Daniela Mariana Barbu

TEHNICI ŞI APARATE DE ANTRENAMENT ŞI RECUPERARE VIZUALĂ

NOŢIUNI DE

3 FIZIOLOGIA
MIŞCĂRILOR
OCULARE

Ochii sunt prevăzuţi cu un aparat motor de mare fineţe care le permite să se

orienteze în oricare direcţie cu o mare precizie. Aceste mişcări se menţin chiar dacă
vederea unui ochi este absentă. Mişcările ochilor sunt astfel coordonate pentru a face
posibilă vederea binoculară, adică de a permite înregistrarea unei singure imagini,
încât cei doi ochi să formeze în realitate un singur organ.

3.1. Statica oculară

Ochii se menţin în orbită prin muşchii oculari şi capsula lui Tenon. La aceste elemente
se mai adaugă ţesutul adipos care împiedică deplasarea posterioară, în timp ce
pleoapele, vasele şi nervii retrobulbari, împiedică deplasarea anterioară. Imobilizarea
ochiului asupra obiectului fixat este relativă, deoarece există mici oscilaţii produse de
micronistagmusul de fixaţie. Se descriu trei poziţii principale în statica oculară.

3.1.1. Poziţiile de echilibru anatomic

Presupun o lipsă completă a acţiunii sistemului nervos. Ele pot fi de două feluri:
• poziţia de echilibru anatomic absolut este aceea în care orice inervaţie a dispărut.
Poziţia de repaus absolut nu se constată practic decât după moarte, când situaţia
globilor oculari nu depinde decât de forma şi depărtarea orbitelor şi de dispoziţia
inserţiilor musculo-ligamentare;
• poziţia de echilibru anatomic este poziţia de echilibru relativ ce se află în timpul

35
 Daniela Mariana Barbu
Capitolul 3. Noţiuni de fiziologia mişcărilor oculare

somnului profund şi al anesteziei generale şi de aceea mai este numită şi poziţie de

bază. Electromiograma arată o linişte electrică musculară.

3.1.2. Poziţiile de repaus ocular

Sunt poziţii de repaus relativ şi se obţin teoretic în absenţa oricăror stimuli. Este
poziţia fără fuziune când direcţia celor doi ochi este menţinută doar de tonusul
muscular, adică atunci când privirea este îndreptată înainte, în depărtare, fără a fixa
un obiect în spaţiu. Este poziţia ochilor atunci când orice excitaţie senzorială este
suprimată. Diferenţa faţă de poziţiile de echilibru anatomic constă în aceea că aici
tonusul muscular este păstrat. Suprimarea momentană a fuziunii, prin ocluzia unui
ochi, nu dă poziţie de repaus relativ. Aceasta se obţine numai după o ocluzie
prelungită, deoarece necesită un timp mai îndelungat pentru a se instala. Ea poate fi
studiată pe ochi ambliopi sau cu cecitate. Dacă subiectul este normal, disocierea celor
două imagini nu ar trebui să provoace nici o mişcare oculară atunci când ochiul reia
fixarea. Dar repausul relativ păstrează paralelismul axelor oculare numai în 20% din
cazuri; în 70% poziţia de repaus este în divergenţă, iar în 10% în convergenţă.

Larmande (1973) menţionează următoarele poziţii de repaus relativ:

• în timpul ocluziei voluntare prelungite când globii oculari se deplasează în sus şi în
afară;
• atunci când lipseşte orice stimul vizual - poziţia zero a lui Lancaster, considerată
ca punct de plecare pentru toate mişcările oculare;
• poziţia de privire fără scop, atunci când există o stimulare retiniană nedefinită
(poziţia fără fuziune după Scobee sau poziţia disociată după Chavasse).

3.1.3. Poziţiile oculare de funcţie sau poziţii de fixare

Aici intervine reflexul de fuziune şi fixaţie şi se disting trei situaţii:
• poziţia primară a privirii este atunci când ochii fixează un obiect pe linia orizontală
la infinit, corpul şi capul fiind menţinute în linie dreaptă. În acest caz, axele vizuale
sunt paralele. Este poziţia utilizată în clinică şi de la ea se pleacă pentru studiul
echilibrului oculomotor;
• poziţia de privire excentrată este atunci când intervine o mişcare conjugată sau

36
Daniela Mariana Barbu
TEHNICI ŞI APARATE DE ANTRENAMENT ŞI RECUPERARE VIZUALĂ

asociată;
• poziţia de convergenţă este atunci când ochii converg spre obiectul fixat şi poate fi
simetrică sau asimetrică.

Poziţia de fixare

În cazul când ochii fixează un obiect ei sunt rotiţi prin contracţia muşchilor oculari şi
converg, astfel încât axele vizuale se întâlnesc pe obiectul fixat. Imaginea obiectului
cade în puncte corespondente retiniene. Această mişcare a ochilor pentru observarea
atentă a unui obiect se numeşte fixare. Punctul în care se întâlnesc axele vizuale se
numeşte punct de fixaţie şi liniile ce le unesc cu cele două fovei se numesc linii de
fixaţie. În timpul fixaţiei ochii efectuează totuşi anumite mişcări:
 mişcări de mică amplitudine de 0,3 secunde arc de cerc cu o frecvenţă de 100
cicli/secundă;
 mişcări mai rapide cu o amplitudine de 1-20 minute arc de cerc la intervale
regulate de aproximativ 1/sec;
 mişcări în derivă, lente, situate între două secuse rapide cu o amplitudine de 4
minute arc de cerc/sec.

Aceste mişcări sunt necesare pentru o bună fixaţie. În timp ce secusele rapide se
dezvoltă în acelaşi sens la ambii ochi, cele în derivă sunt de sens contrar; apoi în timp
ce secusele rapide sunt egale la ambii ochi, cele în derivă pot fi diferite la cei doi ochi
atât în ceea ce priveşte direcţia, cât şi amplitudinea.

Numărul, direcţia, amplitudinea, durata mişcărilor cu secuse rapide şi a celor m derivă

depind atât de forma obiectului fixat, cât şi de caracterul individual al fiecărui subiect.
El exercită un control continuu asupra convergenţei.

În observarea obiectelor mai întinse apar mişcări de explorare. Mişcările de fixaţie se

produc prin stimularea punctului de fixaţie a receptorilor dinăuntrul unei arii cu
diametrul de aproximativ 20 micrometri. Atunci când obiectul este mai mare, ochii
efectuează mişcări mai ample, atât în vederea monoculară, cât şi în cea binoculară.
Sunt mişcări în sacade cu o viteză de 600°/sec, viteză superioară capacităţii normale
de perceperea mişcării. Acestor mişcări de explorare le urmează mişcări de derivă mai
lente.

Toate aceste mişcări oscilatorii determină un micronistagmus de fixaţie.

37
 Daniela Mariana Barbu
Capitolul 3. Noţiuni de fiziologia mişcărilor oculare

Micronistagmusul ocular este pus în legătură cu oboseala fotoreceptorilor retinieni în

timpul fixării. Acest fapt a dus la înlocuirea termenului de punct de fixaţie cu zonă de
fixaţie retiniană. Dacă există o leziune maculară, micro-nistagmusul devine mai
amplu, ca în ambliopie.

3.2. Analiza mişcărilor oculare

S-a afirmat că articulaţia ochiului este o
enartroză, ochiul rotindu-se în capsula
sa fibroasă, ca şi capul femurului în
cavitatea cotiloidă. Dar emisfera
posterioră a ochiului antrenează prin
mişcările sale şi ţesuturile vecine. Astfel
un corp străin retroocular, apropiat de
ochi, se deplasează odată cu mişcările
acestuia. În această situaţie s-a renunţat
la termenul de enartroză oculară şi se
utilizează termenul de articulaţie
bulbară.

Centrul de rotaţie. Mişcările oculare se execută în jurul unui punct stabil al ochiului
numit centru de rotaţie. Acest punct este situat în vitros la o distanţă de centrul
corneei de aproximativ 13,5 mm şi de polul posterior la o distanţă de 10,5 mm (fig.
3.1).

Distanţa acestui punct este variabilă în funcţie de refracţie. În ochiul miop, centrul de
rotaţie este situat mai posterior, iar la hipermetrop el se apropie de cornee. El se
poate modifica şi în funcţie de mişcările ochiului, dar aceste variaţii nu depăşesc o
suprafaţa mai mare de 1 mm2. Se poate spune deci că centrul de rotaţie al ochiului
este fix. Fry şi Hill (1962) arată că diferite linii ale privirii nu se încrucişează toate într-
un singur punct, după teoria centrului de rotaţie, ci sunt tangente la o mică
circumferinţă al cărui centru poate fi considerat fix în raport cu corpul şi ochiul şi care
are caracteristici aproximative cu ale unui centru de rotaţie. Tot aceşti autori au
arătat că mişcările de rotaţie în plan orizontal şi acelea în plan vertical se produc în

38
Daniela Mariana Barbu
TEHNICI ŞI APARATE DE ANTRENAMENT ŞI RECUPERARE VIZUALĂ

jurul a diverşi centri. în timpul mişcărilor de rotare, globii oculari sunt supuşi la
mişcări înainte şi înapoi numite şi ,,mişcări de înşurubare". Pe lângă acestea există şi
unele mişcări de lateralitate. Astfel, în timpul unei rotaţii care se face în sus şi în jos se
produce o deplasare a globului faţă de planul median al corpului.

Dar aceste mişcări sunt în mod practic neglijabile şi nu au importanţă decât teoretică.

3.2.1. Mişcările globilor oculari

Ochiul poate efectua două feluri de mişcări:

 mişcări de deplasare în masă,
 mişcări de rotaţie pe el însuşi.

Mişcări de deplasare în masă. Sunt numite şi mişcări de translaţie şi sunt mişcări de

mică importanţă. Se execută în plan antero-posterior.

Muşchii drepţi au tendinţă de a frage ochiul înapoi, în timp ce oblicii fac tracţiunea
înainte. Aceste mişcări sunt puţin întinse şi practic sunt invizibile. Se pot produce
mişcări reduse de translaţie şi ca rezultat al mişcării pleoapelor şi modificării fantei
palpebrale. închiderea pleoapelor produce o deplasare postero-externă, iar
deschiderea lor o deplasare antero-
internă.

Mişcări de rotaţie. Sunt cele mai

importante. Se fac prin contracţia
muşchilor oculari. Ele pot fi
împărţite în două grupe:
 mişcări verticale, orizontale şi
oblice;
 mişcări giratorii.

Mişcările verticale, orizontale şi

oblice presupun un ax de rotaţie.
Ochiul fiind mobil în toate direcţiile
există o infinitate de axe. Legea
fundamentală a lui Listing arată că

39
 Daniela Mariana Barbu
Capitolul 3. Noţiuni de fiziologia mişcărilor oculare

toate mişcările plecând dintr-un punct primar pot fi considerate ca efectuându-se în

jurul unui ax unic situat în plan ecuatorial şi perpendicular pe planul ce trece prin
punctele de fixaţie primar şi secundar şi prin centrul de rotaţie al ochiului. Fick
defineşte planul muscular prin linia de tracţiune a unui muşchi şi centrul de rotare al
ochiului şi transpune astfel axele de rotare într-un sistem de coordonate.

Mişcările de rotaţie cele mai importante pot fi imaginate ca fiind efectuate în jurul
unui ax determinat, perpendicular pe planul de acţiune al muşchiului. Planul de
acţiune al muşchiului trece prin cele două inserţii (sclerală şi orbitară) şi prin centrul
de rotaţie al globului ocular. În practică, mişcările de rotaţie ale globilor oculari sunt
descrise ca desfăşurate în jurul a trei axe care se întretaie teoretic în centrul de
rotaţie al ochiului. Aceste trei axe, în poziţie primară a privirii coincid cu axele globului
ocular (fig. 3.2).

Aceste trei axe, care se întretaie între ele în unghiuri drepte sunt:

1. Un ax antero-posterior (yy) care trece prin centrul corneei şi prin fovee şi se

confundă practic cu axa vizuală atunci când subiectul priveşte înainte. Rotirea în jurul
acestui ax determină mişcări de torsiune (inciclotorsiune şi exciclotorsiune).

2. Un ax vertical (zz) ce trece prin centrul de rotaţie al globului şi este perpendicular

pe axa vizuală. Rotirea în jurul acestui ax determină mişcări de adducţie şi abducţie.

3. Un ax transversal (xx) ce trece prin centrul de rotaţie şi este orientat de la stânga la

dreapta. Rotirea în jurul acestui ax determină mişcări de ridicare şi coborâre. Cele trei
axe în jurul cărora se fac mişcări de rotaţie (axele lui Fick) definesc două câte două
planuri pe care al treilea este perpendicular:
 un plan frontal ce conţine axul vertical şi cel transversal şi este perpendicular pe
axul antero-posterior, (planul Listing);
 un plan orizontal care conţine axul antero-posterior şi este perpendicular pe axul
vertical;
 un plan antero-posterior care conţine axul vizual şi axul vertical şi este
perpendicular pe axul transversal.

Cele trei axe se schimbă odată cu poziţia ochilor, dar rămân totdeauna stabile faţă de
axele orbitare. Direcţia planurilor de acţiune este în general cea acceptată de
cercetările lui Volkman (1869) (tabelul 3.1).
40
Daniela Mariana Barbu
TEHNICI ŞI APARATE DE ANTRENAMENT ŞI RECUPERARE VIZUALĂ

UNGHIUL FORMAT DE AXUL MUSCULAR CU AXELE LUI FICK

Muşchiul ocular xx yy zz
0 0
Drept extern 90 52” 88 40” 178035”
Drept intern 89015” 90045” 1010”
0 0 0
Drept superior 150 50” 113 47” 72 55”
Drept inferior 31053” 660 108034”
Marele oblic 53046” 146042” 100045”
Micul oblic 129019” 39054” 83046”
Tabelul 3.1.

Astfel axul de rotaţie al drepţilor orizontali este practic paralel cu axul vertical (zz) de
care se depărtează cu aproximativ un grad şi este perpendicular pe axul transversal
(xx) şi antero-posterior (yy). Rezultă că mişcările de adducţie şi abducţie vor fi
maxime, în timp ce torsiunile şi mişcările de ridicare şi coborâre vor fi neglijabile.
Invers, axul de rotaţie al drepţilor verticali se îndepărtează de axul vertical cu
aproximativ 300, de cel antero-posterior cu aproximativ 650 şi de axul vertical cu 720.
Acţiunea de ridicare va fi maximă şi însoţită de o torsiune şi adducţie evidentă. Axul
de acţiune al muşchilor oblici este aproape perpendicular pe axul vertical şi se
îndepărtează mult de axul transversal şi de cel antero-posterior. Pentru aceşti muşchi,
rotarea globilor oculari este complexă şi subîmpărţită în trei componente.

Limitele maxime ale vederii înăuntru cărora ochii pot fixa un obiect se numeşte câmp
de fixare sau de privire. Limitele acestuia
se află în interiorul câmpului vizual
binonocular.

3.2.2. Câmp de privire

Câmpul produs de ansamblul punctelor
din spaţiu pe care un ochi imobil îl poate
fixa succesiv constituie câmpul de privire.
Excursiile cele mai îndepărtate constituie
limitele câmpului de privire. Pentru
determinarea lui se folosesc metode
obiective şi subiective. Dintre metodele

41
 Daniela Mariana Barbu
Capitolul 3. Noţiuni de fiziologia mişcărilor oculare

obiective examenul la perimetru este cel mai utilizat. Ochiul examinat fixează o sursă
luminoasă mobilă care se deplasează constant pe arcul perimetric. Se urmăreşte
reflexul cornean şi se notează punctul când acest reflex depăşeşte marginea pupilei.
Examenul se face în toate direcţiile ca şi pentru câmpul vizual.

Metoda subiectivă se bazează pe proiecţia imaginilor secundare în diverse direcţii ale

privirii sau pe acuitatea vizuală în poziţii extreme.

Observarea şi localizarea riguroasă a imaginilor secundare nu este totdeauna uşoară.

Pe de altă parte acuitatea vizuală diminuă atunci când se ajunge la periferia câmpului
de privire.

Metoda obiectivă este superioară şi diferenţa dintre metoda subiectivă şi cea

42
Daniela Mariana Barbu
TEHNICI ŞI APARATE DE ANTRENAMENT ŞI RECUPERARE VIZUALĂ

obiectivă este de 3-50 la ochiul normal. Se poate spune că dimensiunile câmpului de

privire de unui ochi este un cerc concentric ce se întinde între 45-500 de la punctul de
fixaţie cu o ancoşă dispusă infero-nazal care corespunde proeminenţei nasului (fig.
3.3).

Câmpul de privire este influenţat de forţa de contracţie a diferiţilor muşchi şi de

refracţie. Astfel, în hipermetropia mică şi me-die mobilitatea ochiului depăşeşte
normalul. În miopia medie şi mare câmpul de privire este mai redus.

Câmpul de privire binocular este mai mic decât suprapunerea celor două câmpuri
monoculare (fig. 3.4). Limitele sale periferice variază în funcţie de metoda utilizată.

43