IPOTEZE DE RUPERE A ROCILOR

CRITERII DE RUPERE A ROCILOR

Criterii de rupere în funcţie de tensiunile principale şi invarianţii de tensiune

Literatura de specialitate prezintă o serie de criterii de rupere care au fost dezvoltate pentru
mecanica rocilor. Dintre aceste criterii, cel mai menţionat şi utilizat criteriu de rupere în practică este
Mohr-Coulomb. Acest criteriu de rupere ia în considerare doar tensiunea principală maximă şi
tensiunea principală minimă , considerând că σ2 nu are nici o influenţă asupra rezistenţei rocilor. În
general se presupune că σ2 este independent de ruperea rocii [15, 98, 133]. Situaţia în care σ2 = σ3 este
un caz special care poate fi întâlnit în situ [1, 59, 89].
Pe baza numeroaselor experimentări realizate de diverşi cercetători [60, 92, 93, 94, 95] s-a
demonstrat că pentru o stare de tensiune poliaxială în care σ2 > σ3 rezistenţa rocilor este mai mare,
considerând că tensiunea intermediară princncipală σ2 are un efect pronunţat, fiind în contradicţie cu
criteriul de rupere Mohr-Choulomb.
Numeroşi cercetători [111, 126] s-au confruntat cu situaţia în care criteriul de rupere Mohr-
Coulomb s-a dovedit a fi deficitar, constatând că utilizarea acestui criteriu a furnizat date eronate. Prin
urmare, au recomandat utilizarea unui criteriu de rupere care să ia în calcul şi influenţa tensiunii
principale intermediare σ2. În acest sens au recomandat utilizarea unor criterii care iau în calcul
influenţa tensiunii principale intermediare asupra rezistenţei rocilor, de exemplu criteriul Mogi, care
este mai apropiat de datele obţinute experimental. În unele cazuri s-a constatat că rezultatele obţinute
prin criteriul de rupere Mohr-Coulomb tind să înregistreze valori mai mari decât ale altor criterii de
rupere care iau în considerare efectul tensiunii intermediare σ2 [52, 135].
Criteriul de rupere Druker-Prager, cu toate că este des utilizat în estimarea ruperii rocilor,
produce o supraestimare a efectului tensiunii principale intermediare, conducând la predicţii eronate
[90, 91].
În vederea analizării impactului tensiunii principale intermediare σ2 asupra rezistenţei rocilor
au fost dezvoltate mai multe criterii 3D de rupere a rocilor. Pentru a determina impactul tensiunii
principale intermediare σ2, Wiebols şi Cook [129] au introdus un model teoretic de calculare a energiei
de deformare la forfecare asociat cu microfisurile din material. Acest criteriu necesită cunoaşterea
coeficientului de frecare între suprafeţele de fisurare, parametru care nu poate fi determinat
experimental.
În ultimul timp, pe baza materialelor granulare au fost dezvoltate o serie de modele de
simulare numerică a ruperii rocii [52, 132, 150], din care rezultă că σ2 are influenţă asupra rezistenţei
rocilor, acest lucru fiind în acord cu mai multe date experimentale publicate anterior.
În acest capitol sunt prezentate diferite criterii de rupere, frecvent utilizate în mecanica rocilor.
În cele ce urmează voi face o comparaţie între rezultatele obţinute prin aplicarea acestor criterii de
rupere şi rezultatele criteriilor modificate prin intermediul parametrilor Cc, Ct - coeziunea şi ungiul de
frecare interioară la compresiune şi tracţiune.

Criteriul de rupere Griffith

Griffith (1924) sugerează că în cazul materialelor casante sau friabile, cum ar fi sticla,
fracturile sunt iniţiate când rezistenţa la tracţiune este mai mică decât solicitarea la tracţiune necesară
pentru a depăşi limita la curgere a materialului [47, 48].
Această ipoteză explică ruperea materialelor fragile, inclusiv a rocilor, ţinând seama de
defectele preexistente sau formate ulterior în corpurile solide (fisuri, crăpături, goluri interioare) [101].
Exprimarea criteriului de rupere prin intermediul rezistenţei la tracţiune este dată de relaţiile 5.1 şi 5.2.

1
Relaţii de calcul pentru criteriul Griffith.
Proprietatea Relaţii de calcul
 3 = − rt cu condiţia ca  1 + 3 3  0 (5.1)
Criteriul de
rupere ( 1 −  3 ) − 8 rt ( 1 +  3 ) = 0
2
cu condiţia ca  1 + 3 3  0 (5.2)
Griffith
( 1 −  3 )2 = 8 rt ( 1 +  3 )
Notaţii: σrt –reprezintă rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa; σ1 – tensiunea principală maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală
minimă, MPa.

Criteriul de rupere Mohr-Coulomb

Criteriul de rupere Mohr-Coulomb reprezintă testul cel mai frecvent aplicat pentru
geomateriale [47]. Mohr a propus acest criteriu de rupere când ruperea la forfecare se produce
după un plan, caz în care tensiunea normală şi tensiunea de forfecare după acel plan se
calculează după relaţia funcţională (5.3) în raport cu caracteristicile materialului.
Acest criteriu de rupere presupune că efortul intermediar principal nu are nici o
influenţă asupra ruperii. Suprafaţa după care materialul cedează în cazul acestui criteriu este
de forma unei piramide hexagonale cu o înclinare egală cu aceea a axei efortului principal.
Intersecţia acestei suprafeţe cu planul π este de formă hexagonală.

Relaţiile de calcul ale criteriului Mohr-Coulomb.

Proprietatea Relaţii de calcul
 = c +  n  tg (5.3)

criteriul de rupere Mohr-Coulomb poate fi scris în funcţie de tensiunile principale

n =
1
( 1 +  3 ) − 1 ( 1 −  3 )cos 2 (5.4)
2 2
=
1
( 1 −  3 )sin 2 (5.5)
2

 
unde: = +
4 2
 1 = C0 + q   3 (5.6)

Criteriul de
în care: C0 =
2c cos
q=
(1 + sin  ) (5.7)
rupere Mohr
- Coulomb 1 − sin  (1 − sin  )
sau
2c cos (1 + sin  )
1 = + 3 (5.8)
1 − sin  (1 − sin  )
În cazul solicitărilor monoaxiale de compresiune σ3 = 0, iar σ1 devine solicitarea principală de
compresiune:

2c cos 2c cos
c = iar la tracţiune t = (5.9)
1 − sin  1 + sin 

Introducând relaţiile (5.2) şi (5.3) în (5.1), obţinem:

1 − 3 1 + 3
=  sin  + c  cos  (5.10)
2 2
2
 Din relaţia (5.2) rezultă funcţia de rupere F. Ruperea se produce când F≤ 0

1 + 3 1 − 3
F=  sin  + c  cos  − (5.11)
2 2
Notaţii: σrc –reprezintă rezistenţa de rupere la compresiune, MPa; σrt –rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa; σ1 – tensiunea principală
maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală minimă, MPa; φ-unghiul de frecare interioară, grade; c-coeziunea roci, MPa.

Criteriul de rupere Mohr-Coulomb poate fi exprimat şi în funcţie de tensiunea maximă de

forfecare şi efortul mediu efectiv, fiind redat de ecuaţia (5.12).

Relaţiile de calcul ale criteriului Mohr-Coulomb.

Proprietatea Relaţii de calcul
 max = c cos  + sin  m, 2 (5.12)
unde:
Criteriul de ( 1 +  3 )
rupere Mohr  m, 2 = (5.13)
- Coulomb 2
( −  2 )
 max = 1 (5.14)
2
Notaţii: τmax –tensiunea maximă de forfecare, MPa; σ1 – tensiunea principală maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală minimă, MPa;
σm,2 – tensiunea principală medie, MPa; φ-unghiul de frecare interioară, grade; c-coeziunea, MPa.

Criteriul de rupere Mogi

Mogi a studiat influenţele solicitării intermediare la rupere limitând încercările la compresiune

la (σ1 > σ2 = σ3) în prima fază, apoi a realizat aceleaşi încercări respectând condiţia (σ1 = σ2 > σ3), dar
şi teste biaxiale (σ1 > σ2 > σ3 = 0) pentru diferite tipuri de roci.
Astfel a observant că influenţa solicitării tensiunii principale intermediare la rupere este
diferită de zero, dar considerabil mai mică decât efectul solicitării principale minime [31, 32, 92].
Acest criteriu de rupere a fost obţinut prin generalizarea teoriei lui von Mises, fiind exprimat cu relaţia
(5.15).
Conform lui Mogi, reprezentările încercărilor tind să se alinieze după o curbă în funcţie de
fiecare tip de rocă, dar nu respectă această regulă în cazul câtorva roci. Ruperea se va produce când
energia de distorsiune atinge valori critice şi a cărei valoare creşte monoton cu solicitarea efectivă
medie într-un plan de alunecare paralel cu direcţia lui σ2.
Tensiunea efectivă medie de rupere este (σ1+σ3)/2 sau σm2. În acest caz, τoct la rupere este
reprezentat ca opus lui σm2. Mogi a aplicat acest criteriu de rupere pentru diferite tipuri de roci, iar
rezultatele s-au dovedit a fi satisfăcătoare.

Relaţii de calcul pentru criteriul Mogi.

Proprietatea Relaţii de calcul
 oct = f1 ( 1 +  3 ) (5.15)
Criteriul de
 1 +  3 
rupere Mogi  m2 =   (5.16)
 2 
Notaţii: σ1 – tensiunea principală maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală minimă, MPa; σm,2 – tensiunea principală medie, MPa.

Criteriul de rupere Mogi-Mohr-Coulomb

Dacă criteriul liniar a lui Mogi este considerat ca o prelungire naturală a criteriului Mohr-
Coulomb în trei dimensiuni, atunci acest criteriu de rupere liniar poate fi numit criteriul Mogi-Mohr-
Coulomb [1]. Plecând de la criteriul liniar al lui Mogi, ilustrat de relaţia (5.17) şi aplicând definiţia
tensiunii maxime de forfecare, conform relaţiei (5.12), criteriul liniar al lui Mogi este redat de ecuaţia
(5.18), în care parametrul de rezistenţă b reprezintă în esenţă frecarea interioară, în timp ce parametrul
a este corelat cu coeziunea şi unghiul de frecare interioară, ca în ecuaţiile (5.19) şi (5.20). Dacă
introducem prametrii q şi C0 din criteriul de rupere Mohr-Coulomb în ecuaţiile (5.19) şi (5.20),
3
parametrii de rezistenţă a şi b devin a1 şi b1, redaţi de ecuaţiile (5.21) şi (5.22). Pe baza parametrilor a1
şi a2, criteriul de rupere Mogi-Mohr-Coulomb este dat de relaţia (5.23).

Relaţii de calcul pentru criteriul Mogi-Mohr-Coulomb.

Proprietatea Relaţii de calcul
 oct = a + b m , 2 (5.17)


3   3 
 max =  a  + b  m, 2 (5.18)
 2 2  2 2
2 2
a= c cos (5.19)
3
2 2
b= sin  (5.20)
3
în funcţie de parametrii q şi C0 din criteriului Mhor-Coulomb, parametrii a şi b devin:
Criteriul de 2 2  rc
rupere Mogi - a1 = (5.21)
Coulomb
3 q +1
2 2 q −1
b1 = (5.22)
3 q +1
astfel criteriul Mogi-Mohr-Coulomb este dat de relaţia:
 3   3 
 max =  a1  +  b1  m, 2 (5.23)
 2 2  2 2
în cazul în care σ3 = 0, rezistenţa de rupere la compresiune şi tracţiune, pe baza criteriului
Mogi-Mohr-Coulomb, se obţine cu relaţiile:
a a
C0 = T0 =
( )
2 / 3 − (b / 2)
şi
( )
2 / 3 + (b / 2)
(5.24)

Notaţii: a, b, a1, b1 –parametrii de rezistenţă; q, C0 –parametrii din criteriul Mhor-Coulomb; σm,2 – tensiunea principală medie, MPa; φ-
unghiul de frecare interioară, grade; c-coeziunea, MPa;T0-rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa.

Criteriul de rupere Drucker-Prager

Criteriul extins von Mises sau criteriul Druker-Prager, reprezentând o aproximare a criteriului
Mohr-Coulomb, a fost mai întâi dezvoltat pentru mecanica pământurilor, fiind introdus pentru a
determina deformările plastice ale solurilor, iar în multele sale variante a fost aplicat pentru roci,
betoane, polimeri şi alte material dependente de presiune [31, 32, 132]. Criteriul de rupere Druker-
Prager este un model dependent de presiune pentru a determina dacă un material cedează sau se
deformează plastic. Criteriul de rupere Druker-Prager este dat de relaţia (5.25).
Dacă presupunem că suprafaţa de cedare Druker-Prager este circumscrisă suprafeţei de cedare
Mohr-Columb, atunci expresiile constantelor α şi k în funcţie de c şi φ (cazul I), sunt date de relaţia
5.28.
În cazul suprafeţei de cedare Druker-Prager înscrisă suprafeţei de cedare Mhor-Columb (cazul
II), expresiile matematice ale ecuaţiilor α şi k sunt date de ecuaţia (5.29).
Dacă se estimează că suprafeţele de rupere ale criteriilor Druker-Prager şi Mohr-Coulomb vor
conduce la sarcini limită identice în cazul tensiunilor plane, constantele α şi k se determina cu ecuaţia
(5.30). În acest caz, în suprafaţa de rupere Druker-Prager se va înscrie suprafaţa de rupere Mohr-
Coulomb [28, 91].
Funcţia de rupere [132] este dată de ecuaţia (5.8). Ruperea se produce când F≤ 0.
Relaţiile de calcul ale criteriului de rupere Drukre-Prager.
Proprietatea Relaţii de calcul
Criteriul de
rupere
Druker -
J 2 = I 1 + k (5.25)
Prager
4
 în care:

I1 =  1 +  2 +  3 (5.26)

6

J 2 = ( 1 −  2 ) + ( 2 −  3 ) + ( 1 −  3 )
1 2 2 2
 (5.27)

Cazul 1
2 sin  6c cos
= ; k= (5.28)
3 (3 + sin  ) 3 (3 + sin  )
Cazul 2
2 sin  6c cos
= ; k= (5.29)
3 (3 − sin  ) 3 (3 − sin  )

Cazul 3
tan  3c
= ; k= (5.30)
9 + 12 tan  2
9 + 12 tan 2 

F = I 1 + k − J 2 (5.31)

Notaţii: σ1, σ2, σ2 – tensiunile normale principale, MPa; φ-unghiul de frecare interioară, grade; c-coeziunea, MPa; α,k-constante de
material exprimate în funcţie de coeziune şi unghi de frecare interioară; I1 – primul invariant al relaţiei lui Caucy pentru tensiune ; J2 – al
doilea invariant deviatoric al ecuaţiei lui Caucy; F-funcţie de rupere.

Criteriul de rupere Lade modificat Ewy

Criteriul Lade este o reprezentare tridimensională a ruperii pentru materiale fără

coeziune. A fost dezvoltat pentru soluri cu rupere după o înfăşurătoare curbă [31,32]. Acest
criteriu este dat de ecuaţia (5.32).
În criteriul Lade modificat, dezvoltat de Ewy în 1999, m = 0 pentru a obţine un criteriu
care este capabil să estimeze o creştere a funcţiei liniare de rezistenţă la forfecare
corespunzător unei descreşteri a lui I1 . În acest sens, criteriul este similar cu acel propus de
Lade şi Duncan (1975).
Luând în considerare rocile coezive Ewy introduce în 1999 parametrul S şi presiunea
din pori ca fiind parametri necesari. Realizând toate aceste modificări şi determinând
invarianţii tensiuni, criteriul de rupere obţinut de Ewy este dat de relaţia (5.33).
Parametrul S este în corelaţie cu coeziunea rocilor, în timp ce parametrul η reprezintă
unghiul de frecare interioară. Aceşti parametri pot fi determinaţi direct din relaţia lui Mohr-
Coulomb pentru coeziunea c şi ungiul de frecare interioară φ cu formulele (5.36) şi (5.37).
Funcţia de rupere este dată de ecuaţia (5.8). Ruperea se produce când F ≤ 0 [132].

Relaţii de calcul pentru criteriul Lade modificat Ewy.

Proprietatea Relaţii de calcul
 I 13   I 1 
m

  − 27   = 1 (5.32)

 I 3   p a 
(I )
Criteriul de
' 3
rupere Lade
modificat -
1
'
= 27 +  (5.33)
Ewy
I 3

I = ( 1 + S ) + ( 2 + S ) + ( 3 + S )
'
1 (5.34)
I = ( 1 + S )  ( 2 + S )  ( 3 + S )
'
3 (5.35)

5
 c
S= (5.36)
tan 

(
q =  i2 + 1 )
1/ 2
+ i  = tan  4 + 2 
2
2
(5.37)

4 tan 2   (9 − 7  sin  )
= (5.38)
1 − sin 
I 1'3
F = 27 +  − ' (5.39)
I3

Notaţii: σ1, σ2, σ2 – tensiunile normale principale, MPa; φ-unghiul de frecare interioară, grade; c-coeziunea, MPa; η-constantă de
material; F-funcţie de rupere.

Criteriul Lade modificat determină, în primul rând, efectul de întărire odată cu

creşterea tensiunii intermediare principale σ2, urmată de o diminuare uşoară a rezistenţei de
îndată ce σ2 tinde să devină prea mare (Ewy, 1999).

Criteriul de rupere modificat Wiebols şi Cook

În 1994 Zahou [135] a prezentat un criteriu de rupere care reprezintă o continuare a

criteriului circumscris Druker-Prager (înscris mai târziu) cu caracteristici similare cu criteriul
energiei de deformare efective a lui Wiebols and Cook (1968) [31, 32].
Acest criteriu de rupere estimează că roca se va rupe dacă are loc condiţia (5.40), în
care parametrii A, B şi C utilizaţi sunt forţaţi de condiţiile rezistenţei la solicitările triaxiale
(σ1 = σ3) şi biaxiale (σ1 = σ2) ale rocii. Se consideră că σ1 = Co şi σ2 = σ3 = 0 şi se înlocuieşte
rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială a rocii în ecuaţia (5.48) prin intermediul
parametrilor A, B şi C.

Relaţii de calcul pentru criteriul Wiebols şi Cook.

Proprietatea Relaţii de calcul
J 2 = A + BJ 1 + CJ 1
2
(5.40)

unde:
J 1 = (1 / 3)( 1 +  2 +  3 ) (5.41)

J2 =
1
6

( 1 −  2 )2 + ( 2 −  3 )2 + ( 1 −  3 )2  (5.42)

Criteriul de
1/ 2
rupere 3
Wiebols şi J 2 =    oct (5.43)
Cook 2
 oct =
1
( 1 −  2 )2 + ( 2 −  3 )2 + ( 3 −  1 )2 (5.44)
3
unde:
C0 C0 C2
A= − B− 0 C (5.45)
3 3 9
3 (q − 1) C
B= − (2C 0 + (q + 2) 3 ) (5.46)
q+2 3

6
 27  C1 + (q − 1) 3 − C0 q −1 
C=  −  (5.47)
2C1 + (q − 1) 3 − C0  1
2C + (2 q + 1) 3 − C 0 q + 2 

C1 = (1 + 0,6 i )C 0 (5.48)

în care:

 i = tan  şi (
q =  i2 + 1) 1/ 2
+ i  = tan  4 − 2 
2
2
(5.49)

Notaţii: σ1, σ2, σ2 – tensiunile normale principale, MPa; A, B, C-constante ce depind de caracteristicile materialului; J1 – primul invariant
deviatoric al ecuaţiei lui Caucy; J2 – al doilea invariant deviatoric al ecuaţiei lui Caucy; C0, q – parametrii din criteriul Mhor-Coulomb; φ-
unghiul de frecare interioară.

Estimarea rezistenţei rocii utilizând relaţia (5.40) este similară cu aceea determinată de Wibols
şi Cook (1968). Modelul descris de ecuaţia (5.40) reprezintă criteriul energiei de deformare efective,
care este cunoscut ca fiind criteriul modificat Wiebols and Cook.

Criteriul de rupere Bresler–Pister

Criteriul de rupere Bresler-Pister a fost conceput iniţial pentru a estima rezistenţa betoanelor
la o solicitare multiaxială, fiind o continuare a criteriului de rupere Drucker-Prager şi utilizând trei
parametri [26]. Acest criteriu de rupere poate fi exprimat în funcţie de invarianţii de tensiune.

Relaţii de calcul pentru criteriul Bresler-Pister.

Proprietatea Relaţii de calcul
J 2 = A + BI 1 + CI 12 (5.50)

unde:

I1 =  1 +  2 +  3 (5.51)

6

J 2 = ( 1 −  2 ) + ( 2 −  3 ) + ( 3 −  1 )
1 2 2 2
 (5.52)

c
A= + B c − C c2 (5.59)
3
  t −  c   4 b2 −  b ( c +  t ) +  c t 
B=  
 3 ( +  )   4 2 + 2 ( −  ) −    (5.53)
 t c   b b t c c t 
Criteriul de  1    b (3 t −  c ) − 2 c t 
rupere C =  
 3 ( +  )   4 2 + 2 ( −  ) −    (5.54)
 c   
Bresler - t b b t c c t
Pister
Suprafaţa de cedare poate fi exprimată sub forma unei funcţii având expresia:

f (I 1 J 2 ) = 0 (5.55)

În funcţie de tensiunile principale, criteriul de cedare poate fi exprimat sub forma:

f =
1
6
( 1 −  2 ) + ( 2 −  3 ) + ( 1 −  3 )
2 2

2 1/ 2
−
(5.56)
− A − B( 1 +  2 +  3 ) − C ( 1 +  2 +  3 )
2

În funcţie de tensiunea echivalentă şi tensiunea medie, acest criteriu poate fi exprimat astfel:
 e = A + B m + C m2 ;  e = 3J 2 (5.57)

unde:
7
 I1  1 +  2 +  3
m = = (5.58)
3 3
Notaţii: σ1, σ2, σ2 – tensiunile normale principale, MPa; I1 – primul invariant al relaţiei lui Caucy pentru tensiune ; J2 – al doilea invariant
deviatoric al ecuaţiei lui Caucy; A, B, C – constante ce depind de caracteristicile materialului;σc – rezistenţa de rupere la compresiune
monoaxială, MPa; σt – rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa; σb – tensiunea de rupere la solicitare biaxială, MPa;σe – tensiunea
echivalentă,MPa; σm – tensiunea medie, MPa.

Criteriul de rupere Etse-Willam

În 1994, Etse şi Willam [156] prezintă un nou criteriu de rupere la solicitări pe betoane, care
se bazează pe criteriul de rupere Bister-Pister, avâd următoarea expresie:

Relaţii de calcul pentru criteriul Etse-Willam.

Proprietatea Relaţii de calcul
1 1  t  2
J2 = I1 −  2  I1
2 3   c −  t 
Criteriul de 2
(5.59)
rupere Etse- 3
Willam unde:
I1 =  1 +  2 +  3 (5.60)
Notaţii: I1 – primul invariant al relaţiei lui Caucy pentru tensiune ; σc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa;
σt – rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa.

Criteriul de rupere Willam-Warnke

Criteriul de rupere Willam-Warnke [97, 130] poate fi considerat ca o combinaţie între criteriul
de rupere Mohr-Coulomb şi Drucker-Prager. Acest criteriu a fost realizat pentru a estima momentul
de rupere a probei în cazul materialelor coezive (roci, soluri, betoane, ceramică).
În relaţia (5.62) λ este o funcţie care depinde de invarianţii J2, J3 şi de trei parametri de
material, iar constanta B depinde doar de parametrii de material [97].

Relaţii de calcul pentru criteriul Willam-Warnke.

Proprietatea Relaţii de calcul
Criteriul de rupere Willam-Warnke poate fi exprimat sub forma :
f (I 1 J 2 J 3 ) = 0 (5.61)
În funcţie de invarianţii lui Caucy (I1, J2, J3), criteriul Willam-Warnke are forma :
I 
f = J 2 +  (J 2 , J 3 ) 1 − B  = 0 (5.62)
3 
unde:
 1 
1/ 2
2 1
 =     ; B= z (5.63)
5  r ( )  3
Criteriul de În varianta iniţială cei trei parametri ai criteriului de rupere Willam-Warnke sunt de forma:
rupere
1 I1 2 1 J2
Willam - f = + −1  0 (5.64)
Warake 3z  c 5 r ( )  c
unde:
1 3 3 J 
 = cos −1  3 
3/ 2 
(5.65)
3  2 J 2 
Marginea suprafeţei de tensiune în planul deviatoric de tensiune este exprimată în coordonate
polare de valoarea lui r(θ):
u ( ) + v( )
r ( ) = (5.66)
w( )
unde:
8
 (
u ( ) = 2rc rc2 − rt 2 cos  ) (5.67)

( )
v( ) = rc (2rt − rc ) 4 rc2 − rt 2 cos 2  + 5rt 2 − 4rt rc (5.68)

( )
w( ) = 4 rc2 − rt 2 cos  + (rc − 2rt )
2
(5.69)

Valorile lui rc, rt şi z au fost exprimate în funcţie de σc, σt şi σb

6  b t 
rc =   (5.70)
5  3 b t +  c ( b −  t )
6  b t 
rt =   (5.71)
5  c (2 b +  t )
 b t
z= (5.72)
 c ( b −  t )
Notaţii: I1 – primul invariant al relaţiei lui Caucy pentru tensiune ; J2 – al doilea invariant deviatoric al ecuaţiei lui Caucy; J3 – al treilea
invariant deviatoric al ecuaţiei lui Caucy; σc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa; σt – rezistenţa de rupere la tracţiune,
MPa; σb – tensiunea de rupere la solicitare biaxială, MPa; λ- funcţie care poate fi interpretată ca unghi de frecare interioară şi care
depinde de unghiul Lode (θ); B- poate fi interpretat ca o presiune.

Criterii de rupere empirice

De-a lungul timpului, rezistenţa rocilor a fost descrisă de mai multe criterii de rupere a rocilor
intacte, bazate pe studii empirice [21, 51, 68, 76, 105, 108, 134]. Ecuaţiile empirice de rupere au fost
propuse pe baza încercărilor de laborator ale diferitelor tipuri petrografice, pe eşantioane intacte. Unele
criterii au fost dezvoltate drept criterii de rupere ale masivelor de roci, cu ajustări adecvate legate de
un indice de clasificare, cum ar fi: RMR, GSI. Dintre aceste criterii, cel mai utilizat pe scară largă în
practică este criteriul de rupere Hoek-Brown, care a fost dezvoltat şi perfecţionat continuu [69].
Există şi alte criterii empirice de rupere, dezvoltate doar dintr-o perspectivă teoretică, fiind
utilizate în foarte puţine cazuri sau chiar deloc. Criterile de rupere şi ecuaţiile empirice determinate,
includ parametrii determinaţi în funcţie de tipul de rocă. După cum se poate observa din criteriile
empirice tratate, ecuaţiile sunt formulate în funcţie de tensiunea principală maximă şi tensiunea
principală minimă, fără a lua în considerare tensiunea principală intermediară.

Criteriul de rupere Ramamurthy

Criteriul de rupere Ramamurty a apărut în 1985, bazându-se pe sute de încercări la

compresiune monoaxială şi triaxială pe mai multe tipuri de roci [47]. Acest criteriu este legat de
propriul sistem de clasificare, care reprezintă parametrul de reducere a tăriei exprimat prin relaţia
(5.100) prin luarea în considerare a efortului principal minim, a rezistenţei la compresiune monoaxială
şi aorconstantele de material a şi B, obţinute prin încercări triaxiale pe roci intacte.
În 2001 Ramamurthy [105] a prezentat o nouă variantă a criteriului de rupere determinat cu
relaţia (5.101). Noul criteriu pentru roci intacte conţine rezistenţa de rupere la tracţiune şi efortul
principal minim.
Autorul recomandă ca atunci când se ia în calcul şi rezistenţa la tracţiune, aceasta să fie
deetrminată prin metoda braziliană, iar valorile constantelor de material a şi B sunt date de relaţiile
(5.103).

Relaţii de calcul pentru criteriul Ramamurthy.

Proprietatea Relaţii de calcul
a
Criteriul de  
rupere  1 =  3 + B   3   c  (5.100)
Ramamurthy  3 

9
 a
  
' '
( '
)
 =  +  +  t  B   ' c  (5.101)
 3 + t 
1 3 3

 rc
Pentru  3' = 0 ecuaţia 5.2 devine a = 0,80 iar B= (5.102)
 rt
Valorile lui a şi B în funcţie de σt pot fi exprimate ca:
1/ 3
2  
a= şi B = 1,3   rc 
  (5.103)
3  rt 
Notaţii: σc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa; σt – rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa; a, B-constante de material;
σ1 – tensiunea principală maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală minimă, MPa.

Criteriul de rupere Johnston

Acest criteriu de rupere, stabilit cu relaţia (5.104), a fost propus de Johnston (1985), pentru
diferite tipuri de soluri şi roci [76].

Relaţii de calcul pentru criteriul Johnston.

Proprietatea Relaţii de calcul
B
M 
 '
1n =   3' n  (5.104)
Criteriul de  B 
rupere unde:
Jhonston   1'    3' 
 '
 
=  '  şi  3n =  ' 
'
(5.105)
c  c 
1n

Notaţii: σc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa; B, M - constante de material; σ’1 – tensiunea principală maximă, în
MPa ; σ’3 – tensiunea principală minimă, MPa.

Parametrul B este independent de tipul de material în comparaţie cu M , care este dependent

nu doar de tipul de material. ci şi de rezistenţa de rupere la compresiune.
În 1991 Johnston stabileşte valorile constantelor de material ale rocii intacte în funcţie de tipul
acestora (tab.5.28).

Criteriul de rupere Sheorey

Criteriul Sheorey se bazează pe criteriul de rupere Balmer (1952), fiind recomandat pentru
rocile cu un comportament casant [108]. Aceste criteriu a rezultat pe baza încercărilor triaxiale
efectuate pe cărbune, fiind în legătură cu domeniul casant de rupere. Ecuaţia testată pentru curbă prin
metoda celor mai mici pătrate este dată de relaţia (5.106).

Relaţii de calcul pentru criteriul Sheorey.

Proprietatea Relaţii de calcul
1 =  c 1 + a   3 (5.106)
Criteriul de Pentru  1 = 0 şi a = 1 /  t , criteriul de rupere al rocilor intacte este:
rupere
Sheorey 3
 1 =  c 1+ (5.107)
t
Notaţii: σc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa; σt – rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa; a-constantă de material; σ1
– tensiunea principală maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală minimă, MPa.

Din tabelul 5.38 se pot observa diferenţe mici ale valorilor tensiunii principale maxime σ1,
estimate cu ajutorul relaţiei propuse de Sheorey şi comparate cu tensiunea principală maximă obţinută
experimental σ1.

10
Criteriul de rupere Fairhurst

Pe baza încercărilor realizate pe roci intacte [47, 51] utilizând metoda braziliană, Fairhurst
(1964) a studiat tăria rocilor şi a propus o generalizare a criteriului lui Griffith (denumit criteriul
generalizat de fracturare). Conform criteriului generalizat de fracturare, Fairhurst (1964) consideră că
ruperea va fi împiedicată, conform ecuaţiilor (5.108) şi (5.109).
O varianta simplificată a ecuaţiei (5.109), care este mai uşor de comparat cu alte criterii de
rupere pentru roci intacte, este dată de ecuaţia (5.110).

Relaţii de calcul pentru criteriul Fairhurst.

Proprietatea Relaţii de calcul

1 =  t cu condiţia ca m(2m − 1) 1 +  3  0 (5.108)

( 1 −  3 ) 2 2 t  m − 1   
= 2 t (m − 1) 1 +  2  − 1  (5.109)
1 +  3  1 +  3   
cu condiţia ca m(2m − 1) 1 +  3  0

Criteriul de ( 1 −  3 )2 = A + B( 1 +  3 ) (5.110)

rupere unde:
Fairhurst
 m − 1  2 
A = 2   t   − 1 (5.112)
 2  
B = 2   t (m − 1)
2
(5.113)

c
m= +1 (5.114)
t
Notaţii: σc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa; σt – rezistenţa de rupere la tracţiune, MPa; A, B, m-constante de
material; σ1 – tensiunea principală maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală minimă, MPa.

Criteriul de rupere Bieniawski şi Yudhbir

Criteriul de rupere Bieniawski [21, 47] a fost propus doar pentru roci intacte. Astfel, condiţia
de rupere este dată de relaţia (5.115). Acest criteriu ia în considerare rezistenţa de rupere la
compresiune monoaxială, efortul principal minim şi coeficienţii k şi α, care depind de tipul de rocă
(după Bieniawski:  = 0,75 ; după Yudhbir :  = 0,65 ).

Relaţii de calcul pentru criteriul Bieniawski.

Proprietatea Relaţii de calcul

Criteriul de 1  
rupere = 1 + k   3  (5.115)
Bieniawski şi c c 
Yudhbir
Notaţii: σc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa; k, α-constante de material; σ1 – tensiunea principală maximă, în MPa ;
σ3 – tensiunea principală minimă, MPa.

Valoarea constantei k în funcţie de tipul de rocă [21, 134].

Tipul de rocă k
Norit, granit, granodiorit 5
Cuarţit, gresie, dolerit 4
Argilit 3
Argilă, calcar, tuf vulcanic 2

11
Criteriul de rupere Hoek-Brown

Acest criteriu (empiric) de rupere a fost dezvoltat mai întâi pentru determinarea rezistenţei
masivelor de roci, cu aplicare în proiectarea excavaţiilor [68].
Criteriul de rupere Hoek-Brown [31] utilizează rezistenţa de rupere la compresiune
monoaxială a unei roci intacte ca un parametru multiplicator şi introduce doi parametri de rezistenţă
adimensionali m şi s. După studierea multitudinii de date experimentale, Hoek şi Brown (1980) au
stabilit legătura dintre tensiunea minimă şi maximă, care este dată de relaţia (5.116).

Relaţii de calcul pentru criteriul Hoek-Brown.

Proprietatea Relaţii de calcul

 1 =  3 + m 3C 0 + sC 02 (5.116)
sau
3
 1 =  3 + C0 m +s (5.117)
C0
unde:
s = 1 – roci intacte
s < 1 – pentru roci fisurate

C0 este legat de parametri Mohr-Coulomb prin ecuatia (5.118)

Criteriul de
2  c  cos
rupere Hoek - C0 = (5.118)
Brown 1 − sin 

1 3 3
= + s + m (5.119)
C0 C0 C0

Din relaţia (5.119) rezultă funcţia de rupere [106] , care este dată de relaţia:

3 1 3
F= − + s+m (5.120)
C0 C0 C0
Ruperea se produce când F ≤ 0

Notaţii: C0 – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, MPa; s, m-constante ce depind de proprietăţile roci; σ1 – tensiunea principală
maximă, în MPa ; σ3 – tensiunea principală minimă, MPa.

Conform acestui criteriu, constanta m depinde de tipul de rocă, iar s depinde de masivul de
rocă (caracteristica roci – intacte sau fisurate). În tabelul 5.45. sunt prezentate valorile lui m în funcţie
de tipurile caracteristice de roci. Valorile lui m au fost obţinute în urma experimentelor de laborator
efectuate pe roci intacte.

Valoarea lui m în funcţie de tipul petrografic.

Tipul de rocă Constanta Tipul de rocă Constanta Tipul de rocă Constanta
m m m
Andezite 25 ±5 Dolerite 16 ±5 Obsidian 19 ±3
Bazalte 25 ±5 Gabbrouri 27 ±3 Peridotite 25 ±5
Dacite 25 ±3 Granite 32 ±3 Porfirite 20 ±5
Diabaze 15 ±5 Granodiorite 29 ±3 Riolite 25 ±5
Diorite 25 ±5 Norite 20 ±5 Tufuri 13 ±5

12
 Prin intermediul acestui criteriu se încearcă o bună estimare a acestor caracteristici atunci când
încercările de laborator nu sunt posibile. Rezistenţa de rupere Hoek-Brown este reprezentată printr-o
funcţie liniară, la fel ca în cazul criteriului de rupere Mohr-Coulomb [31, 32].

13