Curs Fiscalitate FB 3 02.03.

21

Sistemul fiscal și politica fiscal

SISTEMUL FISCAL

În ultima jumătate de secol, România a trecut prin două experienţe

istorice, cu caracter economico-social şi politic, care au antrenat şi finanţele
publice şi, totodată, şi-au pus amprenta asupra acestora: trecerea de la
proprietatea privată, sub diferitele sale forme, la proprietatea colectivă, de tip
comunist şi apoi descentralizarea, liberalizarea şi apoi privatizarea acestei
proprietăţi, cu toate consecinţele care decurg de aici, atât pentru fiecare individ
în parte, cât şi pentru ansamblul vieţii economico-sociale. Pe fondul proprietăţii
colectiviste, instaurată în întreaga economie românească în perioada 1948 -
1962, finanţele publice au fost subordonate metodelor şi pârghiilor administrativ
1.birocratice de conducere macro şi microeconomică, au făcut obiectul unor
asemenea metode şi pârghii, astfel că valenţele lor de stimulare a creşterii
economice nu au putut fi puse în valoare. Descentralizarea şi liberalizarea vieţi
economico-sociale, procese pe care le parcurge România în prezent, impun şi
reconsiderarea concepţiilor privind rolul pe care trebuie să-l îndeplinească
finanţele publice ca pârghie eficientă de impulsionare într-un sens ascendent a
tuturor domeniilor şi aspectelor vieţii indivizilor şi societăţii în ansamblul său.
În perioada de tranziţie pe care o parcurge România în prezent, statul
oferă, prin intermediul metodelor, instrumentelor şi mijloacelor de natură
financiară, utilităţi publice cu caracter social şi economic membrilor societăţii
sau vizează menţinerea ordinii interne, apărarea naţională sau promovarea
relaţiilor internaţionale.
Acţiunile care oferă utilităţi publice cu caracter social pot fi grupate
astfel: a) de educaţie şi instrucţie, specializare, recalificare şi împrospătare a
cunoştinţelor, pentru copii, tineri şi adulţi, angajaţi sau în căutare de lucru; b)
sanitare, cu caracter preventiv sau curativ, în unităţi spitaliceşti sau ambulatorii,
diferenţiat pe grupe de vârstă ale populaţiei; c) de sprijinire a celor incapabile să
se întreţină singuri din cauza vârstei, lipsei sursei de venituri, pierderii
susţinătorului legal, incapacităţii de muncă; d) de odihnă şi recreere, sport şi
educaţie fizică, închirierii de locuinţe din fondul locativ de stat în condiţii
avantajoase, protecţia mediului înconjurător; e) culturale şi de cult, care vizează
populaţia majoritară, minorităţile sau anumite grupări sociale sau regionale.
Utilităţile publice care constituie acţiuni cu caracter economic
vizează: a) construirea, modernizarea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor; b)
construirea unor noi căi ferate, dublarea liniilor existente, extinderea tracţiunii
4
electrice sau diesel - electrice, extinderea şi modernizarea parcului de material
rulant; c) menţinerea semnalului navigabil al fluviilor şi râurilor interioare,
dezvoltarea şi modernizarea flotei fluviale şi maritime, construirea de poduri,
dane de încărcare - descărcare, procurarea de echipamente portuare;
amenajarea de aeroporturi, asigurarea controlului traficului aerian, extinderea
flotei aviaţiei civile; e) sporirea puterii instalate pentru producerea energiei
electrice şi termice, dezvoltarea capacităţilor de producţie în industria
extractivă, organizarea prospecţiuni geologice; f) lucrările de irigaţie în sisteme
mari, de desecări şi îmbunătăţiri funciare, acţiunile de combatere a dăunătorilor,
sistematizarea şi amenajarea teritoriului, asigurarea de institute şi centre de
cercetare şi experimentare în agricultură; g) exploatări forestiere şi împăduriri
etc.
Menţinerea ordinii interne, apărarea naţională şi dezvoltarea relaţiilor
internaţionale presupun acţiuni specifice, ca: a) funcţionarea instituţiei
prezidenţiale, a corpurilor legiuitoare, a guvernului, a administraţiei de stat, a
poliţiei, jandarmeriei şi justiţiei; b) prevenirea şi stingerea incendiilor,
prevenirea inundaţiilor, ajutorarea celor afectaţi de calamităţi naturale şi
lichidare a urmărilor acestora de către instituţiile şi serviciile publice
specializate; c) menţinerea forţelor armate, pregătirea militară, echiparea şi
dotarea tehnică, asigurarea suveranităţii şi independenţei naţionale; d)
dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor diplomatice, politice, economice, culturale,
ştiinţifice şi de altă natură cu alte state, organism şi organizaţii internaţionale.
Putem spune, în concluzie că toate aceste acţiuni finanţate din
fondurile financiare publice urmăresc: a) sporirea potenţialului economic al
ţării, dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, creşterea economică generală ; b)
asigurarea forţei de muncă în structura profesională solicitată de o economie
modernă; menţinerea stării de sănătate a populaţiei, ridicarea gradului de cultură
al întregii populaţii, îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale tuturor membrilor
societăţii; c) asigurarea condiţiilor pentru instaurarea şi consolidarea unei
democraţii autentice, respectarea drepturilor omului, îndeplinirea
angajamentelor asumate faţă de alte state prin tratate, acorduri şi convenţii bi şi
multilaterale, participarea la diviziunea internaţională a muncii, la soluţionarea
problemelor urgente cu care se confruntă omenirea.
Pentru ca redistribuirea produsului intern brut mijlocită de finanţele
publice să aibe impact favorabil asupra vieţii economico-sociale este necesară
luarea în consideraţie a priorităţilor din fiecare etapă istoriceşte determinată,
priorităţi care asigură efecte economico-sociale sau de altă natură
corespunzătoare efortului financiar solicitat, îmbină armonios interesele
naţionale cu cele de grup şi individuale, a intereselor imediate cu cele de
perspectivă, asigură raţionalitatea maximă pe termen scurt, mijlociu şi lung. În
anumite situaţii, cheltuirea resurselor financiare publice se poate solda cu
rezultate negative. În acest sens amintim cu titlu de exemplu: orientarea acestora
spre ramuri şi subramuri mari consumatoare de materii prime, energofage şi
poluante, spre întreprinderi gigant greu de condus şi gestionat; acumularea de

5
stocuri exagerate de valori materiale la unele întreprinderi publice în funcţiune;
insuficienţa resurselor financiare pentru învăţământ; subdimensionarea
resurselor financiare destinate ocrotirii sănătăţii etc.
Efectele utile ale acţiunilor finanţate din fondurile financiare publice
nu sunt direct proporţionale cu eforturile reclamate de înfăptuirea acestora.
Faptul este favorizat şi de greşelile instituţiilor sau organismelor publice
autorizate să stabilească priorităţile şi opţiunile în satisfacerea nevoilor sociale.
De asemenea, caracterul imperfect al concurenţei face ca deciziile agenţilor
economici, în calitate de producători autonomi, să nu asigure oferta conform cu
cererea pentru produsele în cauză. Abaterea ofertei faţă de cerere influenţează
nivelul preţului de vânzare şi, implicit, rata rentabilităţii. Trebuie amintit şi
faptul că uneori şi deciziile autorităţilor publice cu privire la volumul şi structura
utilităţilor oferite persoanelor fizice şi juridice pot conţine erori sau aprecieri
mai puţin realiste.
Utilităţile menţionate puse la dispoziţia membrilor societăţii,
influenţează mărimea şi structura acumulării de capital, precum şi mărimea
consumului total, privat şi public, individual şi social. Impactul finanţelor
publice asupra economiei nu se limitează însă la aceasta, ci se manifestă şi sub
forma redistribuirii veniturilor şi averii persoanelor fizice şi agenţilor
economici. Prelevările de impozite şi taxe de la persoanele fizice şi juridice la
fondurile financiare publice sunt definitive şi nerambursabile şi diferenţiate pe
contribuabili. Tratamentul diferenţiat, asigurat prin impunerea progresivă, este
dictat de imperativul justiţiei sociale, al echităţii fiscale. Impozitele şi taxele
servesc deci şi pentru redistribuirea veniturilor şi averii persoanelor fizice şi
agenţilor economici. Redistribuirea realizată prin impozite şi taxe este normată
de redistribuirea realizată pe calea alocaţiilor bugetare, subvenţiilor şi
transferurilor de la fondurile financiare publice către beneficiari. Dirijarea
fondurilor financiare publice către beneficiari urmăreşte sprijinirea cu precădere
a celor lipsişi de posibilităţi materiale sau cu un potenţial economic redus. Se
corectează, astfel, parţial, disproporţiile mari şi inechităţile, uneori flagrante,
între cei avuţi şi cei neavuţi. Deşi sumele băneşti mobilizate la fondurile
financiare publice se depersonalizează, se poate spune însă că, în condiţiile unei
impuneri progresive, persoanele fizice şi agenţii economici cu venituri sau averi
importante contribuie cu o parte a acestora la finanţarea transferului sub formă
de burse, pensii, indemnizaţii sociale etc., către cei cu venituri modeste. Acestea
doar teoretic, pentru că, practic, uneori impozitele şi taxele încasate de la cei cu
venituri sau averi mari au pondere redusă şi, în consecinţă, o contribuţie pe
măsură la finanţarea acţiunilor şi cheltuielilor de care beneficiază masele largi
ale populaţiei.
Autorităţile publice folosesc instrumentele specifice finanţelor,
inclusiv cele de natură fiscală şi pentru orientarea proceselor economice, pentru
corectarea ciclului economic şi înlăturarea dezechilibrelor economice. De
exemplu, se iau măsuri de natură financiară în fazele de expansiune economică
pentru temperarea creşterii generate de accentuarea proceselor inflaţioniste, iar

6
în fazele de recesiune pentru relansarea economiei. Pe seama resurselor
financiare publice se finanţează acţiuni pentru crearea de noi locuri de muncă,
recalificarea şi reorientarea profesională a şomerilor, ajutorarea celor care şi-au
pierdut locul de muncă. Statul contractează împrumuturi pe piaţa internă pentru
acoperirea deficitului bugetar, modalitate prin care reintegrează în circuitul
economic disponibilităţile băneşti temporare şi influenţează echilibrul monetar.
Contractarea de împrumuturi externe sau garantarea împrumuturilor contractate
de agenţii economici urmăreşte completarea resurselor financiare interne şi
folosirea lor pentru finanţarea unor obiective şi acţiuni de interes naţional.
Prin urmare, finanţele publice pot fi utilizate pentru a asigura
dezvoltarea economico - socială a ţării într-un cadru echilibrat.

Planificarea financiară trebuie să se realizeze însă concomitent cu

planificarea economică, într-o corelaţie permanentă, pentru a impune reciproc
exigenţele eficienţei economice. Pentru ca planificarea financiară să influenţeze
cât mai activ deciziile tehnico - economice este necesară perfecţionarea şi
adaptarea permanentă a tehnicilor sale la situaţia reală din economie.
Planificarea financiară trebuie să realizeze în condiţii de eficienţă sporită
corelaţia dintre nevoile de fonduri băneşti şi posibilităţile economiei de a le
asigura.
În acest scop, planificarea financiară trebuie orientată, după părerea
noastră, în următoarele direcţii: în primul rând, să transforme cheltuielile
financiare, solicitate de activităţile de consum productiv şi neproductiv, în
norme financiare maxime, iar rezultatele financiare posibile în norme financiare
minime; în al doilea rând, să impună aceste norme financiare drept criterii ferme
peste care nu poate trece nici o decizie economică de producţie sau de
dezvoltare; în al treilea rând, să stimuleze, prin finanţare şi control exigent,
activităţile de cercetare, asimilare şi tehnico-organizatorice care au drept efect
îmbunătăţirea normelor financiare.
O influenţă semnificativă asupra modului de funcţionare a
mecanismului economico - financiar o are sistemul intereselor economice;
acestea se manifestă la nivel individual, de grup sau regional şi naţional şi pot fi
interese imediate, de moment sau conjuncturale şi interese pe termen lung. Între
diversele categorii nu există o convergenţă deplină; pot precumpăni interesele
imediate faţă de cele pe termen lung sau invers, în funcţie de generaţiile care le
sunt purtătoare, interesele individuale şi de grup asupra celor naţionale sau
invers, în funcţie de distribuţia centrelor de putere în societate. Tendinţa de
satisfacere imediată şi în măsură cât mai mare a trebuinţelor sociale intră în
conflict cu caracterul limitat al resurselor de care dispune economia naţională la
un moment dat. Toate acestea îşi pun amprenta asupra constituirii şi modului de
folosire a sistemului de pârghii, metode şi instrumente de natură financiară prin
intermediul cărora se exercită funcţiile şi se îndeplineşte rolul finanţelor publice.
În consecinţă, trebuie să se caute soluţii, să se adopte legi, să se ia decizii de
către agenţii economici şi de către organele administraţiei de stat centrale şi
locale.
Mecanismul economico - financiar trebuie adaptat continuu cerinţelor
şi posibilităţilor economiei naţionale, ale societăţii, pentru că acestea se află
într-o continuă mişcare dimensională şi structurală. Ca atare, mecanismul
economico-financiar este perfectibil. Aceasta nu înseamnă însă modificarea
deosebit de frecventă a mecanismului economico-financiar; dacă în ceea ce
priveşte reglementările cu caracter normativ acest lucru este posibil, nu la fel se
poate pune problema în ceea ce priveşte structurile de ramură şi organizatorice
 Sem Fiscalitate 02.03.21 FB 3

Mecanismul finanţelor publice şi al

fiscalităţii
Mecanismul finanţelor publice sau, pe scurt, mecanismul financiar,
este parte integrantă a mecanismului de funcţionare al economiei naţionale. Ca
atare, considerăm noi, definirea mecanismului financiar trebuie să aibe ca punct
de plecare definirea mecanismului economic în general, evidenţierea
componentelor de natură financiară ale acestuia, pentru că mecanismul financiar
nu este decât o componentă structurală a sa, cu interferenţe în toate subsistemele
sale. Mecanismul economic şi mecanismul financiar nu sunt, deci, două
mecanisme paralele; între ele există raporturi de determinare ca de la întreg la
parte.
Fiecare economie naţională are un mecanism de funcţionare specific,
capabil să transforme resursele naţiunii din factori potenţiali ai producţiei în
forşe motrice ale acesteia şi să asigure desfăşurarea eficientă a reproducţiei
sociale la toate nivelurile organizatorice. Mecanismul de funcţionare al
economiei naţionale este modalitatea de existenţă şi mişcare a acesteia, exprimă
modul de desfăşurare şi dezvoltare a relaţiilor economico - sociale şi de realizare
a cerinţelor legilor economice obiective, sub forma în care acestea au fost
transpuse în măsuri de politică economică şi în norme juridice. În accepţiunea sa
cea mai generală, mecanismul de funcţionare al oricărei economii reprezintă un
sistem de structuri şi forme de existenţă ale acesteia, de principii, metode şi
pârghii de mişcare şi conducere ale sale, inclusiv modalităţile de comensurare a
efectelor şi eforturilor, precum şi criteriile de determinare şi impulsionare a
eficienţei cu care sunt utilizate resursele pentru satisfacerea funcţiei - scop a
sistemului economic respectiv.
Structura generală a mecanismului economic este deosebit de
complexă, fiind generată de următorii factori: relaţiile economico - sociale,
întemeiate pe anumite tipuri şi forme de proprietate, în interacţiune cu forţele
productive concrete, sistemul legilor sau principiilor economice obiective şi
mecanismul acţiunii lor; elementele structurale sau cele aflate la graniţa dintre
baza economică şi suprastructura socială; elementele sistemului concret al
conducerii economice.
Modul de valorificare a resurselor depinde de o serie de împrejurări
dintre care cele mai semnificative sunt, după părerea noastră, următoarele:
structurile de ramură specifice; formele specifice de organizare a activităţilor
agenţilor economici, reglementările şi instituţiile de supervizare, orientare şi
control; principiile şi metodele de conducere aplicate; modalităţile şi criteriile de
cuantificare a eforturilor, de măsurare a efectelor şi de apreciere a eficienţei;
instrumentele de stimulare sau frânare a unor activităţi, de prevenire şi
combatere a unor fenomene cu caracter perturbator şi dezechilibrat, de orientare
a activităţii într-o anumită direcţie sau către un scop anume etc. Aceste elemente
prezintă atât similitudini cât şi deosebiri de la o economie naţională la alta.
Elementul cel mai evident şi dinamic al mecanismului de funcţionare
al economiei naţionale ţl reprezintă conducerea economică. Conducerea este un
atribut al activităţii nemijlocit sociale. A conduce înseamnă a îndruma, a dirija,
a lua hotărâri, a decide; orice conducere înseamnă o opţiune, o alegere între
căile şi posibilităţile existente pentru satisfacerea anumitor nevoi sociale.
O mare parte a modalităţilor de influenţare a activităţii economice de
către stat au caracter financiar sau produc efecte financiare. Amintim în acest
sens: constituirea şi repartizarea fondurilor financiare; participarea statului la
activităţi economico - financiare, în calitate de agent economic, asigurător sau
bancher; folosirea pârghiilor, normelor, normativelor şi planurilor financiare.
Prin urmare, mecanismul de funcţionare al economiei naţionale cuprinde o serie
de componente de natură financiară care alcătuiesc, împreună, mecanismul
financiar.
Componentele cu caracter financiar ale mecanismului de funcţionare
al economiei naţionale se constituie, aşadar, într-un subsistem de bază care se
comportă ca un mecanism financiar; acesta cuprinde, după părerea noastră,
totalitatea structurilor, formelor, metodelor şi principiilor de organizare şi
conducere a activităţilor şi fluxurilor financiare, totalitatea pârghiilor financiare
folosite pentru organizarea şi conducerea activităţilor economico - sociale,
înfăptuirea autofinanţării agenţilor economici, creşterea produsului intern, a
avuţiei naţionale, prin intermediul cărora se constituie, repartizează şi utilizează
fondurile băneşti cu caracter financiar pentru satisfacerea diferitelor categorii de
nevoi ale societăţii şi membrilor săi. Mecanismul financiar este acela care
asigură constituirea şi utilizarea eficientă a fondurilor financiare publice şi
private în concordanţă cu obiectivele dezvoltării la nivelul structurilor
organizatorice şi în profil teritorial şi cuprinde toate fluxurile financiar -
monetare şi de credit din economie. Cu ajutorul mecanismului financiar se
exercită şi un control riguros asupra întregii activităţi economico - sociale. În
mod analog se poate spune că mecanismul fiscal este constituit din
componentele fiscale ale mecanismului fiscal. Raporturile dintre mecanismul
fiscal şi mecanismul financiar sunt de aceeaşi natură ca şi raporturile dintre
sistemul fiscal şi finanţele publice.
Legătura dintre mecanismul economic şi mecanismul financiar, ca
legătură între întreg şi parte, trebuie să funcţioneze în ambele sensuri; aceasta
este o condiţie absolut necesară pentru realizarea unei activităţi economice de
eficienţă maximă. Atunci când metodele, principiile şi instrumentele
mecanismului financiar sunt utilizate corect, iar producţia şi consumul se
încadrează în cerinţele eficienţei financiare, însăşi mecanismul economic
funcţionează în mod eficient. În caz contrar, când repartiţia prin finanţe se
realizează în afara eficienţei economice normale, prezentă sau viitoare, în
economie apar fenomene nefavorabile, disproporţii sau aspecte inflaţioniste.
Având în vedere interdependenţa dintre mecanismul economic şi cel
financiar, în teoria şi practica economică se utilizează în mod curent noţiunea de
mecanism economico - financiar. De fapt, nici nu este posibilă o demarcaţie
riguroasă între mecanismul economic şi cel economic, pentru că însăşi relaţiile
financiare sunt, în esenţă, relaţii economice.
Mecanismul financiar poartă amprenta caracteristicilor fundamentale
ale raporturilor economice a căror expresie este. El se schimbă odată cu
raporturile economico - sociale şi evoluează pe măsura dezvoltării acestora.
Drept urmare, în România acesta are ca temelie existenţa şi modul de realizare
al proprietăţii, sub diversele sale forme, producţia de schimb monetară sau de
mărfuri, piaţa şi circulaţia banilor, repartiţia, autofinanţarea şi mecanismele
planificării orientative şi obligatorii. Aceste caracteristici esenţiale reprezintă
determinările obiective care dau substanţa necesară şi generală existenţei
mecanismului financiar al societăţii noastre. Mecanismul financiar exprimă,
aşadar, exigenţele legilor obiective care guvernează societatea actuală în
intercondiţionarea şi conexiunea lor; privite şi considerate în acest fel, legile sau
principiile economice obiective reprezintă o calitate integrată. Din acest motiv,
unii economişti identifică mecanismul economic cu însuşi mecanismul de
acţiune al legilor economice. În orice societate, fenomenele şi procesele
economice sunt supuse acţiunii legilor obiective. Activitatea economică se
desfăşoară normal, fără zguduiri sau convulsii numai dacă exigenţele acestor
legi sunt înţelese şi sunt avute în vedere la luarea deciziilor. Mecanismul
financiar are însă şi determinări subiective, care derivă din modul de utilizare a
suprastructurii societăţii; un rol de prim ordin în structura fizionomiei şi
modului de funcţionare ale mecanismului financiar îl au ideologia politico -
economică şi relaţiile juridice promovate de stat şi de partidele politice. Prin
politica economică şi prin consacrarea juridică a anumitor forme concrete de
funcţionare a economiei se trece de la mecanismul financiar considerat ca
exigenţă sau potenţial la mecanismul financiar concret sau efectiv din punct de
vedere practic. Legătura indisolubilă dintre mecanismul practic şi politica
economică pune în evidenţă rolul deosebit al factorului subiectiv în realizarea
efectivă şi deplină a exigenţelor sale.
În România, în cursul dezvoltării sale, s-a făurit un mecanism
economico - financiar propriu, corespunzător orânduirii sociale, gradului de
dezvoltare a forţelor productive, complexităţii proceselor economice, acţiunii
legilor obiective, caracterului puterii politice şi modului de exercitare a acesteia.
Toate instituţiile, formele şi metodele de organizare şi conducere, pârghiile
economice şi instrumentele juridice folosite pentru reglarea proceselor
economice, inclusiv a celor de natură financiară, formează mecanismul
economic al societăţii româneşti, în care se integrează şi mecanismul financiar.
În prezent, mecanismul economico - financiar din ţara noastră
cuprinde următoarele componente financiare de bază: sistemul financiar;
pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice;
metodele administrative de conducere în domeniul finanţelor; cadrul
instituţional, alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor;
cadrul juridic, format din legi, decrete, hotărâri şi alte reglementări cu caracter
normativ în domeniul finanţelor.
Prin urmare, mecanismul economico - financiar din România dispune
de două tipuri de instrumente de reglare, şi anume: instrumente de reglare
directă, de conducere macroeconomică cu ajutorul planului cu indicatori
obligatorii pentru sectoarele de importanţă economică şi socială, care formează,
de regulă, sectorul public al economiei, şi instrumente de reglare indirectă şi
autoreglare cu ajutorul planului cu indicatori orientativi, a planului incitativ şi
prin funcţionarea mecanismelor pieţei - concurenţă, cerere şi ofertă, preţuri,
nivelul salariilor, rata dobânzii, cursurile valutare etc., caracteristice în special,
sectorului privat al economiei. Aceste tipuri de regulatoare ale mecanismului
economic şi instrumentele cu care este dotat implică elemente de natură
financiară.
ale economiei. Principiile şi metodele de organizare şi conducere a activităţii economico-financiare trebuie să ţină seama
de condiţiile concrete din fiecare etapă istoriceşte determinată. Mecanismul economico-financiar trebuie să se
caracterizeze, după părerea noastră, printr-o stabilitate relativă, fără ca prin aceasta să se înţeleagă o rigiditate exagerată.
Eficacitatea mecanismului economico-financiar depinde de măsura în care corespunde nevoilor obiective de
dezvoltare a societăţii şi membrilor săi, a economiei naţionale şi de modul în care indivizii acţionează pentru punerea sa în
aplicare potrivit condiţiilor specifice din fiecare etapă. Agenţii economici care acţionează în cadrul graniţelor naţionale ale
unui stat, producători şi consumatori, vânzători şi cumpărători, sunt legaţi prin relaţii de interdependenţă. Purtătorii ofertei
şi cererii trebuie să se suplinească reciproc, să promoveze raporturi de complementaritate, pentru atingerea concomitentă a
scopului propus. Producţia, respectiv oferta, trebuie adaptată la condiţiile pieţei, pentru că însăşi cererea se modifică sub
aspectul volumului şi structurii, iar tehnicile şi tehnologiile de producţie evoluează continuu pe măsura progresului ştiinţei.
Concordanţa dintre ofertă şi cerere trebuie realizată la toate nivelurile organizatorice, la toate structurile. Restabilirea şi
menţinerea permanentă a echilibrului relativ dintre cerere şi ofertă este o necesitate. Concordanţa ofertei cu cererea nu
poate fi încă rezultatul exclusiv al automatismelor mecanismului pieţei. Este necesară, în acest scop, construirea unui
sistem de pârghii, metode şi instrumente economice, inclusiv de natură financiară, cu ajutorul cărora cererea şi oferta să
poată fi influenţate în sensul dorit; acţiunea pârghiilor economico-financiare este însoţită şi de intervenţia unor pârghii de
natură administrativă, care, însă, în condiţiile unei economii descentralizate au o pondere redusă.
Din analiza definiţiilor prezentate ale finanţelor publice se deduc o serie de concluzii, dintre care cele mai
semnificative considerăm a fi următoarele:
a) definiţiile respective conţin elemente comune, dar se şi deosebesc substanţial; elementele comune sunt
vizibile, de regulă, la economiştii din prima jumătate a secolului, aceştia, punând accentul pe veniturile şi cheltuielile
publice, în timp ce deosebirile sunt mai evidente la economiştii contemporani, care abordează finanţele publice din puncte
de vedere mult mai diverse;
b) concepţiile privind obiectul de studiu al finanţelor publice au evoluat permanent, de la abordări înguste,
unilaterale s-ar putea spune, că până la integrarea acestora în ansamblul ştiinţelor care se ocupă cu studiul societăţii; c)
conexiunea finanţelor publice, prezentă mai ales la economiştii contemporani, cu ştiinţa dreptului, mai ales cu dreptul
administrativ, constituţional şi public, şi cu ştiinţele politice;
d) abordarea finanţelor publice, prezentă în special la economiştii francezi, fie din punct de vedere economic şi
juridic, fie ca ramură a ştiinţelor economice şi ca ramură a ştiinţelor politice.
În literatura financiară din România se apreciază că obiectul de studiu al ştiinţei finanţelor publice include:
a) relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale
administraţiei centrale şi ale administraţiilor locale de stat şi ale altor instituţii de drept public, numite generic fonduri de
resurse financiare publice;
b) modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi veniturilor nefiscale;
c) metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari;
d) procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi extrabugetare, întocmirea,
aprobarea, executarea şi încheierea bugetului public naţional;
e) modalitatea de echilibrare a diferitelor
categorii de bugete, de acoperire a golurilor temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare;
f) organizarea şi efectuarea controlului financiar de natură politică, administrativă şi jurisdicţională, cu caracter preventiv,
operativ - curent şi postum, de către diverse organe de stat;
g) plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat şi gestionarea datoriei publice;
h) metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;
i) metodele de previzionare în domeniul financiar;
j) politica financiară promovată de stat;
k) criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu ocazia aprobării şi finanţării cheltuielilor publice;
l) efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice, ale repartizării şi utilizării acestora asupra
procesului reproducţiei sociale;
m) metodele de determinare a eficienţei economico-financiare sau de altă natură cu care sunt utilizate fondurile publice;
n) alte probleme de natură economico-socială sau de altă natură cu efecte financiare.