2.3.

Soluţii

Soluţiile sunt sisteme disperse stabile în care particulele fazei dispersate sunt atomi, molecule sau ioni.
După starea de agregare a mediului de dispersie se disting: soluţii gazoase, lichide şi solide.
Soluţiile gazoase sunt dispersii moleculare de gaz în gaz. Gazele sunt miscibile între ele în orice
proporţie, realizând sisteme omogene.
Soluţiile solide sunt sisteme omogene în care moleculele, ionii sau atomii sunt dispersaţi în medii de
dispersie solide. Din această categorie fac parte aliajele.
Soluţiile lichide sunt sisteme omogene obţinute prin difuzarea moleculelor sau ionilor substanţei
dispersate, numită substanţă dizolvată, dizolvat sau solvat printre moleculele mediului de dispersie, numit
dizolvant sau solvent.
După starea fizică a componentelor dizolvate, soluţiile lichide se împart în trei categorii: soluţii de gaz în
lichid, soluţii de lichid în lichid şi soluţii de solid în lichid.

2.3.1. Exprimarea concentraţiei soluţiilor

Concentraţia unei soluţii se exprimă prin raportul între masa de solvat (substanţă dizolvată) şi masa sau
volumul soluţiei sau solventului. în funcţie de modul în care se exprimă acest raport, se cunosc mai multe tipuri
de concentraţie.
Concentraţia procentuală se poate exprima în procente de masă (%) sau procente de volum (% voi.).
Exprimată în procente de masă, concentraţia procentuală reprezintă cantitatea de solvat (substanţă dizolvată)
în 100 g soluţie. De exemplu, o soluţie 5 % NaCl, reprezintă o soluţie care conţine 5 g NaCl în 100 g soluţie;
cantitatea de solvent (apa) este, în acest caz, 95 g. Concentraţia procentuală se poate calcula cu relaţia:

Cp=md x100
ms

unde: md esie masa de substanţă dizolvată (g); - ms - masa soluţiei (g).

Concentraţia procentuală volumetrică este utilizată la exprimarea concentraţiei gazelor şi reprezintă
volumul de solvat/100 unităţi volum soluţie. Unităţile de măsură sunt m 3(l) solvat/100 m3(l) soluţie.
Concentraţia molară (m sau M) este definită prin numărul de moli de solvat într-un litru (1000 cm 3)
soluţie. O soluţie 2m H2S04 este o soluţie care conţine 2 moli (2-98 g H2S04) într-un litru de soluţie.
Pentru calculul concentraţiei molare se foloseşte relaţia:

M-Vs
m,
cm =

unde: mj este masa de substanţă dizolvată (g);

- Vs - volumul de soluţie (1);
- M - masa moleculară a substanţei dizolvate.
Concentraţia normală (n sau N) indică numărul de echivalenţi g de solvat într-un litru (1000 cm 3) de
soluţie. O soluţie 0,5n H2S04 conţine 0,5 echivalenţi gram H2S04 (0,5-49 g) într-un litru de soluţie.
 Pentru calculul concentraţiei normale se foloseşte relaţia:

m,
cn =
E-Vs

unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

- Vs - volumul de soluţie (1);

- E - echivalentul gram al substanţei dizolvate.

31
Concentraţia molală arată numărul de moli de solvat care se află în 1000 g solvent.
Fracţia molară (XJ) se defineşte prin raportul între numărul de moli de solvat sau solut şi numărul total de
moli din soluţie. Pentru o soluţie formată din două componente (o substanţă dizolvată şi solvent), dacă se
notează cu ni numărul de moli ai solvatului şi cu n 2 numărul de moli ai solventului, fracţiile molare, Xi respectiv
x2, vor fi:

n,+n2 nj +n2

Suma fracţiilor molare dintr-o soluţie este egală cu 1:

Xi + x2 = 1

Titrul soluţiei (T) se defineşte prin cantitatea de substanţă dizolvată într-un mililitru (1 cm 3) soluţie.
Din punct de vedere al exactităţii concentraţiei, soluţiile pot fi soluţii etalon şi soluţii aproximative.
Soluţiile etalon sunt soluţiile care conţin cantitatea de substanţă strict determinată de concentraţia
soluţiei. De exemplu, o soluţie etalon lm HC1 conţine 36,5 g HC1 într-un litru de soluţie.
Substanţele care permit obţinerea unei soluţii etalon se numesc substanţe etalon. Substanţele etalon
trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
- să aibă o formulă bine definită;
- să fie stabilă în condiţiile de lucru;
- să fie pură;
- să aibă un echivalent relativ mare, pentru a evita erorile de cântărire;

32

- soluţiile preparate să fíe stabile în timp.

Soluţiile care conţin o cantitate de substanţă aproximativ egală (mai mare sau mai mică) cu cea
determinată de concentraţia soluţiei, se numesc soluţii aproximative.
 Pentru a prepara o soluţie aproximativă nu este necesară o precizie mare în efectuarea operaţiilor. în
acest sens, cântărirea substanţei se face la o balanţă tehnică, se cântăreşte o cantitate mai mare decât
cantitatea teoretic necesară şi nu se foloseşte balonul cotat.
Pentru exprimarea concentraţiei soluţiilor aproximative se foloseşte noţiunea de factor. Factorul (F) se
defineşte ca raportul între titrul real (T r), titrul determinat experimental şi titrul teoretic (T t), titrul calculat.
Factorul reprezintă un număr care arată de câte ori soluţia aproximativă este mai diluată sau mai concentrată
decât soluţia etalon.

Pentru ca o soluţie de concentraţie aproximativă să poată fi utilizată în analize, factorul trebuie să fie
cuprins între 0,8 şi 1,1.

2.3.2. Prepararea soluţiei 0,ln NaOH

NaOH nu este o substanţă stabilă, deoarece absoarbe uşor vaporii de apă din atmosferă (este
higroscópica) şi, de asemenea, reacţionează cu CO2 din atmosferă, formând, în stratul superficial, carbonat
de sodiu:

C02 + 2 NaOH -> Na2C03 + H20 Ca urmare, cu hidroxidul de sodiu nu se poate prepara o

soluţie etalon.

33
Aparatură şi reactivi
Balanţă tehnică, sticlă de ceas, sticlă de aproximativ 1 litru, pisetă cu apă distilată, pâlnie, cilindru
gradat, NaOH

Mod de lucru
Pentru a prepara 1 litru soluţie de concentraţie aproximativ 0,ln NaOH, se cântăresc la balanţa tehnică,
pe o sticlă de ceas, 4,5 - 5 g NaOH. Se spală repede cu un jet de apă distilată, fiartă şi răcită pentru a
îndepărta stratul de carbonat de sodiu format la suprafaţa granulelor de hidroxid de sodiu, apoi se trec
cristalele de hidroxid de sodiu într-o sticlă de 1 1. Se adaugă 400 - 500 ml apă distilată, fiartă şi răcită, se agită
până la dizolvarea completă a cristalelor, după care se completează cu apă distilată până la 1 1. (Apa se
măsoară cu cilindrul gradat). Soluţia obţinută se agită pentru omogenizare.

2.3.3. Determinarea factorului soluţiei 0,ln NaOH Aparatură şi reactivi

Biurete, stativ şi cleme pentru biurete, pahar Erlenmeyer de 250 cm 3, soluţie 0,ln NaOH, soluţie etalon
0,ln H2C204, soluţie fenolftaleină, pisetă cu apă distilată
 Mod de lucru
Soluţia de hidroxid de sodiu care trebuie analizată se introduce într-o biuretă. într-un pahar conic
(Erlenmeyer) se introduc, cu ajutorul biuretei 10 cm 3 soluţie 0,ln acid oxalic (V{) şi se diluează, cu apă distilată,
la aproximativ 100 cm3. Soluţia se încălzeşte la 60 - 70°C, pentru îndepărtarea dioxidului de carbon care este
dizolvat în soluţie. Se adaugă 2 - 3 picături soluţie fenolftaleină. Se titrează soluţia de acid oxalic cu soluţia de
hidroxid de sodiu, până la virarea culorii indicatorului în slab roz persistent (culoare care trebuie să se menţină
cel puţin 30 secunde). Se măsoară volumul soluţiei de hidroxid de sodiu folosit la titrare (diferenţa între citirea
finală şi citirea iniţială). Se efectuează mai multe

34

determinări (2 - 3) şi se calculează media aritmetică a valorilor apropiate ale volumelor de soluţie de hidroxid
de sodiu (V2).

Calcul
Ecuaţia reacţiei care are loc în timpul titrării este:

H2C204 + 2 NaOH -> Na2C204 + 2 H20 Pentru soluţia 05ln NaOH, titrul teoretic este:

T 0,1-40 . -3,
Tt =--------- (g-cm )
V6
1000 '

Pentru calculul titrului real al soluţiei de hidroxid de sodiu, se ţine seama de ecuaţia reacţiei sau de legea
echivalenţilor:

1 echiv. gram H2C204-2H20...............................1 echiv. gram NaOH

63,024 gH2C204-2H20.................................................. 40 g NaOH
V,-0,0063024 g H2C204-2H20.....................................V2 -Tr g NaOH

_ V,-40-0,0063024 , _3,
Tr = —-------------------- (g-cm )
Vb
V2- 63,024

Factorul soluţiei se calculează cu relaţia:

T T,

Datele experimentale şi rezultatele obţinute se trec în tabelul 2.3.

35
 Tabelul 2.3. Date experimentale pentru calculul titrului şi
factoruluisoluţiei
Volumul soluţiei0,1
NaOH
n H2C2O4, - Vi (cm3)Volumul soluţie 0,1 n
NaOH, - V2 (cmJ)Titrul real al soluţiei 0,ln NaOHFactorul de
corecţie al soluţiei 0, In NaOH

2.3.4. Prepararea soluţiei 0,ln KMn0 4

în mediu acid procesul redox la care participă KMn0 4 este:

Mn7+ + 5 e ~ -> Mn2+

Deoarece într-un proces redox echivalentul unei substanţe se calculează raportând masa moleculară la
numărul electronilor schimbaţi în reacţie, echivalentul permanganatului de potasiu în mediu acid este:

E = MKM^=!57 5 5

Aparatură şi reactivi
Balanţă tehnică, sticlă de ceas, sticlă brună de 1 litru, pahar Berzelius de 250 cm 3, KMn04, pisetă cu apă
distilată, pâlnie

Mod de lucru
Pentru a prepara un litru soluţie 0,ln se cântăresc pe o sticlă de ceas, la balanţa tehnică, aproximativ 3,2
g permanganat de potasiu şi se dizolvă într-un pahar Berzelius în 50-100 cm 3 apă distilată. Se trece soluţia
într-o sticlă brună de 1 1, iar permanganatul nedizolvat este din nou tratat cu 100 cm 3 apă distilată. Operaţia
se repetă până când ultimele porţiuni de permanganat nu se mai dizolvă,

36 acesta reprezentând Mn02 format prin reducerea KMn04. Soluţia se

lasă două - trei zile în repaus, apoi se filtrează prin vată de sticlă.
Soluţiile de KMn04 nu sunt stabile în timp; ele se păstrează în sticle brune, cu dop de sticlă şi nu pot fi
filtrate prin hârtie de filtru.

2.3.5. Determinarea factorului soluţiei 0,in KM11O4

Pentru determinarea factorului soluţiei 0,ln KMn0 4 se foloseşte ca reactiv o soluţie etalon de acid oxalic
de concentraţie 0,ln. în mediu de acid sulfuric acidul oxalic este oxidat de permanganatul de potasiu, conform
ecuaţiei reacţiei:

2KMn04 + 5H2C204 + 3Ii2S04 -» 2MnS04 + K2S04 + 10CO2 + 8H20 Aparatură şi reactivi

Biurete, stativ şi cleme pentru biurete, pahar Erlenmeyer de 250 cm3, soluţie etalon 0,ln H2C204, cilindru
gradat de 5 cm3, soluţie de acid sulfuric concentrat, soluţie 0,ln KMn0 4

Mod de lucru
 Se măsoară cu biureta 20 - 30 cm3 soluţie etalon de acid oxalic 0,ln, se introduce într-un pahar conic
(pahar Erlenmeyer), se diluează cu apă distilată şi se adaugă cu ajutorul unui cilindru gradat 5 cm 3 soluţie acid
sulfuric concentrat. Soluţia se încălzeşte la 40 - 50°C şi se titrează cu soluţie de KMn04 cu concentraţia
aproximativ 0,ln. La început reacţia decurge lent şi de aceea conţinutul paharului se agită continuu şi nu se
adaugă o nouă cantitate de permanganat până când soluţia nu se decolorează. Titrarea se continuă până
când o nouă picătură de permanganat colorează slab soluţia, în roz. In acest moment, tot acidul oxalic a fost
oxidat şi prima picătură de permanganat care nu se mai decolorează indică sfârşitul titrării. Se calculează
volumul soluţiei de permanganat consumat în reacţie.

Calcul
Pentru soluţia 0,ln KMn04, titrul teoretic este:

_ 0,1-31,6 . _3.
Tt = —------- (g-cm )
1
1000

Pentru a calcula titrul real al soluţiei de permanganat se aplică legea echivalenţilor:

1 echiv. gram H2C204-2H20...............................1 echiv. gram KMn04

63,024 gH2C204-2H20 ............................................. 31,6gKMn04
V!-0,0063024 g H2C204-2H20 ...................................V2 -Tr g KMn04

Vj-31,6-0,0063024 . _3
Tr = —----------------------- (g-cm )
V 2 - 63,024

unde: V! este volumul soluţiei H2C204 luat pentru determinare (cm3); - V2 - volumul soluţiei KMn04 folosit la
titrare (cm3). Factorul soluţiei de permanganat se calculează cu relaţia:

Datele experimentale şi rezultatele obţinute se trec în tabelul 2.4.

Tabelul 2.4. Date experimentale pentru calculul titrului şi

factorului soluţiei0,ln
Volumul soluţie KMn0
H C4 0 - Vi (cm3)Volumul soluţie
2 2 4
0,1 n KMn04 - V2 (cm3)Titrul real al soluţiei 0,ln KMn04
TrFactorul de corecţie al soluţiei 0,ln KMn04 F
 2.4. Erori de măsură. Calculul erorilor

Deoarece rezultatele obţinute trebuie să ofere o imagine cât mai veridică asupra valorilor mărimilor
determinate, determinările analitice prezintă semnificaţie numai când se cunoaşte gradul de certitudine ce li se
poate acorda.
în efectuarea determinărilor pot să apară erori (ca diferenţa între valoarea măsurată şi valoarea reală),
erori datorate unei cauze accidentale sau imperfecţiunii aparaturii cu care se lucrează. Se consideră reală
valoarea care rezultă dintr-un grad de rafinare crescut, de exemplu valorile date de Biroul de standarde.
După cauzele care le produc, erorile se pot clasifica în două categorii:

• erori sistematice;
• erori întâmplătoare.
Erorile sistematice, determinate sau permanente, au cauze constante ce pot fi cunoscute, corectate sau
eliminate. Erorile sistematice acţionează întotdeauna în acelaşi sens, se repetă în toate măsurătorile şi
afectează exactitatea determinărilor. La rândul lor erorile sistematice pot fi de metodă, datorită aparatelor şi
manipulării lor, datorită impur■ificărilor, nerespectării tehnicii de lucru etc.
Erorile întâmplătoare (aleatorii sau de reproductibilitate) au cauze variabile care nu se cunosc. La
măsurători repetate erorile întâmplătoare se pot modifica, atât ca mărime cât şi ca semn şi afectează precizia
(fidelitatea) determinărilor. Aceste erori apar datorită condiţiilor specifice în care se execută măsurătorile, cum
sunt variaţia factorilor mediului exterior, impurifican accidentale, imperfecţiunea aparatelor, a metodelor etc.
Exactitate şi precizie. Termenul de exactitate se referă la concordanţa determinărilor cu valoarea
adevărată, iar cel de precizie se referă la concordanţa dintre rezultatele experimentale.
Erorile sistematice determină exactitatea unei analize, iar erorile întâmplătoare determină precizia
analizei. Rezultatele sunt cu atât mai exacte cu cât erorile sistematice sunt mai mici, iar precizia creşte cu cât
diferenţa dintre valorile determinate referitoare la un grup de măsurători este mai mic.
Un grad mare de precizie nu demonstrează întotdeauna exactitatea analizei. Valorile precise pot să nu
fie exacte, dacă erorile care cauzează abateri de la valoarea reală pot să afecteze toate măsurătorile în egală
măsură.
Erori absolute şi erori relative
Se numeşte eroare absolută (e ) a unei determinări, valoarea absolută a diferenţei dintre media
aritmetică M şi rezultatul unei determinări, m:

e = | M-m |

Eroarea medie (emed) caracterizează, într-un şir de determinări, precizia determinărilor efectuate:

Zi
e
med ~ ——

unde e¡ este eroarea absolută a unei determinări; - n - numărul determinărilor.

în calcule mai precise se obişnuieşte să se lucreze cu eroarea medie pătr atică (Em):
unde n este numărul determinărilor.
Eroarea medie pătratică exprimă precizia rezultatelor determinărilor. Cu cât. determinările sunt efectuate
mai corect, cu atât valorile măsurate vor diferi mai puţin între ele şi eroarea medie pătratică va fi mai mică.
Eroarea relativă (er) a unei determinări se defineşte ca raportul între eroarea absolută (e) a determinării
şi valoarea absolută (N) a mărimii ce se măsoară:

e
6
'=N

sau în procente:

e =—-100 (%) N

Calculul erorilor permite să se cunoască precizia determinărilor efectuate, principalele surse de erori.
Se va calcula eroarea medie (e med) şi eroarea medie pătratică (E m) pentru determinările efectuate la una
din lucrările de laborator.

2.5. Exerciţii aplicative

1. Să se calculeze titrul real pentru o soluţie 0,5n NaCl care are factorul egal cu 0,981.
2. Ce cantităţi de apă şi acid sulfuric sunt necesare pentru a prepara 2 1 soluţie cu concentraţia
0,ln. (Se dă densitatea soluţiei, p =1 g-cm"3).