Sunteți pe pagina 1din 27

2

Partea I Optometria funcţională

Capitolul I. Ontogeneza sistemului vizual

§ 1.1 Organizarea

Începând cu a treia săptămână embrionul uman prezintă două vezicule optice ieşite
dintr-o invaginaţie a diencefalului. Aceste vezicule se apropie de epiteliul de suprafaţă în
contact cu care se va forma un grup celular amorsă a viitorului cristalin. Fiecare veziculă
va constitui o retină şi epiteliul său pigmentar.
Între cinci şi sase săptămâni embrionul are practic aceleaşi structuri ca
nevertebratele cele mai evoluate. Irisul se dezvoltă treptat şi muguri ai pleoapelor există
încă în săptămână a opta. La această vârstă cristalinul este sferic. Structurile oculare
statice (cornee, iris, cristalin, retină, umoare) sunt prezente foarte devreme.
Armonizarea lor însă depăşeşte perioada prenatală. Structurile dinamice cum sunt
muşchii ciliari şi muşchii irisului au dezvoltare esenţial post natală. Creşterea lor se poate
întinde până la vârsta de cinci ani.
În cursul dezvoltării embrionare când apar primele structuri oculare, ele ocupă
poziţii foarte laterale. Dezvoltarea craniului face ca orbitele să fie aduse într-un plan de
faţă. La naştere frontalizarea s-a terminat de mult.
Retina iese dintr-o foiţă ectodermică care este constituentă a creierului şi
sistemului nervos.
În săptămâna a cincea apar zonele marginale a ceea ce se va numi retină. În
săptămâna a şasea se amorsează o diferenţiere a zonelor centrale şi periferice.
La şapte săptămâni apar celulele care vor constitui conurile şi bastonaşele. Macula
se diferenţiază după trei luni. După cinci luni şi jumătate începe dezvoltarea centrului
fovei prin subţierea stratului de celule ganglionare şi rezultă o depresiune. Nervul optic
conţine 106 fibre din care 90 % ajung la cortex prin corpii geniculaţi laterali care ţin loc
de releu pentru maculă. Pe plan funcţional ochiul este gata să vadă cu toate că nu este
lumină. Nu este exclus ca în viaţa intra-uterină chiar în absenţa luminii să se înregistreze
3

senzaţii de lumină, permiţând astfel amorsarea maturizării căilor nervoase cu reflexe


indispensabile funcţionării ulterioare.
Aceste stimulări "vizuale" ar fi mai ales de natură tactilă, datorate variaţiilor de
presiune ale mediului osmotic. Acest început de funcţionare a retinei favorizează de la
naştere răspunsurile adaptive la şocurile de lumină, cum ar fi reflexul pupilar.
Precocitatea maturizării funcţionale a sistemului vizual este confirmată la copii
prematuri. Un prematur ajuns la vârsta de nouă luni este în avans faţă de noul născut la
termen. La naştere activitatea nervoasă este în mare parte sub control subcortical, ceea ce
explică caracterul reflex al răspunsurilor motrice la senzaţii.

§ 1.2 Dinamogeneza

Structurile oculare apărute foarte devreme în perioada prenatală îşi vor putea juca
rolul în procesul de focalizare chiar de la naştere.
În primele zile când noul născut este pus în contact cu lumina exterioară punerea
la punct este neregulată. Amplitudinea acestor neregularităţi scade în timpul dezvoltării.
Variaţiile se datoresc instabilităţii tuturor funcţiilor vegetative.
Noul născut înainte de a atinge hipermetropia fiziologică trece prin stări provizorii
de hipermetropie, a căror amplitudine se reduce repede. Când începe manipularea de
obiecte copilul priveşte de foarte aproape. Focalizarea trebuie să urmărească aceste
acrobaţii ale privirii şi să se adapteze la diferite planuri de fixare.
Schimbările de distantă activează ajustările dioptrice şi le dezvoltă amplitudinea,
supleţea şi precizia.
De la naştere la vârsta adultă, lungimea ochiului trece de la 17,5 mm la 24 mm,
volumul său se dublează, diametrul corneii creste de la 10 la 12 mm, raza de curbură a
corneii de la 6,7 la 7,8 mm, volumul cristalinului de la 72 la 163 mm3.
Noul născut având deja reflexe de orientare şi fixare, roteşte ochii în direcţia
obiectului care îl interesează. Postura oculară faţă de un stimul este esenţial monoculară.
Cei doi ochi nu funcţionează împreună.
Noul născut fixează mai uşor obiectele apropiate decât cele depărtate. Foarte
repede copilul începe să folosească musculatura simetrică pentru a realiza convergenţa.
Convergenţa se realizează la început prin sacade scurte. Cu timpul amplitudinea
4

sacadelor scade şi convergenţa se menţine. Fixarea binoculară necesită efort muscular


care oboseşte. Copilul închide ochii adesea. Pe măsură ce spaţiul de interes devine mai
mare, convergenţa scade, ceea ce permite o aliniere binoculară precisă care se
perfecţionează în acelaşi timp cu mişcările mâinilor (coordonare ochi mână). Se
realizează astfel centrare binoculară fără tendinţe posturale de divergentă sau
convergentă.
Pentru ameliorarea eficacităţii, sistemul binocular îşi creează o rezervă
funcţională, adică păstrează o uşoară tendinţă de divergentă, care permite instantaneu să
realizeze o altă aliniere pe un alt punct din spaţiu.
Dezvoltarea motricităţii oculare
Motricitatea oculară este mai avansată ca motricitatea generală la noul născut dar
este puţin controlată. Mişcările sunt reflexe. Copilul are reflexul de compensare care
întăreşte reflexul de orientare. În săptămâna a treia după naştere apare reflexul de
versiune care permite urmăririle vizuale. Valorile versiunilor cresc treptat. Apare ochiul
director care preia sarcina de a fixa şi va comanda celălalt ochi.
Coordonarea oculară
Cei doi ochi sunt structural legaţi înainte de naştere, dar noul născut are
monocularitate. Relaţii noi se nasc de îndată ce fiecare ochi are o monocularitate
satisfăcătoare şi când cele două linii de privire se vor întâlni pe punctul de fixare. Aceasta
este etapa "binocularitate", care implică centrare simultană şi vedere simultană. Se
realizează recepţia simultană a două imagini şi se activează muşchii oculomotori pentru a
realiza convergenţa.
A treia etapă a coordonării binoculare este coordonarea corticală mai mult
senzorială, la care se adaugă utilizarea suplă a mecanismelor de convergentă şi
divergentă pentru ca fuziunea realizată să se menţină în toate punctele spaţiului.
A patra etapă a coordonării oculare este stereo-ocularitatea. Este vorba de
asocierea între diferitele puncte din spaţiu şi sistemul vizual, asociere senzori-motrice al
cărei rezultat imediat este aprecierea distantelor.

Dezvoltarea posturii generale


În primele zile copilul se găseşte frecvent în poziţie de ghemuire (îndoire), de
strângere, a braţelor şi picioarelor. Foarte curând se va exersa reflexul tonic al gâtului
5

(RTG). Acest reflex este declanşat fie de o stimulare vizuală, fie tactilă, fie auditivă şi se
caracterizează prin rotirea capului spre partea stimulului şi prin extensia braţelor şi
picioarelor spre acea parte. Postura este asimetrică.
După 20 de săptămâni musculatura gâtului este întărită şi capul se menţine mai
ferm în plan median.
Acesta este Reflexul Simetro-Tonic (RST).
Reflexul se realizează prin ghemuirea (replierea) braţelor şi picioarelor spre un
plan median. Postura este simetrică. Progresele tonice permit copilului să se aşeze să stea
în patru labe şi apoi în picioare.
Copilul îşi asigură o diversitate de poziţii prin utilizarea alternată şi/sau
combinată a braţelor şi picioarelor. Atitudinea lui este denumită "bilaterală".
Puţin câte puţin această etapă este depăşită printr-o preferinţă pentru una sau alta
din părţi care devine parte dominantă.
Dezvoltarea motricităţii generale
Locomotricitatea reprezintă esenţialul activităţii motrice a copilului. În primele
săptămâni copilul nu este capabil să se deplaseze. Apariţia reflexului (RST) va favoriza
târârea care pune în joc membrele simultan.
Apare apoi atitudinea bilaterală caracterizată prin utilizarea coordonată a
membrelor. Rezultă mersul în patru labe şi apoi în picioare, manipularea bilaterală, o
mână asistă pe cealaltă în mişcările sale fără să realizeze acelaşi gest.
Progresiv se va stabili o preferinţă funcţională, o parte a corpului devenind
dominantă pe plan motor ca şi pe plan postural.
Dezvoltarea coordonării generale
În prima etapă această coordonare se stabileşte datorită, în particular, exercitării
Reflexului Tonic al Gâtului, o coordonare între elementele motoare de fiecare parte a
corpului.
Monocularitatea pune în relaţie când elementele motoare din dreapta când cele din
stânga ca şi cum corpul ar fi constituit din două părţi funcţional independente. Reflexul
simetrotonic dezvoltă duolateralitatea, marcată de activitatea simultană a celor două braţe
şi celor două picioare.
În acelaşi timp se va realiza o disociere, apoi o coordonare între zonele de sus şi
jos ale corpului, între membrele superioare şi inferioare.
6

În a treia etapă coordonarea va depăşi simplul cuplaj de elemente simetrice pentru


a ajunge la o reală punere în comun de elemente prioceptive şi motoare, de o parte şi de
alta a axei mediane. Ia naştere contra - lateralitatea capabilă să unifice membrele pare
chiar în acţiuni antagoniste. Această coordonare permite la mersul în patru labe să se
înainteze membrul anterior drept în acelaşi timp cu membrul posterior stâng.
Etapa de bilateralitate - Cele două părţi ale corpului nu sunt echivalente faţă de
actul motor dat, ele devin complementare. O mână răsuceşte piuliţa într-un sens, cealaltă
mână tine şurubul pe loc sau îl învârteşte în sens invers.
Unilateralitatea se caracterizează prin predominanta coordonărilor motrice pentru
una din cele două parţi ale corpului.
Dezvoltarea funcţională a sistemului nervos
Cercetările au arătat că circa 90% din microneuronii necesari activităţilor mentale
superioare se dezvoltă după naştere. Bogăţia de microneuroni de asociere este funcţie de
calitatea şi diversitatea stimulărilor primite de copil în cursul primilor ani. Deşi cortexul
există de la naştere el nu este practic utilizat până ce o masă suficientă de informaţii şi
relaţii nu s-au dezvoltat.
În afară de experienţele vizuale, tot ce este trăit motor şi senzorial de copil
contribuie în mod important şi indispensabil.

R INTEGRARE E
STIMULARE E X
C E REACTIE
E C
P U
T SENZATIE T
I I
E E

RETRO-ACTIUNE
Fig. 1.1

Pe plan senzorial această maturizare determină trei nivele de integrare : senzaţiile,


percepţiile, reprezentările. Senzaţia se poate defini ca urma lăsată de reacţia unui receptor
faţă de o stimulare dată Există senzaţia numai dacă bucla stimulare - reacţie - retro -
reacţie este realizată (fig 1.1).
7

Pe plan vizual toate stimulările vor constitui bagajul de senzaţii. Este important
pentru copilul mic să aibe un mediu înconjurător vizual bogat şi să primească în
permanentă stimulări.
Percepţiile
Progresele motoare ale copilului vor conduce repede la realizarea de asociaţii între
aceste diverse experienţe şi astfel iau formă percepţiile care constituie primul pas spre
cunoaştere.
Percepţiile pot fi: percepţii simple şi percepţii complexe.
Percepţia simplă este alcătuită din cel puţin două senzaţii de aceeaşi natură.
Percepţia complexă este alcătuită din cel puţin două senzaţii de natură diferită.
Reprezentarea
Când experienţa copilului devine importantă noi asociaţii - care pun în joc micro-
neuronii de asociere - dau naştere reprezentărilor.
Acest al treilea nivel de integrare se localizează în zona frontală a cortexului, numit
centrul gândirii. Această capacitate de reprezentare pe plan vizual, permite degajarea
completă de stimulare reală. La acest stadiu este posibilă acumularea de simboluri.
Dezvoltarea comunicării
Relaţia mediu-organism trece prin trei faze:
a) faza de asimilare a stimulilor din mediul înconjurător (senzaţii)
b) faza de adaptare la mediu (percepţia)
c) faza de interiorizare (reprezentarea).
Deşi organele senzoriale sunt prezente de la naştere, utilizarea lor este progresivă
şi funcţie de maturizarea lor. Prima comunicare care se stabileşte cu mediul este asigurată
la naştere simultan prin toate simţurile care reacţionează la o schimbare bruscă a
mediului
a) variaţia temperaturii
b) variaţia sunetelor
c) variaţia luminii prin trecerea de la lumină la întuneric
d) variaţia "relaţiei" cu mediul prin secţionarea cordonului ombilical şi respiraţie
aeriană autonomă.
Fiecare din simţuri asigură un minim de relaţii cu noul mediu şi foarte repede
simţul tactil va prelua dominanta asupra celorlalte.
8

Stabilirea contactului cu mama este esenţial pentru o bună dezvoltare a


comunicării. Pipăitul este în această perioadă un suport important al echilibrului visceral
afectiv şi psihologic al copilului. Dezvoltarea sensibilităţii tactile este importantă pentru
progresul identificării vizuale pentru că permite mielinizarea şi maturizarea centrelor
asociative primare între senzaţiile tactile şi vizuale.
Contactul cu gura serveşte pentru recunoaşterea obiectelor. În paralel,
perfecţionarea auzului permite percepţii ale obiectelor mai depărtate. Apariţia limbajului
vorbit favorizează organizarea percepţiilor. Perioada întrebărilor este indispensabilă
pentru copil, vederea întăreşte comunicarea auditivă. Vorbitul apoi lectura permit ca
treptat comunicarea vizuală să devină mai importantă. Copilul se iniţiază la un nou cod
convenţional de comunicare odată cu învăţarea (însuşirea) sistemului grafo-lexic.
Dezvoltarea identificării vizuale
Se pot considera patru perioade principale în viata copilului, care se succed
înlocuindu-se treptat una pe alta.
Perioada 1-a de la naştere la trei luni
Perioada 2-a de la trei luni la 12 luni
Perioada 3-a de la 12 luni la 42 luni
Perioada 4-a de la 42 luni la 6 ani
În perioada 1-a copilul are senzaţii vizuale, tactile, auditive fără nici o altă formă
de decodificare. Senzaţiile vor stimula foarte devreme reflexe vizuale înnăscute care vor
declanşa primele comportamente de identificare. Reflexele iniţiale vor face ca privirea să
se îndrepte spre sursa luminoasă care se mişcă. Ochii vor înregistra variaţii de intensitate
determinate de deplasări ale petelor de lumină şi umbră. Se amorsează sensibilitatea la
mişcare.
Mişcările reflexe ale mâinilor au o importantă deosebită prin asocierea reflexă care
se construieşte ducând la coordonarea ochi-mână.
Perioada 2-a Locomoţia şi manipularea intră în joc. Apucarea, care în prima
perioadă era reflexă devine voluntară. În această perioadă copii încep să aibă preferinţă
pentru obiecte colorate. Ei au reacţie selectivă faţă de culoare.
Deplasându-se în patru labe copii vor apuca diverse jucării şi le vor privi.
Aşezându-se îşi eliberează mâinile şi câştigă astfel posibilitatea de manipulare.
9

Cunoaşterea tactilă pe care o acumulează este însoţită de o discriminare vizuală a


diferitelor forme.
Discriminarea formelor este însoţită de percepţia mai precisă a datelor. Deplasările
îi permit copilului să vadă obiectele sub diferite unghiuri, el explorează spaţiul
înconjurător şi acumulează o conştiinţă vizuală difuză care îi permite să caute o anumită
jucărie.
În timpul primelor două etape copilul este în principal tactil. Pipăitul devine un
mod de informare privilegiat. Interesul poate fi declanşat prin stimulare auditivă sau de
un obiect viu colorat, dar el va fi confirmat prin manipulare tactilă.
Perioada 3-a de la 1 an la trei ani şi jumătate copilul începe să meargă şi astfel
creste sensibil câmpul său de investigaţii, spaţiul său vizual progresează simultan şi
devine mai distal. Progresele în locomoţie participă la elaborarea mai fină a
coordonatelor vizuale ale spaţiului. Spaţiul vizual se structurează.
În acelaşi timp cu locomoţia progresează manipularea. Prin poziţia în picioare şi
şezând, mâinile sunt eliberate şi pot participa la jocuri mai complexe. Apucarea cu mâna
este mai precisă şi mai delicată. Manipularea obiectelor mici este însoţită de observarea
lor meticuloasă şi va favoriza dezvoltarea identificării vizuale a detaliilor, ameliorarea
acuităţii vizuale şi a simţurilor de relief.
Devine posibil controlul fiecărui deget ceea ce duce la utilizarea de scule, în
particular a creionului pentru a trasa pe hârtie urme ale mişcării mâinii. Aceste trăsături
de creion vor fi sursa unei stimulări vizuale şi corecţiile succesive aduse de centrii motori
responsabili cu trasarea. Observaţiile vizuale ale rezultatului acestor corecţii vor constitui
bazele grafismului, act vizuo-motor prin excelentă. Simultan se dezvolta percepţia
culorilor.
Pe un plan general predominanţa senzorială este auditivă. În căutările sale copilul
va cere adultului să repete unele cuvinte, să numească obiectul pe care îl tine în mână.
Astfel începe reprezentarea simbolică cu suport verbal.
Perioada a 4-a
În această perioadă manipularea permite utilizarea de scule din ce în ce mai
complexe ca urmare a unei mai bune independente şi al unui mai bun control al
degetelor. Copii încep să coloreze, să retraseze desene şi apoi să deseneze ei înşişi.
Imaginile grafice dau o nouă extensie percepţiei vizuale, permiţându-i să se exerseze pe
10

obiecte vizibile direct dar şi pe reproducerile lor. Formele se generalizează pentru a se


ajunge la determinarea vizuală a formelor clasice, forme geometrice simple cum ar fi
cercul, pătratul, triunghiul.
Presimbolismul
Copilul devine puţin câte puţin capabil să reproducă şi în acelaşi timp să perceapă
reproducerile ca entităţi. Există tendinţa generală de a reprezenta. În paralel expresia
grafică este însoţită mai des de direcţionalitate care va servi ca bază a percepţiei
orientate.
Spaţiul vizual va fi orientat după o dominantă dreaptă sau stângă, servind ca
referinţă pentru activitatea grafică viitoare.
Copilul va fi gata pentru o nouă instruire, aceea a cititului şi scrisului, care fac
apel în mod fundamental la o activitate vizuală şi la capacitatea de reprezentare.
În perioada a patra vederea devine activitatea senzorială predominantă. Imaginea
vizuală care elaborează şi prepară pentru lectură, se exercită în condiţiile cele mai diverse
şi participă activ la dezvoltarea inteligentei.

Capitolul 2 Introducere în optometria funcţională

Optometria clasică consideră ochiul ca o cameră fotografică; el este organul


esenţial al vederii. Consideraţiile optice vizează emetropizarea şi ortoforia. Se bazează pe
o concepţie statică, imobilă.
Practica a dus la următoarele concluzii critice:
11

- perfecţiunea statică este foarte rară; refracţia ochiului fluctuează şi se modifică


în timp.
- există cazuri pentru care compensarea precisă a refracţiei nu ameliorează
vederea (ambliopie, manifestări de astenopie, manifestări de dislexie.)
- uneori o compensare corectă nu este acceptată.
- emetropie şi ortoforie nu înseamnă şi absenta unor probleme vizuale.
- vechimea tulburării vizuale este importantă pentru compensare.
- cea mai mare parte a activităţii vizuale se realizează în vedere aproape.
- mecanismele vizuale principale în vedere aproape sunt acomodarea şi
convergenţa; sinergia lor este importantă.
- vederea este un proces dinamic.
- trebuie să se aibe în vedere eficacitatea vederii.
Pornind de la aceste constatări optometria funcţională încearcă să propună soluţiile
optime pentru a se realiza confortul vizual.

Definiţii pentru noţiuni în optometria funcţională


Noile noţiuni ale optometriei funcţionale

Vederea este un proces psiho-fiziologic complex în care este angajat întregul


organism, care face apel la experienţele trecute în vederea interpretării mesajului vizual.
Vederea omului este rezultatul unei evoluţii lente dealungul a milioane de ani ,
legată de evoluţia nevoilor vizuale.
Omul s-a adaptat mediului său înconjurător. În vechime vederea era în principal
solicitată de obiecte îndepărtate şi astfel s-a dezvoltat baleiajul spaţial (câmp vizual,
mobilitatea privirii), aprecierea distantelor, stereoscopia. Din punct de vedere
interpretativ, omul era confruntat cu obiecte concrete, familiare, uşor de perceput, care nu
necesitau interpretare complicată.
Inventarea mesajului scris, revoluţia industrială, şcolaritatea obligatorie, au impus
spatii vizuale restrânse, interpretări simbolice, activităţi în vedere apropiată.
Constrângerile sociale impuse au creat zone de stres. În noile activităţi
stereoscopicitatea nu mai este aşa de necesară. Pentru omul modern, vederea implică
12

înţelegerea şi interpretarea din ce în ce mai rapidă a simbolurilor abstracte. Activitatea


vizuală devine proximo-esoterică şi face apel în principal la componente cerebro-tonice.
Problemele vizuale Activitatea în vedere aproape impusă de societate, cantitatea
de informaţii variate şi complexe pe care vederea trebuie să le integreze în minimum de
timp, constituie o constrângere la care evoluţia fitogenică lentă nu a pregătit mecanismele
vederii. Adesea această sarcină este biologic inacceptabilă şi devine izvorul problemelor
vizuale care pot produce scăderea randamentului vizual, abandonarea activităţii
profesionale sau şcolară, şi chiar accidente sau modificări de structură ale mecanismelor
vizuale.

Modelul vizual specific (pattern)

Comportamentul individului este rezultatul experienţelor trecute acumulate de


creier. Creierul îşi elaborează modele de comportament care dirijează activitatea neuro-
motrice a organismului şi dau comportamentului individului un stil personal. Unul din
aceste modele (patterne) de comportament se numeşte "model vizual" (pattern vizual).
(În limba engleză pattern înseamnă model).
Vederea este simţul dominant al omului. Ochii nu sunt decât receptorii externi,
prima verigă în lanţul de integrare senzori-motrice de cel mai înalt nivel. Principalele
componente ale paternului vizual sunt paternul acomodativ şi paternul convergentă.
Paternul acomodativ controlează sistemul dinamic refractiv de punere la punct pe
diferite obiecte. Acomodarea este un proces lenticular-retinian-cortical. Acomodarea este
dirijată de sistemul nervos vegetativ.
Paternul de convergentă controlează mecanismul vederii binoculare simple şi
centrarea întregului organism în mediul său înconjurător. Controlul se face prin
intermediul sistemului nervos central. (SNC).
Paternele de acomodare şi convergentă sunt profund integrate. Este necesară
coordonarea SNV cu sistemul nervos central (SNC). Echilibrarea stimulărilor care provin
de la paternele de acomodare şi convergentă constituie pentru organism o problemă
particulară.
În general nivelele nervoase ale celor două sisteme nu sunt egale. Unul îl domină
pe celălalt şi această dominantă variază şi alternează funcţie de perioadele zilei. Aceste
13

fluctuaţii de dominantă forţează organismul să îşi asigure "arii temporare" capabile să


absoarbă excesul de stimulare care provine de la sistemul nervos dominant pentru a
proteja mecanismul dominant. Aceste arii tampon au fost numite "arii de compensare".
Scopul lor este de a menţine vederea binoculară simplă şi netă în ciuda fluctuaţiilor
tonusului nervos.
Aria de compensare în interiorul paternului acomodativ va fi hipermetropia.
Aria de compensare în interiorul paternului de convergentă va fi exoforia.
Dacă există condiţii excesive de dominantă aceste arii de compensare pot fi total
absorbite. Astfel de condiţii creează emetropia şi ortoforia.
Dacă stimularea dominantă creste şi mai mult în ciuda absorbţiei totale a ariilor de
compensare, va trebui să inhibe activ excesul de stimulare pentru a păstra performanta.
Această inhibiţie activă funcţionează la nivel cortical ridicat cu preţul unei mari oboseli.
Starea de inhibiţie în paternul acomodativ se numeşte proiecţie concavă.
În paternul de convergentă această stare de inhibiţie activă creează condiţia de
esoforie.
Organismul încearcă să elimine esoforia şi proiecţia concavă prin:
- restabilirea ariei de compensare (esoforie sau hiperforie) sau
- restructurarea esoforiei sau proiecţiei concavă la un nivel neurologic inferior
pentru a le face suportabile de către organism.
Optometria funcţională consideră hipermetropia şi exoforia de dorit pentru
eficacitatea organismului. Optometria funcţională defineşte problemele vizuale funcţie de
criteriul eficientei. Civilizaţia actuală obligă omul să-şi restrângă activitatea vizuală la un
plan apropiat şi limitat în spaţiu. Mediul înconjurător creează asupra organismului un
"stres".
Stresul este efectul, nespecific, al sumei tensiunilor de orice natură şi origine ar fi
care se exercită asupra organismului. Dacă stresul este mai important decât capacităţile
de rezistentă ale organismului rezultă probleme. Acelaşi agent stresant poate cauza o
varietate de consecinţe condiţionând sau deconditionând selectiv unele părţi ale
răspunsului la stres.
Consecinţele pot fi diferite funcţie de individ respectiv de constituţia sa, condiţiile
sale de viată. Evoluţia problemei vizuale se consideră a avea următoarele faze:
a - dezorganizarea; perioadă scurtă cu schimbări maxime;
14

b - reorganizarea; perioada mai lentă în care organismul caută să regăsească


capacităţile originale prin adaptare sau concesii făcute mediului înconjurător.
Pentru a trata o problemă vizuală este necesară o analiză şi apoi o sinteză care ne
va informa asupra gradului de organizare a paternului vizual

Rolul optometriei

Optometria are rol preventiv şi curativ. Ea se ocupă de aparatul vizual dar


şi de mediul în care omul lucrează (mediul înconjurător) aşa încât:
- să permită omului să se adapteze nevoilor sale vizuale şi să îndeplinească
obligaţiile sale sociale.
- să îi furnizeze aptitudini vizuale superioare exigentelor activităţii sale.
Optometristul nu vrea să devină un pseudo-medic. Importanta vederii pentru om
ne obligă să cunoaştem bine anatomia, fiziologia, neurologia, patologia şi psihologia
pentru că vederea este un proces la care participă întregul organism în mişcare, în timp şi
în spaţiu.
Rolul optometristului nu se rezumă la compensarea ametropiei, el este mult mai
mult decât atât.

Capitolul 3 Bazele teoretice ale optometriei funcţionale

§3.1 Procesele de bază ale funcţiei vizuale.


Realizarea confortului vizual optim al omului considerat în relaţia să cu mediul
real este obiectivul principal al profesionistului vederii. Optometria funcţională cuprinde
ansamblul de metode şi mijloace, fără agresarea directă a ochilor, care permit analiza
performantelor vizuale şi influentei lor asupra comportamentului în mediu real, stabilirea
problemelor şi apoi a celor mai bune soluţii pentru realizarea confortului vizual.
Funcţia vizuală (vederea)a organismului poate fi explicată prin trei procese
diferenţiate şi coordonate: focalizare, binocularizare, identificare.
Focalizarea.
15

Este procesul care permite sistemului vizual să stabilească o punere la punct a


imaginii prin sistemul optic al ochiului, pentru orice obiect din spaţiul observat.
Această capacitate este în mod particular importantă în vedere aproape dacă se are
în vedere că societatea contemporană impune lucrul de aproape (lectura, scrisul, etc.).
Binocularizarea.
În timpul dezvoltării copilului binocularizarea se stabileşte în armonie cu
progresele în postura, motricitatea şi coordonarea în ansamblul corpului. Ea constă în
coordonarea mişcărilor celor doi ochi pentru a se centra pe un punct oarecare din spaţiu,
în acelaşi timp cu punerea la punct.
Identificarea.
Identificarea vizuală este procesul prin care în cursul dezvoltării, informaţiile
senzoriale vizuale se precizează în armonie cu maturizarea celorlalte simţuri şi se
integrează la nivelul centrilor corticali.
Pornind de la senzaţiile vizuale brute, se dezvoltă percepţia de mişcare, de culoare,
a formelor, a detaliilor şi reliefului, ceea ce duce la o formă elaborată a reprezentărilor
vizuale cum ar fi recunoaşterea simbolului scris.
Cele trei procese vizuale sunt asociate între ele cât şi cu ansamblul corpului.

În funcţiunile organismului se deosebesc trei domenii:


- domeniul vieţii vegetative, al funcţiunilor de bază, (respiraţie, digestie, circulaţie
sanguină, reproducţie) realizat de sistemul visceral;
- domeniul vieţii de relaţie; deplasări, mişcări în spaţiu. Aceste comportamente
sunt susţinute de sistemul osos, de sistemele muscular şi postural şi coordonate de
neuromotricitate. Acesta este sistemul scheletic.
- domeniul vieţii mentale articulat în jurul posibilităţilor de abstracţie şi
reprezentare. Toţi stimulii, mesajele emanate de corp şi de lumea exterioara sunt
integraţi, decodificaţi în cortex de funcţii complexe cerebrale. Acesta este sistemul
cortical. Funcţiile vizuale sunt în relaţie cu funcţiile organismului conform schemei din
figura 3.1.
S. VISCERAL FOCALIZARE

ORGANISM S. SCHELETIC BONOCULARIZARE VEDERE

S. CORTICAL IDENTIFICARE
16

Fig. 3.1. Schema relaţiilor: organism - vedere

Relaţiile între focalizare, binocularizare şi identificare.

Vederea este un tot. Există o unitate funcţională profundă ieşită din dezvoltarea
armonioasă a celor trei mari funcţiuni vizuale: punerea la punct, coordonarea şi
decodificarea.
Modificările diverselor structuri (cristalin) provoacă acomodarea, mecanism prin
care sistemul vizual îşi modifică focalizarea funcţie de distanta la obiectul vizat. Gradul
de acomodare, măsurat în dioptrii, dă măsura cantităţii de energie pe care sistemul
emetrop trebuie să o furnizeze pentru a se ajusta la stimulare.
Focalizarea, satisface legea "efortului minim". Echilibrul sistemului vizual pentru
vedere departe corespunde unei hipermetropii de + 0,5 ÷ 0,75 dpt. În vedere aproape
echilibrul este la + 1,25 ÷ 1,75 dpt.
În acelaşi timp la maturitate echilibrul binocular al omului corespunde unei
exoforii de 0,5 pdpt, pentru vedere departe.
Relaţia focalizare - binocularizare.
Focalizarea şi coordonarea binoculară sunt supuse respectiv sistemului visceral şi
sistemului scheletic. Primul sistem este comandat de sistemul nervos autonom (căile
simpatice), cel de-al doilea, de sistemul nervos central. Cele două sisteme au relaţii de
funcţionare, ceea ce explică sinergia acomodare-convergentă (focalizare -
binocularizare). Relaţia este însă destul de elastică. Pentru o distantă dată, deci o
acomodare dată, valoarea convergentei poate varia în proporţii sensibile.
Relaţia focalizare - identificare.
În caz de ametropie monoculară importantă, este rar să se ajungă la o acuitate a
ochiului ametrop normală, chiar cu cea mai bună compensare optică. Reciproc, dacă
acuitatea vizuală este limitată, echilibrul optic va fi adesea imprecis.
17

Relaţia binocularizare - identificare.


Unele probleme de binocularizare au o incidenţă asupra identificării vizuale în ce
priveşte acuitatea vizuală. Este cazul fixării nefocale, al instabilităţii fixării care poate
duce la nistagmus. Lectura, de exemplu, este un act vizual care asociază o mişcare
musculară automată (mişcare coordonată a ochilor care urmăresc un rând sau trec de la
un rând la altul), cu decodificarea simbolului scris. Sprijinindu-se pe focalizare precisă şi
permanentă ea utilizează binocularizarea şi identificarea vizuală
Analiza comportamentelor.
Trei faze principale permit clasarea comportamentelor: faza structurală, faza
funcţională şi faza operaţională.
Faza structurală cuprinde structurile proprii sistemului studiat.
Faza funcţională cuprinde comportamentele permise de structurile citate mai sus.
Ele devin dinamice.

Faza operaţională cuprinde comportamentele la care trebuie să ajungă sistemul


studiat când este perfect echilibrat. Sistemul devine eficace la acest nivel.
Între faze există relaţii directe şi indirecte. Pentru studiul acestor relaţii este
convenabil să se sub-împartă fiecare dintre faze în trei aspecte.

Aspectul static.

Printre structurile care compun sistemul considerat unele sunt mecano - statice.
Exemplu: osatura constituie un prealabil fundamental. Aspectul static ia în considerare
dintre structuri pe acelea care sunt cele mai primitive şi pornind de la care se elaborează
structurile motrice. În acelaşi mod pentru fazele funcţională şi operaţională aspectul static
participă la componentele de bază care vor avea nevoie de elemente motoare pentru a
deveni eficace.

Aspectul dinamic.
18

Unele structuri sunt într-un raport mai strâns cu motricitatea. Spre exemplu pentru
structurile mersului musculatura are un aspect mai dinamic decât osatura.
Faza funcţională poate fi ilustrată în ce priveşte aspectul dinamic de mişcările
reflexe care preced mersul la noul născut.
În faza operaţională, aspectul dinamic este caracterizat de variaţiile de viteză şi de
supleţe.

Aspectul control .

Orice sistem viu este informat de consecinţele actelor sale în termen mai lung sau
mai scurt. Aspectul control se referă la retroacţiunile şi reajustările care pot duce la
performante noi.

§ 3.2.Analiza comportamentelor în focalizare.

Faza structurală.

Aspectul static este caracterizat prin ansamblul de dioptrii ai ochiului şi retină ca


ecran. Aspectul dinamic este definit de elementele indispensabile pentru modificarea
structurilor statice. Muşchii ciliari şi muşchii irisului formează elementele dinamice ale
fazei structurale.
Aspectul control. Acţiunea elementelor musculare trebuie în permanentă
reajustată. Contracţiile irisului ca urmare a variaţiei iluminării retinei şi muşchii ciliari
sunt comandaţi de un centru nervos situat în trunchiul cerebral. Retina, nervul optic,
cortexul vizual realizează o cale senzorială pentru reflexul acomodativ. Trunchiul
cerebral (centru al reflexelor primitive) şi cortexul sunt implicaţi în reglarea
mecanismelor dioptrice.

Faza funcţională.
19

Aspectul static În prezenta unei stimulări corespunzătoare începe faza


funcţională. Raţiunea fundamentală a fazei funcţionale este focalizarea, rezultat al
organizării structurilor dioptrice.
Aspectul dinamic Focalizarea se poate adapta diferitelor plane din spaţiul
obiect ca urmare a activităţii muşchilor ciliari care modifică curbările cristalinului.
Fenomenul este involuntar. Pentru un sistem dezvoltat şi echilibrat, posibilităţile de
modificare dioptrică sunt utilizate pentru menţinerea punerii la punct indiferent de
modificările sistemului.
Aspectul control Aspectul control corespunde modificărilor celor mai curent
folosite pentru o funcţionare eficace.
Sistemul dioptric are capacitatea de variaţie maximală dar funcţionarea să normală
trebuie să se facă într-un interval mai restrâns, utilizabil, pentru o activitate prelungită.
Această capacitate permite menţinerea focalizării în jurul unei poziţii de echilibru.

Faza operaţională.

Aspectul static.
În timp ce focalizarea realizată la faza funcţională era grosolană, la nivelul
operaţional ansamblul structurilor oculare se armonizează pentru a atinge un echilibru
precis. Noţiunea de emetropie presupune un obiect la infinit.
În situaţia de echilibru, ochii, statistic normali au o uşoară hipermetropie (0,5 - 0,75 dpt).
Aceasta rezervă este indispensabilă şi permite să fie în mod constant în oscilaţie şi
gata la toate reajustările.
În societatea modernă echilibrul în vedere aproape este realizat pentru 1,25 - 1,75
dpt mai convex decât în vedere departe.

Aspectul dinamic.
Echilibrul atins de sistemul emetropic răspunde la stimulări interne şi externe.
Pentru ca aceste echilibre să fie stabile şi durabile trebuie să aibă o supleţe suficientă
pentru a evita o "supraîncălzire" şi limitată pentru a rămâne precis. Sistemul, trebuie de
asemenea, să se poată ajusta pentru toate planele obiect din spaţiu. Microfluctuaţiile de
acomodare corespund acestui joc funcţional minimal.
20

Aspectul control.
Focalizarea se înscrie într-un context global la care participă identificarea.
Echilibrul obţinut de sistemul dioptric trebuie să presupună şi o decodificare optimă şi
reciproc, decodificarea nu trebuie să perturbe echilibrul dioptric normal. Decodificarea,
dificilă, poate modifica echilibrul care nu poate fi realizat fără o apreciere perceptuală
destul de fină.
În tabelul 3.1. este prezentată sinteza analizei expusă pentru procesul de
focalizare. Componentele principale sunt 1,5,9. În această succesiune se fac achiziţiile în
cursul dezvoltării copilului.

§ 3.3 Analiza comportamentelor binoculare.

Faza structurală Structurile anatomice binoculare reprezentate, sunt bazele


structurilor comportamentelor care compun faza structurală. Structurile
comportamentelor în acest proces sunt reflexele pe care un copil le are în mod genetic:
reflexul de orientare, reflexul de compensare, reflexul de versiune.

Aspectul static.
Vederea binoculară este procesul prin care individul percepe spaţiul în care îşi
ghidează deplasările şi manipulările. Prima postură oculară în dezvoltarea organismului
este monoculară şi se defineşte în raport cu un sistem care poziţionează ochiul, spre
obiect şi care este origina reflexă. Antagonismul funcţional între periferie şi centrul
retinei declanşează şi ghidează reflexul Reflexul de orientare, are bază genetică, dar are
nevoie de exerciţiu pentru a se finisa şi integra unei activităţi binoculare mai complexă.

Aspectul dinamic.
Menţinerea orientării ochilor este asigurată de reflexele de compensare şi versiune,
care au bază ereditară, dependente de asemenea de organizarea tuberculilor cvadrigemeni
anteriori (TQA) şi de relaţiile lor cu nucleele motoare oculare.
21

Compensarea este reflexul care permite să se păstreze orientarea cu toate că s-a


mişcat capul sau corpul. Versiunea se activează când se deplasează obiectul în spaţiu. Ea
poate fi considerată ca o succesiune de orientări. Obiectul deplasat are imaginea pe
periferia retinei şi o noua orientare o readuce în fovee. Primele mişcări de versiune sunt
sacadate, fiecare sacadă fiind o orientare.

Aspectul control.
Activitatea reflexelor de compensare şi versiune permite degajarea motricităţii
oculare care se exercită în timpul urmăririlor oculare în diferite direcţii din spaţiu care
antrenează reflexe de orientare şi se elaborează puţin câte puţin o aliniere foveală stabilă.
Aceasta din urmă consolidează şi precizează urmăririle oculare.

Faza funcţională - este principală în analiza comportamentelor. Ea comportă


elaborarea centrării celor doi ochi pe punctul de fixare şi variaţiile acestei centrări pentru
a trece de la un plan de privire la altul, sau pentru a urmări binocular un obiect în
mişcare.

Aspectul static.
Aspectul static constă în centrarea simultană a celor doi ochi pe punctul de fixare
şi care are drept urmare vederea simultană a obiectului vizat. Centrarea şi vederea
simultană sunt strâns dependente una de alta.

Aspect dinamic.
Centrarea binoculară şi vederea simultană se realizează la un moment dat pentru
un punct din spaţiu. Pentru diferite fixări rezultă variaţii ale centrării ceea ce necesită
modificări ale tonusului în musculatura extrinsecă a ochilor. Există amplitudini limită de
convergentă şi divergentă care dacă sunt depăşite se produce diplopie.

Aspectul control.
Limitele dincolo de care rezultă diplopie, nu pot fi atinse în funcţionare normală.
Amplitudinea aceasta redusă depinde de tendinţele la fuziune, activate de jocurile
22

repetate de convergentă. Ea este caracterizată de capacitatea sistemului binocular de a


recăpăta instantaneu fuziunea, când o perturbaţie oarecare a provocat diplopia.

Faza operaţionala - nu aduce comportamente noi ci le fixează pe cele existente.

Aspectul static.
În faza operaţională postura binoculară se dotează cu o rezervă de funcţionare
asigurând supleţea sa. Această rezervă este constituită în vedere departe de o uşoară
tendinţă divergentă (exoforie fiziologică de 0,5 pdpt) care asigură rapiditatea răspunsului.
Un echilibru riguros este însoţit de o rigiditate contrarie eficacităţii binoculare.
În vedere aproape, exoforia creste la 4 - 6 pdpt, şi corespunde aceleiaşi nevoi
funcţionale ca în vedere departe (pregătire pentru acţiune). Astfel se asigură supleţea şi
permanentă centrării binoculare în vedere aproape şi departe.

Aspectul dinamic.
Dinamica vederii binoculare este caracterizată prin mişcări de versiune şi
vergenţă. Un ochi va prelua conducerea mişcărilor şi fixărilor, el servind drept referinţă.
Acesta este ochiul director. Controlul fixărilor binoculare în timpul lecturii este astfel mai
precis şi mişcările mai rapide.

Aspectul control.
Vederii simultane şi fuziunii în toate planele spaţiului li se adaugă aprecierea
distantelor prin integrarea funcţiunilor binoculare şi a experienţei locomotrice sau de
manipulare. Stereoscopia implică o binocularitate bine stabilită. Orice intermitentă în
vedere simultană sau defect de centrare binoculară implică stereoscopia. Ea nu este
perfectă fără divergenta fiziologică care, prin supleţea introdusă, asigură explorări fine.

§ 3.4. Analiza comportamentelor în identificare vizuală.

Structura procesului de identificare trebuie să reflecte activitatea senzorială a


sistemului vizual.
23

Senzaţia este un răspuns specific, integral subiectiv, provocat în mod normal de


activitatea unui element aferent determinat, cu proiecţie corticală bine definită şi
comportând mai ales punerea în joc a neuronilor senzitivi care pot de asemenea, eventual,
să asigure o stimulare directă.
Faza structurală a identificării este dominată de elaborarea senzaţiilor.
În faza funcţională se elaborează percepţii prin asocierea senzaţiilor.
Percepţia este un ansamblu integrat de senzaţii care a dobândit o specificitate
pentru reglarea comportamentului şi asigură, printr-un fel de decodaj al mesajelor
aferente, o cunoaştere a obiectelor exterioare şi, de asemenea, şi natura, momentul şi
durata evenimentelor. Percepţia reprezintă o interpretare care la om implică o experienţă;
ea este variabilă, modificabilă, are plasticitate mare dar şi o oarecare fragilitate.
Reprezentările constituie faza operaţională a identificării vizuale. Reprezentarea constă în
evocarea obiectelor în absenta lor, în a completa cunoaşterea lor perceptuală prin referire
la alte obiecte, care nu sunt percepute în acest moment.

Faza structurală.

Aspect static.
Identificarea vizuală se defineşte ca un proces prin care individul scoate o
semnificaţie din mesajele de origine fotonică. Sensibilitatea la energia fotonică constituie
primul comportament de identificare vizuală.

Aspect dinamic.
Unele reacţii primare vizuale par perfect stabilite prin ereditate. Organizarea
înnăscută la nivelul sensibilităţii se face după patterne (modele) vizuale ale indivizilor.
Aceste modele sunt puncte de referinţă în jurul cărora se organizează sensibilitatea
vizuală. Reacţiile corespunzătoare excitării retinei periferice sunt de tip motor: reflexul
de orientare spre lumină, reflexul pupilar. Comportamentele primare sunt înlocuite prin
conduite mai elaborate (modele perceptive complexe).
Aspectul control.
Configuraţia feţei este un comportament dinamic.
24

Constituirea bagajului vizual se face foarte liniar fără să se pună în relaţii


particulare diversele senzaţii de lumină, mişcare, culoare. Aceasta formă primară de
integrare contribuie la elaborarea unui "spaţiu sincretic", un tot care nu se descompune în
părţi distincte sau individualizate şi care nu are nici o relaţie cu celelalte spatii senzoriale.
Selectivitatea vizuală constituie punctul de plecare al percepţiilor. Primele
impresii, senzaţiile în fugă pe care le aveau într-o situaţie nouă sunt reflexul acestui
spaţiu sincretic. O formă primitivă de cunoaştere este acest sentiment difuz al obiectelor
(lucrurilor) şi al raportului dintre ele.

Faza funcţională.
La această fază contribuie utilizarea retinei centrale şi a analizorului cortical,
deplasările motoare controlate şi manipulările.

Aspectul static.
Capacitatea de a recepţiona energia luminoasă este cuplată la aceea de a selecţiona
informaţiile utile. Alte experienţe senzoriale (tactile, auditive) concură cu cea vizuală la
organizarea spaţiului extern.
Comportamentul selectiv se regăseşte în toate etapele de dezvoltare a identificării
vizuale (discriminarea culorilor, asocierea formelor, discriminarea detaliilor). Selecţia a
două senzaţii identice într-un ansamblu echivalează cu o filtrare.
Capacitatea perceptivă de a analiza un ansamblu vizual pentru a extrage
asemănările este primul pas spre facultatea mentală de generalizare.

Aspectul dinamic.
Elementele vizuale selecţionate în etapa precedentă sunt insuficiente pentru a
stabili recunoaşterea spaţiului luminos. Etapa dinamică a fazei funcţionale înglobează
toate funcţiile asociative care conduc la percepţii din ce în ce mai complexe. Asociaţiile
perceptive ca şi senzaţiile se organizează în jurul unor modele de referinţă şi contribuie la
formarea de modele stabile (invarianţi) la care individul se poate referi (un cub văzut de
departe sau de aproape, dintr-o parte sau alta, este identificat întotdeauna ca un cub).
25

Apare capacitatea de constantă de formă care permite să se identifice o informaţie


vizuală, chiar dacă este perceput numai unul din elementele sale.

Aspectul control.
Bagajul perceptiv se organizează controlat recenzând toate experienţele vizo -
motrice trăite în jurul obiectului: bloc de spaţiu individualizat care capătă formă când
toate stimulările heterogene se adaugă (se reunesc). Conceptul de obiect se naşte din
diferenţierea selectivă a formei şi fondului, a detaliului şi formei, a reliefului şi a
detaliului. Elaborarea sa mentală se sprijină pe constanta percepţiei din etapa dinamică.
Imaginile sunt copii precise ale obiectelor într-un spaţiu redus la două dimensiuni,
prin proiecţia formelor, reliefului (perspectiva). Ele pot fi limitate la:
- contururile formei (siluete);
- câteva detalii semnificative (stilizate);
- un singur detaliu judicios ales (caricatura).
Analiza acestor blocuri de spaţiu permite aranjarea tuturor informaţiilor vizuale
care se organizează într-un "spaţiu orientat"
Noţiunile de sus - jos, dreapta - stânga, înainte - înapoi, au valoare numai în raport
cu organizarea laterală a observatorului (lateralitatea).

Faza operaţională.

Aspect static.
Pe baze perceptuale rezultate din experienţa vieţii se elaborează reprezentările.
Obiectul sau spectacolul vizual sunt în continuu prezente în minte chiar fără
stimulări luminoase (permanenta).
Permanenta este consolidată de mecanismele de memorizare şi se valorifică prin
rapel care permite să reapară datele vizuale utile (vizualizarea). În aceasta etapă a analizei
comportamentelor omul nu mai are nevoie de simultaneitate între real perceput şi
imaginar reprezentat.

Aspect dinamic.
26

Percepţia formelor, detaliilor, contururilor volumelor este integrată într-o nouă


metodă de interpretare: abstracţia vizuală legată de ansamblul comportamentelor mentale.
Această capacitate devine suportul comunicării vizuale simbolice.

Aspectul control.
Ultima finisare a comportamentelor vizuale (reprezentările) permite o sinteză
individuală a spaţiului, experienţelor trăite, integrate, simbolizate şi stocate în vederea
utilizării lor şi constituie personalitatea.
Etapa control se poate rezuma astfel:
- construcţia de spatii simbolice;
- utilizarea şi coordonarea acestor spatii prin gest, vorba şi vizual;
- conceperea de elemente noi (creativitate).

Bibliografie
Manas Leo. Visual analysis. The Professional Press Inc. Chicago, 1968.
Institut de Visiologie de France. Optometrie Fonctionnelle.
Vol.I - 1975; Vol II - 1976; Vol.III -1979 Ed.I.V.F. - Paris.
27

Tabelul 3.1
Aspecte Static Dinamic Control
Faze
Structurală 1 2 3
Ansamblul de dioptrii Muşchii ciliari, muşchii Retina, nervii optici,
irisului centrii nervoşi realizează
reflexe
Funcţională 4 5 6
Focalizare ca rezultat al Activitatea muşchilor Modificări pentru men-
organizării structurilor ciliari dacă decide ţinerea focalizării în jurul
dioptrice variaţia focalizării pozitiei de echilibru
Operaţională 7 8 9
Ansamblul structurilor Echilibrul are supleţe şi Echilibrul dioptric
oculare se armonizează precizie prin micro- presupune decodificare
pentru a atinge echilibrul fluctuaţii de acomodare optimă
la 0,5 - 0,75 dpt

Tabelul 3.2.
Aspecte Static Dinamic Control
Faze
Structurală 1 2 3
Reflex de orientare Reflex de compensare Urmăriri
şi versiune Aliniere foveală
Funcţională 4 5 6
Centrare Amplitudine maximă de Amplitudine optimă sau
Vedere simultană convergenţă şi divergenţă amplitudine de fuziune
Operaţională 7 8 9
Divergenţă fiziologică Ochi director Stereoscopie
operaţională

Tabelul 3.3
Aspecte Static Dinamic Control
Faze
Structurală 1 2 3
Sensibilitate la lumină Răspunsuri reflexe faţă Constituirea spaţiului global
de paterne vizuale difuz, sincretic
28

Funcţională 4 5 6
Recepţie Asociere, constanţă, Organizarea de blocuri de
Selectivitate elaborare de modele spaţiu concept de obiect,
imagine, spaţiu orientat
Operaţională 7 8 9
Permanenţă Abstracţie, utilizarea de Spaţii simbolice, creativitate
Memorizare (rapel) coduri neconvenţi-onale
Vizualizare şi convenţionale