AARV - Cap4

Daniela Mariana Barbu
TEHNICI ŞI APARATE DE ANTRENAMENT ŞI RECUPERARE VIZUALĂ
FIZIOLOGIA
4 VEDERII
BINOCULARE
Prin vedere binoculară se înţelege facultatea pe care o are scoarţa cerebrală de a

contopi într-o senzaţie unică cele două imagini transmise de fiecare retină. Vederea
binoculară este o funcţie căpătată ce se dezvoltă progresiv în primii ani de viaţă. Ea
reprezintă cea mai înaltă etapă de dezvoltare a aparatului vizual în cursul evoluţiei
filogenetice.
Vederea binoculară rezultă din utilizarea coordonată a celor doi ochi pentru a
produce o singură senzaţie corticală. De la început se pune întrebarea cum se face că
prin intermediul a două mici imagini care se formează pe retine, imagini dealtfel
deformate şi răsturnate, putem interpreta lumea exterioară, putem percepe real trei
dimensiuni ale obiectelor pe care le privim. Prin senzaţia tactilă noi intrăm direct în
contact cu obiectul însuşi. De aici impresiile căpătate asupra formei, consistenţei,
aspectului obiectului, conductibilităţii termice, etc. Cu totul alta este situaţia pentru
senzaţia vizuală care necesită ca prin intermediul unei imagini cu două dimensiuni să
reconstituim nu numai aspectul obiectelor, dar şi forma, introducând o a treia
dimensiune care nu ne este relevată.
La vertebratele inferioare, impresiile vizuale care provin de la cei doi ochi rămân
independente în întregime, realizând o vedere panoramică. La primate şi în special la
om, graţie structurii anatomice perfecţionate cu creşterea fasciculului de fibre
neîncrucişate ale nervului optic şi poziţia ochiului mai aproape de planul median,
apare posibilitatea integrării într-o percepţie unică a senzaţiilor vizuale provenite din
stimuli recepţionaţi simultan în fiecare din cei doi ochi. Câmpul de vedere panoramic
al vertebratelor inferioare este înlocuit cu un câmp de vedere binocular ce conferă o
percepţie tridimensională a spaţiului, o acuitate vizuală mai bună şi o localizare
1
spaţială mai precisă (fig. 4.1).
La primatele superioare şi la om, care prezintă o

dispoziţie frontală a ochiului, apare odată cu
dezvoltarea foveei, o claritate mai mare a
imaginilor. Concomitent există o mai bună
coordonare a motilităţii oculare cu motilitatea
mâinii, aceste elemente fiind principalele
responsabile de dezvoltarea fizică şi intelectuală,
fapt care a făcut posibil ca omul să-şi asume
controlul şi supremaţia asupra celorlalte vietăţi.
Vederea binoculară apare ca un progres al

percepţiei de o mare complexitate care se
manifestă prin două elemente :
• percepţia a două senzaţii monoculare;
• contopirea lor într-o percepţie unică.
Ea constituie un progres al percepţiei, rezultatul

sintezei vederii monoculare a celor doi ochi. Scopul său este acela de a produce o
percepţie unică din fuziunea a două excitaţii.
Direcţia vizuală
În producerea actului vizual, vederea şi motilitatea sunt esenţial fenomene corticale.
Această corticalizare antrenează o inhibiţie a reflexelor mezencefalice care la om nu
mai au utilitate. În vederea binoculară comanda motorie este voluntară şi fixaţia
perfectă se face prin cele două fovee (feedback retinian). Vederea binoculară este
alcătuită dintr-un aparat senzorio-motor extrem de stabil, deoarece dacă se acoperă
un ochi el urmează perfect mişcările ochiului rămas liber, încât atunci când se ridică
ocluzia, ochiul ascuns nu se mişcă, ci fixează.
Linia care trece prin centrul optic al ochiului, reunind obiectul fixat la elementul
retinian pe care se formează imaginea, constituie linia de direcţie. Ea arată că
elementul retinian este stimulat prin punctul de fixaţie. Valoarea subiectivă a liniei de
direcţie vizuală este constituită prin valoarea localizatoare spaţială a fiecărui element
2
retinian constituind direcţia vizuală. Direcţia vizuală a foveei constituie direcţia

vizuală principală. Direcţiile vizuale ale altor elemente retiniene sunt secundare şi au
ca centru de referinţă direcţia vizuală a foveei.
Localizarea spaţială
În cursul evoluţiei, fiecare element retinian şi-a însuşit o
anumită valoare direcţională din punct de vedere al localizării
spaţiale, imaginile formate în fovee fiind localizate ,,drept
înainte". Imaginile care se formează pe zonele retiniene
temporale sunt localizate în spaţiu în direcţia nazală şi
imaginile formate pe zonele retiniene nazale vor fi localizate în
direcţie temporală. Deci fiecare element retinian deţine o
valoare localizatoare.
Stimulând în cei doi ochi puncte retiniene simetrice faţă de

fovee, localizarea spaţială se realizează în aceeaşi direcţie. De
aici Muller deduce legea identităţii celor două retine. Hering
demonstrează aceasta prin următoarea experienţă: la distanţa
de 50 cm se priveşte într-o sticlă cu unul din ochi fixând un
obiect îndepărtat, de exemplu un pom, celălalt ochi fiind închis. Capul se menţine
imobil. Se marchează, ca un punct negru pe sticlă, pomul fixat. Se închide acest ochi
şi se fixează cu celălalt un alt obiect îndepărtat, de exemplu o casă. Se deschid ambii
ochi, iar punctul negru se va afla suprapus peste pom şi casă care sunt văzute pe
aceeaşi Iinie (fig. 4.2).
Aceasta este direcţia vizuală comună celor doi ochi. Legea direcţiei vizuale arată că
elementele retiniene care au aceeaşi valoare spaţială au o direcţie vizuală comună.
Elementele retiniene ale celor doi ochi, a căror stimulare în vederea binoculară
produc localizarea în aceeaşi direcţie sunt elemente retiniene corespondente.
Se poate demonstra uşor că poziţia reală a obiectului în spaţiu nu coincide exact cu

localizarea sa subiectivă atunci când nu sunt impresionate puncte corespondente
retiniene. Astfel în fig. 4.3.A un subiect normal fixează un punct F binocular. Alte
două puncte AS şi AD sunt de asemenea situate în câmpul vizual. Un ecran este astfel
3
aşezat încât subiectul să

vadă AS numai cu ochiul
stâng şi AD numai cu
ochiul drept. Atât timp
cât el va fixa punctul F el
va observa punctele AS
şi AD aşa cum sunt ele
situate unul înaintea
celuilalt, în direcţia
indicată de simbolul 0. în
fig. 4.3.B punctele BS şi
BD, situate la aceeaşi
distanţă de ochi, vor
apărea de astă dată invers, primul înapoia celuilalt, atunci când subiectul fixează
punctul B în direcţia indicată de simbolul P. De aici rezultă o localizare subiectivă
retiniană prin stimularea unor puncte retiniene necorespondente.
Ochiul ciclop
Fiecare ochi primeşte o imagine pe care o transmite creierului şi deşi obiectul este
privit cu ambii ochi, el este văzut simplu. În mod normal noi nu suntem conştienţi de
faptul că utilizăm ambii ochi. Direcţiile vizuale ale elementelor retiniene
corespondente se suprapun într-o direcţie
vizuală comună şi dau impresia că au plecat
dintr-un singur ochi fictiv situat pe linia
mediană între cei doi ochi. Totul se petrece ca
şi cum cei doi ochi ar constitui un singur organ.
Acest ochi imaginar al lui Hering a fost
denumit ochi ciclop, după personajul mitologic
care avea un singur ochi situat în frunte. El are
o poziţie mediană înapoia celor doi ochi, la
înălţimea lor, axa sa vizuală centrală pornind
de la rădăcina nasului spre punctul de fixaţie
4
din spaţiu. Punctele situate pe axele vizuale ar fi suprapuse una peste alta la nivelul
ochiului ciclop, situat median la egală distanţă între cei doi ochi (fig. 4.4).
Hering considera ochiul ciclop ca un ochi dublu rezultat din suprapunerea celor doua
retine. Partea nazală a retinei ochiului drept se suprapune pe partea temporală a
retinei ochiului stâng şi invers, în aşa fel încât la polul posterior al ochiului ciclop
maculele celor doi ochi se suprapun perfect în vederea binoculară normală.
Aceasta constituie o noţiune uzuală utilizată curent pentru înţelegerea percepţiei în

spaţiu. Dacă un subiect este situat în faţa unei cupole, o linie dusă de la foveea
ochiului ciclop drept înainte va atinge centrul cupolei. Fiecare punct al retinei
ciclopice va avea un punct corespondent pe suprafaţa emisferei determinat de
proiecţia în exterior a liniei ei de direcţie. Fiecare punct retinian va avea propriul său
element direcţional în spaţiu. Cu timpul a fost utilizat termenul de direcţie vizuală.
Mecanismul vederii binoculare

Pentru ca scoarţa occipitală să perceapă un obiect unic este necesar ca cei doi ochi să
ofere fiecare o imagine corespunzătoare a acestui obiect.
Această primă etapă necesită următorii factori:
• integritate anatomică şi dioptrică a ochilor, pentru ca imaginile produse să fie

cel puţin analoage;
• obiectul să fie văzut deodată de ambii ochi, de unde necesitatea unui câmp
vizual binocular;
• cele două retine şi elementele nervoase ce le compun trebuie să funcţioneze

în armonie, adică să existe o corespondenţă retiniană normală;
• cei doi ochi să fie orientaţi, fără dificultate, spre obiectul fixat, adică să fie o
integritate a elementelor motorii.
În aceste condiţii creierul primind două senzaţii vizuale trece la o a doua etapă, adică
la fuziunea lor şi elaborarea unei percepţii unice finale. Această a doua etapă este
mai complexă.
Integritatea anatomică şi dioptrică a ochilor. Trebuie să existe o integritate
5
anatomică a celor doi ochi. Viciile de refracţie trebuie corijate, pentru ca acuitatea
vizuală să fie cât mai bună. Pentru o vedere binoculară bună, este necesar ca
valoarea dioptrică a celor doi ochi să fie cât mai apropiată, anizometropiile fiind
adesea cauza ambliopiilor. Anizometropiile mari pot fi rezolvate prin lentile de
contact. Nervii optici, chiasma, bandeletele optice, corpii geniculaţi laterali, radiaţiile
optice, centrii occipitali nu trebuie să prezinte leziuni anatomice care ar face
defectuoasă funcţia lor de transmitere şi recepţie a senzaţiei vizuale.
Câmpul vizual binocular şi semidecusaţia chiasmatică. Vederea binoculară este

posibilă numai dacă obiectul este văzut în acelaşi timp de cei doi ochi, deci trebuie să
existe un câmp vizual binocular. La vertebratele inferioare şi la peşti există un câmp
vizual binocular toarte redus de numai 30-35°. La primate şi la om se elaborează
treptat o corticalizare a vederii şi a motilităţii oculare. Ochii au o poziţie frontală, iar
câmpul vizual binocular ajunge la 130°. Rămâne de partea temporală o semilună în
vedere monoculară de 35-30°. Această semilună temporală are o reprezentare
particulară în partea anterioară a cortexului occipital. În cazul când cele două
câmpuri vizuale nu se suprapun, cum este cazul în strabismul alternant, nu este
posibilă o vedere binoculară.
La animalele inferioare căile optice sunt încrucişate total în chiasma, retina dreaptă
proiectându-se pe creierul stâng şi retina stângă pe creierul drept. La primate şi la om
apare o decusaţie parţială cu apariţia fasciculului direct ce vine de la retina
temporală. Creierul stâng primeşte fibre care vin de la retina temporală stângă şi de
la retina nazală dreaptă. Creierul drept priveşte la stânga, iar creierul stâng priveşte la
dreapta. Această decusaţie parţială asigură o coordonare oculară mai bună.
În studiul vederii binoculare au apărut o serie de termeni ca puncte corespondente

retiniene, diplopie fiziologică, arie Panum, horopter, disparitate de fixaţie, rivalitate
retiniană şi dominanţă oculară pe care trebuie să-i clarificăm.
Puncte corespondente retiniene

Dacă cei doi ochi au un aparat dioptric identic şi axele vizuale se întretaie într-un
punct de fixaţie unic şi suficient de departe, pe fiecare din cele două retine se
formează imagini identice ale obiectelor. Aceste imagini, plecând din centrul lor, se
suprapun exact (fig. 4.5).
6
Aceasta înseamnă că, de exemplu, un obiect

OS OD
care se abate cu 1 m spre dreapta de punctul
de fixaţie îşi va forma imaginea sa la o distanţă
F F
de fovee spre stânga, identică în cei doi ochi.
Binocular
Numim puncte corespondente retiniene, acele
F puncte ale celor două retine care proiectează
Fig. 4.5. Congruenţa imaginilor imaginea obiectului fixat în acelaşi loc al
retiniene (Maione şi Maraini, 1977)
câmpului vizual comun.
Se denumeşte ax vizual principal dreapta care uneşte punctul de fixaţie cu foveea

trecând prin centrul nodal al ochiului (fig. 4.6).
Se rezervă termenul de ax vizual secundar pentru dreapta care uneşte obiectul

nefixat la imaginea sa retiniană trecând prin centrul nodal al ochiului.
În localizarea spaţială fiecare punct retinian stimulat localizează după axa vizuală care
îi este proprie, independent de modul cum este stimulat. Dacă se stimulează un
punct retinian cu un electrod fin, senzaţia luminoasă rezultată va fi proiectată în
spaţiu de-a lungul axului vizual secundar al acestor receptori (fig. 4.7). Hering (1879)
numea semnul local al receptorilor aceasta axă vizuală secundară.
Puncte retiniene egal depărtate de fovee şi în aceeaşi direcţie localizează în acelaşi

loc, deci au acelaşi semn local. Puncte retiniene care localizează în direcţii identice şi
la distanţă egală de maculă constituie puncte corespondente ale retinei. Unitatea
receptivă retiniană are o suprafaţă cu atât mai mare cu cât este localizată mai la
periferia retinei, aceasta deoarece la periferia retinei mai mulţi fotoreceptori converg
la aceeaşi fibră optică. Din această cauză acuitatea vizuală este cu atât mai scăzută cu
7
cât imaginea se formează mai la periferie. În conceptul punctelor retiniene

corespondente se poate substitui termenul de arie retiniană corespondentă cu acela
de arie unică a cortexului vizual dat fiind corespondenţa perfectă retino-corticală.
În mod normal disparitatea imaginilor provoacă, printre altele, mişcări oculare de

ajustare a direcţiilor vizuale, denumite mişcări fuzionale. Ariile retiniene
corespondente sunt .foarte mici central şi largi la periferie şi de aceea mişcările
fuzionale sunt mai uşor produse de stimuli centrali decât de stimuli periferici.
Linia de direcţie vizuală a foveei capătă o importanţă specială şi este punctul din
spaţiu către care este orientat ochiul ciclop. Elementele retiniene ale celor doi ochi,
care au direcţie vizuală comună, constituie elemente corespondente retiniene.
Punctele corespondente retiniene sunt elemente ale celor două retine a căror
stimulare în vederea binoculară dă naştere la una şi aceeaşi direcţie vizuală. Existenţa
punctelor corespondente retiniene în cei doi ochi presupune o sinergie funcţională
retino-corticală, care arată ansamblul unităţii funcţionale a celor doi receptori vizuali.
Când cele două imagini ale unui obiect cad pe aceste puncte, vederea binoculară este
posibilă. Foveele celor doi ochi constituie puncte corespondente ideale.
În corespondenţa retiniană normală, linia de direcţie şi direcţia vizuală a unui

element retinian coincid. Ele nu coincid în corespondenţa retiniană anormală. Există
o infinitate de puncte corespondente retiniene, dar practic se iau în considerare
numai acelea care se proiectează în câmpul vizual binocular.
S-a ridicat problema dacă corespondenţa retiniană este o funcţie înnăscută sau
căpătată. Se admite din ce în ce mai mult teoria corespondenţei retiniene înnăscute,
prin care percepţia spaţială este dată de relaţia anatomică a receptorilor vizuali fixată
de la naştere. În favoarea acestei teorii, susţinută iniţial de Hering, se arată că unele
animale manifestă de la naştere o localizare spaţială corectă. Interesante sunt şi
experienţele lui Stone, care arată că rotirea ochilor cu 180° la salamandră determină
o inversare a răspunsurilor vizual-motorii. Mişcarea capului şi a corpului animalului ca
răspuns la un excitant sonor se face în direcţie opusă decât aceea a animalului
normal, la care ochiul nu a fost rotat .Acest răspuns vizual inversat persistă
permanent la animalele adulte cu ochi rotaţi. Aceasta vine să argumenteze că
orientarea vizuală şi corespondenţă retiniană sunt funcţii înnăscute. Astfel s-ar
8
explica şi existenţa unei corespondenţe retiniene anormale recuperabile în unele

cazuri de strabism. Fischer, examinând cu ajutorul unei oglinzi corespondenţa
retiniană în partea internă a câmpului vizual, care scapă în mod normal unui examen
din cauza proeminenţei piramidei nazale, constată că şi această regiune percepe
relieful. El deduce că este o funcţie înnăscută, deoarece această zonă nu realizează în
mod spontan vederea binoculară.
Helmholtz susţinea că este o functie căpătată (prin experienţă) şi ea se stabileşte

empiric şi progresiv (teoria empiristă). După această teorie, corespondenţa retiniană
nu este fixă şi ea rămâne supusă unor variaţii în cursul dezvoltării. Kretschmar susţine
că simetria mozaicului retinian nu este în relaţie cu vederea binoculară, deoarece
aceeaşi simetrie există şi la animalele cu vedere monoculară ca expresie a simetriei
metamerelor. Vederea monoculară este mai veche filogenetic şi este consolidată prin
relaţii anatomo-fiziologice retino-corticale. Din contră, vederea binoculară este mai
recenta filogenetic şi deci mai puţin fixă. Acest fapt explică corespondenţa retiniană
anormală în strabism ca o adaptare la condiţii motorii anormale şi de ce mulţi strabici
văd binocular fără diplopie. În acest caz foveea ochiului normal corespunde unor
puncte periferice în ochiul strabic.
Alţi autori caută o împăcare a ambelor teorii. Corespondenţa retiniană este înnăscută
dar susceptibilă de a fi perturbată de condiţii motorii anormale. Se crede chiar că în
caz de corespondenţă retiniană anormală ar persista o corespondenţă retiniană
normală în stare latentă, ceea ce ar avea o mare importanţă în tratamentul de
reeducare al vederii binoculare.
S-a afirmat că există o ,,falsă maculă" care stabileşte relaţii fiziologice cu ,,macula
adevărată" a celuilalt ochi. Apare astfel un întreg sistem de “corespondenţe
secundare". Relaţii vizuale anormale devin în timp fixe şi sunt capabile să medieze o
oarecare vedere stereoscopică. După corectarea operatorie a strabismului cu
restabilirea paralelismului axelor vizuale, subiecţii prezintă o perioadă de timp
diplopie prin utilizarea preferenţială a falsei macule. Se ajunge treptat la stabilirea
noilor puncte de corespondenţă retiniană normală când se restabilesc legăturile
anatomice normale între cele două macule.
Joanes Muller a încercat să reprezinte topografia punctelor corespondente retiniene.
9
El a împărţit retinele în patru cadrane printr-un meridian orizontal şi unul vertical ce

trec prin cele două fovei. Poziţia punctelor corespondente este determinată ca la un
glob terestru prin longitudinea şi latitudinea sa în raport cu aceste două meridiane
primare. Când ochii se află în poziţie primară, aceste meridiane nu sunt strict
orizontale, ci ele sunt înclinate în jos şi în afară făcând cu orizontul un unghi de 0,5°.
La fel, meridianele verticale au o înclinare în sus şi în afară cu 2,15°.
Helmholtz arată că puncte situate la distanţă egală în aceeaşi direcţie cu axa

orizontală şi verticală sunt puncte corespondente perechi. Astfel, retina nazală a unui
ochi corespunde retinei temporale a celuilalt ochi. În partea comună a celor două
câmpuri vizuale toate senzaţiile luminoase percepute de către un ochi sunt percepute
şi de celălalt chiar dacă acesta este închis. Dacă se fixează în mod prelungit de către
unul din ochi o sursă luminoasă, apare o imagine consecutivă în cel de al doilea ochi
în puncte corespondente primului ochi ca şi cum imaginea ar fi percepută şi de el.
Există deci o solidaritate a celor doi ochi pentru toate imaginile percepute în câmpul
vizual comun.
Dar, deşi retina are o dispoziţie simetrică în jurul foveei, corespondenţa punctelor
retiniene nu este un atribut anatomic preformat, ci mai mult un atribut funcţional.
Corespondenţa retiniana trebuie deci înţeleasă ca un atribut fiziologic capabil de
perfecţionare şi alterare în timp.
Nu există între două puncte ale celor două retine o corespondenţă în sensul absolut
al termenului. Fuziunea se produce şi pentru excitaţii care provin din puncte
incongruente ale celor două retine cu condiţia ca disparitatea lor să nu depăşească
anumite limite.
Diplopia fiziologică şi confuzia

Obiectele din spaţiu care sunt privite binocular sunt percepute simplu şi imaginea lor
se formează pe elemente corespondente retiniene. Sinergismul funcţional al ochilor,
asigurat prin existenţa unei corespondenţe retiniene normale, permite realizarea
unei vederi binoculare unice.
10
Atunci când imaginea unui obiect este recepţionată pe elemente retiniene

necorespondente se produce o diplopie datorită faptului că localizarea imaginilor în
spaţiu se efectuează în direcţii vizuale diferite. Diplopia fiziologică poate fi pusă uşor
în evidenţă prin închiderea alternativă a unui ochi şi apoi a celuilalt şi observând
comportarea obiectelor situate înainte şi după locul fixării. Practic ea poate fi
demonstrată astfel: se priveşte vârful unui creion situat la distanţă de 40-50 cm de
ochi. Imaginea unui alt
obiect situat la 2-3 cm va fi
văzută în diplopie
homonimă. Dacă se fixează
un obiect mai departe,
atunci creionul apare în
diplopie încrucişată (fig. 4.8).
Aceasta este diplopia

fiziologică, datorită faptului
că imaginile obiectelor
situate în afara punctului de
fixaţie se proiectează pe
puncte retiniene necorespunzătoare. Dacă un obiect se află mai aproape de ochi
decât obiectul fixat, diplopia va fi încrucişată. Dacă obiectul este văzut mai departe
de ochi decât obiectul fixat, diplopia va fi homonimă.
În condiţii fiziologice, obiectele din spaţiu pot fi văzute simplu sau dublu după cum îşi
formează imaginea pe puncte corespondente sau necorespondente. Această diplopie
fiziologică are importanţă, fiind un factor de orientare şi de vedere a reliefului, iar pe
de altă parte este utilizată în exerciţiile de reeducare ortoptică. Wheatstone a arătat
acest lucru prima dată în 1838 inventând stereoscopul. Procesul de exteriorizare este
de natură cerebrală. Fuziunea la nivelul creierului are loc atunci când imaginea este
percepută pe puncte corespondente retiniene. În al doilea caz când punctele nu sunt
corespondente fuziunea nu are loc.
Prin stimularea punctelor retiniene corespondente de către două obiecte diferite ca

mărime se produce fenomenul de confuzie. Obiectele fiind percepute suprapuse şi
11
fiind localizate în aceeaşi direcţie, suprapunerea nu se poate realiza din cauza

diferenţei între imagini, ceea ce face ca nici unul din obiecte să nu fie văzut clar.
Horopterul de fixaţie
Este locul geometric al tuturor punctelor din spaţiul sferic înconjurător care îşi
proiectează, la un moment dat, imagini pe cele două retine în fotoreceptori
corespondenţi. Horopterul de fixaţie a fost
imaginat deci ca o figură geometrică, care uneşte
toate punctele din spaţiu a căror imagine, pentru o
anumită poziţie a ochiului, se formează pe puncte
corespondente retinene. Aceste puncte din spaţiu
corespund intersecţiilor liniilor care pleacă de pe
puncte corespondente retiniene şi trec prin centrul
optic al celor doi ochi.
În timp ce ochii fixează un obiect cu macula şi alte

puncte corespondente vecine primesc imagini ale
obiectelor care sunt văzute de asemenea simplu ca
şi obiectul fixat. Spaţiul sferic în care aceste puncte sunt situate şi sunt văzute simplu
constituie horopterul de fixaţie. Expresia cea mai schematică este horopterul
geometric propus de Vieth (1818) şi Muller (1926) care are forma unui cerc ce trece
prin punctul de fixaţie şi centrul optic al celor doi ochi (fig. 4.9).
Cercul horopteric al lui Vieth-Miiller este numit şi horopter longitudinal. Toate

punctele situate pe horopter au unghiuri vizuale egale pentru cei doi ochi, adică
imaginile la nivelul celor doi ochi se formează la distanţe egale de fovee şi sunt
fuzionate cortical. Obiectele situate în afara horopterului de fixaţie îşi formează
imaginea în zone retiniene necorespondente. Astfel cele mai apropiate îşi formează
imaginea pe zone ale retinei temporale la ambii ochi şi sunt văzute în diplopie
fiziologică heteronimă, cele mai îndepărtate pe zone ale retinei nazale şi sunt văzute
în diplopie fiziologică homonimă. În fig. 4.10 punctul 1 şi 2 din câmpul vizual, care se
găsesc în afara horopterului, îşi formează imagini în puncte necorespondente şi ca
urmare determină o imagine dublă. Aceasta constituie însă diplopia fiziologică care
este ignorată de creier pentru a nu produce confuzie.
12
Prevost (1944) uneşte printr-o linie unghiurile drepte ale planurilor ce trec prin
punctul de fixaţie. El arată că punctul F, spre care converg cele două macule, este
situat pe horopter (fig. 4.11).
S-au efectuat mai multe cercetări

experimentale pentru
determinarea horopterului:
1. Metoda cea mai utilizată este

numită metoda planului fronto-
paralel aparent (fig. 4.12).
Subiectul fixează o baghetă
situată central şi este pus să
alinieze la aceasta, pe un plan
paralel cu planul frontal, baghete
laterale situate la dreapta şi la
stânga. Se obţine astfel o curbă în concordanţă cu horopterul longitudinal.
13
2. O altă metodă este

metoda liniei gradate,
bazată pe alinierea
binoculară a elementelor
percepute monocular la un
obiect dat. A fost sugerată
de Volkmann (1859),
modificată de Van der
Meulen (1873) şi mai
târziu de Ames (1932).
Pentru a studia horopterul
până la 20° excentricitate subiectul observă în vederea laterală o linie verticală prin
nişte diafragme care permit ochiului drept să vadă jumătatea superioară a ei şi
ochiului stâng jumătatea inferioară. Observatorul vede linia ruptă atunci când ea nu
mai este situată pe horopter (fig. 4.13).
Această metodă permite să se determine experimental horopterul care se apropie

mult de cercul Vieth-Muller.
3. O altă metodă, frecvent

utilizată, este bazată pe
determinarea centrului
ariei de vedere binoculară
simplă. De la un punct de
fixaţie F se determină
apariţia diplopiei pentru
fiecare excentricitate a
unui al doilea obiect mobil
situat înainte şi înapoia
axului vizual
corespunzător. Se obţin astfel două curbe: una ce delimitează spaţiul vederii unice de
acela al diplopiei homonime; cealaltă delimitează spaţiul vederii unice de acela al
diplopiei încrucişate (fig. 4.14).
14
Se consideră horopterul real, linia curbă intermediară situată între cele două. Metoda
este puţin precisă, dar ea arată ca horopterul se modifică cu fiecare deschidere a
unghiului vizual. Pentru fiecare direcţie vizuală, între apariţia diplopiei homonime şi a
diplopiei încrucişate, există un spaţiu în care vederea binoculară este unică.
Prin toate aceste metode se obţine horopterul longitudinal real, dar el este situat în
unele limite aproximative şi nu are o formă constantă. Poziţia ochilor poate fi
considerată ca orientată în aşa fel ca liniile verticale din spaţiu să-şi formeze imagini
pe secţiuni longitudinale ale retinei. În fig. 4.15 imaginile oricărui punct pe această
suprafaţă cad în ambii ochi pe elemente retiniene care au valori direcţionale vizuale
longitudinale egale după Ogle. Dacă bagheta verticală este înclinată cu extremitatea
superioară posterior, forma teoretică a horopterului longitudinal va fi o suprafaţă
conică cu vârful inferior.
Aceasta datorită mişcărilor ciclofuzionale ale ochilor necesare pentru a forma imagini
pe secţiuni longitudinale ale retinei (fig. 4.16).Există o infinitate de horoptere de
fixaţie. De câte ori se priveşte un obiect din spaţiu, prin punctul fixat se poate trasa
un horopter. Cercetările lui Hering şi Helmholtz au arătat că practic forma
horopterului variază după distanţa obiectului fixat. Dacă punctul de fixaţie este mai
aproape de 2 m cercul horopteric va avea forma unei linii curbe cu concavitatea
dispusă către subiect. Dacă punctul de fixaţie este la distanţa de 2 m, linia este
aproape dreaptă; dacă punctul de fixaţie este mai departe de 2 m şi convergenţa
diminuă, cercul horopteric va avea forma unei linii curbe cu convexitatea dirijată
către subiect (fig. 4.17).
15
Dacă însă obiectul fixat este depărtat de

această zonă optimă în care se intersectează
planul sagital cu planul orizontal al ochilor,
adică se află situat mai jos, mai sus, sau oblic
lateral, horopterul geometric nu mai arată
cu suficientă exactitate realitatea
binoculară. Linksz (1952) arată că la
mişcarea ochilor horopterul se rotează şi el
în jurul unui ax constituit prin linia care
uneşte punctul de fixaţie şi centrul optic al
celor doi ochi (fig. 4.18).
După Luneburg (1947) suprafaţa rezultată din această rotaţie are o formă torică de
unde şi numele de horopter toric (fig. 4.19).
Hering şi Hillebrand au efectuat numeroase determinări şi au arătat că între

horopterul de fixaţie teoretic Vieth-Muller şi curba horopterului determinat
experimental există unele diferenţe. Astfel, curba horopterului determinat
experimental este mai puţin concavă la punctul de fixaţie decât cercul Vieth-Muller.
Această diferenţă între curba teoretică şi cea empirică este cunoscută sub numele de
deviaţia Hering-Hillebrand (fig. 4.20).
16
Secţiunea horopterului ce trece prin

planul vizual primar, adică paralel cu solul,
la înălţimea ochilor este considerată ca
aparţinând unui cilindru vertical ce trece
prin punctul de fixaţie şi centrul optic al
celor doi ochi (fig. 4.21).
Variabilitatea formei horopterului de

fixaţie în funcţie de direcţia de privire
arată ca, corespondenta retiniană variază
şi ea de la un moment la altul şi că nu ţine
atât de un element anatomic exact cu o
topografie stabilă ci de un factor funcţional
dinamic.
În realitate, din punct de vedere teoretic,

Fig. 4.21. Horopterul longitudinal
teoretic ca o secţiune dintr-un cilindru
definirea horopterului de fixaţie ca formă
geometrică este imposibil de făcut.
Corespondenţa retiniană nu se realizează punct cu punct în baza simetriei celor două
retine ci zonă cu zonă. Disparitatea verticală nu este luată în considerare, deoarece
intervin fenomene de supresie şi este luată mai mult în considerare disparitatea
orizontală.
Zonele de corespondenţă retiniană îşi modifică mereu forma, orientarea şi

localizarea, în limite oarecum mici, odată cu mişcările
globilor oculari. Din această cauză este utilizat termenul de
horopter de fixaţie Iongitudinal, prin aceasta înţelegându-se
o secţiune orizontală la nivelul celor două retine.
Aria Panum
S-a crezut că fuziunea este limitată strict la obiectele care

sunt situate pe horopterul de fixaţie şi ca puncte care nu
sunt situate pe horopter nu pot fuziona. Dar între anumite
limite stimularea unor puncte retiniene disparate produce vederea reliefului. S-a
17
constatat prin experienţă că un obiect poate fi văzut uşor chiar dacă este situat în
faţa sau în spatele horopterului şi imaginea formată în cei doi ochi este fuzionată
cortical. Panum (1858) consideră că această relaţie a punctelor corespondente
retiniene nu trebuie înţeleasă strict anatomic. El arată că prin excitarea unor puncte
retiniene disparate, dar situate la o mică distanţă de punctele corespondente, se
obţine o vedere binoculară. Panum a explicat acest fenomen prin aceea că pentru un
punct corespondent al retinei unui ochi, există în ochiul congener mai multe puncte
corespondente vecine, aceasta constituind o zonă circulară. De aceea el înlocuieşte
termenul de puncte corespondente retiniene cu acela de cerc senzitiv corespondent
sau arii corespondente retiniene (aria Panum). În practică, există în spaţiu o zonă
situată de o parte şi de alta a horopterului în care nu se poate percepe diplopia chiar
dacă imaginea unui punct nu se face pe elemente retiniene strict corespondente.
Această arie este numită aria fuzională Panum (fig. 4.22).
Dacă două puncte sunt situate la distanţă inegală de observator şi sunt privite
binocular, separaţia lor angulară determină o anumită disparitate retiniană. Dacă
disparitatea este mare, fixarea unuia din cele două puncte duce la vederea celui de al
doilea în diplopie fiziologică. Dacă se reduce progresiv disparitatea şi cele două
puncte se află în interiorul arici Panum, deşi se mai află la o oarecare distanţă între
ele, nu mai sunt văzute dublu. Această mică disparitate constituie stimulul necesar şi
suficient pentru a produce senzaţia reliefului. Distanţa care separă pragul critic al
diplopiei de pragul stereoscopic constituie parcursul stereoscopic. Dacă se continuă
mişcarea de deplasare a celor două puncte se poate ajunge din nou la apariţia
diplopiei, adică la disparitate opusă celei dintâi. Distanţa care separă diplopia de un
sens de diplopia în sens opus măsoară toleranţa maximă a fuziunii binoculare, adică a
horopterului geometric. Aria fuzională Panum este cu atât mai mare cu cât ne
depărtăm de punctul de fixaţie. Pentru un punct situat aproape de fovee, mărimea
ariei fuzionale este de 6-15 minute arc de cerc; la 10-15° de fovee, întinderea ariei
fuzionale este de 30-40 minute arc de cerc. Panum admite că vederea binoculară
normală poate să se stabilească între foveea unui ochi şi un alt punct retinian situat la
o distanţă de până la 3 mm în vecinătatea foveei celuilalt ochi. După el, aceleaşi
puncte retiniene pot funcţiona atât ca puncte corespondente cât şi ca puncte
disparate. Aceasta deoarece reprezentarea corticală a punctelor corespondente nu
18
se face într-un neuron unic ci în mici câmpuri vecine în conexiune intimă unele cu
altele. Aria fuzională Panum are un rol important în realizarea vederii stereoscopice.
Ea reprezintâ întinderea horopterului real sau dacă considerăm în termeni
tridimensionali că horopterul nu este un cerc ci un segment de sferă, volumul
horopterului. Acesta poate fi divizat în două porţiuni:
• cea din imediata vecinătate a liniei horopterului geometric considerată zona
de fuziune fără efect stereoscopic;
• cea situată mai departe, de o parte şi de alta a liniei horopterului considerată
ca zonă de fuziune cu efect stereoscopic.
În afara acestor limite apar zonele diplopiei fiziologice.
Disparitatea de fixaţie
Corespondenţa retiniană anormală cu unghi mic. Sub numele de disparitate de
fixaţie sau ,,alunecarea câmpurilor vizuale" se descriu o organizare particulară a
vederii binoculare frecvent întâlnită. Normal un obiect este fixat prin cele două fovee.
Dar în unele cazuri vederea binoculară se poate stabili între foveea unui ochi şi un
punct uşor excentric în retina celuilalt ochi. Este vorba de o lărgire a ariei fuzionale
Panum. În practică se pune în evidenţă, la aceşti subiecţi, o uşoară heteroforie.
Examenul sub ecran arată o fină mişcare de redresare a ochiului, datorită faptului că
în vederea binoculară acest ochi fixează cu un punct uşor excentric. Această
disparitate poate ajunge la 4 sau chiar 7 dioptrii prismatice în caz de ambliopie.
În 1921 Lau, determinând horopterul prin metoda alinierii, constată că dacă se

interpune înaintea unui ochi o prismă apar mişcări de redresare a ochilor în timpul
fixaţiei, iar horopterul nu trece prin centrul fixaţiei şi cele două imagini foveale
prezintă oarecare disparitate. El studiază acest fenomen la stereoscop cu ajutorul
unor teste (fig. 4.23). S-a constatat astfel că aria Panum este mult lărgită la periferie
unde disparitatea de fixaţie este mult mai mare. Ogle (1967) analizează calitativ şi
cantitativ raporturile care există între disparitatea de fixaţie spontană din heteroforie
şi aceea provocată artificial cu prisme. Se ştie că în esoforie, convergenţa este
excesivă, iar în exoforie, convergenţa este deficitară. Esoforia este asimilabilă cu
introducerea unei prisme cu baza intern în sensul că subiectul cu esoforie în vederea
binoculară trebuie să reducă convergenţa sa excesivă aşa cum trebuie să facă un
19
Stânga Dreapta
ortoforic la care s-a interpus o prismă
cu baza intern (fig. 4.24). a’ b’ c’ b’
Invers, exoforia este examinată cu

b’ a b c
introducerea unei prisme cu baza
extern care cere un supliment de a↔b = b↔c = 10mm Distanţa de observare = 20cm
convergenţă.
a’ b b’ c’ a’ b b’ c’
După Ogle, aceste relaţii pot fi atât
simetrice, cât şi asimetrice în sensul că
a b b’ c a b b’ c
disparitatea este mai sensibilă la unii
subiecţi cu prisme orientate într-un
Fig. 4.23. Cercetarea disparitătii de fixaţie
anum
it mod, decât atunci când sunt orientate în sens
opus. Disparitatea de fixaţie se modifică după cum
punctul de fixaţie este apropiat sau depărtat. Efectul
prismelor în provocarea unei disparităţi de fixaţie
poate să se manifeste adesea numai la unul din ochi
în timp ce în celălalt ochi imaginea punctului de
fixaţie \se formează corect în fovee (ochi dominant),
sau alternativ, când la un ochi, când la celălalt.
Bourdy (1970) constată că la esoforici sensibilitatea

retiniană este maximă pentru radiaţiile care pătrund
în partea temporală a ariei pupilare. La exoforici
sensibilitatea retiniană este mai mare pentru
radiaţiile care pătrund în partea nazală (efect Stiles-
Crawford). Heteroforicii prezintă deci două imagini
monoculare mai clare atunci când ele nu sunt
perfect centrate pe fovee, ci sunt uşor disparate.
Disparitatea în strabism. Diplopia

Dacă axele vizuale nu sunt într-o aliniere perfectă, imaginea obiectului privit nu poate
să cadă pe cele două fovei. Imaginea obiectului se va forma pe elemente retiniene
disparate. În cazul ochiului fixator imaginea va fi proiectată spre o poziţie corectă în
20
spaţiu. La celălalt ochi, imaginea, căzând pe un element retinian cu o direcţie vizuală

diferită, va fi proiectată spre o parte din spaţiu care corespunde unui semn local,
adică direcţiei vizuale a acelui element retinian. Un subiect cu strabism convergent
sau divergent a cărui corespondenţă retiniană este normală reacţionează în acelaşi
fel ca şi un subiect normal în faţa căruia s-a plasat o prismă orizontală (fig. 4.25).
Dacă ochiul stâng este deviat înăuntru cu 10° şi ochiul fixează obiectul, imaginea sa va
cădea pe un punct excentric nazal al retinei stângi la o distanţă de fovee de 10°.
Rezultatul este că acel obiect va apărea în două direcţii în spaţiul subiectiv, adică în
direcţia lui α şi φ în ochiul ciclop. Este vorba deci de o diplopie homonimă. Subiecţii
învaţă să suprime una din imagini şi de aceea rar vor vedea dublu.
Dacă subiectul are un strabism divergent de 10° la ochiul stâng (fig. 4.25.B), obiectul
va apărea în direcţiile subiective vizuale α şi φ şi imaginea dublă va fi separată din
nou de fovee cu 10°. De data aceasta imaginea văzută de ochiul stâng va apărea spre
dreapta celei văzute de ochiul drept şi subiectul va avea diplopie heteronimă dacă nu
va suprima una din imagini. Diplopia homonimă şi heteronimă este consecinţa
naturală a stimulării simultane a foveei unui ochi şi a fotoreceptorilor celuilalt ochi
21
care au direcţii vizuale diferite în spaţiu.
O diplopie se poate produce şi în verticalitate. Dacă ochiul drept fixează un obiect şi

ochiul stâng este deviat în sus (hiperforie stângă), imaginea obiectului va cădea
deasupra foveei ochiului stâng. Imaginea va cădea pe fotoreceptori care au direcţie
vizuală dedesubtul foveei ochiului drept. Va apărea o diplopie verticală şi în spaţiu
imaginea ochiului stâng va fi văzută dedesubtul imaginii ochiului drept. Putem spune
că imaginea ochiului care nu fixează va fi proiectată în spaţiu întotdeauna în direcţie
opusă faţă de aceea spre care este orientat ochiul. În esotropie este diplopie
homonimă, în exotropie diplopie încrucişată, în sursumvergenţă dreaptă imaginea
ochiului drept este dedesubtul imaginii ochiului stâng, iar în sursumvergenţă stângă
imaginea ochiului stâng este dedesubtul celei de la ochiul drept.
Interacţiunea binoculară
La un subiect normal cei doi ochi funcţionează împreună şi trimit la creier, simultan,
câte un mesaj propriu pe care centrii corticali îl integrează într-un tot unic.
Ca o demonstraţie a acestui fenomen îl constituie faptul că o leziune retiniană la

unul dintre ochi, sau chiar absenţa imaginii unui ochi,
O.S. O.D.
poate trece neobservată atâta timp cât zona
corespondentă a celuilalt ochi funcţionează normal.
O problemă care se pune este dacă senzaţia unică

corticală provenită de la cei doi ochi este o medie a celor
două răspunsuri sau suma algebrică a lor.
Prin transfer de adaptare se înţelege posibilitatea de

creştere a pragului luminos al unui ochi atunci când este
stimulată aria retiniană corespondentă a celuilalt ochi.
5O 2,5O P.F.
Invers, prin scăderea pragului luminos la unul din ochi se Fig. 4.26. Câmpul de
produce o scădere a intensităţii luminoase în ochiul adaptare şi poziţia
flashului (Lansford şi
congener. Astfel, o sticlă întunecată aplicată m faţa unui Baker, 1969)
ochi, dă o senzaţie de obscuritate în cel de al doilea ochi
(paradoxul lui Fechner, 1861). Această senzaţie de obscuritate dispare în momentul
când ochiul cu sticlă mată este acoperit total.
22
Lansford şi Beker (1969) arată că pentru a apărea transferul de adaptare este

necesară o suprapunere a celor două câmpuri retiniene (fig. 4.26).
Astfel câmpul retinian stimulat situat la 2,5° este văzut monocular şi nu suferă
influenţa celuilalt ochi, pe când câmpul vizual situat la distanţa de 5° este văzut
binocular şi suferă fenomenul de transfer. Fenomenele de interacţiune binoculară
sunt de natură corticală.
Rivalitatea retiniană (antagonism retinian, antagonism al câmpurilor vizuale)
Un grup de fenomene care trebuie reţinute pentru a înţelege mecanismul vederii

binoculare îl constituie rivalitatea retiniană. Acest fenomen a fost descris de
Helmholtz şi se produce atunci când cele două
imagini sunt prea diferite şi nu pot fi fuzionate
pentru a se obţine o imagine unică corticală. Apare
atunci un fel de luptă între cei doi ochi, fenomen
cunoscut sub numele de antagonism retinian
(literatura franceză) sau rivalitate retiniană
(literatura engleză).
Helmholtz a prezentat la stereoscop două figuri

constituite din linii diagonale paralele, al căror sens
este diferit orientat la cel doi ochi (fig. 4.27).
Desenul din stânga este văzut cu ochiul stâng, desenul din dreapta cu ochiul drept.
Nu rezultă o suprapunere a celor două imagini ci o rivalitate a imaginilor. Apar
fuzionate, în mod ciclic, atât părţi din imaginea ochiului drept, cât şi din acelea ale
ochiului stâng. Se reîntâlneşte astfel pentru contururi acelaşi fenomen de antagonism
care se întâlneşte pentru culori complementare.
Acelaşi fenomen poate fi reprodus cu o linie orizontală şi una verticală. Nu rezultă o

suprapunere sub formă de cruce, ci o tendinţă de fluctuaţie a punctului unde cele
două linii se întâlnesc. La fel dacă se prezintă la stereoscop litera F şi L.
Apare la unele persoane o dificultate de fuzionare în litera E cu tendinţă de

îndepărtare ciclică a unei litere de cealaltă. Dacă la stereoscop se suprapun binocular
două imagini egale, dar de culori diferite, la unii subiecţi nu se produce o
23
suprapunere şi imaginile apar ori de o culoare, ori de cealaltă. Aceasta cu atât mai
mult cu cât culorile sunt complementare (roşu-verde).
În faţa unui ochi se pune o sticlă roşie, iar înaintea celuilalt o sticlă verde şi se priveşte
o hârtie albă suficient de aproape. Hârtia apare colorată în trei benzi: două benzi
periferice de culoare roşie şi respectiv verde şi o bandă centrală care apare uneori
colorată în roşu, alteori în verde şi numai rareori
albicioasă.
Printr-un tub de hârtie pus în faţa unui ochi se

priveşte un peisaj luminos, în timp ce celălalt ochi
fixează palma mâinii, se vede mâna perforată şi
prin gaura centrală se vede bine peisajul (fig.
4.28).
Nici una din imagini nu reuşeşte să se impună

cortical şi creierul percepe numai una din imagini.
Uneori, mai mult sau mai puţin ritmic, apare în
acelaşi timp o porţiune dintr-o imagine cu părţi
din cealaltă imagine care se schimbă constant.
Dacă una din imagini predomină mai mult, vorbim
de dominanţă oculară. Ochiul în care persistă
senzaţia se numeşte ochi dominant. Aceasta se
întâmplă atunci când un ochi este emetrop şi una
din imagini este mai clară.
În rivalitatea retiniană, vârsta, inteligenţa subiectului şi în special atenţia joacă un rol

important. Dacă la stereoscop se privesc două sisteme de linii paralele, separat unul
vertical şi altul orizontal, la locul de întretăiere alternează fie liniile verticale, fie cele
orizontale, uneori ambele simultan. Dar dacă atenţia este îndreptată pe unul din cele
două sisteme de linii, acesta apare cu claritate şi fără întrerupere, în timp ce celălalt
rămâne şters.
Această experienţă arată că imaginile retiniene ajung la creier fără a fi fuzionate, iar
fuzionarea lor într-o singură imagine este un act psihic. Nu trebuie să ne surprindă
faptul că există încă autori pentru care vederea binoculară nu se face prin
24
suprapunerea a două impresii vizuale simultan, ci printr-o succesiune regulată a două

imagini alternative m timpul căreia un ochi fixează, iar celălalt se odihneşte. Vederea
binoculară nu ar fi decât o vedere alternă foarte rapidă.
Pentru Davson antagonismul retinian reprezintă rezultatul tentativei subiectului de a

găsi aproximativ ceva de înţeles în conştiinţă, în prezenţa diferitelor semne şi figuri.
Aceasta se realizează suprimând alternativ unul din cele două câmpuri vizuale ca şi
cum s-ar duce o luptă pentru predominanţă între senzaţiile celor doi ochi.
Enoksson (1963), cu ajutorul a doi tamburi ce se roteau în direcţii opuse, a studiat

obiectiv nistagmusul optokinetic în antagonismul retinian. El a constatat că
nistagmusul nu apare decât de partea ochiului care domină în timpul rivalităţii.
Hamburger arată o frecvenţă aproximativă a alternanţelor m antagonismul retinian
de 2-3 secunde. Uneori se manifestă o tendinţă de predominanţă a unui ochi şi în
acest caz ritmul alternanţelor este mai lent.
În concluzie se poate afirma că antagonismul retinian se realizează prin fenomenul de

inhibiţie alternă a senzaţiei vizuale a unuia din ochi.
Postimagini bifoveale
Dacă se produce o stimulare luminoasă la început în foveea unui ochi, apoi în foveea
celuilalt ochi pentru a se produce postimagini, subiectul va vedea o singură
postimagine ca rezultat al suprapunerii celor două. Schimbând direcţia privirii,
postimaginile se deplasează în spaţiu (fig. 4.29).
Dacă printr-un artificiu oarecare (o compresiune laterală pe unul din ochi) se modifică
direcţia vizuală principală a unuia din ochi, deşi apare diplopia, postimaginile rămân
unice. Se deplasează numai imaginea punctului de fixaţie, dar nu şi postimaginea (fig.
4.30).
Rezultă că cele două fovee trimit la creier imagini identice (postimagini) pe care
creierul le contopeşte într-o percepţie unică indiferent de direcţia relativă a celor doi
ochi.
25
Dominanţa oculară
Prin dominanţă oculară se înţelege acel fenomen prin care în vederea binoculară
există o certă activitate preferenţială a unui ochi asupra celuilalt. Astfel se explică de
ce în momentul când nu se poate menţine fuziunea imaginilor în convergenţă, acelaşi
ochi deviază în timp ce celălalt menţine fixaţia. La fel, când se întrerupe fuziunea în
mod artificial se constată că un ochi deviază în timp ce ochiul dominant menţine
fixaţia.
Pentru unii autori dominanţa unui ochi este de natură motorie, deoarece ori de câte
ori există un ochi dominant punctul de referinţă al direcţiilor vizuale egocentrice este
aparent localizat la nivelul acestui ochi. Aliniind mai multe obiecte în vederea
binoculară se constată că planul de aliniere apare normal numai în direcţia vizuală a
ochiului dominant.
Aulhorn (1967) o denumeşte dominanţă spaţială deoarece perceperea spaţiului

extern este organizată faţă de acest ochi. După Walls (1951) în cazul unui ochi
dominant la nivelul centrilor superiori este predominant modelul proprioceptiv
inervaţional al musculaturii acestui ochi, fapt ce face ca ochiul să devină dominant.
Pentru alţii, dominanţa unui ochi este de natură senzorială în sensul că în ochiul
dominant persistă postimaginile, cu acest ochi se obţine o senzaţie de luminozitate
mai mare, este o mai bună rezistenţă a sa la suprimare etc. Pentru aceasta pledează
26
şi datele experimentale de neurofiziologle. Absenţa sau reducerea stimulilor vizuali la

unul din ochi este suficientă ca să determine tulburări la nivelul conexiunilor retino-
corticale şi să facă inactivi neuroni corticali în legătură cu acest ochi.
Dezvoltarea vederii binoculare arată că maturizarea senzorio-motorie a sistemului

nervos central are o determinare genetică ce se dezvoltă ulterior pe baza experienţei
vizuale. Din punct de vedere genetic pe plan senzorial este de menţionat structura
funcţională deosebită a regiunii maculare, iar din punct de vedere motor
componenţa retino-tectală a reflexului de fixaţie. Dezvoltarea ulterioară presupune o
evoluţie normală a circuitelor senzoriale adică a conexiunilor sinaptice binoculare sub
influenţa stimulilor luminoşi şi a circuitelor motorii prin perfecţionarea reflexului de
fixaţie cu apariţia componentei retino-striate. Orice dereglare genetică sau în
dezvoltarea acestor circuite va influenţa apariţia unei dominanţe oculare. Aulhorn
(1969) arată că nu la toţi subiecţii dominanţa de tip spaţial coincide cu dominanţa de
tip senzorial.
Dominanţa unui ochi se stabileşte din copilărie. Uneori ea este tranzitorie, alteori se
menţine toată viaţa. Imaginea unui ochi atrage mai mult atenţia creierului, care
neglijează complet cealaltă imagine. Alteori dominanţa oculară este determinată de
vicii de refracţie sau de alte cauze patologice. În această situaţie ochiul cel mai bun
capătă o supremaţie.
Hering a constatat că subiecţii care utilizează mai mult unul din ochi prezintă o
deplasare a centrului proiecţiei vizuale spre partea ochiului utilizat. Cu ochiul director
imaginile apar mai clare, în timp ce cu ochiul congener imaginile sunt mai şterse, deşi
acuitatea vizuală şi refracţia sunt egale la ambii ochi. Ochiul director se poate
specializa pentru vederea detaliilor, în timp ce celălalt este utilizat numai în
orientare. Dominanţa unui ochi se poate pune în evidenţă la stereoscop prin teste
prezentate succesiv celor doi ochi.
Cel mai frecvent se întâlneşte dominanţa ochiului drept la dreptaci şi a celui stâng la
stângaci, dar aceasta nu constituie o regulă absolută. Duke-Elder arată o
predominanţă a ochiului drept în 64% din cazuri, a ochiului stâng în 36% la dreptaci;
la stângaci arată o dominanţă egală de 50% pentru fiecare ochi. Litinski arată o
predominanţă a ochiului drept în 57% din cazuri a ochiului stâng în 29% şi nici o
27
predominanţă în 14%. Direcţia vizuală se află atunci în ochiul director şi nu în ochiul

ciclop imaginar al lui Hering. Din această concepţie a ochiului dominant s-au dedus
unele concluzii practice şi în primul rând corijarea totală a viciilor de refracţie în
anizometropie.
Dominanţa oculară poate fi verificată astfel:
1. Direcţia vizuală principală a celor doi ochi, în vederea binoculară, se identifică

uneori cu direcţia vizuală a ochiului dominant. Aceasta poate fi demonstrată prin
experienţa lui Hering.
Imaginea unui bec este proiectată pe o oglindă semialuminată cu un factor de

transparenţă de 50%. Prin această oglindă se reflectă imaginea unui bec situat lateral.
Se aliniază la această imagine un alt bec situat mai
departe care este văzut numai cu ochiul stâng prin
semitransparenţa oglinzii. Un paravan împiedică cel
de al doilea bec să fie văzut cu ochiul drept, care este
ochi dominant. Se stinge becul îndepărtat pentru ca
ambii ochi să fixeze lumina apropiată. Apoi se stinge
lumina apropiată şi se menţine cea îndepărtată.
Trecerea de la fixarea binoculară la cea monoculară şi
de la fixarea apropiată la cea îndepărtată se face
printr-o mişcare uşoară a ochiului drept care-şi
modifică poziţia în raport cu relaţia acomodaţie-
convergenţă. Această mişcare a ochiului drept la
rândul său se exteriorizează printr-o aparentă
deplasare spre dreapta a becului îndepărtat. Spaţiul
subiectiv, văzut cu ochiul stâng, se deplasează în
acelaşi sens cu mişcările ochiului drept, deoarece acesta este ochiul dominant în jurul
căruia este centrat spaţiul extern.
Inversând acum situaţia şi aliniind becul îndepărtat cu imaginea ochiului drept,

pentru a nu mai putea fi văzut cu ochiul stâng, se constată că la unii subiecţi
fenomenul se inversează (la cei care nu au răspuns în prima situaţie deoarece au
ochiul stâng dominant), la alţii nu se verifică (la cei ce s-au deplasat în prima
28
experienţă cu ochiul drept dominant). De aici se deduce că în prima situaţie subiectul

avea ochiul drept dominant, în cea de a doua ochiul stâng dominant (fig. 4.31).
2. Fixaţia, la unii subiecţi, este menţinută numai la unul din ochi în timp ce celălalt îşi
reglează poziţia sa numai în funcţie de necesitatea de fuziune. Atunci când este o
dominanţă oculară, disparitatea de fixaţie este lăsată numai în grija ochiului
nedominant. Există subiecţi capabili să distingă care din cei doi ochi sunt stimulaţi.
Aceasta este legată de disparitatea de fixaţie şi poate fi verificată experimental cu
ajutorul prismelor. Unul din ochi face mişcări de corecţie mici, în timp ce celălalt face
mişcări de corecţie mult mai ample. Se creează astfel o diferenţă suficient de
evidentă pentru a se putea stabili care este ochiul dominant. Relaţia care există între
dominanţa oculară şi cea manuală a fost utilizată în reeducarea vederii binoculare.
Fenomene de inhibiţie.
În realizarea fuziunii senzoriale o condiţie esenţială o constituie realizarea în
prealabilă a corespondenţei retiniene. O condiţie necesară şi tot aşa de obligatorie o
constituie similitudinea celor două imagini retiniene ca localizare, dimensiune, formă,
culoare, contrast, iluminare.
Neutralizarea este un fenomen de inhibiţie prin care percepţia vizuală a unui ochi
este anulată parţial sau în totalitate. Ea este utilizată în mod continuu în viaţa
curentă. Atunci când se fixează un obiect în spaţiu, o multitudine de alte obiecte vin
de impresionează retina, dar acestea nu sunt percepute. Creierul neutralizează
aceste imagini, deoarece ele nu prezintă un interes major în momentul fixării acelui
obiect. Reprezentarea lumii exterioare nu ar fi posibilă dacă toate obiectele din
spaţiu ar fi văzute. Ar rezulta un fenomen de confuzie.
Acelaşi lucru se produce şi cu celelalte simţuri. Deşi în jur se produc diferite zgomote,
atenţia este îndreptată numai către acelea care prezintă interes. Neutralizarea
intervine în mod continuu pentru a şterge din primul plan al conştiinţei, detaliile
neesenţiale care ar putea perturba vederea clară. Datorită neutralizării, diplopla
fiziologică nu este sesizata cu toate că se produce în mod permanent în timpul vederii
binoculare. Diplopia fiziologică se produce în zonele care se găsesc în afara punctului
de fixaţie, adică spre periferie, domeniu în care intervine în mod constant
neutralizarea.
29
Neutralizarea tuturor obiectelor nu este posibilă. Diplopia fiziologică nu este

percepută, dar ea este utilizată în aprecierea reliefului. Creierul reţine situaţia acestor
obiecte în spaţiu dar această percepţie nu devine conştientă. Dacă valoarea celor
două imagini este inegală cu diferenţă în luminanţă sau precizia contururilor, este
inhibată de obicei imaginea cea mai puţin clară.
Neutralizarea este influenţată de dominanţa oculară. Atunci când este un ochi

dominant, imaginile primite de la acest ochi constituie obiectul preferenţial al
atenţiei, în timp ce imaginile percepute de celălalt ochi au tendinţa de a fi
neutralizate, dacă intervin obstacole în vederea binoculară. Dacă valoarea celor doi
ochi este egală, se inhibă alternativ când una când cealaltă din cele două imagini.
În alinierea vizuală a obiectelor, dominanţa oculară joacă un rol important căci se

utilizează întotdeauna axa vizuală a unui ochi pentru aprecierea profunzimii
obiectelor aliniate. Această axă vizuală are un rol important atunci când este vorba
de localizarea unui obiect în raport cu altul. Atunci când nu există o dominanţă
oculară alinierea se realizează fie cu un ochi, fie cu celălalt. în condiţii fiziologice
neutralizarea nu este un fenomen profund, dovadă că poate fi uşor suprimată prin
atenţie. în condiţii patologice neutralizarea poate deveni un factor greu de eliminat
împiedicând deseori recuperarea vederii binoculare; ea este permanentă.
30

AARV - Cap4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AARV - Cap4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daniela Mariana Barbu

TEHNICI ŞI APARATE DE ANTRENAMENT ŞI RECUPERARE VIZUALĂ

Prin vedere binoculară se înţelege facultatea pe care o are scoarţa cerebrală de a

spaţială mai precisă (fig. 4.1).

La primatele superioare şi la om, care prezintă o

Vederea binoculară apare ca un progres al

Ea constituie un progres al percepţiei, rezultatul

retinian constituind direcţia vizuală. Direcţia vizuală a foveei constituie direcţia

Stimulând în cei doi ochi puncte retiniene simetrice faţă de

Se poate demonstra uşor că poziţia reală a obiectului în spaţiu nu coincide exact cu

aşezat încât subiectul să

Aceasta constituie o noţiune uzuală utilizată curent pentru înţelegerea percepţiei în

Mecanismul vederii binoculare

Această primă etapă necesită următorii factori:

• integritate anatomică şi dioptrică a ochilor, pentru ca imaginile produse să fie

• cele două retine şi elementele nervoase ce le compun trebuie să funcţioneze

Integritatea anatomică şi dioptrică a ochilor. Trebuie să existe o integritate

Câmpul vizual binocular şi semidecusaţia chiasmatică. Vederea binoculară este

În studiul vederii binoculare au apărut o serie de termeni ca puncte corespondente

Puncte corespondente retiniene

Aceasta înseamnă că, de exemplu, un obiect

Se denumeşte ax vizual principal dreapta care uneşte punctul de fixaţie cu foveea

Se rezervă termenul de ax vizual secundar pentru dreapta care uneşte obiectul

Puncte retiniene egal depărtate de fovee şi în aceeaşi direcţie localizează în acelaşi

cât imaginea se formează mai la periferie. În conceptul punctelor retiniene

În mod normal disparitatea imaginilor provoacă, printre altele, mişcări oculare de

În corespondenţa retiniană normală, linia de direcţie şi direcţia vizuală a unui

explica şi existenţa unei corespondenţe retiniene anormale recuperabile în unele

Helmholtz susţinea că este o functie căpătată (prin experienţă) şi ea se stabileşte

Joanes Muller a încercat să reprezinte topografia punctelor corespondente retiniene.

El a împărţit retinele în patru cadrane printr-un meridian orizontal şi unul vertical ce

Helmholtz arată că puncte situate la distanţă egală în aceeaşi direcţie cu axa

Diplopia fiziologică şi confuzia

Atunci când imaginea unui obiect este recepţionată pe elemente retiniene

Aceasta este diplopia

Prin stimularea punctelor retiniene corespondente de către două obiecte diferite ca

fiind localizate în aceeaşi direcţie, suprapunerea nu se poate realiza din cauza

În timp ce ochii fixează un obiect cu macula şi alte

Cercul horopteric al lui Vieth-Miiller este numit şi horopter longitudinal. Toate

S-au efectuat mai multe cercetări

1. Metoda cea mai utilizată este

2. O altă metodă este

Această metodă permite să se determine experimental horopterul care se apropie

3. O altă metodă, frecvent

Dacă însă obiectul fixat este depărtat de

Hering şi Hillebrand au efectuat numeroase determinări şi au arătat că între

Secţiunea horopterului ce trece prin

Variabilitatea formei horopterului de

În realitate, din punct de vedere teoretic,

Zonele de corespondenţă retiniană îşi modifică mereu forma, orientarea şi

S-a crezut că fuziunea este limitată strict la obiectele care

În afara acestor limite apar zonele diplopiei fiziologice.

În 1921 Lau, determinând horopterul prin metoda alinierii, constată că dacă se

Invers, exoforia este examinată cu

Bourdy (1970) constată că la esoforici sensibilitatea

Disparitatea în strabism. Diplopia

spaţiu. La celălalt ochi, imaginea, căzând pe un element retinian cu o direcţie vizuală

care au direcţii vizuale diferite în spaţiu.

O diplopie se poate produce şi în verticalitate. Dacă ochiul drept fixează un obiect şi

Ca o demonstraţie a acestui fenomen îl constituie faptul că o leziune retiniană la

O problemă care se pune este dacă senzaţia unică

Prin transfer de adaptare se înţelege posibilitatea de

Lansford şi Beker (1969) arată că pentru a apărea transferul de adaptare este