Regulile WHO recomandă in capitolul „Date tehnice pentru

stabilirea reglementarilor” ca informaţia pentru autorizaţia de

marketing trebuie să conţină printre altele in documentaţie şi date de
echivalenţă (biodisponibilitate comparativă, studii farmacodinamice
sau chimice si teste de dizolvare comparative in vitro).
Reguli europene referitoare la evaluarea biodisponibilităţii şi
bioechivalenţei specifică faptul că „Studiile de dizolvare sunt
intotdeauna necesare si in consecinta, cerute. Testele de dizolvare
in vitro formeaza o parte din stabilirea exceptiilor bioechivalentei ”.
Ca în multe cazuri din aceste reguli europene, a doua
propoziţie nu este corelată cu prima, in final nefiind clar dacă studiile
de dizolvare formeaza o parte din toate studiile, dar consecinţa este
că peste tot in Europa, in ultimii ani, studiile de dizolvare sunt
alăturate celor de bioechivalenţă; s-a incercat corelarea rezultatelor
in vitro cu cele obţinute in vivo, pentru a se putea ajunge la
permiterea folosirii rezultatelor dizolvarii in anticiparea rezultatelor in
vivo.

Se consideră numai ca mnemotehnică corpul omenesc viu ca

un „operator matematic” care transformă parametri caracterizand
curbele de dizolvare in parametri farmacocinetici asociaţi curbelor
nivelelor de plasma.

(dizolvare) = parametri farmacocinetici

Daca se consideră cele doua intervale ca spaţii ordonate

metric o întrebare firească ar fi dacă operatorul pastrează distanţele
şi ordinea. De exemplu, dacă se compară un medicament testat T cu
unul de referinţă R, am fi interesaţi să ştim dacă

din vitro(R,T)=din vivo(R,T)

şi

RT  (R)(T)

Mai putin formal, am fi interesati daca similaritatea in vitro

implica bioechivalenta si daca o dizolvare mai buna implica o
bioechivalenta mai buna. Este clar ca raspunsul depinde substanta
activa si de parametrii fiziopatologici, dar de asemenea, de metricii
particulari alesi pentru caracterizarea curbelor in vitro si in vivo, ca
de asemenea si distantele intre ele. La prima vedere raspunsul nu
este atat de simplu de cand ambii metrici si ordinea in vitro si in
vivo nu sunt atat de bine definiti urmarind complexitatea
fenomenelor studiate. Marele numar al metricilor de dizolvare si
bioechivalenta dovedeste ca problema este inca departe de a fi
rezolvata. In plus, toate aceste date sunt variabil intamplatoare,
variabilitate analitica, in vivo intra- si intervariabilitate, ca de
asemenea si multi alti factori contribuind la modificarea tuturor
analizelor in intervalele metrice probabilistice.
de mutat la inceputul capitolului corelari dizolvare
farmacocinetica

Non-corelari dizolvare – farmacocinetica

In corelarile IVIV de fapt se sare peste dizolvarea in vivo,

care este de departe mai variabila si mai complexa decat dizolvarea
in vitro. Deoarece de multe ori conditiile de dizolvare in vitro sunt
departe de conditiile in vivo; adeseori se intampla sa apara non-
corelari intre ceea ce am astepta in vivo dupa rezultatele in vitro.
Dam in continuare o serie de cazuri reprezentative de astfel de
necorelari obtinute de catre autori1

Dizolvare similara si non-bioechivalenţă

Acesta a fost cazul pentru acidul mefenamic. Daca calculam

factorii f1 si f2, curbele sunt similare.

1
 7 120
co ncentatie (ppm)

Cantitate dizolvata (%)

R

3.5 60

R
T

0 0
0 4 8 12 16 20 24 0 10 20 30 40
timp (ore) Timp (min)

A B
Nivelele medii plasmatice (A) si profilele de cedare in vitro (B)
pentru doua folmulari continand acid mefenamic 500 mg

Acesti factori arata ca in mare masura curbele sunt practic

similare, aria negativa si pozitiva intre curbe fiind aproximativ egala.
Ca urmare, daca se aleg ca norma de dizolvare datele
experimentale ale ariilor de sub curbe (AUC), distanta intre cele doua
curbe d(ref, test)=| AUCref-AUCtest | este aproximativ zero.
In ciuda acestei similaritati in dizolvare, nivelele in plasma sunt
cu totul diferite in ceea ce priveste cmax si AUC.
Non-corelarea rezida din faptul ca mediul eliberarii in vitro are
pH=8, departe de conditiile fiziologice. Deoarece acidul mefenamic
are o solubilitate joasa in mediul acid si neutru urmarind lipofilia sa si
slab caracter acid, a fost ales de catre producator mediul alcalin,
astfel incat sa obtina o „buna dizolvare” in vitro, fara sa se
gandeasca la o corelare cu conditiile eliberarii in vivo.
Un caz asemănator este cel al ketoconazolului:
 5
120

Cantitate dizolvata (%)

R
T
80
Concentratie (ppm)

2.5

40 R
T

0
0 10 20 30 40
0
0 6 12 Timp (min)
Timp (ore)

A B
Nivelele medii plasmatice (A) si profilele de cedare in vitro (B)
pentru doua folmulari continand ketoconazol
Din cauza prezenţei în structura sa chimică a inelelor aromatice,
ketoconazolul are un caracter puternic lipofil şi în consecinţă
solubilitatea sa in apa este foarte scăzută. Dar ketoconazolul are un
caracter slab bazic datorat electronilor neparticipanţi ai atomului de
azot din nucleul piperidinic. Pentru a determina ceşterea solubilităţii
substanţei in mediul de dizolvare, producătorii de medicamente au
ales un mediu acid.
Această alegere ar fi părut normală, mai ales dacă se urmărea
o dizolvare completă a substanţei active la nivelul tractului
gastrointestinal. Rezultatele obţinute păreau excelente, substanţă
activă fiind complet cedată in vitro in primele 30 de minute.
Disimilaritatea marcata a profilelor in-vivo apărută după prima
jumătate de oră de la administrare sugereaza totuşi faptul ca
dizolvarea in vivo este diferită: absorbţia medicamentelor are loc in
special la nivelul intestinului subţire, nivel la care ketoconazolul este
foarte greu solubil, prin urmare ar putea avea loc o precipitare a
substanţei active la acest nivel.

Dizolvare non-similara, dar bioechivalenţă

Acesta este un caz frecvent pentru multe molecule cu structuri
foarte diferite. O explicatie ar putea sa apara de la faptul ca non-
similaritatea in vitro este legata intrucatva cu o diferenta de 10%
(cand in toate punctele curbelor de dizolvare este o diferenta de
10%, rezulta ca f2=50) si non-bioechivalenta in vivo este legata la o
diferenta de 20%.
Aceasta este o caracterizare foarte dura pentru limitele de
acceptare ale dizolvarii si bioechivalentei, dar ideea ca metricii
dizolvarii sunt mai rafinati decat metricii de bioechivalenta merita mai
multa atentie.
In cateva cazuri particulare, ar putea sa apara mecanisme
specifice. De exemplu, in cazul metotrexatului:

120
200

T
R

150 Cantitate dizolvata (%)

Concentratie (ng/ml)

60
100

50 R
T
0
0 0 10 20 30 40 50
0 8 16 24

timp (ore) Timp(min)

A B
Nivelele medii plasmatice (A) si profilele de cedare in vitro (B) pentru doua
folmulari continand metotrexat

Rezultatele medicamentelor de referinta si testat ajung la

nivele medii de curba de plasma aproximativ superpozabile, totusi
curbele de dizolvare in vitro sunt neasemanatoare, metricii de
dizolvare nefiind folositi sa masoare distanta.

Deoarece metotrexatul are o greutate moleculara mare, este

putin probabil un mecanism al difuziei libere al absorbtiei. Nu este
descris un transport activ. O absorbtie via incapsulare in micele
formate din surfactanti fiziologici (mai ales ale acizilor biliari) ramane
mai mult o ipoteza sigura, demna de incredere.

Folosirea dizolvarii comparative in predictia bioechivalentei in vivo

pune cateva probleme, si ca urmare, intervine riscul predictiilor false.
Folosirea mediului acid in dizolvare pentru medicamentele bazice
sau a celui bazic pentru medicamentele acide duce la mai mullte
estimari optimiste decat actuala situatie. Brusc, dizolvarea
medicamentelor cu o solubilitate joasa in mediul intestinal poate
micsora BE. In regulile de dezvoltare pentru predictia conduitei in
vivo din rezultatele dizolvarii, avem nevoie de mai multe date despre
testul adecvat pentru folosirea si compararea testelor facute in
diferite conditii.
In ciuda dificultatilor practice, cu o buna alegere a parametrilor
si metricilor (in mai multe cazuri perfectionand exemplele de
dizolvare), acea similaritate in dizolvare ar putea fi considerata ca un
semn al bioechivalentei.

Predicţia biodisponibilitaţii:
A. Dizolvare slabă- biodisponibilitate bună:
Această comportare este caracteristică in special supozitoarelor:
cedarea in vitro substaneţei active nu depăşeşte uneori 20% în
câteva ore, însă biodisponibilitatea dupa administrarea in-vivo este
similară cu cea obţinută după administrarea p.o a unor comprimate
din care substanţa activă este cedată complet in vitro la acelaşi
moment.
Această situaţie mai poate fi întălnită şi în cazul unor comprimate

cu cedare prelungit ă (ex: diclofenac).

50

Reference
Tested
40

30
percent released

20

10

0
120 130 140 150 160 170

TIME (MINUTES)

A B
Nivelele medii plasmatice (A) si profilele de cedare in vitro (B) pentru doua
folmulari cu cedare prelungită conţinând diclofenac.
 In cazul diclofenacului cedarea in vitro pentru produsul Testat şi
pentru cel Referinţă sunt similare (f 2=60); de asemenea profilele
concentratiilor plasmatice în funcţie de timp sunt asemănătoare atât
la doză unică cât şi la doze repetate. La prima vedere s-a obţinut o
corelaţie bună între rezultatele in vitro şi cele in vivo, însă trebuie
ţinut cont şi de faptul că substanţa activă este cedată in vitro în
proporţie de doar 10% în 3 ore, în condiţiile în care s-a utilizat
metoda oficinală în USP 26, ale cărei criterii de admisibilitate prevăd
o cedare in-vitro de minim 75% după 2 ore în HCl 0.1% urmate de
încă 45 minute în soluţietanpon de pH=6.8. Incă o dată se pare că
metoda de dizolvare a fost elaborată pentru controlul calităţii
produselor medicamentoase, şi nu pentru a fi predictive în ceea ce
priveşte comportarea in-vivo.

B. Dizolvare mai bună-biodisponibilitate mai slabă

Acesta este cazul unor produse farmaceutice conţinând
ranitidină, metotrexat sau acenocumarol. In aceste cazuri, ierarhia
stabilită în cazul dizolvării in vitro a fost inverstată in-vivo. Si în
aceste situaţii mediile de dizolvare prevăzute în farmacopei nu sunt
predictive în ceea ce priveşte comportarea in vivo; o posibilă soluţie
ar putea-o constitui realizarea testului de dizolvare în cel puţin două
medii similare sucului gastric şi respectiv celui intestinal.

Principala concluzie care se poate trage din exemplele de mai

sus este că pentru a fi biorelevante, testele de cedare in-vitro trebuie
să fie efectuate în medii de dizolvare şi condiţii experimentale
apropiate de condiţiile fiziologice. Stabilirea unor condiţii
experimentale biorelevante pentru efectuarea testelor de dizolvare
trebuie să plece de la metodele compediale, însă în cazul în care
acestea nu au suficientă putere discriminatorie trebuie dezvoltate
teste alernative.
Deşi utilă, comparerea profilelor de dizolvare in vitro ca metodă
predictivă în ceea ce priveşte biodisponibilitatea produselor testate
ridică numeroase probleme şi poate conduce în unele cazuri la
rezultate false.
Utilizarea unor medii de dizolvare cu caracter acid pentru studiul
cedării in vitro al unor substanţe cu caracter bazic sau cea a unor
medii bazice pentru dizolvarea acizilor poate conduce la estimări mai
optimsite decăt realitatea. Dizolvarea prea rapidă in mediu acid a
unor substanţe cu solubilitate scăzută in mediul intestinal poate
conduce dimpotrivă, la o scadere a biodisponibilităţii.
In ciuda acestor contraexemple, alegerea unor condiţii
experimentale adecvate pentru efectuarea testelor de dizolvare
poate conduce la rezultate biorelevante.