoziţie de către informatică.
VI. 8.1.4. Harta istorică şi geografică

Harta istorică reprezintă pe de o parte poziţia, locul unde s-au desfăşurat diferite fapte şi
evenimente istorice iar pe de altă parte, dinamica transformărilor petrecute pe un anumit teritoriu.
Astfel, ea contribuie la formarea reprezentărilor şi noţiunilor de istorie. Hărţile istorice pot fi
generale (reprezentând situaţia economică, socială şi politică într-o anumită epocă) sau tematice
(reprezentând evenimentele petrecute intr-o etapă relativ restrânsă temporal: câteva decenii, o
domnie etc.). Harta istorica poate ajuta la unele demonstraţii, fiind totodată un model figurativ al
unei realităţi cu care elevii nu au avut niciodată un contact direct.
Un caz aparte îl reprezintă harta mută, unde elevii sunt obligaţi să completeze denumiri care
lipsesc, ţinând seama de denumirile existente şi de contextul geografic/istoric prezentat.
Ţinând seama de vârsta elevilor şi de nivelul abilităţilor lor, hărţile destinate lucrului cu elevii
clasei a IV-a nu pot cuprinde prea multe detalii şi simboluri.
VI. 8.1.5. Documentul istoric

Documentul istoric (izvorul istoric) reprezintă dovada (mărturia) de la care pornim în
reconstituirea trecutului. Din acest punct de vedere el are o valoare formativă şi informativă
deosebită.
Lectura documentului istoric se face respectând cerinţele prezentate în paragrafele anterioare, la
care se adaugă acelea ale sublinierii de către profesor a efectelor pe care curgerea timpului Ie-a adus
asupra documentelor istorice.
VI. 8.1.6. Literatura istorică şi beletristică

Elevii din clasele primare nu disting încă foarte bine ce ţine de real şi ce ţine de imaginar. În
cazul lecturilor istorice, această caracteristică se îmbină cu necunoaşterea de către elevi a realităţilor
istorice la care lectura face referire. De aceea acest mijloc de învăţământ trebuie utilizat cu maximă
atenţie şi responsabilitate de către cadrul didactic.
Lecturile istorice nu pot fi ocolite din predarea-invăţarea istoriei, datorită impactului deosebit de
favorabil pe care contactul prin cuvântul tipărit îl are asupra şcolarilor mici. Rămâne ca profesorul
să aleagă cu discernământ lectura pe care o recomandă elevilor.
VI.8.1.7. Presa
Folosirea presei în cadrul lecţiilor de istorie la clasa a IV-a este mai redusă în comparaţie cu
celelalte metode. Articolele de presă care pot face obiectul atenţiei elevilor sunt cele de arhivă. Cel
mai adesea, ele sunt accesibile sub formă de extrase in diferitele culegeri de texte.
97
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
În cazul în care articolele de presă sunt izvoare istorice, ele trebuie tratate ca atare în cursul
lecţiei. Mai întâi se precizează cine a fost autorul articolului (dacă acesta este el însuşi o
personalitate istorică), apoi contextul în care articolul a apărut, scopul acestuia. Apoi se trece la
comentarea lui împreună cu elevii (se extrag ideile principale, apoi cele secundare, se face schema
demersului, se trag concluzii asupra conţinutului şi chiar asupra valorii sale literare). Se observă că
folosirea presei ca mijloc de învăţământ implică mai multe metode, atât expozitive cat şi euristice.
VI. 8. 2. Mijloace de învăţământ moderne

VI. 8. 2.1. Înregistrări pe bandă magnetică şi pe disc
Înregistrările pe disc au ca suport un disc (de unde şi numele) realizat actualmente din masă
plastică; ele sunt redate cu ajutorul unui CD player. Cele pe bandă magnetică folosesc ca suport o
bandă îngustă de plastic acoperita cu un material sensibil la impulsuri electro-magnetice (de obicei,
oxizi de fier şi crom); ele pot fi înregistrate şi redate cu ajutorul unui casetofon dotate cu microfon
şi incinte acustice.
În cadrul lecţiilor de istorie pot fi folosite discurile care cuprind dramatizarea unor lucrări
literare, din emisiuni radiofonice şi de televiziune (piese de teatru cu subiect istoric, simpozioane,
medalioane, aniversări, discursuri, legende istorice etc).
O atenţie specială ar trebui acordată înregistrărilor video şi sonore realizate pe bandă magnetică,
dar acestea vor fi tratate în cadrul subcapitolului următor.
VI. 8. 2.2. Filme sonore

Filmul sonor reprezintă, printre toate celelalte mijloace de învăţământ, cea mai mare apropiere
de realitate, reuşind să o sugereze şi activând astfel procesul gândirii elevilor. Filmele sonore care
pot fi folosite într-un fel sau altul sunt: filmul artistic, filmul ştiinţific, filmul documentar şi filmul
didactic.
Filmul artistic reia anumite teme din istoria naţională şi universală. Vizionarea acestor filme
trebuie pregătită prin stabilirea cadrului general în care are loc acţiunea filmului si atenţionarea
elevilor asuora câtorva elemente asupra cărora vor trebui să-si îndrepte in special atenţia:
costumaţie şi alte accesorii de epocă, relaţii între personajele istorice prezente în film. După
vizionare elevii vor analiza sub îndrumarea profesorului elementele mai sus menţionate precum şi
altele, pe care le vor fi reţinut.
O mare atenţie trebuie acordată erorilor istorice (unele intenţionate, altele nu) pe care filmul ar
putea să le conţină; aceste erori, odată depistate, trebuie indicate elevilor pentru ca aceştia să nu le
retină formându-şi astfel o viziune greşită asupra acestor aspecte.
Filmul ştiinţific şi cel documentar este mai accesibil, cu condiţia să existe o aparatură adecvată.
În fapt, urmărind emisiunile culturale sau ştiinţifice profesorul poate să înregistreze filmul respectiv.
Odată realizată o miniarhivă documentară, filmele ar putea fi oricând proiectate.
Filmul ştiinţific permite prezentarea unor aspect aproape imposibil de intuit printr-o altfel de
modalitate. El are atuul că este realizat cu concursul unor istorici de preş tigiu, adeseori subiectul
fiind chiar munca ştiinţifică a acestora (arheologi, numismaţi, arhivişti, specialişti în anumit epoci
istorice, etnografi etc). Filmul documentar are o mai mare adresabilitate, nivelul discursului fiind
coborât la nivelul mediu al publicului aceasta îl face mai util decât cel ştiinţific în munca cu elevii
clasei a IV-a, al căror vocabular, cunoştinţe, priceperi şi deprinderi sunt încă în formare. Asemeni
filmului artistic, proiectarea filmelor ştiinţifice şi documentare trebuie anticipată de către profesor
prin pregătirea elevilor: prezentare pe scurt a subiectului şi desfăşurării filmului, anticiparea unor
secvenţe asupra cărora elevii să fie cu deosebire atenţi. Existenţa unei arhive de filme ştiinţifice şi
98
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
documentare în şcoală permite cadrului didactic să vizioneze în prealabil filmul şi să facă astfel
pregătirile necesare în cunoştinţă de cauză. De asemenea, cadrul didactic va putea să selecteze ce
film va prezenta elevilor, dacă o va face în întregime sau doar părţi şi când anume.
Filmul didactic este conceput special pentru a fi folosit în cadrul lecţiilor. Adresându-se unui
public relativ omogen, el este realizat astfel încât marea majoritate elevilor pot să înţeleagă mesajul
transmis şi să asimileze cunoştinţele cuprinse în conţinutul informaţional al filmului. Fiind conceput
în concordanţă cu programa şcolară, filmul didactic va cuprinde mai multe forme, în funcţie de tipul
de lecţie în cadrul căruia este destinat a fi folosit.
Astfel, filmul-lecţie se desfăşoară conform scenariului unei lecţii obişnuite, tratând complet o
temă cuprinsă în programa şcolară. El este însă mai scurt (10-15 minute) pentru a permite
profesorului să prelucreze cu elevii, ideile de bază, să le sistematizeze, să controleze felul care
elevii le-au perceput şi asimilat.
Filmul-fragment, prezintă numai anumite aspecte ale unei lecţii, ilustrând prin imagine şi sunet
probleme, fenomene, evenimente care altfel ar putea fi mai greu intuite de câtre elevi Fragmentele
sunt de scurtă durată (3-5-8 minute), după care filmul trebuie întrerupt şi reluat atunci când este
nevoie.
Filmul pentru recapitulare are o durată mai mare (25-30 minut), are ca subiect o temă mai largă
sau un capitol al istoriei, sintetizează anumite cunoştinţe de baza din lecţiile studiate, face corelaţii
şi generalizări cuprinzătoare, ilustrând toate acestea imagistic şi sonor.
VI. 8. 2.3. Emisiuni radiofonice şi tv

După 1989, numărul emisiunilor radiofonice şi TV realizate special în ajutorul învăţământului s-
a redus drastic. Profesorul poate să înregistraze filme documentare preluate de pe canalul
Discovery, History sau alte canale care realizează emisiuni cu caracter istoric.
Atât emisiunile radiofonice cât şi cele TV vor fi înregistrate pe suport magnetic (casete,
respectiv videocasete, CD, DVD), avantajul acestui tip de suport fiind acela că înregistrările pot fi
remixate ulterior, pentru a fi adaptate astfel la necesităţile concrete ale actului didactic.
VI. 8. 2.4. Folosirea mijloacelor informaticii

Apărute în număr mai mare în şcolile româneşti după 1989, mijloacele informatice reprezintă
viitorul în cadrul mijloacelor de învăţământ audio-video, aducând în plus faţă de acestea, ceea ce
constituie esenţa informaticii: inteligenţa, faptul că informatica propune ca mijloc de învăţământ nu
numai aparate (partea de hard), dar şi programe „inteligente" (partea de soft), capabile să simuleze
autonomia faţă de „interlocutorul" uman. Astfel, computerele pot face tot ceea ce făceau mijloacele
de învăţământ audio-video (să proiecteze o imagine şi chiar să mărească părţi ale acesteia cu câteva
ordine de mărime; să reproducă imagini animate, filme, sunete), în plus, computerele pot fi folosite
ca nişte „măşini de învăţat" care, pe baza unor programe anterior stabilite, să faciliteze
achiziţionarea de noi cunoştinţe și abilități, să contribuie la consolidarea lor şi să verifice în ce
măsură asimilarea acestora a avut loc în profunzime. Folosind limbaje de programare sau doar de
ecuare (Fortran, Cobol, Basic, MS Word) se pot realiza fişiere tematice sau bibliografice, baze de
date, lucrări personale didactice sau ştiinţifice, teste formative sau sumative, programe de învăţare.
Nu este nevoie neapărat ca profesorul pentru învățământ primarsă devină programator pentru ca
el să poată folosi mijloacele informatice. Dar o „alfabetizare" în domeniul informaticii este strict
necesară (atât a cadrului didactic, cât şi a elevilor).
99
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
VI. 8.3. Importanţa folosiri mijloacelor de învăţământ „clasice" şi „moderne" în realizarea

obiectivelor predării istoriei
Modernitatea mijloacelor de învăţământ folosite în cadrul lecţiei nu garantează în sine reuşita
lecţiei. Esenţială este abilitatea cadrului didactic de a folosi exact acele mijloace (bineînţeles, din
aria celor avute la dispoziţie) care să fie utile în procesul didactic, ridicând prin mijlocirea lor
calitatea acestuia şi asigurând atingerea obiectivelor stabilite.
Deoarece am insistat asupra metodelor de folosire a mijloacelor de învăţământ „clasice” în
interiorul subcapitolelor în care acestea au fost tratate, vom acorda în cele ce urmează o atenţie
specială modalităţilor în care pot fi folosite mijloacele „moderne" în cadrul lecţiilor de istorie. Însa
indiferent dacă mijloacele de învăţământ sunt „clasice" sau „moderne”, pentru a fi integrate eficient
in cadrul lecţiilor eie trebuie să prezinte următoarele aspecte:
- să fie suficient de numeroase cantitativ şi de variate calitativ pentru a acoperi toate
tipurile de lecţie;
- să fie folosite atât în activitatea frontală şi de echipă, cât şi în cea individuală;
- mijloacele de învăţământ să fie folosite (evident, nu neapărat aceleaşi) în toate
demersurile didactice, folosindu-se astfel întregul lor potenţial (ilustrativ, demonstrativ,
aplicativ, evaluativ);
- să fie, pe de altă parte, evitat excesul folosirii lor;
- strategiile implementării mijloacelor de învăţământ să fie corelate cu celelalte
componente ale procesului didactic; principiile didactice (îndeosebi cel al intuiţiei),
metodele (îndeosebi demonstraţia, modelarea, simularea), conţinuturile, forme de
activitate şi relaţiile institutor-elev.
VI. 8. 4. Integrarea mijloacelor audio-vizuale în lecţie

Pentru integrarea optimă a acestor mijloace didactice în demersul predării-învaţării, trebuie
urmărită anumite etape, valabile pentru toate mijloacele de învăţământ audio-vizuale:
a) pregătirea specifică a lecţiei:
- selecţionarea şi audiţia/vizionarea mjloacelor audio-vizuale;
- determinarea duratei şi a secvenţei în care vor fi integrate mijloacele audio-vizuale;
- stabilirea strategiei didactice de abordare a instruirii;
- pregătirea și verificarea aparaturii necesare.aparatelor pentru realizarea unei au-
diţii/proiecţii de calitate.
b) pregătirea elevilor pentru receptarea mesajului audio-vizual:
- reactualizarea cunoştinţelor relevante pentru o noua învăţare, necesară pentru punere
conectarea elevilor la demersul intelectual urmărit de către cadrul didactic;
- anunţarea obiectivelor urmărite prin folosirea mijloacelor audio-
- vizuale şi formularea sarcinilor de lucru şi a eventualelor probleme la care elevii să dea
răspuns: sunt necesare pentru călăuzirea atenţiei elevilor asupra acelor elemente cu
adevărat esenţiale, din punctul de vedere al profesorului;
- avertizarea elevilor că vor urma dezbateri şi, eventual, teste de verificare. Asigură că
elevii vor depune într-adevăr efortul de a urmări prezentarea mijloacelor de învăţământ
audio-video cu maximă receptivitate.
c) prezentarea mesajului audio-vizual:
- medierea comunicării mesaj-elevi: este necesar ca profesorul să se constituie drept un
mediator care să „traducă" pe înţelesul elevilor limbajul, codurile folosite de acestea din
urmă, înlesnind astfel înţelegerea mesajului transmis de ele;
100
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
- explicarea unor procedee tehnice şi mijloace de expresie folosite in construirea

imaginilor;
- sublinieri scurte în sprijinul „lecturării" imaginilor;
- îndrumarea elevilor în timpul receptării mesajului audiovizual: dirijarea atenţiei elevilor
spre problemele esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, spre notele lor caracteristice,
distinctive;
d) valorificarea conţinutului. Este necesară pentru a asigura eficacitatea finală a folosirii
mijloacelor de învăţământ audio-video. Se poate realiza prin dezbateri şi analize colective asupra
conţinutului mesajului audiovizual, folosirea conexiunii inverse, antrenarea elevilor în efectuarea
unor activităţi independente pe marginea celor însuşite prin contacul cu mijloacele audio-vizuale.
Aceste strategii didactice permit integrarea informaţiilor receptate în ansamblul cunoştinţelor
anterioare şi corelarea lor cu datele ce urmează să fie predate în cursul aceleiaşi lecţii sau a altora.
VI. 8. 5. Adaptarea strategiilor didactice

Orice strategie didactică rezidă într-un ansamblu de acţiuni coordonate şi armonios integrate
menite să dirijeze învăţarea în vederea realizării obiectivelor preformulate. Folosind resursele,
conţinuturile, metodele, mijloacele de învăţământ, strategiile didactice asigură orientarea,
desfăşurarea şi finalizarea educaţiei. Funcţia strategiilor didactice este de a construi situaţii de
învăţare şi de a-i implica pe elevi în acestea; eficienţa lor creşte odată cu densitatea sarcinilor de
învăţare şi discreţia apariţiilor cadrului didactic.Strategiile didactice trebuie să fie centrate pe
obiective şi să fie adaptate pe conţinutul vehiculat. Elaborarea lor trebuie să ţină seama de
psihologia subiecţilor supuşi învăţării, ceea ce implică nu numai cunoaşterea datelor generale
privitoare la psihologia şcolarului mic ci şi a şcolarilor concreţi, cei asupra cărora se va exercita
acţiunea didactică (cunoscuţi atât ca individualităţi, cât şi ca elemente ale sintalităţii unui colectiv).
Putem recomanda2 celor cu mai puţină experienţă în alegerea şi elaborarea startegiilor didactice
următoarele:
• selectarea materialelor didactice va avea loc numai după ce au fost stabilite metodele
didactice;
• folosirea metodelor, materialelor şi mijloacelor va avea loc numai in funcţie de obiectivele
formulate, de conţinuturile vehiculate şi de particularităţile temei abordate şi ale colectivului de
elevi;
• mijloacele audio-vizuale vor fi folosite numai dacă logica metodei de instruire o necesită;
• metodele activ-participative vor fi folosite doar în cazul in care sunt în concordanţă cu
obiectivele propuse, cu conţinutul lecţiei şi cu psihologia elevilor.
Atragem atenţia că predarea istoriei la clasele mici are un pronunţat caracter de transmitere ad
magister, şcolarii mici neavând la dispoziţie priceperile şi deprinderile necesare pentru ca folosirea
extinsa a metodelor activ-participative să fie recomandată în toate cazurile.
VI. 9. PROIECTAREA ACTIVITĂŢII DIDACTICE

VI. 9.1. Relaţia între obiective, conţinuturi şi strategii
În termeni calitativi, rezultatele şcolare (R) depind funcţional de modul de aplicare al
interacţiunilor dintre strategia (S) şi obiectivul (O), adică R=S x O, de unde:
- unul şi acelaşi obiectiv poate fi realizat prin mai multe strategii disponibile alternativ;
- una şi aceeaşi strategie poate fi aplicată pentru realizarea mai multor obiective.
Însă rezultatele şcolare depind şi de alţi factori, care nu pot fi controlaţi deplin, cum ar fi:
particularităţile psihologice ale reactivităţii individuale sau de grup, starea motivaţională, intervenţia
101
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
unor factori imprevizibili care generează o stare de incertitudine (U) a activităţii de dirijare a
învăţării. De aceea tipul anterior de relaţie trebuie completat astfel: R=S x O xU. Printre factorii
exogeni ai incertitudinii amintite mai sus putem enumera: funcţionalitatea resurselor didactice, efec-
tele condiţiilor de viată ale elevilor, mediile (social, cultural etc) care interferează cu mediul şcolar.
Pentru a stabili o corespondenţă optimă intre obiective, conţinuturi şi strategii trebuie să se
pornească de la cunoaşterea şi analizarea structurii logice a conţinuturilor, la extragerea unităţilor
informaţionale reprezentative şi a relaţiilor logice dintre ele. Aceste unităţi sunt constituite din
concepte, enunţuri, probleme şi aplicaţii esenţiale, care polarizează alte serii de enunţuri, derivate.
Procedeul concret de stabilire a corespondentelor cuprinde aşezarea pe o coloană a obiectivelor,
pe o alta a unităţilor de conţinut; dacă la acestea se adaugă o coloană cuprinzând etapizarea
instruirii, avem deja un embrion al unui proiect didactic.
VI. 9.2.1. Proiectarea unei lecţii

Prima problemă pe care profesorul va trebui să o aibă în vedere este aceea a stabilirii criteriului
în conformitate cu care va structura acţiunea de realizare a proiectului. Acest criteriu poate fi:
- sarcina de instruire (didactică) dominantă; în conformitate cu acest criteriu vom avea
lecţii de: însuşire a noilor cunoştinţe: formare a priceperilor şi deprinderilor, recapitulare
şi sistematizare; lecţii de verificare şi apreciere; lecţii mixte;
- forma de activitate dominantă cu elevii, vom avea lecţii cu activităţi organizate frontal,
pe grupe, sau individuală;
- mediul de desfăşurare (cadrul spaţial): vom întâlni activităţi de laborator (cabinet de
istorie), in clasă, în muzeu etc;
- metoda de instruire dominantă: vor putea fi organizate activităţi bazate pe
problematizare, pe descoperire, pe conversaţie, pe jocuri de roluri sau dramatizare, pe
instruire programată etc.
Activitatea de planificare a unei lecţii va avea următoarea structură: alegerea subiectului (cf.
planificării); stabilirea obiectivelor educaţionale, explicarea şi specificarea lor; selectarea
elementelor relevante ale subiectului (cu plasarea lor într-o ordine logică) stabilindu-se punctul de
plecare, modul de dezvoltare, specificarea recurselor necesare; specificarea tipurilor de interacţiune
institutor-elevi şi elevi-elevi; selectarea metodelor şi plasarea lor într-o matrice a utilizării lor în
contextul lecţiei; alcătuirea planului de desfăşurare (proiectul didactic) din care să rezulte dacă
subiectul este în concordanţă cu obiectivele şi metodele; operarea de modificări a raporturilor şi a
succesiunilor, dacă se manifestă disfuncţionalităţi sau neadecvări.
Dacă în cadrul lecţiei domină stategia explicativ-reproductivă a profesorului, în cadrul ei s-ar
putea regăsi următoarele secvenţe: anunţarea subiectului şi scrierea sa pe tablă→ pregătirea elevilor
pentru însuşirea materialului nou printr-o scurtă introducere de captare a atenţiei şi de stimulare a
acesteia→ reactualizarea cunoştinţelor anterioare→ prezentarea noilor cunoştinţe→ sintetizarea şi
generalizarea materialului nou→ îndrumarea activităţii de aplicare→ anunţarea temei pentru acasă.
Dacă lecţia va fi structurată pe o activitate de descoperire (sau problematizare), lecţia ar putea
să cuprindă următoarele etape; prezentarea problemei (materialului) → confruntarea elevilor cu
datele problemei pentru a le cunoaşte şi pentru a declanşa procesul de rezolvare→ actul de
descoperire, de sesizare a organizării faptelor, a legăturilor cauzale etc. → exprimarea celor des-
coperite→ generalizarea în concepte, norme, principii. O altă variantă posibilă poate fi: prezentarea
de către învăţător a situaţiei probleme→ analiza situaţiei probleme→ formularea întrebărilor→
102
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
discutarea şi fixarea căii de rezolvare a contradicţiei→ rezolvarea propriu-zisă a problemei→

confruntarea condiţiei problematice cu răspunsul sau soluţia date de către propunător.
VI. 10. 5. Alte forme de organizare a procesului de dobândire a cunoştinţelor de istorie

VI. 10. 5.1. Vizita şl excursia cu conţinut istoric
Pentru antrenarea şcolarilor mici In studierea istoriei, vizita sau excursia cu scop didactic se
dovedesc mijloace eficiente. Este util ca elevii clasei a IV-a să facă cel puţin o vizită la muzeul local
(sau la cel mai apropiat muzeu), de preferinţă la începutul studierii istoriei în clasa a IV-a. Cu acest
prilej profesorul va atrage atenţia elevilor asupra unor elemente (izvoare istorice: obiecte, arme,
scheme, machete, documente originale sau reproduse) care mai târziu vor constitui puncte de
plecare pentru studierea unor lecţii sau capitole. După o astfel de vizită, de exemplu, elevilor li se va
putea explica cu mult mai multă uşurinţă ce este istoria şi care sunt izvoarele istorice.
Chiar şi o plimbare în oraşul sau satul natal, poate fi ocazia unor observaţii istorice, sau punct de
plecare pentru discuţii fertile în cadrul lecţiilor de istorie: case memoriale, clădirei reprezentative,
monumente istorice, toate au relevanță pentru înțelegerea trecului și a urmelor pe care le lasă în
timp. La sfârşitul anului şcolar (daca nu şi al fiecărui semestru) se poate organiza o excursie care să
aibă drept ţel şi cunoaşterea directă a unor obiective de interes istoric (dar, de asemene, geografic,
cultural în sens larg). Pentru atingerea scopurilor educaţionale propuse, profesorul va trebui ca
anterior vizitei sau excursiei să-şi planifice în amănunţime desfăşurarea evenimente(să-şi
alcătuiască o solidă bază documentară despre obiectivul vizitat). La întoarcere, daca timpul o va
permite, observaţiile făcute in timpul acţiunii vor fi trecute în caietele de clasă pentru a fi discutate
pe larg în cadrul unor lecţii ulterioare.
VI. 10. 5. 2. Aniversarea unor evenimente istorice

Pentru elevii din clasele primare, activităţile cu caracter festiv au un efect deosebit pe plan
afectiv şi voliţional. Profesorul are la dispoziţie câteva date cu mare relevanţă pentru istoria noastră
naţională, eşalonate pe parcursul celor două semestre: 1 Decembrie 1918, ziua naţională a
României; 24 ianuarie 1859, ziua unirii Principatelor, 9 mai 1877, ziua proclamării Independenţei
României. Aniversarea acestor evenimente istorice prin serbări organizate de către elevi, excursii
sau vizite, invitarea unor personalităţi care să vorbească elevilor despre respectivele evenimente,
toate acestea şi alte forme de manifestare a respectului faţă de înaintaşi ar avea ca efect creşterea
dragostei elevilor faţă de istoria naţională şi faţă de înainte-mergătorii statului naţional român
modern. Evident se pot aniversa şi alte date istorice, cu condiţia împlinirii unui număr rotund de ani
(multipli de 25, de regulă) de la eveniment.
VI. 11. COMPORTAMENTUL CADRULUI DIDACTIC

În cele ce urmeză, vom încerca să prezentăm câteva din cerinţele fundamental pentru reuşita
lecţiei şi, dincolo de ea, pentru formarea unor atitudini corespunzătoare ale cadrelor didactice.,
bazate pe propria experiență didactică. Pe de altă parte precizăm că nici un îndrumar nu va putea
înlocui experienţa de la catedră, tot aşa cum nici un suport teoretic nu va putea suplini întru totul
harul pedagogic. Dar aplicând recomandările următoare, se micşorează riscul unor inerente erori
pentru cadrele didactice cu mai puţină experienţă:
- să aveți la dispoziţie programa şcolară, lucrări de didactica disciplinei, planificarea
calendaristica semestrială;
- să cunoașteți bine clasa şi elevii (ideal: pe nume, prenume, prenumele părinţilor): nivel
de cunoştinţe, lacune mai importante (eventual, prin teste administrate anterior);
103
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
- pentru fiecare lecţie, să aveți măcar o schiță a unui proiect de activitate didactică
(esenţial pentru profesorii stagiari);
- oricare schiţă de activitate va cuprinde ca minim: obiectivele peraţionale (implicit
probele de evaluare), fondul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi necesar elevilor;
- să aveți o pregătire temeinică pentru lecţie;
- să faceți legătura cu lecţia precedentă;
- să scrieți titlul pe tablă şi să fie subliniat;
- să verbalizați tot ceea ce se scrie;
- în timpul lecţiei să stați în picioare, în faţa clasei sau lângă tablă;
- când se dă de lucru elevilor, să-i supravegheați şi să-i ajutați;
- nu lucraţi doar cu elevii buni;
- când puneţi întrebări, formulaţi-le clar; adresaţi o singură întrebare într-un enunţ;
- întâi lansaţi întrebarea, apoi numiţi elevul; daţi elevului dreptul să tacă, sau să declare că
nu ştie răspunsul;
- conduceţi clasa sigur şi ferm, fără a cădea în extremităţi;
- rezolvaţi fără ajutor din afară conflictele cu clasa;
- construiți disciplina prin autodisciplină;
- îngăduiţi o anume marjă de libertate;
- întreţineţi o atmosferă tonică;
- reglati-vă comportamentul în funcţie de reacţiile elevilor;
- încurajaţi şi educaţi capacitatea de a pune întrebări;
- daţi elevilor dreptul de a gândi (şi) altfel decât dumneavoastră;
- fiţi corecţi, principiali, consecvenţi;
- fiţi solidari cu colegii dumneavoastră;
- recurgeţi cât mai des la aprobările pozitive;
- fiţi obiectivi în notare.
VI. 12. METODE ŞI INSTRUMENTE DE EVALUARE COMPLEMENTARE

Lucrările de specialitate recomandă utilizarea unor metode alternative (mai corect,
complementare) de evaluare.
Metode şi instrumente complementare utilizate în orele de istorie: observarea sistematică a
activităţii şi comportamentului elevilor; proiectul; portofoliul; autoevaluarea.
Portofoliul
La clasa a IV-a, cea mai utilizată metodă complementară de evaluare este portofoliul.
Cele mai frecvent folosite tipuri de portofoliu pentru fiecare elev sunt: de lucru şi de evaluare.
Conţinutul portofoliului se recomandă a fi divizat în următoarele categorii:
obligatorii: probe scrise de sine stătătoare şi de control (finale şi continui);
de cercetare: realizarea unor proiecte complexe (individuale şi în grupuri mici), -
situative: aplicarea conţinutului studiat în situaţii practice;
descriptive: scrierea referatelor şi a eseurilor;
externe: avizele profesorilor, ale colegilor de clasă, ale părinţilor, fişe de control
ale profesorului.
Parte componentă a portofoliului sunt şi notiţele profesorului, ale colegilor, şi ale părinţilor, ele
conţinând descrierea observărilor profesorului în timpul orelor;descrierea interviurilor, a discuţiilor
cu elevii; fişe de control ale profesorului cu succinte comentarii (frecvenţa, participarea în
104
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
activităţile clasei, nivelul şi calitatea realizării probelor de sine stătătoare şi de control); copii ale
notiţelor profesorului către părinţi sau alţi profesori, lista notelor şi comentariilor profesorului după
probele elevilor, referinţe ale altor profesori etc.
Evaluarea portofoliului
Pentru a evalua un portofoliu, este necesar, în primul rând, să se stabilească minimumul şi
maximumul obligatoriu al elementelor incluse pentru evaluare. În al doilea rând, apare problema
acordării punctajului pentru diferite componente ale portofoliului: unele valorează mai mult, altele
mai puţin. În al treilea rând, apare contradicţia între tendinţa dintre orientarea calitativ - cantitativă a
portofoliului şi cerinţele administraţiei „de a interpreta totul prin prismă cantitativă”.
Portofoliul se caracterizează prin multilateralitate în reflectarea categoriilor şi a criteriilor
principale de evaluare. Conţinutul unui asemenea portofoliu demonstrează eforturi considerabile
depuse şi un evident progres al elevului privind dezvoltarea gândirii istorice, abilităţi de aplicare
şi comunicare, prezenţa unui înalt nivel de autoevaluare şi atitudine creativă faţă de obiectul de
studiu. Portofoliulu dovedeşte modul în care elevul avansează în instruire și efortul depus în
realizarea acestui document totuşi elevul a depus un oarecare efort în realizarea lui. Conţinutul
şi aspectul portofoliului probează originalitate şi creativitate.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
A. Lucrări de istorie
1. Adăniloaie, Nichita (1986), Independenţa naţională a României, Ed. Academiei Române,

Bucureşti.
2. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban,Teodor, Pompiliu
(1998), Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
3. Brătianu, Ghe. I. (1980), Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ediţia V.
Râpeanu, Ed. Eminescu, Bucureşti.
4. Berindei, Dan (1979), Epoca Unirii,Editura Academiei Române, Bucureşti.
5. Coca, Ioan de (2006), Castele şi palate în Franta: istorie, artă, tradiţie medievală, Ed.
Cermaprint, Bucureşti.
6. Crăciun, Boris (1996), Regii şi Reginele României Ed. Porțile Orientului, Iaşi.
7. Devambez, Pierre, Flaceliere, Schuhl Robert Pierre, Martin Roland (1970), Enciclopedia
civilizaţiei greceşti, Ed. Meridiane, Bucureşti.
8. Popovici, Ioan (coord.) (1975), Enciclopedia descoperirilor geografice, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
9. Georgescu, Vlad (1997), Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed.
Humanitas, Bucureşti.
10. Giurescu, Constantin C. (1966), Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
11. Hitchins, Keith (1998), România. 1774- 1866, Ed. Humanitas, Bucureşti.
12. Oţetea, Andrei (1968), Renaşterea şi reforma, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti..
13. Pascu, Ştefan (1972), Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj Napoca.
14. Radvan, Laurentiu (2011), Istoria oraşelor din Tările Române în evul mediu, Ed. Polirom,
Iasi.
105
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
15. Radvan, Laurenţiu, Capraru, Bogdan (coord) (2011), Oraşul, orăşenii şi banii: atitudini,
activităţi, instituţii, implicaţii, Ed. Polirom, Iasi.
16. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe (1999), Istoria românilor în sec. XX. 1918 - 1948, Ed.
Paideca, Bucureşti.
17. Stan, Magda (2007), 101 personalităţi şi evenimente istorice, Ed. Niculescu, Bucureşti.
18. Verne, Jules (2006), Cristofor Columb, Ed. Paralela 45, Bucureşti.
19. http://www.infoturism.ro/atractii-turistice/istoria-celor-mai-frumoase-palate-din-romania/
(20.03.2012)
B. Lucrări de didactică
1. Albulescu, Ion, Albulescu, Mirela (2000), Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-umane,
Iaşi, Editura Polirom.
2. Alexandru, G. şi colab.( 1999). Metodica predării istoriei în învăţământul preuniversitar,
Craiova.
3. Beşliu, D., Dvorski, M., Manea, M. (2006). Istorie: sugestii didactice pentru clasa a IV-a.
Bucureşti: Educaţia 2000+.
4. Bolovan, S. (2007). Didactica istoriei: noi orizonturi în predarea, învăţarea şi evaluarea
istoriei prin metode active, Cluj Napoca: Presa Universitară Clujeană.
5. Căpiţă, Laura (2006), „Noi premise pentru studiul istoriei în clasa a IV-a”, în Revista pentru
învăţământul primar, nr. 1-2.
6. Căpiţă, Laura, Capiţă, Carol (2005), Tendinţe în didactica istoriei, Piteşti, Ed. Paralela 45.
7. Căpiţă, Carol, Capiţă, Laura, Stamatescu, Mihai (2005-2006), Didactica istoriei, vol. I-II,
Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru Învăţământul Rural.
8. Cucoş, Constantin (2010), Teoria şi metodologia evaluării, Ed. Polirom, Iaşi.
9. Cucoş, Constantin (2006), Pedagogie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Polirom, Iaşi.
10. Delorne, Charles (1988), L’evaluation en question, Paris PUF.
11. Dinulescu, Constanţiu (2007), Didactica istoriei, Ed. Universitaria, Craiova.
12. Doicescu Rozalia (coord.) (2001), Ghid de evaluare la Istorie, Ed. Prognosis, Bucureşti.
13. Felezeu Călin (2003), Metodica predării istoriei, Ed. Presa Universitară Clujană.
14. Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de istorie. Învăţământ primar şi gimnazial
(2002), M.E.C., C.N.C., Ed. Aramis Print, Bucureşti.
15. Iutiş, Gheorghe, Pânzariu, Argentina, Iriciuc Valerica (2005), Ghid metodic pentru studenţi
şi profesori debutanţi. Istorie, Ed. Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi.
16. Jinga, I, Garota, M. etc. (1996), Evaluarea performanţelor şcolare, Ed. Afeliu.
17. Landsheere, G. De (, 1997), Evalaurea continuă a elevilor şi examenelor, Ed.Didactică şi
Pedagogică.
18. Lisievici, P. (, 1997), Calitatea invăţământului, , Ed. Didactică şi Pedagogică.
19. Manea, Mihai, Palade, Eugen, Sasu, Nicoleta (2006), Istorie. Predarea istoriei şi educaţia
pentru cetăţenie democratică: demersuri didactice inovative, Bucureşti, Ed. Educaţia
2000+.
20. Neacşu, I., Potolea, D., Radu, I. T. (, 1996), Reforma evaluari în învăţământ. Concepţie şi
strategie – Consiliul Naţional de Evaluare şi Examinare, Bucureşti.
21. Oprea, C.-L. (2006). Strategii didactice interactive: repere teoretice şi practice, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică.
22. Păun Ştefan (2007), Didactica Istoriei, Ed. Corint, Bucureşti.
23. Radu, I. T. (2000), Evaluarea în Procesul Didactic, Ed. Didactică şi Pedagogică.
106
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
24. Stamatescu, Mihai, Capiţă, Carol, Capiţă Laura (2007), Predarea Istoriei şi Educaţia
Civică, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru Învăţământul Rural.
25. Tănasă, Gheorghe (1998), Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală, Ed. Spiru Haret,
Iaşi.
26. Thyne, James M. (1978), Examinarea elevilor, Ed. Didactică şi Pedagogică.
27. Istoria pentru clasa a IV-a. Programă școlară
http://programe.ise.ro/Portals/1/Curriculum/progr_pri/OS/Istorie_clasa%20a%20IV-a.pdf
107
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
Anexa 1
Noi premise pentru studiul istoriei în clasa a IV-a (Laura Căpiță, Revista pentru
învățământ primar nr. 1-2/2006). Sinteza
1. Accentele programei
În nota de prezentare a programei se precizează: „conţinuturile sunt organizate în jurul unor domenii
relevante pentru elev şi reprezentative din perspectiva ştiinţei şi a cerinţelor societăţii contemporane” şi se
face trimitere la faptul că pe toată durata studierii istoriei în învăţământul preuniversitar conţinuturile sunt
organizate în cinci domenii: Popoare şi spaţii istorice, Oamenii, societatea şi lumea ideilor, Statul şi politica,
Relaţiile Internaţionale, Religia şi viaţa religioasă. Deoarece clasa a IV-a reprezintă o introducere în studiul
istoriei, programa a optat pentru teme care fac trimitere la domeniile menţionate.
Componenta conţinuturi include patru unităţi de conţinut: Istoria locală, Popoare de ieri şi de azi,
Momente ale istoriei şi Europa Unită, iar dintre criteriile care au contribuit la selecţia şi structurarea celor
patru unităţi de conţinut menţionăm: interesul elevilor, posibilitatea de a utiliza surse de învăţare diferite,
analogia cu evenimente şi situaţii actuale, potenţialul în utilizarea istoriei locale.
Axa spaţiului şi cea a timpului sunt identificabile la nivelul unităţilor de conţinut. Axa reprezentată
de spaţiu este explicită (fie şi doar avînd în vedere ordinea literelor din alfabet!). Punctul iniţial este istoria
locală (existentă şi în programele anterioare), iar cel final, imaginea recentă a Europei. Acest sens de
parcurgere este explicat în nota de prezentare "... propunerea unui traseu de învăţare în care elevii fac
cunoştinţă cu trecutul pornind de la situaţii familiare (aspecte care ţin de istoria locală sau de teme
privitoare la copilăria în trecut şi astăzi) urmate de cele care se află la mai mare distanţă în timp şi spaţiu".
Componenta locală nu este un scop în sine, ci mijloc pentru o primă alfabetizare cu instrumentele cunoaşterii
trecutului, însemnând descoperirea şi încercarea de a descifra urmele lăsate de trecerea timpului. Este o temă
esenţială pentru că permite un contact “mai direct” cu trecutul. Pentru elevi, mai ales pentru cei din clasele
mici, timpul este perceput altfel decât de adulţi sau de elevii de liceu. De aceea, relaţionarea predării şi
învăţării cu experienţa proprie a elevilor este atât de importantă. Demonstrarea faptului că istoria este
prezentă, sub forma amintirilor bunicilor sau părinţilor, că ele pot fi verificate şi comparate permite un acces
la instrumentarul istoricului şi la modul în care este creată istoria (Căpiţă, C. et alii, 2005). Odată dobândită
tehnica, elevii vor avea posibilitatea să “descopere” trecutul explorând spaţii mai apropiate sau mai
îndepărtate, cu ajutorul protagoniştilor acelor timpuri.
Introducerea unei teme referitoare la „Popoarele de ieri şi de astăzi”vine în ordinea firească de a
extinde cunoaşterea comunităţilor umane care formează societatea românească actuală (ne referim la o scurtă
introducere în cunoaşterea trecutului câtorva dintre minorităţile din Romania) şi mai departe, a câtorva dintre
popoarele europene. Această temă este o introducere, adecvată vârstei, în tema diversităţii culturale a
Europei contemporane şi constituie cadrul pentru înţelegerea „momentelor istoriei”, cu temele subsumate.
Unitatea de conţinut „Momente ale istoriei” optează pentru trei teme, fiecare dintre ele propunând
trasee de parcurgere a unor dimensiuni ale trecutului. Personalităţile politice sunt cel mai frecvent situate în
atenţia surselor istorice şi a lucrărilor istoriografice, evenimentele desfășurându-se sub semnul acţiunii lor.
Dar nu doar acest aspect a motivat prezenţa lor în programă. Există cercetări care evidenţiază faptul că la
această vârsta elevii înţeleg mai bine evenimentele dacă le asociază unor personalităţi (este vorba despre aşa
numita personalizare a istoriei).
Celelalte două teme, “Călători şi călătorii” şi “Castele, cetăţi şi oraşe” propun abordări mai noi în
programă.
Astăzi oamenii călătoresc frecvent pentru scopuri diverse: vacanţe, studii, curiozitate. Dar şi de-a
lungul istoriei s-a întâmplat astfel; curiozităţii, investiţiilor financiare şi, uneori, sacrificiului uman le
datorăm mult din cunoaşterea actuală a Pământului. Printr-o cercetare realizată împreună cu colegi din alte 4
ţări am aflat că în Romania, elevii află despre alte evenimente decât cele prezentate în manuale prin
intermediul călătoriilor pe care le fac cu părinţii sau prin emisiunile TV. Interesul pentru călătorie este
confirmat şi de elevii unei clase a VI-a care ar pleca într-o călătorie alături de Cristofor Columb”. Şi iată
108
GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII,
UNIUNEA EUROPEANĂ
OIPOSDRU
AMPOSDRU
unul dintre răspunsuri: „Da, aş vrea să plec pe mare cu Cristofor Columb dacă: vremea ar fi bună şi să avem
provizii. Aş accepta acest lucru deoarece sunt „aventurier” şi îmi place să trec prin acestea. Mi-aş dori să
descopăr o nouă lume, să rămân în mintea generaţiilor de oameni”. Tema propune studiul câtorva dintre
marile călătorii consemnate de istorie.
Cea de-a treia temă îşi propune să familiarizeze elevii cu ceea ce se cheamă “istoria în teren”.
Clădirile sunt considerate principalul catalizator al identităţii istorice colective pentru că acestea par integrate
organic mediului lor şi rezistă mai mult decât majoritatea altor relicve. Ele sunt deschise accesului public şi
oferă impresii care nu trebuie intermediate. “A vedea istoria în teren este un proces mai puţin autoconştient
decât lectura textelor istorice (spune Lowenthal); textele cer implicare deliberată pe când relicvele pot
ajunge la noi fără vreun scop sau efort conştient. Istoria şi memoria apar, de obicei, deghizate în poveşti pe
care mintea trebuie să le filtreze intenţionat; relicvele fizice rămân la dispoziţia directă a simţurilor
noastre...ele duc mai departe trecutul înmagazinat în ele”
Axa timpului este mai puţin evidentă, dar poate fi identificată în interiorul capitolului "Momente ale
istoriei": înţelegerea relaţiei trecut-prezent la nivelul faptelor de viaţă cotidiană, dar şi al unor evenimente de
impact ai căror "autori" sau "actori" sunt cunoscuţi.
Provocarea pe care o face programa este aceea a unor trasee variate de abordate. Ele pot fi construite in
jurul unor personalităţi sau în jurul unor construcţii, dar şi al unor idei. Posibilităţile sunt numeroase și
trebuie doar descoperite.
2. Cum aplicăm în practică? Proiectarea demersului didactic

Modul în care sunt concepute programele răspunde unei duble exigenţe: de a fi un punct de plecare,
similar tuturor învăţătorilor/profesorilor şi, pe de altă parte, de a-i incita la interpretarea şi adecvarea ofertei
de cunoaştere pe care o face programe la condiţiile specifice în care lucrează.
Punerea în aplicare a programei înseamnă asumarea de către profesor a unor libertăţi şi constrângeri care
ţin de contextul şcolar concret şi de propria concepţie didactică. Dar dincolo de reguli şi ghiduri, aplicarea
înseamnă şi valorificarea superioară a contextului educaţional în care se desfăşoară procesul didactic. În
cazul de faţă, localizarea geografică, vecinătăţile, personalităţile şi liderii localităţii, monumentele istorice,
dar nu în ultimul rând, curiozitatea şi capacitatea de a reţine informaţia, specifice vârstei elevilor de clasa a
IV-a sunt toate elemente importante în conceperea activităţilor din orele de istorie.
În mod deosebit această programă lasă libertate învăţătorilor în a-şi alege conţinuturile pe care le
consideră utile în atingerea obiectivelor. Trimiterea directă la programă şi nu prin medierea pe care o fac, de
obicei, manualele constituie o “provocare” adresată cadrelor didactice pentru a organiza cunoaşterea propusă
elevului altfel decât ceea ce oferă manualul.
Instrumentul care poate susţine acest mod de organizare a cunoaşterii este proiectul unităţii de învăţare,
având câteva avantaje:
- centrarea pe elementele “acţionale” ale programei, care conduc la achiziţii ale învăţării: cunoştinţe,
abilităţi, atitudini;
- integrarea evaluării în demersul de predare-învăţare; relaţia dintre învăţare şi evaluare este bine stabilită,
prin cele două segmente de evaluare pe care le include unitatea de învăţare;
- accentul nu mai cade pe activitatea învăţătorului/profesorului ca ofertant de cunoaştere “de-a gata”, ci pe
modul în care selectează, organizează/realizează activităţile de învăţare prin care elevul va lua parte la
construirea cunoaşterii.
109

Didactica Istoriei - Corneliu Padurean

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Didactica Istoriei - Corneliu Padurean

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GUVERNUL ROMĂNIEI

MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI,

A 13. Elaborarea şi multiplicarea ghidurilor de bune practici rezultate în

Ghid de bune practici

II. POPOARE ALE ANTICHITĂŢII, POPOARE MEDIEVALE.........................5

III. CĂLĂTORI ŞI CĂLĂTORIILE LOR............................................................20

IV. ORAŞE, CETĂŢI, CASTELE........................................................................24

VI. MOMENTE FUNDAMENTALE DIN ISTORIA ROMÂNIEI......................59

VII. DIDACTICA ISTORIEI.........................................................................................75

Istoria şi didactica sa, se doreşte a fi, cu prioritate, un curs recomandat studenţilor de la

I. POPOARE ALE ANTICHITĂŢII, POPOARE MEDIEVALE

I.1. POPOARE ALE ANTICHITĂŢII

Îmbrăcămintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsă în toate detaliile şi ipostazele sale.

I .2. POPOARE MEDIEVALE

paleocreştine, care demonstrează continuitatea daco – romanilor în spaţiul carpato-danubiano-

II. CĂLĂTORI ŞI CĂLĂTORIILE LOR

III. ORAŞE, CETĂŢI, CASTELE

Printre contribuţiile Sumerului la dezvoltarea civilizaţiei se număra primele vehicule cu roţi,

III.1.2. ORAŞELE MEDIEVALE

CASTELE DIN FRANŢA

IV.1. EPOCA ANTICĂ

ALEXANDRU CEL MARE

O consecinţă directă a cuceririlor făcute de macedoneni în sec IV î.Hr. a fost formarea

CAIUS IULIUS CAESAR

La 13 ianuarie 27 î.Hr., Octavianus, sub pretextul reorganizării statutului, îşi ia titlul de

CONSTANTIN CEL MARE

IV.2. EPOCA MEDIEVALĂ

CAROL CEL MARE

MIRCEA CEL BĂTRÎN

ŞTEFAN CEL MARE

IV.3. EPOCA MODERNĂ

V. MOMENTE FUNDAMENTALE DIN ISTORIA ROMÂNIEI

V.1. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

V.1.2. Formaţiuni statale incipiente româneşti.

V.1.6. Importanţa istorică a constituirii statelor medievale româneşti. Constituirea statelor

V.2. REVOLUŢIA DIN 1848

V.2. 1. Revoluţia moldovenilor

V.2. 2. Revoluţia în Muntenia

V. 2. 3. Revoluţia din Transilvania

V. 3. UNIREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI CU MOLDOVA reprezintă unul din momentele cardinale

V. 4. FAMILIA REGALĂ ÎN ROMÂNIA

V. 5. CUCERIREA INDEPENDENTEI DE STAT A ROMÂNIEI

V. 6. MAREA UNIRE DIN 1918

hotărăşte unirea cu România. În Transilvania, în octombrie 1918 conducerea Partidului Naţional

VI. DIDACTICA ISTORIEI

VI.1. CE ESTE ISTORIA?

→ Cunoaşterea istoriei înseamnă să fii educat, să fii cult;

VI.2. MĂSURAREA TIMPULUI ÎN ISTORIE

VI. 3. OBIECTUL DIDCTICII ISTORIEI

VI.3.2. Obiectul didacticii istoriei la clasa a IV-a

VI.3.3. Relaţiile dintre istorie ca ştiinţă istorică, istoria ca disciplină de învăţământ şi

VI.4. OBIECTIVELE URMĂRITE PRIN STUDIUL ISTORIEI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL

VI.4.1. Particularităţile psihologice ale formării reprezentărilor şi noţiunilor de istorie în

VI.5. STRUCTURAREA CONŢINUTULUI CUNOŞTINŢELOR DE ISTORIE ÎN

VI.5.1. Criteriile psiho-pedagogice de selectare şl organizare a cunoştinţelor de istorie în

VI.6. PRINCIPALELE METODE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A ISTORIEI

accentul pe metode activ-participative doar de dragul de a fi „a la page”, ci pentru că este potrivit de

VI.6.2.1. Modalităţi de formulare a întrebărilor şi răspunsurilor

- să fie formulate individual şi nu în cor;

faptelor şi să conducă elevii de la perceperea acestora la înţelegerea esenţei (să treacă de la

VI.6.6.1. Determinarea variantelor demonstraţiei

VI.6.8. Jocul didactic în predarea istoriei

VI. 7. N0ILE DIRECŢII ALE ÎNVĂŢĂRII ISTORIEI

VI.7.1. Educaţia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului