Lucrarea nr. 1.

ÎNCERCĂRI NEDISTRUCTIVE ALE ALIAJELOR

Defectoscopia cu radiaţii penetrante, cu ultrasunete şi magnetică

Tehnica modernă de control, se axează în prezent foarte mult pe metode ce permit

aprecierea calităţii materialelor şi pieselor fără a le distruge, pentru a preleva epruvetele
necesare încercărilor.
Aceste metode se numesc încercări de defectoscopie. Ele permit evaluarea calitativă şi
cantitativă a defectelor, precum şi a cauzelor ce au condus la apariţia lor, permiţând
intervenţia în procesele tehnologice pentru eliminarea lor.
Principiul ce stă la baza încercărilor de defectoscopie, este înregistrarea diferenţierilor
ce apar între diversele tipuri de energii introduse în material, faţă de nivelul energiei ieşite din
materialul încercat.
Metodele folosite în prezent pe scară largă folosesc energia radiaţiilor penetrante X şi
, a ultrasunetelor şi a câmpului magnetic. Fiecare procedeu are avantaje substanţiale într-un
anumit domeniu de investigaţie, deci metodele în principiu se complectează reciproc, nu se
substituie.

1.1. Defectoscopia cu radiaţii penetrante.

Principii teoretice.

Radiografia industrială permite obţinerea informaţiilor privind calitatea structurii

interne şi a prezenţei defectelor din piese, înregistrate pe un document.
Agentul de investigaţie sunt radiaţiile nucleare. Cunoscând caracteristicile fasciculului
incident şi analizând fasciculul emergent, un detector convenabil ales sensibil la modificările
produse, se trag concluziile privind calitatea produsului examinat.
În radiografia industrială se folosesc radiaţiile electromagnetice penetrante X şi ,
caracterizate prin natura, valoarea lungimilor de undă şi energia lor.
Propagarea lor se face în linie dreaptă, cu viteza luminii şi datorită energiei mari pot
pătrunde în materiale. Ele ionizează mediile prin care trec şi impresionează emulsiile
fotosensibile. Asupra fiinţelor vii au o influenţă nocivă şi se impune luarea unor măsuri de
protecţie deosebite.
Radiaţiile X se produc în tuburi roentgen, prin frânarea bruscă pe o ţintă a unui
fascicol de electroni emişi de un filament încălzit şi acceleraţi de un câmp electric. Fotonii
emişi au diferite lungimi de undă, în funcţie de potenţialul de accelerare.
Radiaţiile gama apar ca urmare a proceselor de dezintegrare ce au loc în nucleele
elementelor sau în izotopii radioactivi. Energia lor depinde de natura surselor.
Sursele de radiaţii gama utilizate în tehnică sunt izotopii de Co-60 (perioada de
înjumătăţire 5,3 ani) Iridium . 137 (T1/2 = 74 zile).
La trecerea radiaţiilor nucleare prin substanţe apar modificări ale caracteristicilor
fasciculelor incidente, ca urmare a interacţiei acestora cu particulele de material, concretizată
prin absorbţie şi împrăştiere.

1
 Legea atenuării radiaţiilor electromagnetice penetrante este:
I X  I 0  e  x (1)
în care:
Ix = intensitatea fasciculului emergent;
I0 = intensitatea fasciculului incident;
x = grosimea piesei;
μ = coeficient de atenuare datorită proceselor de interacţie.

Atenuarea are loc după o exponenţială, ce depinde de natura substanţei penetrante de

grosimea ei şi de energia fotonilor incidenţi.
Metodele radiografice se bazează pe fenomenul de atenuare diferenţiată a fasciculului
de radiaţii incident, în cazul prezenţei neomogenităţilor în materialul examinat.
În raport cu fasciculul incident de intensitate I0
radiaţiile ce trec prin zone fără defecte I 1 se atenuează mai
mult decât cele ce trec prin zone cu defecte I2, I3, nedepinzând
de poziţia acestora.

I1  I 0 x
(2)
Fig.1.1. Schema I 2  I 0  ( x  x )
atenuării radiaţiilor.
(3)
I 2 I 0  e  e x
 x
 x
 e x
I1 I0  e
(4)
I 2  I1 (5)

Imaginea radiantă purtată de fluxul emergent poate fi transformată în imagine optică-

radiografie.
Radiofilmul se plasează pe obiectul de examinat. Pentru a determina durata de
expunere trebuie cunoscute: intensitatea sursei şi distanţa sursă-radiofilm. Practic, se lucrează
cu nomograme de expunere specifice aparatelor şi surselor.
Folosirea unor ecrane intensificatoare (folii de Pb) duce la creşterea contrastelor
înregistrate pe film şi la reducerea duratei de expunere.
Pentru interpretarea radiografiilor se compară zonele de diferite opacităţi de pe film cu
imaginea unui indicator de calitate standard.
Interpretarea radiografiilor se face prin transparenţă folosind un dispozitiv de
iluminare-negatoscop.
Defectoscopia cu raze X dă rezultate bune la piese metalice cu grosimi de până la 100-
150 mm. Gamadefectoscopia permite cercetarea pieselor cu grosimi mai mari şi anume până
la 200 – 300 mm.
Folosirea razelor gamma impune măsuri de protecţie mai severe decât la razele X, dar
sursele sunt mai ieftine şi se pretează la condiţii de şantier.

1.2. Defesctoscopia cu ultrasunete.

Principii teoretice.

2
 Ultrasunetele sunt vibraţii acustice cu frecvenţa între 10 5 – 109 Hz, ce se propagă sub
formă de undă elastică. Ele sunt caracterizate prin viteza de propagare, intensitate, reflexie şi
atenuare.
Ultrasunetele sunt produse de oscilatoare piezoelectrice, compuse dintr-un cristal de
cuarţ care supus unei tensiuni alternative, va produce vibraţii cu o frecvenţă egală cu cea a
tensiunii aplicate.
Plăcuţele piezoelectrice (traductorul electroacustic) sunt montate într-un palpator ce
transmite ultrasunete de la palpator la piesă.
Defectoscopia cu ultrasunete se bazează pe fenomenul de reflexie al ultrasunetelor,
când acestea întâlnesc o suprafaţă de separaţie între două medii de densitate diferită. Metodele
uzuale sunt metoda ecoului şi metoda umbrei.
Metoda ecoului cea mai folosită în practică foloseşte palpatoare piezoelectrice de
emisie-recepţie cu frecvenţa de peste l MHz.
În timpul liber dintre impulsurile iniţiale 1, capul recepţionează impulsurile reflectate
în piesă şi le înregistrează pe oscilogramă.
Distanţa dintre semnalele A şi B este
proporţionată cu lungimea L a piese. Dacă
piesa are un defect la distanţa L1,
fasciculul de ultrasunete nu mai ajunge în
întregime la suprafaţa opusă capului de
emisie-recepţie, fiind parţial reflectat de
defect. Ultrasunetele reflectate de defect
parcurg un drum mai scurt şi se întorc mai
repede la capul de emisie recepţie, fiind
înregistrată în oscilogramă sub forma
ecoului defectului C, la distanţa L1 de
impulsul iniţial. Înălţimea ecoului
defectului este proporţională cu suprafaţa
defectului.
M Fig.1.2.e Tehnica
t de examinare
o d la a u m b r e i
metoda ecoului. recepţie şi are o sensibilitate mai mică
1-palpator, 2-piesa, decât metoda ecoului. Defectoscopia cu
3-oscilograma, 4-defect. ultrasunete are sensibilitate foarte ridicată
şi A-emisie, B-fund, C-ecou. se pretează la orice materiale cu grosimi de
până la 5 – 10 m.

1.3. Defectoscopia magnetică.

Principii teoretice.

Încercările magnetice se pot aplica numai pieselor feromagnetice. Câmpul magnetic

omogen se caracterizează prin linii de forţă drepte, paralele şi la distanţe egale.
Câmpul magnetic este caracterizat prin inducţia magnetică B, excitaţia magnetică H şi
permeabilitatea magnetică μ după legea:

B  H (6)

Introducând un material fero-magnetic într-un câmp magnetic, apare o inducţie

suplimentară.

3
 Magnetizarea unui material feromagnetic duce la formarea unui câmp omogen în
interiorul său, dacă şi materialul este omogen. Când există neomogenităţi deci când
permeabilitatea magnetică este diferită în interiorul lui, câmpul va fi neomogen. Prezenţa
defectului opune o rezistenţă trecerii liniilor de forţă, care vor trebui să ocolească porţiunea
respectivă. Liniile de forţă vor fi deviate şi în apropierea zonei rezistente din suprafaţa
corpului apare o îndesire locală ce duce la creşterea intensităţii, la formarea unui câmp de
dispersie şi la reţinerea pulberii presărate pe piesă.
Intensitatea câmpului magnetic de dispersie este
influenţată de: poziţia defectului, orientarea lui, adâncimea la
care se află, forma defectului, permeabilitatea magnetică şi
mărimea excitaţiei magnetice aplicate. Se observă că metoda
dă rezultate bune în cazul defectelor apropiate de suprafaţă, de
formă alungită şi orientate sub un unghi cât mai apropiat de
90º cu direcţia fluxului magnetic.
Fig.1.3. Câmpul
Metodele de magnetizare folosite în defectoscopia
magnetic de dispersie.
magnetică sunt: magnetizarea liniară, circulară (transversală)
şi mixtă (fig.1.4.).

Fig.1.4. Metode de magnetizare.

a-magnetizare liniară cu electromagnet,
b-magnetizare transversală cu curent prin piesă.

Punerea în evidenţă a câmpurilor de dispersie se poate face cu: pulberi magnetice şi cu

bandă magnetică. Aplicarea pulberii magnetice pe suprafaţa de încercat se face prin procedee
umede, folosind o suspensie de pulbere în fluid.

4
 Fig.1.5. Schema bloc a unui defectoscop magnetic.
1-bloc de comandă, 2-surse de curent pentru
magnetizare. 3-suporţi pentru magnetizarea
transversală, 4-electromagnet, 5-rezervor, 6-pompă,
7-stropitoare, 8-motor electric.

Modul de lucru
La defectoscopia cu radiaţii penetrante se prezintă aparatura specifică şi o serie de
piese cu defecte, radiografiile lor şi interpretare.
La defectoscopia cu ultrasunete se va efectua determinarea poziţiei defectelor dintr-o
piesă prin metoda ecoului şi se va reprezenta oscilograma rezultată.
La defectoscopia magnetică se va efectua practic magnetizarea longitudinală şi
transversală a pieselor şi se vor pune în evidenţă zonele cu defect, prin reţinerea piliturii pe
aceste zone.

Studiind lucrarea, studentul trebuie să găsească răspuns la următoarele noţiuni teoretice

şi practice:
 Care este principiul defectoscopiei cu radiaţii penetrante?
 Cum se pun în evidenţă defectele structurale prin defectoscopia cu
ultrasunete?
 Care este principiul defectoscopiei magnetice?
 Ce metode de magnetizare se cunosc?