Psihomotricitare lp

1.Conduitele motrice de baza. Definitie si exemple

Conduitele motrice de baza coordonate cortical şi sunt strâns legate cu reflexele necondiţionate. În
aceasta categorie sunt incluse :

-coordonarea oculo-motorie;

-echilibrul;

-coordonarea dinamica generala.

2. Coordonarea oculo-motorie.

Este o coordonare complexă, generată de legatura care apare dintre campurile senzoriale si cele
motorii. De exemplu, nou-născutul îşi miscă mainile necontrolat în dreptul ochilor, dar fara a provoca
reacţii. Treptat acest gest se repetă initial involuntar, apoi voluntar, generand reacţii de fixare cu
privirea. Acest gest devine preferat copilului, care isi studiaza sistematic mainile (le apropie /le
departeaza). Aceste exercitii au rezultate deosebite, favorizand aparitia unei legaturi între campul vizual
si cel motor.

Exercitiile asemanatoare apar la nivelul tuturor domeniilor senzoriale si motorii: tactile-

kinestezice, audio-motorii sau audio-fonice. Exemplu cel mai evident este cel legat de succesiunea de
sunete emisă de copil prin gângurit. Sunetul este produs initial întâmplător, pentru ca ulterior el să fie
perfecţionat până la dezvoltarea fenomenelor folosite in limba vorbita. În acest fel este perfecţionată
activitatea aparatelor motor si senzorial, care devine integrata intr-un tot unitar.

Cea mai importantă este coordonarea ochi-mână, care permite controlul si perfecţionarea
gesturilor. De asemenea spatiul în carea trăieşte copilul se largeste prin intermediul spatiului vizual .
Copilul vede un obiect la distanta şi simte nevoia sa se deplaseze să ajunga la el, iar in acest fel se va
realiza structurarea mediului inconjurator si perfectionarea orientarii spatiale. Practic, coordonarea
oculo-motorie reprezinta elementul de baza al prehensiunii.

3. Factorii care participa la realizarea unui gest adaptat scopului propus

- perfectionarea echilibrului static si dinamic asigura independenta de miscare a unui anumit segment
al corpului;

- dezvoltarea engramelor motorii ofera posibilitatea repetarii unui anumit gest;

- dizolvarea repetată a sincineziilor asigura independenta motrică a celor doua membre superioare si
inferioare;

- raport cât mai corect între execuţia cu mâna dreaptă şi cu stînga

- adaptarea la efortul muscular;

- perfectionarea coordonarii senzorio-motrice;

- adaptarea ideomotrica.

4.Definiti imaginea kinestezica

Manipularea urmata de perceptia obiectului permite formarea la nivel cerebral a reprezentarii

acestuia(prin existenta imaginii kinestezice a unui obiect poate fi utilizata in absenta lui). Evoluţia
percepţiei şi a reprezentării este stimulată de perfectioanarea prehensiunii.

5. Etapele formarii si dezvoltarii coordonarii oculo-motorii

Prin repetare, coordonarea ochi-mînă se dezvoltă şi se perfecţionează prehensiunea, care va ajunge

la forma sa de bază, police-index, abia la vîrsta de un an. Etapele formării acestor complicate deprinderi
permit înţelegerea raportului dintre privire şi mişcare:

• la 3 luni este doar o mişcare reflexă de agăţare;

• la 4-5 luni priza este cubito-palmară;

• la 6 luni prehensiunea devine digito-palmară;

• la 8 luni priza este radio-palmară;

- la 9 luni priza este radio-digitală;

• la 1 an se obţine pensa police-index.

6. Care este ordinea perfectionarii miscarilor membrului superior?

Tot în primul an de viaţă se perfecţionează miscarile membrelor superioare:

- până 6 luni, apropierea de obiect se realizează din umar, mâna planând deasupra jucariei;

- până la 9 luni, mişcarea articulatiei cotului este sinergica cu cea a umarului;

- până la un an, treptat miscarea devine economica, mana apropiindu-se de obiect pe drumul cel mai
scurt si direct;

- după un an, antrenamentul se realizează prin manipularea jucariilor, iar în perioada preşcolară prin
desen, pregătind astfel mana pentru scris.

7. Formele prin care se manifesta tulburarile de psihomotricitate. Definiti tulburarile de

psihomotricitate.

Tulburări de psihomotricitate - imposibilitatea legăturii dintre psihic(centru de

comandă) şi fizic(instrument de execuţie).

Psihomotricitatea este adresata atat copiilor, cât şi adulţilor, care nu se simt bine în propriul corp şi au
dificultaţi de comunicare si de acţiune asupra mediului ambiant. Aceste probleme se manifesta sub doua
forme:

• Corporal: - se remarcă prezenţa unui proces de neîndemânare;

-coordonare defectuoasă;

-schema corporală rău integrată

• Relational: - dificultăţi de comunicare şi de contact cu alte persoane;

- alternează între stări de inhibiţie şi manifestări de instabilitate;

- ieșiri necontrolate de agresivitate.

8.Definiti miscarea d.p.d.v neuromotor si psihomotor

Mişcarea - d.p.d.v. neuromotor este studiată înca din faza ei de elaborare cortical şi continuă pe
traiectele sale piramidale descendente.

- d.p.d.v. psihomotor, motivatia psihica conduce la angajarea aparatului locomotor în

mişcare.
9. Cum se manifesta coordonarea eculo-motorie la 3-6 luni, 6-12 luni.

Dezvoltarea prehensiunii este în strînsă concordanţă cu modul în care se formează şi se dezvoltă

echilibrul şi coordonarea.

- între 3-6 luni, o dată cu dobîndirea poziţiei aşezat, se pun bazele echilibrului static şi al coordonării
mişcărilor. În această poziţie, copilul urmăreşte cu privirea mişcarea unei persoane, se joacă cu obiectele,
poate trece o jucărie dintr-o mînă în alta.

- Între 6-12 luni,o dată cu dobîndirea poziţiei de stând şi a deplasării cu sprijin, copilul dobîndeşte
echilibrul dinamic, iar coordonarea dobîndeşte o sferă mai largă de manifestare.

10. Care sunt cele 5 etape de formare si dezvoltare in coordonarea oculo-motorie?

- orientarea privirii asupra mişcării propriilor mîini şi tendinţa de agăţare a obiectelor;

- urmăreşte cu privirea deplasarea unei persoane;

- manifestă dorinţa de a intra în posesia jucăriei;

- apucă şi manevrează obiectele;

- eliberarea lor este spontană, selecţionează obiectele înainte de a fi apucate, în funcţie de preferinţă;

- apucarea şi manevrarea obiectelor se realizează în funcţie de solicitările persoanelor din anturaj.

11.Metodologia educarii privind in recuperarea coordonarii oculo-motorii.

1. Educarea capacităţii de a privi şi de a cuprinde în sfera senzitivo-senzoială realitatea din jur

2. Educarea capacităţii de apucare şi manevrare a obiectelor

3. Educarea acţiunilor de apucarea şi manevrare a obiectelor

4. Educarea acţiunilor de apucare şi manevrare din poziţie dinamică

5. Educarea capacităţii de lansare, cît şi a abilităţii de manevrare

12. Educarea capacitatii de lansare cat si a abilitatilor de manevrare in recuperarea coordonarii oculo-
motorii.

Educarea senzaţiilor tactile şi kinestezice vizează trei aspecte de bază: acţiunea braţului, a mîinii şi
orientarea privirii în direcţia spre care trebuie să fie lansat obiectul.

Braţul are rolul de a imprima obiectului forta, viteza şi direcţia de deplasare, mâna reţine obiectul
până în momentul considerat optim pentru lansare, mâna contribuie şi la asigurarea directiei de
deplasare a obiectului. Capacitatea de aruncare este dezvoltată prin intermediul mingilor.

In acest scop, sunt folosite următoarele trepte metodice:

- aruncare prin rostogolirea mingilor medicinale din poziţia aşezat, cu picioarele în abducţie copilul cu
ambele mâini pe minge, prin împingere, deplasează mingea spre terapeut;

-din poziţia ghemuit, mingea plasată în faţa picioarelor, prin împingere cu ambele mâini, deplasează
mingea spre terapeut; din aceeaşi poziţie, rostogolirea mingii se execută cu o singură mînă.

Din poziţia stând, mingea este apucată cu ambele mâini, rostogolirea mingii cu lansare de la nivelul
bazinului;

-lansarea prin rotogolire, cu o singură mână;

-se oferă mingea cu ambele mâini, apoi cu o mână;

-pasează mingea cu ambele mâini de la piept;

-ţine mingea cu ambele mâini deasupra capului, pe care o lansează după o uşoară extensie a trunchiului
şi braţelor, urmată de aplecarea trunchiului spre înainte şi lansarea mingii;

-cu piciorul opus braţului ce ţine mingea, plasat cu o jumătate de pas mai în faţă, braţul este întins şi dus
uşor în extensie (spre înapoi) prin ducerea braţului spre înainte este lansat obiectul;

-aceeaşi poziţie ca mai sus, numai că, în timp ce braţul este dus în sus şi spre înapoi, trunchiul execută o
uşoară răsucite spre direcţia braţului cu mingea, în momentul deciziei de a lansa mingea, concomitent cu
mişcarea braţului se răsuceşte şi trunchiul.

13. Definiti aruncarea si prinderea mingilor si greselile frecvente in executie.

Aruncarea şi prinderea mingilor pune în evidenţă capacitatea copilului de a-şi coordona mişcările,
de a menţine sub control conştient activitatea segmentelor sale, de a se orienta în spaţiu, de a
menţine un ritm corespunzător de lucru, de a păstra o ţinută corectă şi de a-şi ameliora capacitatea de
efort fizic.
Greşeli frecvente:

- împingerea prea puternică sau prea slabă a mingii determină fie depăşirea prizei manuale a copilului,
fie nu ajunge la un nivel corespunzător, pentru a fi prinsă;

- direcţia de împingere este orientată prea oblic, ceea ce determină ca traiectoria mingii să se
îndepărteze de copil.

Treptat, copilul dobândeşte capacitatea de a conduce mingea cu o singură mână, atât din poziţie
statică, cât şi din deplasare.

Pentru a verifica modul în care s-a adaptat la condiţiile diferite de acţiune, copilul poate executa
conducerea mingii având un partener, cu care să colaboreze sau se întreacă. Sub aspectul cine execută
mai corect sau cine trece mai repede şi fără greşeli printre nişte jaloane etc

14. Coordinarea actiunilor proprii cu ale partenerului.

Prin acţiunile cu partener, se poate verifica modul în care copilul a înţeles, a recepţionat, a dobindit şi
poate proba faptul că aruncarea şi prinderea sunt deprinderi motrice, pe care le stăpîneşte şi le poate
utiliza.

În aceste condiţii, terapeutul trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

- posibilitatea ca partenerii să se accepte reciproc, fapt manifestat prin înţelegere şi colaborare în timpul
exerciţiilor de prindere şi aruncare, cu respectarea regulilor impuse, acestea constînd în: să-şi păstreze
locul de unde trebuie să arunce şi de unde trebuie să pornească;

- să urmărească dacă partenerul este atent la acţiune, în momentul lansării obiectului;

- să respecte direcţia de aruncare;

- puterea de aruncare să fie adaptată distanţei dintre cei doi parteneri; (iar în momentul în care se
execută alternări ale procedeului de lansare, să fie anunţat partenerul ce formă execută (de sus, de la
piept, prin rostogolire)) .

Atenţia terapeutului trebuie să fie orientată, în principal, asupra greselilor pe care unii copii le fac în
timpul executării acestor deprinderi, cele mai frecvente manifestîndu-se sub următoarele forme: braţele
rigide, prea mult întinse în înainte, palmele plasate faţă în faţă, mult depărtate şi cu degetele în abducţie;
această poziţie de aşteptare pentru primirea mingii favorizează trecerea acesteia printre palme, fără a
putea fi oprită; greutatea corpului lăsată mult în spate, pe călcâie, ceea ce poate conduce la pierderea
echilibrului; trunchiul, uneori, prea mult aplecat înainte, iar privirea îndreptată în jos.

15. Care sunt obiectivele in procesul de reeducare si educare psihomotrica?

 Organizarea şi desfăşurarea procesului de educare şi reeducare psihomotrică, cu referire directă la
coordonarea oculo-manuală, trebuie să fie orientate în raport următoarele obiective:

• Să se urmărească adaptarea treptată la solicitări, în funcţie de posibilităţile motrice şi psihomotrice

ale‘copilului.

• După dobândirea capacităţii de a executa mişcarea, atenţia să fie orientată asupra corectitudinii,
preciziei şi eficienţei în execuţie.

• Să fie alternat efortul cu odihna, cu preocuparea pentru reglarea respiraţiei, ceea ce va conduce la
adaptarea copilului la solicitări fizice mai mari.

16. Definiti echilibru si poligonul de sustinere.

Prin echilibru se înţelege menţinerea centrului de greutate al corpului în interiorul poligonului de

sustinere . Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt marcate de dezvoltarea simţului echilibrului, cat şi de
capacitatea de a orienta mişcările segmentelor în spaţiu. Simţul echilibrului este complex şi pune în
raport poziţia capului faţă de corp şi a corpului faţă de mediul înconjurător. Reacţiile de echilibrare
depind, în mare măsură, de informaţiile proprioceptive prezente în schemele motorii dinamice.

Poligonul de susținere este o suprafața care include toate punctele de susținere sau suspendare ale
corpului

17. Echilibru static

Echilibrul static se realizează prin contractia unor grupe musculare ale trunchiului şi ale membrelor
inferioare, în raport cu pozitia corpului în spaţiu. La aceasta contribuie activitatea coordonată de SNC,
în cadrul căruia intervin sistemul vestibular, sensibilitatea profundă conştientă şi inconştientă, sistemul
extrapiramidal şi analizatorul vizual.

18. Echilibru dinamic

Se pune în discuţie mişcarea corpului, de exemplu , locomoţia. În aceste condiţii, membrele

inferioare, bazinul şi trunchiul sunt părţile corpului care se angajează în mişcare, În condiţiile in care
dezechilibrul este un fapt implinit, reacţiile de adaptare devin tot mai ample, în principal la nivelul
planului de sprijin podal, acestea fiind şi la originea mecanismelor ce asigură translaţie centrului de
greutate în interiorul poligonului de susţinere, cu scopul restabilirii stării de echilibru.

19. Care sunt cele 2 directii in care are loc dezvoltarea motorie?
20. Care sunt pattern-urile locomotorii?

- rostogolirea

- târârea

- patrupedia

- mersul

21. Control motor.

Reprezinta modalitatea prin care creierul controleaza activitatile specifice musculare voluntare si
ajustarile in dinamica posturala.

22. Exemplificati cele 4 faze in producerea unei miscari voluntare.

- motivatia

- ideea

- programarea

- executia miscarii

23. Centrul de greutate.Definitie!

Centrul de greutate al corpului nu este compatibil cu cel al unui corp inert. El este permanent
modificat prin mişcări oscilatorii discrete, ca urmare a unor contractii musculare inconştiente, aflte sub
controlul sistemului senzorial. Mişcările generate de acest sistem, sub controlul motoneuronilor gama,
se caracterizează prin mişcări oscilatorii in toate axele şi planurile de mişcare.
24. Echilibrul de atitudine,disponibilitate si cel psihic in raport psihomotric.

Sub raport psihomotric, echilibrul de atitudine şi de disponibilitate la solicitări externe exprimă

comportamentul psihologic al persoanei, adică încrederea în sine, iar echilibrul psihic, deschiderea
spre lume, disponibilitate în acţiune, într-o schemă de atitudine corect stabilită, componentă a schemei
corporale generale.

25. Cauze interne si externe ce stau la baza schimbarii posturii?

- Cauzele interne sunt puse în evidenţă prin intenţia subiectului de a-şi modifica postura prin schimbarea
poziţiei trunchiului şi a segmentelor sale. Cauza modificării posturii este una de natură voluntară, ceea
ce nu conduce la pierderea echilibrului, centrul de greutate rămâne în interiorul poligonului de susţinere.

-Cauzele externe sunt exprimate prin intervenţia unor factori independenţi de voinţa subiectului şi
care pot conduce la modificarea posturii trunchiului şi segmentelor sale, ceea ce perturbă poziţia
generală a corpului, până la situaţia de pierdere a echilibrului.

26. Care este sistemul de mijloace si metode de actionare in procesul de educare sau reeducare a
echilibrului?

Organizarea procesului de educare sau reeducare solicită terapeutului un plan de tratament, având la
bază selectionarea sistemului de mijloace şi a metodelor de acţionare, pentru a satisface următoarele
cerinţe:

- stabilirea exactă a obiectivelor pe care trebuie să le realizeze în cadrul procesului de pregătire;

- determinarea particularităţilor motrice şi psihomotrice ale copilului;

- structurarea sistemului de mijloace ce urmează a fi utilizat;

- gradul de dificultate a exerciţiilor şi condiţiilor în care se desfaşoară procesul de pregătire;

- adaptarea sistemului de mijloace şi metode la particularităţile de diagnostic, sex şi la vârsta

cronologică.

27. Care este sistemul de masuri pe care fiziokinetoterapeutul trebuie sa le aiba in vedere atunci cand
modifica conditiile de desfasurare a programului kinetic?

Structurarea procedeelor de lucru determină sistemul de măsuri pe care terapeutul trebuie să le aibă
în atenţie, atunci când planifică modul în care modifică condiţiile de desfăşurare a activităţii de pregătire
în sensul:

- reducerii treptate a suprafeţei de sprijin;

- ridicarea gradată a centrului de greutate al corpului în raport de suprafaţa de sprijin (din ghemuit
pînă în stînd);

- modificarea poziţiei corpului cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate în interiorul poligonului

de sprijin;

- modifîcarea inălţimii şi lăţimii aparatului (prin îngustare) schimbarea procedeului de deplasare şi a

ritmului de execuţie prin transportul unor obiecte (pe cap, pe umeri, în Spate);

- creşterea treptată a unghiului de înclinare a aparatului pe care se execută deplasarea;

- introducerea unor obstacole ce trebuie depăşite în timpul deplasării în echilibru;

- modificarea mobilităţii aparatului pe care se execută deplasarea;

- schimbarea sensului de deplasare (lateral, cu spatele, cu întoarceri) şi a modului de execuţie (cu

picioarele duse prin lateral, flectarea unui picior, mers în ghemuit);

28. Care sunt indicaţiile metodice cu caracter general in procesul de reeducare ale echilibrului?

Gradul de dificultate al fiecărei trepte este de natură să stimuleze dorinţa copilului de a acţiona c ît mai
bine şi în deplină siguranţă. Terapeutul trebuie să-i explice copilului că greşelile în execuţie din cadrul
unei trepte se constituie în dificultate mai mare în treapta următoare.

Ca elemente de evaluare a randamentului procesului de reeducare psihometrică, accentul se pune pe

modul în care copilul şi-a însuşit procedeul de deplasare în echilibru, dar şi pe dezvoltarea încrederii în
posibilităţile sale.

La copiii care depăşesc vârsta de 10 ani, pe lângă însuşirea procedeului impus, se urmăreşte şi modul în
care se integrează socio-familial. Pentru copiii cu tulburări psihomotrice mai accentuate, acţiunile de
educare a echilibrului au drept cerinţă de bază însuşirea temeinică a mersului. La început, acțtiunea se
desfăşoară cu o bază mai largă de susţinere pentru ca, în final, să se obţină ameliorarea mersului.

Utilizarea sistemului de mijloace îl obligă pe terapeut să gradeze de aşa manieră efortul, încât copilul să
reuşească să-şi formeze treptat abilitatea de a se adapta la solicitări.

În acest sens, terapeutul îl obişnuieşte pe copil să-şi menţină corpul într-o poziţie statică, care să nu fie
perturbată de unii factori externi sau interni. Starea de imobilitate, pentru un copil cu tulburări
psihomotrice, este destul de dificil de menţinut și totuși terapeutul recurge la acest procedeu, pentru a
pune copilul în situaţia de a înţelege ce este echilibrul static şi cum trebuie să se adapteze acestei cerinţe.
Trecerea treptată de la echilibrul static la cel dinamic trebuie să se bazeze pe posibiliitatea copilului de a
se deplasa în mod corect, de a face faţă la schimbarea pozitiei corpului, fara a-si pierde echilibrul.

29.Postura

Prin definiţie, postura reprezintă diversitatea de poziţii pe care capul, trunchiul şi membrele le pot
lua în condiţii statice sau dinamice.

30. Prevenirea tulburarilor de echilibru. Caderea

Paleta deprinderilor motrice şi a întregului bagaj de mişcări pe care copilul la dobândeşte se clădeşte
şi pe un dezvoltat simţ al echilibrului. Dezvoltarea capacităţii de adaptare a organismului la mediul în
care trăieşte se realizează prin „colaborarea a mai multor simţuri -simţul echilibrului şi al orientării
mişcării corpului în spaţiu cu simturile chinestezic, vizual şi tactil” (M. Epuran, 1976, p. 131).

Efectuarea mişcărilor, în situaţii simple, nu necesită concentrarea atenţiei asupra menţinerii echilibrului,
deşi copilul cu tulburări psihomotrice trebuie să fie atentionat asupra modului în care se orientează în
spaţiu şi a manierei în care menţine corpul într-o poziţie corectă. Pornind de la aceste considerente, este
necesar a selecţiona un sistem de mişcări care, prin structura lor, prin organizarea sistemului de
acţionare, să-l conducă pe copil la dobândirea capacităţii motrice pentru a asigura corpului stabilitatea şi
forţa necesare pentru a reuşi; ca în condiţii simple sau neobişnuite să-şi menţină corpul in echilibru.

În procesul de educare sau reeducare psihomotrică, terapeutul trebuie să acorde o atenţie deosebită
aspectelor legate de protecţia copilului. În primul rând trebuie să-i acorde asistenţă în cazul efectuării
unor exerciţii care, prin structura lor pot fi generatoare de momente mai dificile. În al doilea rînd, trebuie
să menţină sub control fiecare acţiune, fie ea uşoară sau dificilă, pentru a se asigura că nivelul de
pregătire pe plan motric a ajuns la un grad de stabilitate care să-i permită copilului să execute şi unele
mişcări mai complicate. În al treilea rând, trebuie să acţioneze în direcţia „înzestrării” copilului cu
modalităţile practice prin intermediul cărora să poată acţiona pentru a evita unele manifestări neplăcute
generate de cădere.

Căderea este unul dintre cele mai neplăcute momente pe care un copil cu tulburări psihomotrice le
poate suporta. Acest copil înregistrează destul de anevoios unele manifestări corecte din cadrul
procesului de formare a deprinderilor motrice, dar este destul de receptiv la acele acţiuni care îi produc
o stare de teamă sau de durere. În aceste condiţii, terapeutul, în momentul în care alcătuieşte programul
de lucru pentru un copil cu tulburări psihomotrice, trebuie să aibă în vedere ca sistemului de mijloace
prin intermediul cărora acţioneză să vizeze: tonifierea grupelor musculare, corectarea componentelor de
bază ale psihomotricităţii, cât şi însuşirea unor tehnici de evitare a căderilor şi de ridicare din cădere.

31. Senzatiile proprioreceptive

 senzaţiile proprioceptive, cutanate, vizuale, auditive reglează orientarea spaţio-temporală,
rol important în formarea
dominanţa (lateralitatea), direcţia şi ritmicitatea mişcării şi au un
repezentărilor, a conştiinţei de sine, a cunoaşterii schemei corporale.

32. Rolul proprioceptorilor

Proprioceptorii trimit informaţii legate de lungimea, viteza şi forţa mişcării contribuind la actualizarea
şi ajustarea programelor corticale ce deservesc patten-urile motorii de învăţare, ca şi la controlul şi
monitorizarea mişcărilor.

33. Definiti deprinderea motrica. Exemplificati!

Intervenţia terapeutului facilitează prin indicarea elementelor de bază ale mişcării, verbal şi faptic,
formarea prin diferenţiere a reprezentărilor motrice. Reprezentările motorii insoţesc întregul proces
educaţional neuromotor şi contribuie la formarea deprinderilor motrice. De-a lungul corectării şi
perfecţionării mişcări, aceste reprezentări se modifică. având astfel un caracter dinamic

Prin încercări şi erori repetate copilul îşi însuşeşte o deprindere, reducând-o apoi la automatizarea
mişcării selecţionate după tatonare, acesta fiind un aspect al inteligenţei senzorimotorii.

O deprindere motrică se bazează pe o schemă sensorimotorie de ansamblu, ce implică organizarea

acţiunilor într-o formă în care acestea sunt transferate sau generalizate prin repetarea lor în împrejurări
asemănătoare.

34. Cele 3 stadii ale deprinderilor motrice in procesul de formare.

1) Etapa de învăţare. Răspunsurile reflexe sunt determinate instinctual in cadrul reflexelor primitive.
Mişcarea activă este la început greoaie, cu participarea altor muschi (sinkinezii). Treptat, prin analizarea
rezultatelor obtinute prin mişcare se selectează acele pattem-uri eficiente, se dezvoltă procesul de
inhibiţie diferenţiată.

2) Analiza si sinteza miscarii este proprietatea scoartei cerebrale care in urma analizei deosebeşte
elementele miscării, particularităţile ei, sintetizându-le. Se concretizeaza sistemul de conexiuni
temporale ce corespund stimulilor externi legaţi de executarea unei anumite deprineri.

3) In etapa structurării se formează un stereotip dinamic (engrama motorie) şi cuprinde calitătile

miscarii: finetea, forta, gradarea, ritmul, viteza etc. La formarea deprinderii participă toată gama
analizatorilor (extero-, proprioceptorii şi interoceptorii, văzul, canalele semicirculare labirintice etc.)
35. Care sunt conditiile motrice ale educarii, reeducarii,dezvoltarii si mentinerii deprinderilor motrice?

a) Intelegerea actiunii. Pentru aceasta, se cere ca subiecţii sa cunoască scopul noţiunii şi procedeele
folosite pentru realizarea acesteia, explicaţiile fie prezentate într-un limbaj accesibil nivelului de
înţelegere al fiecarui individ, astfel încât să se stimuleze motivaţia însuşirii elementelor componente ale
acţiunii motrice respective şi a întregului program de exerciţii. Se va porni de la explicarea clară a valorii
deprinderilor motrice ce se urmăresc a fi realizate, ca şi a importanţei acţiunilor motrice folosite în
scopul însuşirii, formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării deprinderilor. Aceasta
este, de fapt, şi forma de realizare a relaţiilor dintre primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare, în
care ultimul deţine rolul de conducere.

b) Demonstrarea actiunii reprezintă suportul faptic-intuitiv, pe care se grefează explicaţiile.

Demonstrarea, asociată cu explicaţiile necesare înţeiegerii structurii mişcărilor componente, urmăreşte
să schiţeze, mintal, planul general al acţiunii şi fazele din care este formată şi prin care trebuie să se tracă
(engrama motorie). Echilibrul combinativ dintre explicaţie şi demonstraţie are drept rezultat reducerea la
minimum a efectelor inducţiei negative. Nerespectarea unui raport optim între cele două metode
creează dificultăţi în învăţare, întârziind procesul de formare a deprinderilor motrice. Americanul L.M.
Thomson (citat de Robănescu) a ajuns pe baze experimentale la concluzia că randamentul creşte în
învăţare cu 44%, dacă demonstraţia este însoţită de explicatii complete, arătând totodată că, detalierea
acestora, înaintea şi în timpul demonstraţiei, are influenţe negative, deoarece distrage atenţia,
orientând-o spre cele de amănunt.

c) Continuitatea în repetarea actiunii. Aceasta este necesară, deoarece numeroasele repetări şi

perfecţionării continui ale mişcărilor componente, asigură cadrul necesar echilibării proceselor nervoase
care stau la baza consolidării deprinderilor motrice, ca acestea să poată fi perfecţionate şi întărite în
cadrul unor sisteme stereotipizate. Repetarea impune o constanţa relativă a condiţiilor de execuţie a
acţiunii motrice, iar eşantionarea corespunzătoare : repetărilor constituie cheia succesului. Americanul
Pyle subliniază avantajul pe care-l prezintă eşalonarea repetărilor în comparaţie cu gruparea lor masivă.
De aici, recomandarea privind necesitatea de a efectua, în cadrul unei lecţii (şedinţe de exercitare), un
număr corespunzător de repetări şi de a menţine acelaşi program de-a lungul mai multor lecţii (şedinţe
de exercitare), formând un sistem în cadrul căruia să existe orientarea spre însuşirea unei/unor
deprinderi motrice. Trebuie respectată., de asemenea, obligativitatea prezenţei în structura lecţiei sau
şedinţelor a momentului rezervat sau destinat repetării cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor
cunoscute.

d) Intarirea-fixarea deprinderii prin autocontrol reprezintă o metodă de consolidare a deprinderilor

motrice. Pe parcursul sistemului de lecţii sau şedinţe. se impune ca aprecierile făcute la adresa modului
de lucru al subiectului să fie explicite şi motivate (argumentate) la capacitatea de înţelegere a acestuia,
deoarece cunoaşterea corectă a momentului la care s-a ajuns în învăţare, a gradului de stăpânire a
deprinderii, contribuie la stimularea interesului si la creşterea gradului de activizare şi conştientizare.

Autocontrolul favorizează, de asemenea, fixarea deprinderii. Este necesar ca subiecţii să fie învăţaţi să-şi
aprecieze valoarea execuţiilor, pornind de la modelul căruia trebuie să-i corespundă execuţia.
e) Folosirea deprinderilor în conditii variate si concrete conforme cu activitătile practice, contribuie la
întărirea deprinderilor. Pentru aceasta, este necesar ca în perioada de consolidare a acestora, subiecţii să
fie expuşi executării acţiunilor (repetării) în condiţii mereu schimbătoare, în condiţii de efectuare a unor
activităţi practice de muncă, joc sau orice altă activitate practică sau utilă. Se impune ca schimbarea
condiţiilor să nu modifice structura de bază a mişcării, ordinea componentelor. Desigur, toate
deprinderile motrice sunt foarte imponante pentru activitatea omului, ele regăsindu-se în diferite
proporţii în oricare dintre cele generale (scris, desen, artistice etc.), dar la originea tuturor se află mersul
şi prehensiunea (apucarea-ţinerea).

36. Rostogolirea

- incepe odata cu inhibitia ori cu atenuarea reflexelor tonice posturale, cand se diversifica prima gama
de miscari,iar postura copilului nu mai este subordonata tonusului muscular crescut. Odata cu
achizitionarea controlului capului si cu cresterea tonusului extensor la membre, din pozitite ventrala,
copilul isi lasa greutatea pe o parte, iar cu bratul ramas liber se impinge pentru a se rostogoli pe spate.

37. Târârea

-este deprinderea în care coordonarea dintre brațe și picioare se constituie în forma de baza pentru
realizarea deplasării

Utilizarea acestei deprinderi este motivata de faptul ca influențează pozitiv întărirea musculaturii de la
nivelul brațelor, picioarelor și a trunchiului

Obișnuite copilului cu mișcarea coordonata a brațelor și a picioarelor, pe timpul mersului ,indiferent de
vârstă pe care o are , apelează la asemănarea deplasării omului cu cea întâlnită la unele animale ,
pornind cu mersul pisicii și șopârlii și terminând cu o mare varietate a formelor tarare

38. Patrupedie

- solicita disocierea miscarilor membrelor, achizitionarea mecanismelor reflexe de exchilibrare, ridicare

si purtarea propriei greutati de catre copil. Postura ii ofera o baza larga de sustinere. Este forma de
deplasare prin care copilul incepe sa disocieze miscarile membrelor precum pășitul se face cu membrul
superior in acelasi timp cu membrul inferior de partea opusa, spre deosebire de tarare in care forma de
inaintare o repezinta intinderea,suportul si extensia membrelor de aceeasi parte a unui hemicorp.

- ridicarea corpului si deplasarea patrupeda are importanta in dezv simtului kinestezic in formarea
imaginii de sine prin constientizarea greutatii propriului corp si dezvoltarea cognitiva prin explorarea
nemijlocita a mediului inconjurator, contactul si manipularea diverselor obiecte de pe traseu.

39. Mersul

Trecerea din clinostatism in ortostatism il conduce pe copil sa dobandeasca, in primul rand ,

echilibrul, apoi capacitatea de a se misca in pozitita stand, ca apoi sa efectueze prima deprindere
motrica, concretizata sub forma mersului.

40. Care sunt secventele mersului pentru un copil care se invata sa mearga?

Secventele unui la copil care se invata sa mearga, nu sunt identice cu cele ale adultului:

-atacul aste plantigrad,

- balansul este de scurta durata si adeseori provoaca dezechilibru urmat de caderea copilului.

Baza mare de sustinere si membrele inferioare-varfurile- usor departate, dar mai ales membrele
superioare, in timpului mersului sunt complet ridicate si coboara treptat odata cu imbunatatirea
echilibrului

Odata cu castigarea reactiilor de echilibrare, mersul se imbunatateste si se automatizeaza pe parcurs.

Automatismul inceteaza cand copilul se impiedica de un obstacol sau cand solul devine accidentat,
controlul fiind preluat de functiile corticale superioare.(robanescu

41. Predictorii pentru mers sunt?

Predictorii pentru mers, observate de specialist, sunt:

- controlul capului in decubit ventral,

- mentinerea posturii sezand si calitatea patternului locomotorii.

Daca la 3 ani copilul cu deficient neuromotorii are achizitionate aceste aspect se poate spune ca poate
merge in curand.
42.Care sunt situatiile intalnite, daca alegerea nu se desfasoara in conditii normale, in cauza fiind
deficientile de tehnica individuator ake copilului cu tulburari psihomotrice?

- pozitia incorecta a corpului

- deficienta in realizarea fazei de zbor

- coordonarea necorespunzatoare a bratelor

- alergarea cu balans lateral a trunchiului

43. Săriturile

- deprinderi motrice ce necesita o atentie deosebita din partea terapeutului , intrucat copilul cu tulburari
sau dificultati pshihomotrice manifesta retinerela pierderea contactului cu solul. Trebuie specificat faptul
ca dupa ce reuseste sa invinga aceasta retinere, el va manifesta mai multa placere de a se juca, motiv pt
care saritura devine o actiune des utilizata.

- insusirea deprinderii de a sari impune sa se acorde o atentie deosebita dezv mobilitatii si forte de
impingere la nivelul gleznelor, dar si a celorlalte articulatii de la nivelul membrelor inferioare.

- luand in discutie treptele metodice de educare a sariturilor, desf acestui proces de formare a
deprinderii de a sari il det pe terapeut sa si orienteze atentie asupra componentelor de baza ale
acestei deprinderi, care benef de o gama larga de exercitii pregatitoare.

44. Cătărarea si escaladarea

Este considerata ca o deprindere care ofera copilului posib de a se urcape unele aparate sau dispozitive,
cum ar fi scara fixa, lada, banca de gimnastica plasata oblic etc.

Acest tip de activitate il atrage pe copil, deoarece el doreste sa ajunga mare si sa demonstreze ca este
capabil sa execute acest exercitiu. Atentia terapeutului trebuie sa fie orientata asupra asig sigurantei in
actiunea de catarare.

Escaladarea este o deprindere motrica complexa, intrucat in continutul sau sunt curpinse unele actiuni
cum ar fi alergarea,saritura in adancime, tractiuni in brate. Terapeutul urmareste sa verifice capacitatea
copilului de a adapta aceste deprinderi la conditiile in care ele sunt incluse intr-o struct corect organizata,
posib copilului de a executa cat mai corect fiecare struct a miscarilor incluse in acest execitiu, modul in
care asig caracterul fluent al deplasarii si al orientarii corpului in timpul trecerii peste obstacole, nivelul
de dezv al simtului de orientare in spatiu si de gasirea solutiilor celor mai potrivite pt a depasi
momentele mai dificile din timpul desf actiunilor de escaladare.
45. Schema corporala

Schema corporala depaseste simpla perceptie a propriului corp, deoarece trecand prin toate
senzatiile, realizeaza sinteza dinamica ce ofera actiunilor si perceptiilor cadrul spatial de referinta in
care ele isi dobandesc intreaga lor semnificatie. Wallon o considera un element de baza indispensabil
pentru constructia personalitatii copilului. Influienteaza in bine dezvoltarea personalitatii, relationarii
cu ceilalti, independenta segmentara, consolidarea lateralitatii, ameliorarea coordonarii, evolutia
motricitatii fine, integrarea senzorio-motorie, adaptarea spatio-temporala, stima de sine si increderea.

●Orice program de recuperare psihomotric si nu numai, ar trebui inceput cu invatarea conceptului de

schema corporala prin trairea corporalitatii.

●Tulburarile ce deriva din gresita integrare a schemei corporale, atrag dupa sine si perturbari spatio-
temporale, incapacitatea de raportare a corpului la spatiul imediat.

●Identificam problemele copilului prin comenzi motrice, prin imitatie motorie sau prin desen, cand
copilul se deseneaza pe sine, asa cum se

46. Tulburari de perceptie a schemei corporale.

Tulburarile de perceptie a schemei corporale determina, in timp deficite la nivel reprezentational si

integrational, manifestate prin leganat, miscari steriotipe repetitive, tulburarile de structurare a imaginii
propriului corp le putem identifica prin

-observarea comportamentului copilului

-reactia lui in oglinda

-verbalizarea actiunilor

-in desene.

47. Numiti cele 2 procedee optime pentru a asigura conditii optime in insusirea schemei
corporale.Detaliati!!!
48. Lateralitatea

Lateralitatea se refera la preferinta copilului de a folosi un hemicorp cu partea dominanta. Are

carecter genetic si tine strict de dezvoltarea unei emisfere cerebrale opuse hemicorpului dominant in
detrimental celeilalte emisfere cerebrale.

49. Structura spatiala . Obiectivele programului de reeducare. Exemple de exercitii.

In perioada de crestere si dezv, copilul dobandeste, treptat, componentele de baza a psihomotricitatii,

intr o maniera de stransa de interconditionare.In acelasi timp, copilul trebuie sa dobandeasca, sa
stapaneasca si sa diferentieze si eul sau corporal de lumea exterioara, pt a fi in masura sa cuprinda in
interiorul spatiului intern schema sa corporala.Perceperea propriului corp asig copilului si premisele
necesare, care ii vor permite sa remarce si sa inteleaga spatiul exterior,prin intermediul extero si
proprioceptiei.

Perceptia spatiului este, de fapt, un proces mental, care se bazeaza pe mentinerea experimetelor pe
care copilul le-a trait si pe care se bazeaza in actiunile sale curente.Copilul porneste de la constatarea
potrivit careia obiectul care este situat la o oarcare dinstanta si plasat intr-o oarecare directie poate fi
apucat si manevrat, intr-un cat experienta pe care a acumulat o, prin intermediul perceptiei vizuale si
acelor proprioceptive, ii ofera conditii optime de a realiza gestul motric pe care si l a propus.

50. Structura temporala. Obiectivele programului de reeducare. Exemple de exercitii.