Universitatea din București

Facultatea de Litere

Comunicare și Relații Publice

PROIECT

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ȘI LEGEA INTERNAȚIONALĂ A

MEDIULUI

&

CELE TREI ABORDĂRI INTERNAȚIONALE ALE INTERPERTĂRII TRATATULUI: O

APLICARE CURENTĂ A DREPTURILOR OMULUI ÎN EUROPA

IOVA MARINA RENATE

IF, anul III, grupa III

1
 I. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ȘI LEGEA
INTERNAȚIONALĂ A MEDIULUI

https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3196971

Chiar dacă există o tendință a creșterii inițiativelor sustenabile și sprijinirii mediului

înconjurător prin bani europeni, legea drepturilor internaționale ale omului și cea a mediului
înconjurător au o legătură redusă cu acestea. Dreptul la un mediu sănătos este momentan stipulat
doar la nivel regional, intern, fără să existe o legiferare la nivel macro. Este surprinzător cum
CEDO manifestă o atitudine pozitivă și detașată față de această problemă stringentă. În ciuda
absenței referințelor la mediu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, CEDO a reușit să
elaboreze o jurisprudență prin care dreptul la un mediu sănătos este extins.

Jurisprudența curții în domeniu mediului stabilește că acolo unde există poluare fizică la
un anumit grad de intensitate, care interferează cu zona în care solicitantul își exercită activitatea,
este aplicată convenția. În aceste cazuri, sunt aplicate dreptul la viață, la respectare și la viața de
familie. Indiferent că este vorba de un prejudiciu material sau riscul de expunere la el,
jurisprudența se manifestă în ambele cazuri. Astfel, guvernele sunt obligate să pună în aplicare
inițiative de reglementare care să licențieze, pornească sau să controleze activitatea din
periculoasă. Înainte de a face aceste demersuri, este necesară demararea unor anchete și studii
care să documenteze intensitatea riscului și efectele sale. Partea de cercetare este semnificativă,
având în vedere aplicarea legilor drepturilor omului la problemele de mediu. În momentul în care
o activitate este supusă cerinței de evaluare a mediului (EIM), aceasta este deja considerată risc.
Această linie de raționament este restricționată de doi factori care determină jurisprudența.

Primul element restrictiv se referă la statele care plasează un sistem de reglementare

pentru a atenua riscurile, iar acesta permite participarea celor expuși riscului. În aceste cazuri,
CEDO este mai puțin înclinată să găsească o încălcare și este dispusă parțial să extindă impactul
jurisprudenței sale. De pildă, când doi britanici dau în judecată guvernul britanic pentru
gestionarea și andocarea gazului petrol lichefiat în apropiere de locuințele lor, CEDO a
concluzionat că acesta nu încalcă legea. Guvernul britanic prezenta un sistem de reglementare
conceput pentru a face față unui anume risc, astfel CEDO acordă o marjă largă de apreciere,
2
bazându-se pe faptul că supraveghează jurisdicția. Totuși, sistemele de reglementare nu sunt bine
pus la punct în momentul de față, așa că nu se știe cu exactitate ce înseamnă un sistem de
reglementare. Al doilea element restrictiv este reticența CEDO de a dezvolta continuu măsuri de
precauție. Această măsură ar putea adăuga un plus de valoare jurisprudenței acesteia. În cazul
celor doi britanici, CEDO a refuzat reinterpretarea articolului 8, ceea ce demonstrează felul în
care aceasta se retrage în fața unui nivel mare de precauții. Observația e semnificativă, pentru că
sugerează punctul mort în care a ajuns CEDO cu privire la mediu.

Reglementările unui mediu mai bun ar putea face parte dintre principalele tratate
internaționale privind drepturile omului, ca un protocol suplimentar care să permită dreptul la un
mediu sănătos. El ar putea fi incluse în Pactul Internațional privind Drepturile Economice,
Sociale și Culturale. Pot fi găsite soluții, însă speranța ca ele să fie aplicate este minimă. Există
puține state a căror prioritate este facilitarea unui mediu sănătos. De pildă, la a 21-a conferință a
părților Convenției ONU, privind schimbările climatice, au existat demersuri în privința
necesității statelor de a respecta obligațiile privind drepturile omului atunci când iau măsuri în
privința mediului. Acestea au opus rezistență, ducând demersul într-un punct mort. Totuși, există
state care doresc formarea unor legături între drepturile omului și mediul înconjurător. Este puțin
probabil ca dorințele acestora să se îndeplinească, având în vedere toate încercările eșuate ale
Consiliului de Adunare Parlamentară a Europei privind protocolul suplimentar care prevede
dreptul la un mediu sănătos. Convenția de la Aarhus, privind accesul la informație publică și
participarea la luarea deciziilor, alături de accesul la justiție în materie de mediu se referea la
„dreptul fiecărei persoane din prezent sau viitor de a trăi într-un mediu propice sănătății și
bunăstării sale”.

Mișcările de legiferare a unui mediu sănătos au fost duse la bun sfârșit în Africa sau
America Latină, dar nu și în Europa. Totuși, înfrângerile încercărilor de a adopta un explicit, nu
au descurajat și dezvoltarea judiciară a acestuia. Absența unui drept explicit pentru mediu în
dreptul internațional nu a afectat atât de puternic dezvoltarea jurisprudențială a acestuia. Ipotetic
vorbind, în cazul în care acest drept al mediului sănătos ar fi un acord global, acesta ar avea un
impact puternic asupra jurisprudenței CEDO. Luând ca exemplu întâmplările recente, CEDO s-a
ocupat până acum de dreptul internațional general și cel al mediului, bazându-se pe interpretarea
Convenției. Alteori, CEDO a făcut trimitere la felul în care Comisia UE comunică exploatările

3
miniere în siguranță. Tendința de a se baza pe legea internațională sau legislația UE a mediului a
atins apogeul în decizia Di Sarno, privind administrarea defectuoasă a deșeurilor în Italia. În
acest caz, CEDO s-a bazat pe dreptul UE, Sub forma unor directive privind deșeurile, precum și
pe jurisprudența Curții de Justiție pentru UE, care a constatat că Italia își încalcă obligațiile.

Referințele și dependența de drepturile internaționale a CEDO au un temei greu de

înțeles. Ele sunt adesea categorisite ca materiale sau texte internaționale relevante.
Raționamentul CEDO nu este mereu clar. Sugestia că aceasta se angajează în analiza aprofundată
a instrumentelor și reglementărilor internaționale are un temei slab, deoarece ea face foarte rar o
referire explicită la statutul juridic exact al normelor internaționale, neexplicând nici relevanța
lor. Aceste trimiteri au în spate motivația că normele internaționale și drepturile UE sunt făcute
pentru a clarifica dispozițiile Convenției Europene. De asemenea, referințele la mediul
internațional și regional accentuează importanța problemelor aduse în discuție. Aceste motivații
nu reies din jurisprudența însăși, iar în cazul în care se demonstrează, Curtea Europeană și-ar
putea dezvolta și detalia raționamentul. Încercarea sa de a dezvolta Convenția se bazează pe
motive jurisprudențiale și doctrinare vagi. De pildă, nu este un dat faptul că constatările CJUE,
mai degrabă decât cele ale UE. În privința directivelor tehnice și detaliate trebuie să fie
convingătoare atunci când sunt interpretate. O astfel de decizie nu trebuie să stabilească neapărat
un prag de orientare pentru CEDO.

Nu există o regulă pentru care Curtea Europeană să se bazeze pe norme ale statului și
forței majore, căci acestea sunt elaborate de Comisia Dreptului Internațional. Pot exista motive
întemeiate pentru care Curtea să dorească să interpreteze Convenția, care încearcă să
reglementeze fundamental obligațiile cetățenilor săi, pe când articolele sale se limitează la relația
dintre state și principiul binelui. De exemplu. forța majoră dintr-un stat este diferită în alt stat.
Astfel, atunci când aceste norme și reguli sunt aplicate, Curtea este vinovată de simplificare
problemelor, rezultând o lipsă de vigoare în jurisprudența sa. Indiferent de felul în care Curtea
face referire la legislația internațională, regională și UE privind mediul înconjurător în
interpretarea Convenției, CEDO este dispus să folosească surse externe. În contextul existenței
unui drept al mediului sănătos în dreptul internațional, Curtea ar beneficia de posibilitatea
interpretărilor suplimentare. Adoptarea dreptului ca un contract obligatoriu sau rezoluție
neobligatorie nu reprezintă un impediment pentru Curte, având în vedere că ea se bazează pe

4
diferite tipuri de norme internaționale. Pe de altă parte, nici lipsa acestui drept nu ar fi o piedică
pentru Curte. În mod clar, aceasta manifestă o atitudine ambivalentă, discutând atât capacitatea
unui drept internațional de a stimula jurisprudența Curții, cât și faptul cî lipsa acestora nu a
împiedicat Curtea să dezvolte jurisprudența de mediu. Jurisprudența Curții în materie de mediu
reușește să servească drept memento legăturii dintre bunăstarea mediului și drepturile omului,
aceasta fiind dezvoltată pe fondul abținerii judiciare la nivel internațional în legătură cu această
temă. Astfel, jurisprudența Curții este atât un etalon al inspirației, cât și al frustrării.

II. CELE TREI ABORDĂRI INTERNAȚIONALE ALE INTERPERTĂRII

TRATATULUI: O APLICARE CURENTĂ A DREPTURILOR OMULUI ÎN
EUROPA

https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3241331

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor stabilește regulile interpretării acestora în

articolele 31-33. Aceste articole constituie echivocuri prin care interpretarea rămâne la
latitudinea judecătorilor. Astfel, CEDO a dezvoltat un nou set de reguli de interpretare, care se
constituie pe baza a trei abordări sau moduri de interpretare. Prima este abordarea textuală, care
privește interpretarea tratatelor la nivel lingvistic. A doua este abordarea subiectivă, care privește
interpretarea în funcție de intențiile părților statale semnatare, iar a treia este cea teleologică,
adică interpretarea tratatelor în funcție de obiectul și scopul lor. Privind anumite alegeri
interpretative ale curții prin intermediul acestor trei abordări, se poate observa logica din spatele
lor.

Articolul demonstrează că acestea explică mare parte din jurisprudența CEDO. Totuși, în
momentul de față, nu există o teorie care să indice când se aplică o anumită abordare, ceea ce
creează contradicție între cercetători. O parte dintre ei tinde să considere că această Convenție de
la Viena a dreptului internațional este suficientă, cuprinzând toate abordările și creând coeziune
între ele prin articolul 31 (1). În practică, pare că aceste abordări sunt interdependente. De pildă,
dacă judecătorul urmează doar abordarea textuală, discreția judecătorească în sine lipsește, iar
cazul poate fi interpretat exact așa cum este textul. Savanții susțin că există cazuri în care

5
limbajul textului este atât de clar, încât este interpretat exact cum este redactat. În aceste cazuri,
divagarea plecând de la text se face fără autorizație.

Pe de altă parte, când textul nu este complet clar, judecătorul nu interpretează cum
dorește, ci trebuie să respecte dorințele părților din tratat. Astfel, el urmează o abordare
subiectivă, iar părțile sunt nevoit să se declare răspunzătoare pentru intențiile lor. Practica CEDO
verifică, în primul rând, dacă acțiunile se răsfrâng asupra cetățenilor statelor respective.
Jurisprudența sa pornește de la faptul că statele reprezintă interesele cetățenilor lor, însă
prezumția este discutabilă. Este nevoie de soluții mai ferme, valabile și în situațiile în care statele
eșuează în reprezentarea drepturilor cetățenilor. Această soluție este reprezentată de abordarea
teleologică. Ea sintetizează scopul tratatului, care se constituie dintr-un un cumul de principii
umane ale eficienței. Ele justifică interpretarea expansivă, folosit în citirea Convenției pentru
Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

CEDO a fost înființată în 1959. De atunci, a emis peste 20.000 de hotărâri, a procesat
peste 80.000 de cereri de la persoane ale căror drepturi au fost încălcate și a schimbat viața a
peste 800 de milioane de oameni, inspirând și crearea Curților pentru Drepturile Omului în
Africa și SUA. Jurisprudența CEDO face parte din viața fiecărui european și nu trebuie ignorată.
Ea interpretează Convenția care include drepturile cheie ale omului- dreptul la viață, la a nu fi
supus torturii, la libertate etc.- articole care sunt vagi. Astfel, ele necesită o manifestare
puternică, dar limitată de discreție din partea judecătorilor CEDO. Aceasta nu dispune de propria
sa aplicare a mecanismelor, ci se bazează pe Comitetul Miniștrilor pentru a-și pune în aplicare
judecățile. Nici acest organism nu poate forța statele reticente să se conformeze, astfel, CEDO
trebui să solicite statelor mai mult decât sunt dispuse să ofere. Dimensiunea politică impune
constrângeri celor 47 de judecători CEDO, acestea fiind provocări pe care curtea le
experimentează permanent.

Contribuția CEDO la nivel internațional se datorează sistemului tehnicilor

jurisprudențiale pe care le folosește. Acestea nu sunt originale sau distincte, dar sunt bine
dezvoltate de către instanță. Felul în care CEDO folosește cele trei abordări este deductibil din
mișcările sale interpretative. Există, în primul rând, principiul eficienței CEDO, o convenție care
creează un regim de lungă durată. Natura sa legală face ca instanța să o interpreteze în moduri
eficiente pentru protecția drepturilor omului. Finalitatea pozitivă a acestui proces se datorează

6
unor tehnici interpretative eficiente. De pildă, tehnica interpretării extinse operează cu hotărâri
care extind protecția unui drept menționat în Convenție într-o măsură mai mare decât cea a
interpretării formaliste.

O tehnică mai radicală este folosită în cazul protejării drepturilor nemenționate în

Convenție. De pildă, CEDO a folosit această interpretare extinsă atunci când a decis că statele
trebuie îndeplinească drepturile Convenției. În cazul Airey împotriva Irlandei, instanța a decis că
un reclamant care nu își poate permite un avocat și nu se poate prezenta în mod corespunzător în
fața acesteia. Aceasta ar reprezenta o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Astfel,
putem spune că unele hotărâri au vizualizat articole din Convenție care erau concepute pentru a
proteja indivizii de statul lor și gândite ca articole care se formează ca obligații pozitive față de
stat. Mai mult, CEDO a cerut uneori statelor să protejeze cetățeni de alți cetățeni, care ar putea
încălca drepturile Convenției, iar în alte hotărâri, CEDO a subliniat că un stat nu poate evita
răspunderea pentru încălcare legii, obligând alte persoane să le comită. Au fost stabilite anumite
excepții și derogări de la convenție, iar în hotărârile recente, CEDO a permis ONG-urilor să
aducă cazuri în numele persoanelor extrem de vulnerabile.

Interpretarea evolutivă folosită de CEDO transformă reglementările Convenției într-o

formă de protecție a drepturilor consacrate de ea, în cazul unor circumstanțe schimbătoare.
Astfel, CEDO folosește doctrina consensuală pentru a determina o interpretarea a Convenției
conformă schimbărilor din Uniunea Europeană. Actualitatea contextului a determinat opinii
divergente în privința prioritizării opiniilor în jurisprudența CEDO, care utilizează doctrina
pentru a îmbunătăți treptat standardele drepturilor omului în Europa. În cazul în care tendința
europeană ar fi împotriva protejării anumitor drepturi ale omului, cercetătorii consideră că
doctrina ar încetini procedura de protecție a drepturilor omului. Totuși, această metodă este
folosită frecvent cu acest scop. Judecătorii își folosesc discreția, aplicând doctrina consensului
atunci când tendințele europene solicită limitarea protecției drepturilor. O altă metodă des
folosită este doctrina limitării aprecierii, folosită ca instrument de interpretare pentru instanțele
internaționale. Ea stabilește o marjă de legalitate între care sunt protejate acțiunile statului.
Astfel, doctrina limitării aprecierii a se justifică prin respectul suveranității statului și
consimțământul acestuia, plecând de la premisa că statul reprezintă interesele cetățenilor. Ea nu

7
este necesară când textul tratatului este clar și ar trebui lăsată deoparte, atunci când statul încalcă
principiile democratice.

Dreptul internațional este diferit de cel intern, căci primul nu cuprinde doar reguli
conflictuale. Astfel, interpretarea juridică implică o marjă de discreție având în vedere că legile
sunt formulate în limbaje ambigue și că există mai multe reguli pentru același drept. Pe de altă
parte, atunci când limbajul este clar, nu rămâne loc pentru discreția judiciară, fiind vorba de o
doctrină cu sens clar stipulată de Convenția de la Viena, față de care există opinii care discută
calitatea clarității textelor.

Instanțele internaționale sunt create prin tratate care stabilesc limitele autorității lor.
Acțiunile în afara acestor limite sunt nepermise. Deseori, textul unui tratat permite mai multe
interpretări. Judecătorii trebuie să respecte consimțământului statului și să interpreteze un tratat
într-un mod corespunzător cu intențiile inițiale ale statelor care l-au semnat - utilizând abordarea
subiectivă a tratatului. Tratatele nu reprezintă întotdeauna voința statelor, ci pot fi rezultatul unor
negocieri colective între state cu interese conflictuale. După intrarea în vigoare a unui tratat,
statele pot fi obligate prin acesta timp de mai mulți ani. Pe măsură ce trec anii, condițiile
materiale și interesele statelor se schimbă, ceea ce poate defavoriza numite state. În cazul
motivației de a schimba tratatul, este nevoie de unanimitatea tuturor statelor, iar procesul în sine
de modificare este de lungă durată. Negocierea tratatelor dă posibilitatea statelor de a își
manifesta preferințele. Acest proces optimizează deseori tratatul, însă există și momente în care
îl alterează. Cu toate acestea, CEDO nu este constrânsă să respecte intențiile statelor părți. Prin
intermediul protocoalelor suplimentare, statele pot modifica procedurile tratatelor Acestea
funcționează ca tratate de sine stătătoare. Atunci când tratatul reprezintă voința statului ale cărui
obligații afectează indivizii, trebuie să se urmeze abordarea subiectivă a interpretării tratatelor.
Interpretarea trebuie să fie restrictivă, astfel încât statele să nu fie pentru nimic altceva decât
lucrurile pentru care au consimțit. În schimb, atunci când tratatul este suspect de a nu respecta
voința statului sau a anumitor indivizi, instanța trebuie să meargă pe o abordare extensivă, care
să ignore intenția părților. Ignorarea reprezintă o încercare de a traduce justificarea principiului
consimțământului statului.

Pe de altă parte, atunci când textul tratatului nu reflectă voința tuturor persoanelor
afectate de tratat, abordarea sa trebuie să fie un teleologică. Astfel, scopul său nu trebuie doar să

8
definească dorințele directe ale părților, ci și obiectivele pe care și le-au propus prin acest tratat.
Obiectul tratatului este constituit de servirea intereselor tuturor indivizilor afectați. Interpretarea
teleologică se leagă de cea evolutivă, care are în vedere schimbarea sensului tratatului în timp. În
acest caz, obiectul său devine maleabil, pentru a se putea potrivi cu cele mai noi schimbări. Cel
mai adesea, instanțele internaționale optează pentru o interpretare extinsă, decât pentru un
restrictivă. În mod evident, practica CEDO folosește o varietate de interpretări cu scopul
îmbunătățirii protecției drepturilor omului. Atunci când mai multe dintre persoanele afectate de
Convenție sunt excluse din procesul politic, instanța nu poate urma doar intenția părților, ci e
nevoie de o interpretare teleologică. Doctrina limitării aprecierii îndeamnă CEDO să amâne
unele dintre deciziile politice ale statelor din Europa, având în vedere că aceasta nu reprezintă un
organism ales democratic, pe când statele da. CEDO ar trebui să se bazeze pe procesul
democratic intern în cadrul statelor ca cea mai bună garanție pentru drepturile indivizilor.

BIBLIOGRAFIE:

I. PEDERSEN, Ole Windahl, „The European Court of Human Rights and International
Environmental Law”, cap. 5, în John H Knox și Ramin Pejan (eds), The Human Right to a
Healthy Environment (CUP 2018), ISBN 9781108367530, 15 iunie 2018, disponibil pe SSRN:

https://ssrn.com/abstract=3196971 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.3196971

II. DOTHAN, Shai, „The Three Traditional Approaches to Treaty Interpretation: A Current
Application to the European Court of Human Rights”, Fordham International Law Journal 765
(2019), iCourts Working Paper Series, nr. 141, 30 august 2018, disponibil pe SSRN

https://ssrn.com/abstract=3241331 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.3241331