UNIVERSITATEA DE ȘTIINTE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREȘTI
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

AMELIORAREA PLANTELOR HORTICOLE I

AMELIORAREA REZISTENȚEI LA BOLI ȘI DĂUNĂTORI

STUDENT:
Grivețeanu Ionela-Aurelia
Anul IV, ID

2022

1
 AMELIORAREA REZISTENȚEI LA BOLI ȘI DĂUNĂTORI

Rezistenţa la boli şi dăunători constituie, probabil, unul din cele mai cunoscute obiective
de ameliorare a plantelor. La unele specii, crearea de soiuri rezistente la boli sau dăunători a
reprezentat, la un moment dat, singura posibilitate de menţinere în cultură a speciilor respective
(Sestraș, 2014).
Exemplul cel mai sugestiv în acest sens, îl constituie filoxera la viţa de vie. Fără
descoperirea şi ameliorarea continuă a portaltoilor vegetativi, rezistenţi la filoxeră, cultura soiurilor
nobile de viţă de vie ar fi fost, probabil, definitiv compromisă în Europa (Sestraș, 2019).
Rezistenţa la boli şi dăunători este o însuşire ereditară exprimată prin capacitatea plantei de
a se apăra faţă de atacul unui anumit agent fitopatogen. Unii autori consideră că rezistenţa este
sinonimă cu imunitatea, pe când pentru alţii imunitatea ar însemna o însuşire de rezistenţă
dobândită ca urmare a unei infecţii care a determinat formarea de anticorpi sau antitoxine şi care
nu se transmite ereditar. Aceasta ar fi deci, o rezistenţă aparentă.
Amelioratorul este interesat, în primul rând, de rezistenţa adevărată, ereditară, caracteristică
diferitelor specii şi soiuri de plante. Aceasta este determinată de două cauze principale şi anume:
- starea plantei şi comportarea acesteia în momentul atacului în sensul împiedicării sau
îngreunării pătrunderii şi răspândirii agentului patogen;
- reacţia plantei gazdă, care prin anumite schimbări histologice sau fiziologice ce se
manifestă imediat după infecţie, opreşte sau obstrucţionează procesul.
Starea plantei gazdă poate induce o rezistenţă anatomică determinată de anumite
particularităţi morfologice ale acesteia, o rezistenţă fiziologică determinată de capacitatea plantei
de a nu fi sensibilizată de acţiunea agentului patogen, şi o rezistenţă chimică, determinată de
prezenţa unor substanţe care împiedică declanşarea infecţiei.
Toate aceste tipuri de rezistenţă sunt cunoscute ca rezistenţă pasivă. Spre deosebire de
aceasta, rezistenţa activă, determinată ca urmare a reacţiilor de apărare a plantei se manifestă fie
prin formarea de noi ţesuturi care izolează agentul patogen, fie prin perturbarea metabolismului
celulelor infectate determinând, în final, moartea acestora.
Însuşirea de rezistenţă nu este absolut stabilă, aceasta fiind variabilă în funcţie de factorii
de mediu şi de tehnologia de cultură folosită. De asemenea, în diferite perioade de vegetaţie,
plantele se comportă altfel atunci când sunt atacate de boli şi dăunători.

2
 Plantele cultivate pot fi atacate de viroze, bacterii, ciuperci, plante parazite, animale
superioare.
Cele mai dese cazuri se manifestă în cazul virozele şi bacterioza fasolei, mana şi
mucegaiurile la viţa de vie, a numeroaselor ciuperci imperfecte la pomi, a virusurilor la
tomate, viţă de vie şi pomi, a putregaiurilor la rădăcinoase şi tuberculifere - factori care depreciază
cantitativ şi calitativ recoltele, îndeosebi în anii în care intensitatea atacului este mare.
Pericolul deosebit de mare, manifestat în prezent de bolile plantelor se datorează numărului
foarte ridicat de agenţi patogeni, ca şi virulenţei nebănuite a acestora.
Pentru evitarea pagubelor produse de boli, există două soluţii: perfecţionarea mijloacelor
de combatere chimică şi crearea de soiuri sau hibrizi cu rezistenţă genetică ridicată.
În ceea ce priveşte rezistenţa genetică, aceasta se poate manifesta sub două forme. Astfel,
plantele de cultură pot fi rezistente la un anumit agent fitopatogen sau chiar numai la o singură rasă
fiziologică a acestuia. În acest caz este vorba de aşa numita rezistenţă verticală.
O formă biologică nouă este cu atât mai valoroasă cu cât prezintă rezistenţă la un număr
mai mare de rase fiziologice. Aceasta presupune însă un număr tot atât de mare de factori ereditari
încorporaţi, prin diferite metode, în acelaşi organism, activitate destul de laborioasă şi dificilă
îndeosebi la speciile multianuale.
În situaţia în care un soi sau un hibrid manifestă rezistenţă genetică la atacul mai multor
agenţi patogeni, sau la mai multe rase fiziologice ale unui patogen este vorba de rezistenţa
orizontală.
Datorită faptului că are un determinsim genetic mono sau bifactorial, rezistenţa verticală
este mai uşor de încorporat în noile soiuri. Chiar dacă prezintă o expresie mai puternică, are, totuşi,
dezavantajul că la apariţia unei rase fiziologice noi soiul sau hibridul respectiv trebuie retras
imediat din cultură. Din acest motiv se preconizează obţinerea soiurilor cu rezistenţă orizontală
sau crearea de soiuri multiliniale, alcătuite din mai multe linii izogenice, fiecare dotată cu rezistenţă
verticală la o anume rasă fiziologică.
Dintre dăunători, cele mai mari pagube le produc insectele, la care se cunosc peste 700 mii
de specii având o mare capacitate de adaptare la condiţiile extreme de mediu, o prolificitate
pronunţată şi o voracitate extraordinară.
Au apărut specii rezistente la insecticide, impunându-se, deci, crearea de soiuri rezistente
genetic (Leonte, 2017).

3
 BIBLIOGRAFIE

1. Leonte C., 2017. Ameliorare. Suport de studiu I.D. USAMV Iași.

2. Sestraș R. E., 2014. Ameliorarea plantelor horticole (I). Editura AcademicPres, Cluj-
Napoca.
3. Sestraș R. E., 2019. Ameliorarea plantelor horticole (I). Editura AcademicPres, Cluj-
Napoca.