IPOTEZE DE RUPERE A ROCILOR

CRITERII DE RUPERE A ROCILOR

Criterii de rupere în funcţie de tensiunile principale şi invarianţii de tensiune

Literatura de specialitate prezintă o serie de criterii de rupere care au fost dezvoltate pentru
mecanica rocilor. Dintre aceste criterii, cel mai menţionat şi utilizat criteriu de rupere în practică este
Mohr-Coulomb. Acest criteriu de rupere ia în considerare doar tensiunea principală maximă şi
tensiunea principală minimă , considerând că σ2 nu are nici o influenţă asupra rezistenţei rocilor. În
general se presupune că σ2 este independent de ruperea rocii [15, 98, 133]. Situaţia în care σ2 = σ3 este
un caz special care poate fi întâlnit în situ [1, 59, 89].
Pe baza numeroaselor experimentări realizate de diverşi cercetători [60, 92, 93, 94, 95] s-a
demonstrat că pentru o stare de tensiune poliaxială în care σ2 > σ3 rezistenţa rocilor este mai mare,
considerând că tensiunea intermediară princncipală σ2 are un efect pronunţat, fiind în contradicţie cu
criteriul de rupere Mohr-Choulomb.
Numeroşi cercetători [111, 126] s-au confruntat cu situaţia în care criteriul de rupere Mohr-
Coulomb s-a dovedit a fi deficitar, constatând că utilizarea acestui criteriu a furnizat date eronate. Prin
urmare, au recomandat utilizarea unui criteriu de rupere care să ia în calcul şi influenţa tensiunii
principale intermediare σ2. În acest sens au recomandat utilizarea unor criterii care iau în calcul
influenţa tensiunii principale intermediare asupra rezistenţei rocilor, de exemplu criteriul Mogi, care
este mai apropiat de datele obţinute experimental. În unele cazuri s-a constatat că rezultatele obţinute
prin criteriul de rupere Mohr-Coulomb tind să înregistreze valori mai mari decât ale altor criterii de
rupere care iau în considerare efectul tensiunii intermediare σ2 [52, 135].
Criteriul de rupere Druker-Prager, cu toate că este des utilizat în estimarea ruperii rocilor,
produce o supraestimare a efectului tensiunii principale intermediare, conducând la predicţii eronate
[90, 91].
În vederea analizării impactului tensiunii principale intermediare σ2 asupra rezistenţei rocilor
au fost dezvoltate mai multe criterii 3D de rupere a rocilor. Pentru a determina impactul tensiunii
principale intermediare σ2, Wiebols şi Cook [129] au introdus un model teoretic de calculare a energiei
de deformare la forfecare asociat cu microfisurile din material. Acest criteriu necesită cunoaşterea
coeficientului de frecare între suprafeţele de fisurare, parametru care nu poate fi determinat
experimental.
În ultimul timp, pe baza materialelor granulare au fost dezvoltate o serie de modele de
simulare numerică a ruperii rocii [52, 132, 150], din care rezultă că σ2 are influenţă asupra rezistenţei
rocilor, acest lucru fiind în acord cu mai multe date experimentale publicate anterior.
În acest capitol sunt prezentate diferite criterii de rupere, frecvent utilizate în mecanica rocilor.
În cele ce urmează voi face o comparaţie între rezultatele obţinute prin aplicarea acestor criterii de
rupere şi rezultatele criteriilor modificate prin intermediul parametrilor Cc, Ct - coeziunea şi ungiul de
frecare interioară la compresiune şi tracţiune.

Criteriul de rupere Griffith

Griffith (1924) sugerează că în cazul materialelor casante sau friabile, cum ar fi sticla,
fracturile sunt iniţiate când rezistenţa la tracţiune este mai mică decât solicitarea la tracţiune necesară
pentru a depăşi limita la curgere a materialului [47, 48].
Această ipoteză explică ruperea materialelor fragile, inclusiv a rocilor, ţinând seama de
defectele preexistente sau formate ulterior în corpurile solide (fisuri, crăpături, goluri interioare) [101].
Exprimarea criteriului de rupere prin intermediul rezistenţei la tracţiune este dată de relaţiile 5.1 şi 5.2.