Determinarea Tensiunilor Remanente Metalice Ceramice Compozite 56d623e745866

7/18/2019 Determinarea Tensiunilor Remanente Metalice, Ceramice, Compozite
DETERMINAREA
TENSIUNILOR
REMANENTE METALICE,
CERAMICE, COMPOZITE
http://slidepdf.com/reader/full/determinarea-tensiunilor-remanente-metalice-ceramice-compozite-56d623e745866 1/24
Definitii
Tensiunile remanente reprezintă acele tensiuni care există într -un corp (piesă)
atunci când acesta nu este supus nici unei forţe exterioare. Ele mai sunt cunoscute şi
sub denumirea de tensiuni reziduale, interne sau permanente. Noţiunea de tensiune
internă nu este recomandată pentru utilizare, deoarece această denumire nu face
deosebirea între tensiunile produse de sarcinile exterioare aplicate şi tensiunile
existente în lipsa acestora. În definitiv, toate tensiunile sunt interne. Din acest motiv se
va utiliza denumirea de tensiune remanentă.
După alt criteriu, tensiunile remanente sunt:
· tensiuni termice, date de o dilatare sau o contracţie neuniformă, ca urmare a

diferenţelor de temperatură pe secţiune sau in volum;
· tensiuni structurale, date de modificări de volum specific din timpul incălzirii şi răcirii;
· tensiuni de lucru, date de acţiunea mecanică a diferitelor procedee de prelucrare
mecanică.
Tensiunile remanente sunt asociate cu deformaţii elastice corespunzătoare pe

direcţiile,planele şi volumele in care ele acţionează, şi se echilibrează recip roc. De
altfel, măsurarea lordirectă nu este posibilă, evaluarea lor făcandu -se prin măsurarea
deformaţiilor elastice care le insoţesc sau care se produc după indepărtarea unei
porţiuni de material, respectiv după dezechilibrarea sistemului iniţial.
DETERMINAREA TENSIUNILOR REMANENTE

METODE PENTRU DETERMINAREA TENSIUNILOR
REMANENTE
Tensiunile remanente sunt fundamental statice şi multiaxiale, in echilibru in

absenţa incărcărilor, frecvent avand aceiaşi direcţie ca şi tensiunile principale produse
de către sarcini. Evaluarea stării de tensiuni remanente trebuie să aibă ca scop final
optimizarea proceselor tehnologice şi alegerea corespunzătoare a materialelor, luand in
considerare aspectele tehnice şi economice ale modelării comportării unei piese sau
ansamblu pe toată durata de fabricare şi exploatare.
Modelarea stării de tensiuni remanente este deosebit de complexă, deoarece trebuie să
ţină cont de numeroşi factori, cum ar fi: natura materialului, parametrii proceselor
tehnologice, modificările chimio-structurale, solicitările mecanice, timpul, temperatura,
etc.
In ultimele decenii au fost dezvoltate şi perfecţionate diverse tehnici calitative şi
cantitative pentru determinarea tensiunilor remanente. Funcţie de efectul pe care il a u
asupra pieselor testate, distingem convenţional următoarele categorii de metode:
· distructive;
· nedistructive;
· semidistructive.
Metodele distructive presupun indepărtarea unor cantităţi semnificative de material,
secţionarea totală sau parţială a piesei, astfel incat aceasta nu- şi mai poate indeplini
rolul
funcţional după testare. Ele se bazează pe faptul că in interiorul unui corp nesolicitat
(fără
incărcări exterioare) tensiunile remanente sunt intotdeauna in echilibru. Prin secţionarea
sau indepărtarea de material acest echilibru este perturbat şi piesa se deformează.
Măsurand aceste deformaţii se pot determina tensiunile remanente in piese sau
structuri.
Principalul dezavantaj al acestei categorii de metode este acela al distrugerii piesei
asupra
cărora s-au făcut măsurătorile. Un alt dezavantaj il reprezintă faptul că aceste metode
sunt
mai puţin precise, deşi in ultima vreme a fost dezvoltată o tehnică foarte precisă -
"metoda contur" - care constituie excepţia de la regulă.
In literatura de specialitate sunt menţionate următoarele metode distructive:

- metode bazate pe măsurarea curburii sau a săgeţilor;
- metoda complianţei
- metoda contur
- metoda cu epruveta jug
- metoda cu epruveta –liră
- metoda Sachsetc.
Metodele n e d i s t r u c t i v e nu presupun indepărtarea de material, astfel incat

funcţionarea piesei nu este afectată. Evaluarea prin tehnici nedistructive a tensiunilor
remanente din produse finite elimină principalele dezavantaje ale metodelor distructive.
Relaţiile de calcul folosite pentru determinarea stării de tensiuni remanente sunt cele
dintre unii parametri ai materialului investigat şi acest tip de tensiuni.
In literatura
- metode de specialitate,
bazate pe difracţiase menţionează
radiaţiei următoarele
X, a radiaţiei tehnicianedistructive:
ciclotronice, undelor ataşate
fasciculelor de electroni şi neutroni;
- metode electromagnetice, dintre care se menţionează cea a permeabilităţii
magnetice incrementale, a salturilor Barkhausen, precum şi cele bazate pe efectele
magnetostrictive;
- metoda cu ultrasunete, dintre mai utilizată este cea bazată pe determinarea vitezei
de propagare a undelor ultrasonore;
- metode spectrometrice, intre care piezospectrografia Raman, rezonanţa nucleară
gama sau cea bazată pe efectul Mossbauer;
- metode optice, cum ar fi: cele bazate pe fenomenul Moire şi fotoelasticimetrie;
-microdeformaţiilor
alte tehnici, cum ar
defilacele bazateliberă
suprafaţa pe termoelasticitate, pe măsurarea
a corpului (distorsiunea de referinţa,
reţelelor
metoda interferenţei microscopice Tolanski, interferometria holografică), sau cea bazată
pe cromoplasticitate.
Metodele semidistructive presupun doar indepărtarea unor cantităţi mici de
material, in urma acestei operaţii funcţionarea piesei nefiind practic afectată. Intre
aceste
metode se menţionează metoda rozetei tensometrice găurite, metoda cu indepărtare de
straturi (de exemplu prin eroziune chimică). Tot in această categorie este inclusă şi
metoda bazată pe măsurarea microdurităţii, care modifică local geometria suprafeţei,
introducand deformaţii elasto - plastice in zona amprentei.
Tensiunile remanente nu pot fi determinate in mod direct şi de aceea ele trebuie
evaluate prin măsurarea unor parametri fizici care sunt influenţaţi de prezenţa lor.
Principalele metode de determinare a tensiunilor remanente sunt trecute in revistă in
cele ce urmează.
Met ode di st r u ct i ve
Aceste metode permit evaluarea tensiunilor remanente atat in timpul proceselor
tehnologice cat după finalizarea acestora, ştiut fiind că ele generează asemenea
tensiuni.
Metoda de măsurare a curburii

Este o metoda utilizată in special pentru determinarea tensiunilor remanente din
materiale stratificate şi acoperite cu pelicule (filme) protectoare. Procesul de realizare a
unui strat presupune introducerea de tensiuni remanente care pot provoca curbarea
stratului depus anterior.
Modificarea curburii pieselor, ca urmare a proceselor de depunere, face posibila
estimarea variaţiei tensiunilor remanente funcţie de grosimea stratului depus.
Raza de curbura poate fi măsurata utilizand metode directe de contact (traductoare
electrotensometrice rezistive, profilometre, etc.) sau indirecte (fără contact): metode
video, scanere cu laser, metoda Moire, ş.a. Sensibilitate metodei poate atinge 0,01 mm -
1, ceea ce permite o bună aproximare a stării de tensiuni remanente. Măsurătorile sunt
realizate de obiceimultiaxilală
preveni curbarea pe benzi (faşii) subţiri, cu raportul
şi instabilitatea mecanică.lăţime/lungime < 0,2, pentru
Ecuaţia diferenţială a
a lui Stoney
[20] permite calculul tensiunii x s din grinzi subţiri lungime l, grosime curentă h şi cu
modulul de elasticitate E , cu săgeata g dh
dg
l
Ehx=-×××2
2
3
s 4 (2.1.1)
Relaţia lui Stoney este adesea utilizată şi pentru determinarea săgeţii.
Măsurarea razei de
acest caz, pentru curbura se poate
determinarea face remanente,
tensiunilor şi la sfarşitulse
operaţiei tehnologice.
indepărtează pe rand
In toate
straturile depuse, metoda fiind de această dată una distructivă. Atunci cand
indepărtarea
de straturi nu este realizabilă, se poate evalua starea plană de tensiuni remanente
considerand o lege de variaţie a tensiunilor pe grosime.
Metode tensometrice
Metoda rozetei tensometrice găurite este singura metodă pentru determinarea
tensiunilor
practicarearemanente
găurii prin care este
centrul standardizată
rozetei (ASTM
tensometrice conduce -99).
E 837la La această
relaxarea metodă,
tensiunilor in
zona invecinată, ceea ce conduce la modificarea stării de deformaţie la suprafaţa
piesei.
Aceste deformaţii sunt măsurate cu ajutorul rozetei tensometrice şi apoi se determină
prin
calcul tensiunile remanente principale şi direcţiile acestora ( figura 2.1.2). Starea de
tensiuni remanente din zona invecinată găurii se mai poate determina folosind metode
ca:
Moire, interferometrie laser (in acest caz se obţine o hologramă), fotoelasticimetrie, etc.
Metoda complianţei
Metoda presupune tăierea unei bucăţi mici de material sau practicarea unor canale
de dimensiunişimici
deformaţiilor apoi( arizuri, crestăriremanente.
tensiunilor ) pe suprafaţa studiată,
Relaxarea in vederea
tensiunilor măsurării
in vecinătatea
acestor
neuniformităţi geometrice produse voluntar este pusă in evidenţă cu ajutorul unui
interferometru care cuprinde şi mărci tensometrice. O variantă a metodei a fost utilizată
pentru determinarea tensiunilor remanente din biomecanică .
Pentru ca tensiunile remanente să se echilibreze odată cu creşterea adancimii
canalelor (rizurilor) se presupune un camp de tensiuni remanente principale normale şi
respectiv paralele cu direcţia crestăturilor, iar această direcţie nu este funcţie de
adancime
(ipoteză valabilă atunci cand distribuţia tensiunilor pe suprafaţa este relativ uniformă).
Metoda mai are

indepărtarea şi alte variante:
straturilor practicarea
de material unor cu
se realizează degajări la unor
ajutorul suprafaţa piesei
procese sau
chimice
(eroziune sau electroeroziune chimică). Una din variantele de mai sus a fost utilizată
pentru evaluarea stării de tensiuni remanente in tuburi şi conducte pneumatice .
Metode bazate pe difracţie
Difracţia razelor X
Radiaţiile Roentgen sau razele X sunt de natură electromagnetică ca şi lumina, dar

au lungimi de undă mult mai mici, comparabile ca ordin de mărime cu cele ale
constantei
reţelei cristaline a materialului investigat.
Fenomenul de difracţie a razelor X permite determinarea tensiunilor remanente de
ordin I prin folosirea parametrului reţelei cristaline din epruvete detensionate ca fază
etalon şi măsurarea deplasării picului (maximului) de difracţie la proba examinată, prin
raportare la o probă etalon, considerată fără tensiuni remanente.
Microtensiunile de ordin II şi III se determină pe baza lăţimii liniei (picului) de
difracţie, aceste tensiuni producand atat o comprimare cat şi o intindere a reţelei
cristaline
(cele de ordin II ) şi o aşa zisă deformare dinamică a reţelei, reprezentand abaterea
medie
pătratică a atomilor de la poziţiile lor ideale in reţea, direcţie normală pe planul de
reflexie (microtensiuni de ordinul III ). Din compunerea efectelor prezentate rezultă o
lărgire a picului de difracţie.
Tehnica difracţiei cu raze X se poate folosi pentru determinarea tensiunilor

remanente atat in straturile materialului examinat (pană la adancimi comparabile cu
cateva straturi atomice), cat şi in straturile de acoperire (pelicule protectoare). Pentru
evaluarea stării de tensiunilor remanente in profunzimea materialului se pot indepărta
succesiv stratur i de material de la suprafaţa probei, prin diverse procedee (chimice,
electrochimice, etc.). Tehnica poate deveni astfel una semidistructivă sau chiar
distructivă, pierzand unul dintre principalele avantaje[12].
Difracţia razelor X este in prezent una dint re cele mai utilizate tehnici de
investigare, datorită in special faptului că permite evaluarea nedistructivă şi
independentă
a macrotensiunilor şi microtensiunilor remanente.
Variante speciale ale metodei permit determinarea tensiunilor remanente utilizand
două măsurători, fără a recurge la etalonare (metoda dublei expuneri sau "sin2Ψ ") .
Deşi in momentul de faţă este destul de puţin utilizată in afara laboratoarelor, punerea
la punct a unor aparate portabile care să permită determinări cu precizie adecvată in
mediul industrial va permite extinderea substanţială a acestei metode.
Pe langă avantajele ei, difracţia cu raze X prezintă şi o serie de dezavantaje

notabile:
- poate fi utilizată numai la materiale care au o structură cristalină;
- din cauza adancimii mici de penetrare, utilizarea ei se limitează doar la evaluarea
stării de tensiuni din stratul superficial in cazul materialelor metalice;
- la materiale multifazice sau cu structură eterogenă se pot obţine informaţii numai
pentru anumite faze sau cristalite;
8
Metode magnetice
Forma curbelor de magnetizare ale unui material feromagnetic este influenţată de

un număr mare de factori, printre care un loc aparte il ocupă tensiunile remanente.
Dacă valoarea acestora este notabilă, ele pot determina singure formă concludentă de
anizotropie magnetică a corpului. Pe de altă parte, intre existenţa tensiunilor remanente
şi cele două mecanisme fundamentale care contribuie la realizarea procesului de
magnetizare, şi anume deplasarea pereţilor interdomeniali şi schimbarea orientării
magnetizării spontane a domeniilor (sau rotirea magnetizaţiei), există o stransă
legătură.
Această dependenţă poate fi pusă in evidenţă prin metoda care are la bază efectul
Barkhausen (prin analiza micilor salturi ale pereţilor la 1800, metoda permeabilităţii
magnetice incrementale (prin determinarea permeabilităţii magnetice a
corpului cu tensiuni remanente) şi metode bazate pe magnetostricţiune (efectul
magnetomecanic).
In ultimul caz, tensiunile reman ente determină fie deplasarea pereţilor la 900,
fie rotirea magnetizaţiei.
Deşi interdependenţa dintre tensiunile remanente şi parametri magnetici ai probei
investigate este puternică, există totuşi o serie de variabile care ţin de natura
materialului, cum ar fi duritatea, tipul şi dimensiunea grăunţilor de material, care pot
afecta acurateţea şi precizia determinărilor. Din acest motiv, metodele enumerate mai
sus sunt adesea complementare, eliminandu-se astfel variabilele enumerate. Totodată,
pentru creşterea preciziei determinărilor se impun calibrări la anumite valori cunoscute
ale tensiunilor remanente. Apoi, pe baza unor relaţii teoretice specifice, parametrii
magnetici sunt succesiv interpolaţi şi extrapolaţi pentru o etalonare corespunzătoare.
Avantajele principale ale metodelor magnetice sunt:
-- determinările se pot face in mod normal in cateva secunde;
echipamentul necesar este portabil şi procesarea informaţiilor se poate face in
sistem automatizat;
- poate fi determinată starea plană de tensiuni remanente pană la adancimi de 6 – 10
mm;
- costul tehnicilor magnetice este relativ mic.
10
Principalele dezavantaje sunt:

- tehnicile magnetice pot fi utilizate doar la investigarea materialelor
feromagnetice;
- există o mulţime de alte surse de eroare, altele decat cele amintite, care scad
precizia determinărilor (geometria corpului, direcţia de magnetizare, etc.).
Metode acustice
Metode de determinare a tensiunilor remanente cu ajutorul ultrasunetelor au la bază

variaţia vitezei de oscilaţie atat a undelor ultrasonore longitudinale cat şi transversale,
atunci cand acestea străbat un material in care există tensiuni remanente.
Cea mai mare sensibilitate a determinărilor se obţine cand undele se propagă in
direcţia tensiunilor principale.
Deoarece modificarea vitezelor de propagare a undei sonore este mică şi depinde de
textura, alinierea
convenabil să se şi orientarea
determine grăunţilorintre
intarzierea materialului
impulsulexplorat,
de emisieeste adesea
şi cel mult mai
recepţionat,
a tat
timp cat lungimea drumului făcut in traversarea piesei nu este cunoscută cu suficientă
precizie.
Evaluarea tensiunilor remanente cu ajutorul ultrasunetelor presupune o calibrare a
echipamentului de control pentru eliminarea unor surse de eroare ca: modul de
prelucrare al probei de controlat, temperatura acesteia, compoziţia ei chimică, starea
suprafeţei, etc.
Metoda cu ultrasunete permite determinarea tensiunilor remanente in intreg
volumul de material. Tehnicile ultrasonore sunt relativ ieftin e şi preferate pentru
inspecţia „on line” şi inspecţiile de rutină, in cadrul controlului de calitate. Viteza de
propagare a ultrasunetelor
neomogenităţile intr-un Această
microstructurale. material dependenţă
cu tensiuni remanente
genereazădepinde
dificultăţiinsă
de şi de
separare
a componentelor in starea spaţială de tensiunilor remanente, ceea ce constituie
dezavantajul principal al metodei. O altă limitare a metodei este rezoluţia spaţială slabă.
Metode spectrometrice (S p e c tro g ra fia R a ma n )

Efectul Raman reprezintă capacitatea substanţei de a difuza lumina cu o sensibilă

modificare a lungimii de undă incidente. Analiza spectrului luminos obţinut, cunoscut ca
spectrul luminozităţii remanente sau spectrul Raman, oferă informaţii asupra unor
parametri fizici şi chimici ai structurii.
In ceea ce priveşte tensiunile remanente, privite ca variaţii de presiuni hidrostatice,
liniile spectrale sunt deviate odată ce sistemul de inregistrare sesizează existenţa lor.
Prin utilizarea microscopului se pot sele cta regiuni de doar caţiva micrometri, care
prezintă interes in ceea ce priveşte tensiunile remanente.
Materialele la care aceste metode se utilizează sunt materialele ceramice (de
exemplu oxidul de aluminiu, oxidul de zirconiu), compozitele care conţin io ni de crom
(Cr +) şi fibre de aluminiu (cunoscute pentru proprietăţile lor de a deveni fluorescente la
solicitări), carburile, siliconul, etc.).
11
Metode optice (Fotoelasticimetria)
Metoda are la bază fotoelasticitatea (birefringenţa accidentală a materialelor

transparente supuse la tensiuni mecanice). Studiul experimental se face transmiţand un
fascicul de lumină polarizată, albă sau monocromatică, asupra unui model din material
transparent al piesei studiate (fotoelasticimetrie prin transparenţă). In lipsa incărcărilor,
franjele obţinute dau informaţii asupra stării de tensiuni remanente, după prelucrarea lor
prin metode grafico-analitice. Pentru determinarea tensiunilor remanente se utilizează
atat fotoelasticimetria prin transparenţă (la materiale transparente, cum ar fi sticla) cat şi
cea prin reflexie, la materiale netransparente [10, 20]. In acest ultim caz, la metoda
găuririi se inlocuieşte rozeta tensometrică o pastilă din lac fotoelastic, lipită pe piesa in
care se doreşte determinarea tensiunilor remanente. Găurirea se face prin pastila de lac
fotoelastic.
Franjele care apar după găurire sunt prelucrate pentru a determina tensiunile
remanente principale şi direcţiile acestora. Metoda nu este standardizată şi este
considerată mai puţin
eroare o reprezintă precisă
faptul decat cea
că marginile careprelucrate
găurii utilizează prin
rozeta in stratulO sursă de
tensometrică.
aşchiere
fotoelastic sunt neregulate („zdrenţuite”). De asemenea, căldura degajată in procesul de
aşchiere poate introduce tensiuni remanente suplimentare in lacul fotoelastic, care iniţial
ar trebui să fie lipsit de asemenea tensiuni.
12
In prezent există multe metode care pot fi utilizate pentru determinarea tensiunilor
remanente dintr-o gamă largă de materiale. Inainte de-a alege una dintre ele este
important să se ia in consideraţie particularităţile fiecăreia, tipul de tensiuni ce urmează
a fi măsurate (tip I, II , III ), natura materialului, etc. In multe cazuri, pentru determinarea
stării de tensiuni remanente cu o precizie prestabilită, o singură metodă din cele
prezentate nu este suficientă. De aceea tehnicile prezentate sunt complementare şi nu
concurente.
13
CONSIDERATII PRIVIND ALEGEREA METODEI
Prezentarea principalelor tehnici de determinare a tensiunilor remanente din

paragrafele precedente nu poate fi exhaustivă, din motive care ţin de caracterul lucră rii
de faţă. Pe de altă parte, diversitatea variantelor fiecărei metode in parte impune
anumite consideraţii care ţin de alegerea judicioasă a echipamentelor de determinare a
acestui tip de tensiuni, in funcţie de mai mulţ i factori.
Deoarece in multe cazuri utilizarea unei singure metode de determinare a
tensiunilor remanente nu furnizează informaţii complete sau satisfăcătoare asupra
configuraţiei sau mărimii acestor tensiuni, multe dintre tehnicile prezentate sunt utilizate
in diverse combinaţii selectate pe baza unor criterii de optimizare a procesului de
măsurare.De aceea, anumite consideraţii critice asupra modului de selecţie a
tehnicii de măsurare optime se impune cu necesitate. In general metoda este aleasă in
funcţie de rolul funcţional al piesei sau ansamblului testat şi in corelaţie cu aceasta se
adoptă tehnici de măsurare cu caracter distructiv, semidistructiv sau nedistructiv.
Principalele criterii de selectare a metodei sunt următoarele:
1. Natura materialului, structura lui (amorfă, cristalină, semi -cristalină), textură,
compoziţie chimică, număr de faze;
2. Tipul de tensiuni remanente ce urmează a fi determinate:
- Ordinul I ;
- Ordinul II ;
- Ordinul III .
3. Distribuţia gradienţilor tensiunilor remanente:
- Pe grosime;
- Pe suprafaţă.
4. Geometria piesei sau a subansamblului analizat, in corelaţie cu tipul tehnicii
deja selectate:
-- Dimensiunile şi forma secţiunii piesei;
Dimensiunile şi forma suprafeţei piesei.
5. Gradul de mobilitate a echipamentelor din lanţul de măsurare:
- Echipament de laborator;
- Echipament portabil.
6. Tipul metodei:
- Distructivă;
- Semidistructivă;
- Nedistructivă.
7. Durata determinării, timpul necesar stabilirii mărimii şi/sau distribuţiei
tensiunilor remanente;
8.
9. Gradul de increderecostul
Criterii economice: (precizia metodei);
operaţiei de măsurare.
O selectare adecvată trebuie să ţină cont de toate criteriile enumerate mai sus.
Bineinţeles, aşa cum s-a amintit deja, in toate situaţiile in care se impune alegerea
metodei sau metodelor de măsurare se va ţine seama in principal de rolul funcţional al
piesei sau ansamblului analizat. Determinarea cu precizie a tensiunilor remanente
reprezintă o condiţie necesară pentru asigurarea calităţii şi fiabilităţii organelor de
maşini, utilajelor, instalaţiilor şi structurilor.
14
CAUZELE FORMARII TENSIUNILOR REMANENTE ŞI

EFECTELE LOR
Intr-o accepţiune
existente intr-un corpgenerală, tensiunile
solid, aflat remanente
la o temperatură sunt cunoscute
uniformă, fiind tensiunile
ca oricăror
in absenţa solicitări
exterioare (forţe, cupluri sau acceleraţii). Acestea determină formarea unui sistem de
forţe in echilibru, atat local cat şi global, fiind in general dificil de evaluat; rezultă de aici
caracterul ascuns, inşelător, al acestora.
Tensiunile remanente sunt prezente in majoritatea materialelor şi pieselor, după
elaborare, prelucrare şi tratament. Ele „traduc” istoria metalurgică şi mecanică a fiecărui
punct şi a ansamblului unei piese in cursul fabricării sale. Complexe prin natura lor,
tensiunile remanente au făcut obiectul a numeroase studii pentru a le defini cat mai
bine,a le analiza, măsura, prevedea printr -o modelare şi o simulare numerică, a
determina şi prevedea efectele lor asupra comportării materialelor şi a pieselor, a
optimiza
Tensiunileinremanente
mod corespunzător procesele
pot fi clasificate de: etc.
tehnologice
in funcţie
a) cauzele care le generează;
b) volumul de material in care se auto echilibrează;
c) orientarea lor spaţială.
Pentru a prevedea prin calcule starea de tensiuni remanente existentă in diverse
componente şi structuri mecanice, trebuie să se identifice mai intai sursele acestora.
Originile tensiunilor remanente, in general foarte diverse, pot fi grupate in trei mari
categorii: mecanică, termică şi metalurgică.
Intr-un punct al unei piese supusă la o solicitare mecanică sau termică vor lua
naştere tensiuni remanente dacă după suprimarea solicitării, elementul de volu m din
jurul punctului nu poate să revină la „starea de repaus”, altfel spus, dacă deformaţiile
susceptibile de a conduce la această stare toate punctele piesei, nu sunt „compatibile”
intre ele.
Intr-o manieră mai precisă, solidul este supus unui camp de deformaţii permanente
care nu verifică ecuaţiile de compatibilitate ale mecanicii solidelor. In acest caz, corpul
trebuie să fie in mod necesar sediul unor deformaţii adiţionale, astfel ca deformaţia
rezultantă să fie compatibilă. Starea de tensiuni asociată acestor deformaţii
complementare este o stare de tensiune autoechilibrată, ce constituie tocmai campul
tensiunilor remanente.
Există aşadar trei cauze principale care conduc la apariţia tensiunilor remanente:
- deformaţiile plastice neuniforme care apar in cazul supraincărcării organelor de

maşini şi structurilor, in urma prelucrărilor mecanice ori prin presare la rece, tratamente
mecanice ş.a. (indreptare, matriţare, autofretare, alicare, rulare) sau existenţa unei
incompatibilităţi mecanice intre diferitele componente ale materialelor compozite, intre
strat şi substrat in cazul depunerilor, intre componentele ceramice sau compozite şi
aliajele metalice asamblate prin termocompresiune sau prin brazare etc.;
15
- existenţa unui gradient termic ce determină depăşirea limitei de elasticitate ca

urmare a modificărilor de volum sau lungime (este cazul tensiunilor remanente care
apar la sudarea pieselor, la operaţiile de forjare şi laminare, a tensiunilor remanente din
piesele bimetalice supuse variaţiilor de temperatură, a celor rezultate in urma
prelucrărilor mecanice cu regimuri intense de aşchiere etc.), sau a unei incompatibilităţi
termice
piesei; (coeficienţi de dilatare termică diferiţi) intre diferitele volume ale materialului
- modificările locale de volum şi densitate produse de transformările alotropice
(schimbările de fază metalurgică) şi modificările locale de structură ce apar de exemplu
in urma sudării, a unor tratamente termice şi termochimice, a depunerilor electrolitice de
straturi metalice ş.a.
16
Categorii de tensiuni remanente:

In funcţie de dimensiunile volumelor in care se manifestă şi este considerată
această neomogenitate a deformaţiilor, se definesc in mod clasic trei categorii de
tensiuni remanente:
a) tensiuni remanente de ordinul I sau macroscopice (sI), care provoacă deformaţii şi
care se exercită la scara piesei sau intr -un element de volum important (de ordinul
milimetrilor); ele rezultă din echilibrul forţelor interne şi corespund unei valori medii din
tot materialul;
b) tensiuni remanente de ordinul II sau microscopice (sII), care acţionează la scara
grăuntelui (de ordinul micrometrilor); ele traduc o variaţie a tensiunilor in fiecare grăunte
in jurul valorii medii, reprezentată de tensiunea sI;
c) tensiuni remanente de ordinul III sau ultramicroscopice (sIII), care intervin la
nivelul atomilor şi al reţelei cristaline (la o scară de ordinul a caţiva zeci de nanometri);
acestea fluctuează
Această clasificare in jurul
este valoriisimplificată,
adesea medii a tensiunilor -un grăuntede(sII)
dintr
din cauza dificultăţilor .
separare a
tensiunilor remanente sII şi sIII, şi in consecinţă se vorbeşte in mod curent de
macrotensiuni (tensiunile sI) şi microtensiuni (tensiunile sII +sIII); tensiunile sII pot fi
denumite de asemenea tensiuni omogene iar tensiunile sIII tensiuni neomogene.
Cele trei tipuri de tensiuni interacţionează unele cu altele şi modifică comportarea

materialului. Starea de tensiuni remanente este dată de suprapunerea tensiunilor de
ordinul I, II şi III
După orientarea lor spaţială, tensiunile remanente pot:

a) monoaxiale, cand se manifestă după o singură direcţie;
b) biaxiale sau plane, cand acţionează după diferite direcţii cuprinse in acelaşi plan;
c) triaxiale sau spaţiale, cand acţionează după toate direcţiile.
17
Efecte potenţiale ale tensiunilor remanente
18
In cazul obţinerii in straturile superficiale a unor tensiuni remanente de intindere se

constată o deteriorare a proprietăţilor de rezistenţă la oboseală care conduc la ruperi
premature ale pieselor se prezintă distribuţiile tensiunilor remanente obţinute pentru
cateva procedee de prelucrare sau tratament şi efectele lor asupra rezistenţei la
oboseală.
19
Efectul tensiunilor remanente asupra rezistenţei la tracţiune se manifestă mai ales in

cazul pieselor şi elementelor de structură realizate din materiale compozite sau in
situaţia in care grosimea stratului pretensionat este foarte mare in raport cu grosimea
piesei.
Efectul
pană direct almai
in prezent tensiunilor remanente
puţin studiat, avandasupra proprietăţilor
in vedere şi faptul cădeeste
frecare şi de
destul de dificil
uzare,săeste
se
separe influenţa tensiunilor remanente de a celorlalţi factori implicaţi in procesele de
f recare şi de uzare dintr -un tribosistem. Practic pentru toate mecanismele de uzare
(uzarea de adeziune, uzarea abrazivă, uzarea prin oboseală mecanică şi/sau termică a
straturilor superficiale aflate in contact, uzarea de coroziune), s-a constatat o ameliorare
a rezistenţei la uzare atunci cand in straturile superficiale ale pieselor se realizează o
creştere a durităţii insoţită de o stare de tensiuni remanente de compre siune.
In cazul pieselor ce lucrează la temperaturi ridicate şi/sau in condiţii cu frecă ri
importante, se utilizează tot mai des depunerile de straturi metalice,ceramice,compozite
speciale ş.a., de mare rezistenţă la uzare şi la temperaturi inal te. In urma acestor
operaţii, ce implicătensiuni
vid, se generează utilizarea unor tehnici
remanente foarte avansate
importante la presiune
atat in depunere catatmosferică sau
şi in substrat cein
pot afecta negativ aderenţa depunerilor , impunandu-se din aceastăcauză aplicarea unor
tratamente termice.
Stabilitatea tensiunilor remanente

Stabilizarea tensiunilor remanente prin vibraţii mecanice
Pe baza cercetărilor intreprinse până în prezent privind domeniul reducerii tensiunilor

remanente prin vibraţii rezultă următoarele concluzii:
- Procesul vibrării pieselor metalice conduce la reducerea într-o anumită
măsură a valorilor maxime ale tensiunilor remanente, determinând
uniformizarea repartiţiei acestor tensiuni în masa piesei. Tensiunile
remanente nu sunt complet reduse, procesul vibratoriu aducând aceste
tensiuni la starea de echilibru.
- Spre deosebire de reducerea tensiunilor maxime prin vibrare,
detensionarea (în accepţiunea clasică a acestui concept) reduce în mare
măsură tensiunile remanente în întreaga masă metalică. Prin detensionare
tensiunile remanente ajung la valori inferioare unei limite admise, astfel
încât ele să nu aducă prejudicii integrităţii materialului în timpul
funcţionării piesei.
- Energia furnizată din exterior, introdusă în piesă prin vibrare, nu permite
coborârea accentuată a nivelului tensiunilor remanente în întregul volum
metalic vibrat, ceea ce se întâmplă în cazul detensionării pe cale termică.
- Domeniul aplicativ al tehnologiei neconvenţionale de reducere a tensiunilor
remanente prin vibraţii se impune a fi limitat la stabilizarea dimensională şi
geometrică a piesei metalice.
Pe baza celor afirmate mai sus, se recomandă renunţarea la termenul de
detensionare prin vibraţii şi înlocuirea lui cu termenul de stabilizare dimensională
20
prin vibraţii, sau stabilizarea tensiunilor remanente. Acest termen redă întocmai

domeniul aplicativ al acestei tenologii neconvenţionale.
Stabilizarea tensiunilor remanente şi îmbunătăţirea stabilităţii dimensionale a
pieselor sau subansabblelor prin vibraţii cunoaşte o tot mai largă răspândire, în
general datorită avantajelor pe care le are faţă de celelalte procedee, şi în special
faţă de cele
- consum termice.
redus Dintre avantajele acestui procedeu se amintesc următoarele:
de energie
- utilaje relativ simple, accesibile
- este un procedeu nedistructiv
- proprietăţile fizico-chimice ale materialului rămân nemodificate
- aplicabilitate pentru o mare varietate de piese.
Ca dezavantaje se amintesc:
- imposibilitatea eliminării complete a tensiunilor remanente, se poate obţine
numai o stabilizare, o micşorare a acestora
- piesele supuse stabilizării tensiunilor remanente prin vibraţii trebuie supuse
în prealabil unui control defectoscopic pentru a evidenţia eventualele fisuri
în materialul
vibrare poatepiesei,
devenideoarece prezenţa
periculoasă, acestora
vibraţiile în timpul
conducând procesului de
la propagarea
fisurilor în masa materialului piesei şi în final la ru perea acesteea.
21
CONCLUZII
Chiar dacă tesiunile remanente metalice, ceramic si composite sunt luate in

consideraţie anumite condiţii particulare de mediu este important să se inţeleagă că
tensiunile remanente pot modifica semnificativ in timp comportarea materialului ca
rezultat al curgerii
potenţialului vascoelastice
de creştere din timpul
a tensiunilor ciclului
remanente extermic.
istenteSpre exemplu
in pelicula neglijarea
adezivă poate
conduce la o supraevaluare a durabilităţii imbinării cu posibilitatea apariţiei unor rupturi
neaşteptate in timpul expoatării (imbinările cu grosimi mari ale stratului de adeziv sunt
cele mai vulnerabile din acest punct de vedere). S-au prezentat o serie de instrumente
care pot fi utilizate pentru predicţia efectului ciclului termic asupra tensiunilor remanente
dintr-o imbimare adezivă şi asupra durabilităţii acesteia cat si metode de determinare a
tensiunilor remanente, a efectelor si cauzelor lor Ar fi bine ca aceste instrumente
combinate cu o mai exactă inţelegere a rolului vascoelasticiăţii in comportarea
mecanică a materialelor metalice, ceramic si compozite să conducă la realizarea, pe
viitor, de imbinări rezistente, fiabile şi economice.
22
Bibliografie:
1. Amariei N., Contribuţii la studiul şi determinarea tensiunilor remanente , Teză de

doctorat, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi, 1997
2. Amariei N., Tensiuni remanente generate in procesul de nitrurare, Ed. „Gh. Asachi”,
Iaşi, 2001
3. Amariei N., Tensile behaviour of some plasma nitrided flat specimens made from
38MoCrAl09 steel , Buletinul I.P. Iaşi, Tomul XLV (IL), Fasc.1 -2, Secţia Ştiinţa şi
ingineria materialelor, 1999, p. 43-48
4. Amariei N., Comandar C., Influenţa tensiunilor remanente obţinute in urma nitrurării
asupra rezistenţei la oboseală, Buletinul Ştiinţific al Universităţii Tehnice a Moldovei,
Secţia Mecanică, vol.I, 2000, p.49-54
5. Amariei N., Leon D., Comandar C., A Mathematical Model for the Study of Residual
Stresses Using the Displacements Measured During Plasma Nitriding, Proc. of the 35 th
International Conference on Experimental Stress Analysis, EAN’97, Ed. By Hrabovsky
M., Olomouc, Czech Republic, 4-6 June 1997, p.9-14
6. Amariei N. (director de proiect), Monitorizarea fenomenului de generare a tensiunilor
remanente din straturile superficiale in timpul nitrurării ionice , Grant CNCSIS nr.208
(tema nr. 33)/2001 şi nr. 415 (tema nr.34)/2002
7. Amariei N. (director de proiect), Studii şi cercetări privind apariţia şi evoluţia
tensiunilor din stratul superficial in timpul unor procese de tratament termic superficial ,
Grant nr. 5002C/7463-93 (poz.C 2.6) şi nr. 587B -94, Ministerul Invăţămantului, Direcţia
Cercetare şi Doctorat
8. Amariei N. (director de proiect), Cercetări privind măsurarea tensiunilor remanente in
depuneri electrolitice, Contract de cercetare nr. 9646-1994 şi 5905-1995, beneficiar
S.C.
ICPE S.A. Bucureşti
9. Anton R.J.,
Beneath a Miskioglu I., Subhash G., Determination of Residual Stress Fields
Vickers Indentation Using Photoelasticity , Experimental Mechanics, vol. 39, 3, 1999, p.
227-230
10. Abdallahoui Y., Walaszek H., Peyrac C., Lieurade H.P ., Evaluation des contraintes
residuelles de soudage par methode ultrasonore et validation par la methode du trou
par
percage incremental et diffraction des rayons X. Influence de la microstructure, La
Revue de Metallurgie-CIT/Sc. et Genie des Materiaux, Sept., 1999, p. 1143-1154
11. Barallier L., Barralis J., Castex L., Caracteristique mecaniques des couches
nitrurees.
Cas des pieces en acier , Traitement Thermique, 276, 1994, p. 49-53
12. Barrallier L., Barreau G., Barralis J., Influence de l’origine des contraintes
residuelles
sue leur relaxation thermique dans le cas d’aciers allies, La Revue de Metallurgie-
CIT/Science et Genie des Materiaux, 5, 1993, p. 637-649
13. Barsănescu P.D., Contribuţii la optimizarea performanţelor de precizie ale
traductoarelor electrotensometrice rezisteive, cu aplicaţii la măsurarea te nsiunilor
remanente, Teză de doctorat, I. P. Iaşi, 1993
23
14. Beranger G., La notion de surface, Traitement Thermique, 308, 1998, p. 35-46
15. Bercea M., Cercetări cu privire la posibilităţile de reducere prin vibraţii a tensiunilor
remanente din elemente metalice imbinate prin sudură , Teză de doctorat, Univ. Tehnică
„Gh. Asachi” Iaşi, 1994
24

Determinarea Tensiunilor Remanente Metalice Ceramice Compozite 56d623e745866

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Determinarea Tensiunilor Remanente Metalice Ceramice Compozite 56d623e745866

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

7/18/2019 Determinarea Tensiunilor Remanente Metalice, Ceramice, Compozite

După alt criteriu, tensiunile remanente sunt:

· tensiuni termice, date de o dilatare sau o contracţie neuniformă, ca urmare a

Tensiunile remanente sunt asociate cu deformaţii elastice corespunzătoare pe

DETERMINAREA TENSIUNILOR REMANENTE

Tensiunile remanente sunt fundamental statice şi multiaxiale, in echilibru in

In literatura de specialitate sunt menţionate următoarele metode distructive:

Metodele n e d i s t r u c t i v e nu presupun indepărtarea de material, astfel incat

Metoda de măsurare a curburii

Metoda rozetei tensometrice găurite este singura metodă pentru determinarea

Metoda mai are

Metode bazate pe difracţie

Difracţia razelor X

Radiaţiile Roentgen sau razele X sunt de natură electromagnetică ca şi lumina, dar

Tehnica difracţiei cu raze X se poate folosi pentru determinarea tensiunilor

Pe langă avantajele ei, difracţia cu raze X prezintă şi o serie de dezavantaje

Forma curbelor de magnetizare ale unui material feromagnetic este influenţată de

Principalele dezavantaje sunt:

Metode de determinare a tensiunilor remanente cu ajutorul ultrasunetelor au la bază

Metode spectrometrice (S p e c tro g ra fia R a ma n )

Efectul Raman reprezintă capacitatea substanţei de a difuza lumina cu o sensibilă

Metoda are la bază fotoelasticitatea (birefringenţa accidentală a materialelor

CONSIDERATII PRIVIND ALEGEREA METODEI

Prezentarea principalelor tehnici de determinare a tensiunilor remanente din

CAUZELE FORMARII TENSIUNILOR REMANENTE ŞI

- deformaţiile plastice neuniforme care apar in cazul supraincărcării organelor de

- existenţa unui gradient termic ce determină depăşirea limitei de elasticitate ca

Categorii de tensiuni remanente:

Cele trei tipuri de tensiuni interacţionează unele cu altele şi modifică comportarea

După orientarea lor spaţială, tensiunile remanente pot:

Efecte potenţiale ale tensiunilor remanente

In cazul obţinerii in straturile superficiale a unor tensiuni remanente de intindere se

Efectul tensiunilor remanente asupra rezistenţei la tracţiune se manifestă mai ales in

Stabilitatea tensiunilor remanente

Pe baza cercetărilor intreprinse până în prezent privind domeniul reducerii tensiunilor

prin vibraţii, sau stabilizarea tensiunilor remanente. Acest termen redă întocmai

Chiar dacă tesiunile remanente metalice, ceramic si composite sunt luate in

1. Amariei N., Contribuţii la studiul şi determinarea tensiunilor remanente , Teză de

S-ar putea să vă placă și